Vorbirea fratelui Vasile Câmpeanu (Ogruţan) din a doua seară de priveghere a fratelui Traian Dorz (21 iunie 1989)

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, amin! Slăvit să fie Domnul!
Cu mare frică şi cu mult cutremur sufletesc şi duhovnicesc m-am apropiat de acest microfon, ca să vorbesc în locul acesta şi în felul în care trebuie vorbit. E uşor să vorbim şi să spunem fraţilor fr. Traian s-a stins, dar n-a fost numai fr. Traian. Îmi aduc aminte fraţilor din stările de vorbă cu dânsul şi din trecutul de viaţă petrecut împreună, fiindcă el n-a fost numai un om pe care acum îl vedem că pleacă de la noi. El a fost o unealtă sfântă în mâna lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu a pregătit-o, cum a pregătit înainte alte unelte sfinte, prin care să poată lucra. A fost ceva supranatural, ceva supraomenesc, dincolo de mintea noastră ca să putem vorbi despre el. El a fost pregătit de Dumnezeu în diferite feluri de încercări şi focuri minunate şi sfinte, în aşa fel încât a putut să ajungă dezbrăcat de el şi să nu mai pună nici un preţ nici pe el, nici pe familie, nici pe nimic de pe pământ.
De aceea, astăzi, noi petrecem la Dumnezeu sufletul lui şi trupul lui îl petrecem în pământ. Căci prin naştere se intră pe pământ şi prin moarte se iese de pe pământ. Ne-am născut şi nu ştim de dinainte, suntem aici, vom muri şi nu ştim când. Depinde aici, între mormânt şi leagăn, ce am făcut, cum am făcut şi dacă ne-am putut lăsa în mâna lui Dumnezeu ca nişte unelte sfinte şi binecuvântate ca să ne pregătească pentru lucrarea Lui.
Îmi aduc aminte de un cuptor de foc prin care l-a trecut Dumnezeu pe fratele Traian. Îmi aduc aminte de o stare de vorbă în care ne-a vorbit aşa: Era o iarnă geroasă şi ningea atunci ne-au scos afară, pe două persoane, şi ne-au pus să săpăm o groapă adâncă. Am săpat groapa până a trecut de 3 metri. Apoi ne-au luat scara şi ne-au lăsat acolo 3 zile şi 3 nopţi. Gândiţi-vă la cuptorul de foc prin care a trecut. Se încălzeau unul pe altul cu rândul şi ziceau că acolo rămân. La 3 zile şi 3 nopţi, au fost scoşi afară, ca nişte oameni zdrobiţi. Să ne gândim la focul acesta minunat, prin care l-a trecut Dumnezeu. Şi câte alte cuptoare minunate şi sfinte pe care el nu le-a numit închisori, suferinţe, ci cuptoare minunate şi sfinte prin care Dumnezeu l-a pregătit să poată lucra prin el. De unde credem noi că a ieşit atâta cântare? Din mintea lui, din simţurile lui? A ieşit din ce Dumnezeu a lucrat cu el. El se duce, dar lucrarea rămâne că a făcut-o Dumnezeu prin el.
Îmi aduc aminte, odată stăteam de vorba. A fost întrebat: „Tu cine eşti?” „Eu sunt un om, nu sunt nimica.” „Da, eşti în lucrare?” „Da, sunt în lucrare şi eu un frate în lucrare.” El nu s-a pus niciodată într-o categorie înaltă, aşa cum l-au văzut oamenii. De aceea, cred că dacă dânsul ar fi acum şi Dumnezeu ar face un miracol cu el să se scoale din sicriu şi să spună un cuvânt, ne-ar spune ceea ce a spus părintele Trifa la ultima adunare: Să nu credeţi că tot ceea ce este aici am făcut eu, a făcut Dumnezeu! Credem din toată inima că lucrarea lui va rămâne, pentru că n-a făcut-o el, ci a făcut-o Dumnezeu prin el. De aceea, eu doresc din toată inima să înţelegem că n-a fost numai cât am văzut noi în alergare, în cântare sau în vorbire ci a fost cu mult mai mult. Gândiţi-vă cum ar fi putut supravieţui, să doarmă o oră pe noapte după ce ziua lucra?! Nu ştiu dacă aţi fost vreodată în situaţia de a nu putea dormi, să fiţi treziţi de Duhul lui Dumnezeu, să vă frământe Duhul lui Dumnezeu, să pregătească, să lucreze prin voi?! Aşa a fost el, aşa a fost părintele Trifa. Lucrarea aceasta a fost binecuvântată de Dumnezeu şi au fost pregătiţi oameni de Dumnezeu în ea.
