Traian Dorz, Prietenul tinereţii mele

1. O, nenorocitul de mine, ce aspre au fost cuvintele mele împotriva Ta!
2. Ce nedrept eram cu mine însumi atunci când Te învinuiam pe Tine! Cum îmi nimiceam chiar cu mâinile mele propria mea fericire, alungându-Te!
3. Tu îmi spuseseşi de atâtea ori că va veni şi încercarea dragostei mele. Şi că necazurile vor fi singurul mijloc prin care se va putea dovedi că eu Te iubesc pe Tine cu adevărat.
4. Mi-ai dovedit de atâtea ori că dragostea Ta pentru mine a trecut biruitoare prin încercări nespus mai mari decât oricare mi le-aş fi putut închipui eu,
5. făcându-mă să înţeleg că şi dragostea mea pentru Tine nu se poate adeveri decât astfel, că este sau nu vrednică de Tine.
6. Dar, într-o clipă de nebunie şi de nerăbdare, eu am uitat totul.
7. Cât Te-am avut lângă mine, nu Te-am ştiut preţui. Îmi îmbogăţiseşi sufletul atât de mult, încât ajunsesem să mă cred bogat şi fără Tine.
8. Îmi dăruiseşi atâtea frumuseţi şi binecuvântări, încât mă credeam fericit şi fără prezenţa Ta.
9. Mă acoperiseşi cu atâtea daruri şi mă înzestraseşi cu atâtea binefaceri, că mă credeam îndestulat pe totdeauna – chiar dacă n-ai mai fi fost Tu.
10. Suferinţa pentru Tine îmi apăru atunci fără nici un rost, ba chiar îmi păru o povară chinuitoare şi ruşinoasă.
11. Îmi păru că Tu Însuţi eşti pentru mine ceva chinuitor şi ruşinos. Din pricina Ta trebuia să înfrunt prea multă ură, prea multe lovituri, prea multe pierderi.
12. Şi nu le mai puteam înfrunta. Pierdusem orice putere.
13. Ai mei, pe care îi părăsisem cândva pentru Tine, îmi deveniseră dintr-o dată atât de necesari şi de buni, încât chiar mă miram cum de am avut nebunia să i părăsesc pentru a asculta de cuvintele Tale.
14. Întunecarea minţii şi a inimii mele merse şi mai departe:
tot ce pierdusem în faţa lumii, îmi apăru peste măsură de scump şi mai însemnat faţă de tot ce aflasem în faţa Ta.
15. Toate aceste „pierderi“ îmi goliseră inima şi îmi împovărau sufletul în aşa fel, încât am ajuns să mă prăbuşesc până la starea din care Ţi-am aruncat acele cuvinte, mai aspre şi mai nebuneşti decât orice vorbe care au putut ieşi vreodată din gura mea. Şi tocmai Ţie…
16. Tocmai Ţie, Preaiubitul inimii mele, singura fericire a sărmanei mele vieţi.
17. Ţie, Dumnezeu Ţi-a dat un Trup şi un Suflet.
În acest Trup Te-ai dat Jertfă pentru mine, suferind atât de mari dureri, biciuit, străpuns, zdrobit.
18. Cu Sufletul Tău a trebuit să iei asupra Ta, Tu, Cel neprihănit, atât de multele şi urâtele mele păcate. Şi nu numai pe ale mele, ci pe ale întregii lumi.
19. Mie, Dumnezeu mi-a dat acest trup pentru ca în el să mă predau Ţie, jertfindu-Ţi tot ce sunt şi tot ce am în cea mai desăvârşită predare şi dragoste, fiind gata să sufăr totul pentru credincioşia Ta.
20. Dar, vai, ce am făcut eu cu el! În clipa când sufletul mi-a fost cel mai slab, trupul mi l-a prăbuşit şi pe el.