SLUJIRE ŞI RĂSPLATĂ

Traian Dorz, Păşunile dulci

1. Maica Domnului fusese aceea care cea dintâi auzise din gura trimisului ceresc Vestea Cea Bună, adică Evanghelia. A fost ea însăşi atât de adânc fiica Adevărului, încât s a putut învrednici să fie Maica Lui! A fost atât de mult o slujitoare, încât a putut ajunge o veşnică Stăpână.

2. Iată ce mare har pot să fie nu numai părinţii credincioşi pentru fiii lor, ci şi fiii aleşi, pentru părinţii lor. Binecuvântaţi sunt nu numai fiii, din pricina părinţilor lor sfinţi, ci şi părinţii, din pricina unor copii sfinţi. Binecuvântat este nu numai credinciosul, din pricina Domnului, ci şi Domnul, din pricina unui adevărat credincios al Său. Tot ceea ce este binecuvântat de Dumnezeu este şi pricină de binecuvântare pentru El.

3. Dovada cea mai adevărată că un suflet s a umplut de Duh Sfânt este nu numai că el Îl binecuvântează pe Domnul cu gura lui, cu rugăciunea şi cu cântarea lui, ci mai ales că Domnul este binecuvântat de către alţii din pricina faptelor acestuia. Din pricina binefacerilor lui şi a bunătăţii lui. Aceasta este şi slujba, dar şi răsplata unui suflet sfânt.

4. Când un credincios Îl binecuvântează pe Domnul cu gura şi cu lucrarea mâinilor sale, este, desigur, o dovadă că are Duhul Sfânt. Căci nimeni nu poate spune „Hristos este Domnul“ decât prin Duhul Sfânt (I Cor 12, 3). Dar când alţii Îl binecuvântă pe Domnul pentru dânsul, aceasta este cea mai înaltă dovadă că el este un vas sfânt. Şi că Duhul Sfânt i a dat un har nemăsurat.

5. În multe feluri Îşi arată Dumnezeu mila Sa nemărginită faţă de noi, făpturile Mâinilor Sale, dar când dragostea Lui face ca în mijlocul familiei noastre să se nască un suflet ales, un fiu sfânt pentru El, acesta este cel mai înalt fel al milei Lui. Atunci Dumnezeu ne arată o îndurare cu totul deosebită.

6. Ce mare har este un fiu al lui Dumnezeu când se naşte într o familie! Ce mare milă se arată din partea lui Dumnezeu acelei case în care se întoarce un suflet, în care se naşte cineva din nou! Fiindcă oriunde se naşte într o casă cineva din Duhul şi din Cuvântul lui Dumnezeu, acolo se petrece o minune Dumnezeiască. Şi răsare o lumină a vieţii, vestitoare de viaţă pentru mulţi.

7. Orice părinţi care primesc un fiu sfânt ar trebui să-I mulţumească cu lacrimi lui Dumnezeu, căci fiul acesta dat lor ca să l crească va fi un sfânt al lui Dumnezeu. Din pricina lui, şi ei vor fi binecuvântaţi, nu numai pe pământ, ci şi în cer, – dacă îl vor creşte ca pe un fiu al lui Dumnezeu, nu ca pe fiul lor.

8. Fiii credincioşi ar trebui să-L slăvească pe Dumnezeu, pentru că părinţii lor le sunt de două ori părinţi: şi trupeşti, şi sufleteşti. Soţul credincios ar trebui să-L slăvească pe Dumnezeu, căci prin soţia sfântă va fi sfinţit şi el… (I Cor 7, 14). Şi fraţii, la fel, pentru că prin cel mai bun la Dumnezeu dintre ei, ei înşişi vor fi mai aproape de El.

9. Marea chemare a unui sol Dumnezeiesc este să pregătească prin rugăciunea sa căile Domnului spre oameni. Şi să pregătească prin mărturisirea sa căile oamenilor spre Dumnezeu.

10. Dintre aceste două mijlociri totdeauna istovitoare, trimisul lui Dumnezeu trăieşte într o continuă sfâşiere şi luptă. Într o zilnică muncă de înălţare şi trântire sufletească şi trupească lângă Hristos – Marele Mijlocitor. Tot atât de binecuvântat, dar şi tot atât de zdrobit ca şi Iisus.