Despre Domnul Iisus se spune, măcar că era fiu de Dumnezeu nu a ţinut un lucru, ci prin ceea ce a suferit, a învăţat să fie ascultător până la moartea pe cruce. De aceea, oricine trece prin suferinţe, trebuie să înţelegem că Dumnezeu este cu el şi vrea să ne ajute să ne dezbrăcăm de omul vechi şi să ne îmbrăcăm în omul nou, Iisus Hristos. Dar cât de neputincioşi suntem noi să facem aceasta! De aceea, Dumnezeu intervine de multe ori să ne dezbrace de omul vechi, pentru că noi nu ne putem dezbrăca. E bine să ne uităm nu numai la el, la ceea ce se vede fizic, ci şi la lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu prin el. El se duce acum, dar lucrarea rămâne, fiindcă e făcută de Dumnezeu prin el şi e lucrarea lui Dumnezeu.
Gândiţi-vă, de ce s-a dat titlu la cartea de cântări Cântările Domnului? De ce nu s-a dat titlu Cântările lui Dorz? El a fost convins că sunt ale Domnului. Tot ce a făcut Dumnezeu prin el este al Lui şi noi am primit ca printr-o unealtă sfântă şi binecuvântată, curăţită prin focuri groaznice şi grozave. Aşa face Dumnezeu. Vă rog să ne ducem cu luare aminte, cel ce trece prin suferinţă, dar nu şi prin şcoala suferinţei nu ajunge la roada dădătoare de viaţă. De aceea, dacă trecem prin suferinţi, să trecem şi prin şcoala ei, să învăţăm! Nu-i de ajuns să spunem că primim de la Dumnezeu şi binele şi răul tot într-o formă, nu! Binele îl primim ca bine şi dacă trecem prin suferinţă trebuie să trecem şi prin şcoala ei, ca să învăţăm de ce a făcut Dumnezeu aşa cu noi. Dar noi suntem oameni şi nu înţelegem de multe ori ce lucrează Dumnezeu şi cum lucrează. De aceea, bunul Dumnezeu să ne ajute să înţelegem, nu numai cât îl vedem cu ochii aici în sicriu, ci să vedem lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu prin el, căci Cuvântul Lui spune: „Iar pe care i-a hotărât mai înainte, pe aceştia i-a şi chemat; şi pe care i-a chemat, pe aceştia i-a şi îndreptat; iar pe care i-a îndreptat, pe aceştia i-a şi mărit.” (Rm. 8, 30). Deci, el a fost un ales al lui Dumnezeu pe care l-a proslăvit.
Îmi aduc aminte de la ultima întâlnire, la nuntă la Rastol, când mi-a spus: „Frate Câmpene, nu ne mai întâlnim pe pământ altul.” „Frate Traian, da cum vorbiţi aşa?”, „Ţi-o spun aşa clar şi curat, convins că noi pe pământ nu ne mai întâlnim.” Pe când am mai venit pe la dânsul n-am mai avut cu cine discuta nici un cuvânt. Deci el a văzut lucrurile acestea mai dinainte. Şi mi-a spus: „Dumnezeu a terminat lucrarea pe care a vrut să o facă prin mine şi acum mă duc să mă odihnesc.” Bunul Dumnezeu, să-i primească trupul şi sufletul, trupul sfinţit şi sufletul mântuit! Şi noi să fim convinşi că dacă primim din mâna lui Dumnezeu suferinţa, trebuie să trecem şi prin şcoala ei, aşa cum a făcut el şi a învăţat să fie ascultător. Bunul Dumnezeu să ne facă să înţelegem că ascultarea face cât mii de jertfe. Prin orice suferinţă a trecut, el a rămas ascultător până la moarte şi încă moarte aşa cum o vedem, binecuvântată şi cinstită de Dumnezeu. Slăvit să fie Domnul!