11. Când te întorci de la Dumnezeu fericit spre oameni şi de la ei fericit spre El, nici o bucurie de pe pământ sau poate nici din cer nu te poate face mai strălucit. Dar şi când te întorci zdrobit de la oameni pentru Domnul şi judecat de la Dumnezeu pentru ei, nici o lespede nu te poate apăsa mai greu!

12. Cine s a încărcat vreodată în faţa lui Dumnezeu cu păcatul oamenilor, pentru mila şi mântuirea acelora, acela singur ştie cât de îngrozită poate fi o astfel de rugăciune. O, cu cât cutremur te apropii atunci de Dumnezeu, cu ce conştiinţă a vinovăţiei stai înaintea Lui! Dar şi cu ce preţ amar plăteşti în locul acelora pentru ale căror păcate ai primit să ispăşeşti! Dar şi bucuria (când este vreodată) este tot aşa.

13. Suflete al meu şi fiul meu iubit, tu să nu-i împovărezi niciodată pe sfinţii cei prea împovăraţi de toţi. Pe cei care în cea mai mare parte din viaţa lor nu sufăr marile lor dureri pentru vina lor, ci pentru a altora. Nu se roagă cel mai mult pentru ei înşişi – şi nu caută folosul lor însuşi, ci al altora. Ci tu caută să sprijini mâinile lor înălţate în sus şi slujba lor grea, pentru ca să fii şi tu răsplătit împreună cu ei.

14. Pe Dumnezeu, noi trebuie să L slăvim cu tot ce putem avea mai înalt, mai iubit, mai inspirat, mai ales şi mai frumos din toată inima noastră şi din toate talentele noastre. Cu toate expresiile noastre cele mai înalte şi cu toate posibilităţile noastre trupeşti şi duhovniceşti. El este vrednic de absolut toate laudele de care noi putem fi în stare.

15. Atât de mulţi, când ajung la vreo înălţime pe pământ, ameţesc şi uită că sunt şi ei tot oameni. Şi, în loc să se smerească şi să aducă slavă lui Dumnezeu că i a ajutat să ajungă acolo, se îngâmfă şi pretind celor rămaşi mai jos ca ei să le aducă slavă lor. Ca unor zei.
O, cum vine de repede şi de total prăbuşirea unor astfel de nimicuri umflate! Şi să şi vină!

16. O, cât de puţini oameni, în înălţimea puterii lor, sau a sănătăţii lor, sau a avuţiei lor, sau a frumuseţii lor, sau a talentului lor, aduc o adevărată slavă lui Dumnezeu! De aceea sunt aşa de puţini adevăraţii înţelepţi.

17. O, cât de mulţi oameni, cu frumuseţea lor, se slăvesc pe ei, cu sănătatea lor, slăvesc păcatul, cu puterea lor – dezmăţul, cu talentul lor – deşertăciunea şi cu averea lor – pe satana! De aceea sunt atât de mulţi adevăraţii nebuni. Voi, alese făpturi ale lui Dumnezeu, aduceţi slavă lui Dumnezeu cu atât mai înalt, cu cât v a ridicat El mai pe mari înălţimi.

18. Când rugăciunea voastră este o strălucită înălţare, slăviţi L cu ea înalt pe Dumnezeu! Când cântarea, sau mărturisirea, sau bucuriile vă sunt de o cerească înălţime, înălţaţi de pe cele mai înalte culmi cea mai înaltă slavă lui Dumnezeu, căci toate vă sunt numai de la El.

19. O moarte fericită poate fi numai aceea care vine după cunoaşterea lui Hristos. Orice moarte fără Hristos nu poate fi decât suferinţă înspăimântătoare şi amară.

20. Cea mai slăvită şi mântuitoare descoperire o face un suflet atunci când Îl află şi Îl cunoaşte pe Hristos. Cea mai mare şi Dumnezeiască schimbare este aceea care se petrece într un suflet când Îl primeşte pe Hristos şi Îl cuprinde în inima sa.
O, Dumnezeule Bun, fă ca aceasta să se petreacă în fiecare viaţă, a fiecărui om. Amin.