NAŞTEREA DIN NOU

Vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Şoimeni – 5 octombrie 1981

Aşa de frumoasă pildă a fost pilda lui Zacheu! El L‑a întâlnit pe Hristos nu când s-a înălţat, ci când s-a smerit. „Zachee – zice Domnul, coboară-te!”… Căci numai când te cobori te înalţi cu adevărat în faţa lui Dumnezeu. În faţa oamenilor există o înălţare obişnuită prin laude, prin publicitate, prin slavă lumească, – dar în faţa lui Dumnezeu este invers. Cu cât cineva se poate smeri mai adânc, cu atâta este mai înălţat în faţa lui Dumnezeu.

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Dăm din toată inima slavă Domnului nostru şi Numelui Său sfânt şi tot ce începem şi tot ce sfârşim, dorim să fie cu lauda, cu slava, cu binecuvântarea, cu bucuria şi cu ajutorul Numelui Său.
De aceea, tot ce începem şi tot ce continuăm şi tot ce sfârşim dorim să facem totdeauna în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Tot ce începem în felul acesta va fi binecuvântat, însoţit de Dumnezeu, apărat de El, întărit de El, răsplătit de El, încununat de El.
Sărbătoarea de azi rămâne pentru noi toţi o sărbătoare plină de adânci şi de puternice înţelesuri duhovniceşti. De nişte dovezi puternice date de harul lui Dumnezeu în mijlocul nostru, spre a ni le aminti întotdeauna.
La bucuriile acestea să cugetăm mereu! La cuvintele acestea, la întâmplările petrecute aici în această dimineaţă de duminică, vom avea încă mult timp de cugetat şi de gândit. Ştim că, pentru oricine vrea să asculte Cuvântul lui Dumnezeu şi să-l împlinească din toată inima sa, cele auzite astăzi şi cele întâmplate astăzi vor folosi spre mult învăţământ şi spre multă lumină, şi spre mult ajutor pe calea vieţii. Fiindcă tot ce a făcut Dumnezeu, şi tot ce ne-a spus Cuvântul Domnului Dumnezeu şi tot ce a rânduit El să se petreacă astăzi aici n-a fost întâmplător. A fost rânduit de Dumnezeu, aşa cum s-a spus de la început, spre folosul şi mântuirea noastră a tuturor. Pentru că, umblând, lucrând, vieţuind în lumea aceasta, oricare dintre noi avem de dus crucea noastră, munca noastră, luptele noastre, primejdiile noastre şi, câtă vreme suntem în timpul vieţii, avem nevoie întotdeauna şi de lumina, şi de experienţa altora, pentru ca prin ele să căpătăm şi noi lumină şi putere, ca să învăţăm din orice lucru bun să facem la fel. Şi, din orice lucru rău, să nu facem aşa. Ca să n-avem regrete şi ca să n avem păreri de rău şi să n-avem necazuri şi ispăşiri la urmă, prea târziu.
Este scris: „Feriţi-vă de orice se pare rău şi lipiţi-vă tare de bine”. De ce? Pentru că tot ceea ce este rău va fi pedepsit. Fiindcă este scris: „Necaz, ocară şi strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul, întâi peste iudeu, apoi peste grec”, adică peste cel care a ştiut şi apoi peste cel care nu a ştiut.
De aceea ne bucurăm din toată inima de orice lucru bun care se face. Ne bucurăm din toată inima de orice greşeală care se îndreaptă. Îngerii din cer se bucură astăzi. Nu numai în ochii noştri au fost lacrimi de bucurie, ci şi în ochii îngerilor Domnului.
Binecuvântăm pe Domnul de fiecare dată când vedem că rugăciunile noastre sunt ascultate. Şi că răspunsul lui Dumnezeu vine fericit pentru noi.
Căci din iertare câştigă toţi, dar din dezbinare şi din ură pierd toţi. În primul rând cei care le fac şi în al doilea rând şi cei care le suportă.
Noi Îi mulţumim din toată inima astăzi Domnului nostru pentru bucuria pe care ne-a dat-o, să-i însoţim pe doi dintre tinerii noştri la întâiul pas din calea vieţii lor şi să cerem din toată inima peste ei binecuvântarea lui Dumnezeu de la acest întâi pas. Pentru că ştim adevărul Cuvântului Său – şi tot trecutul ne arată – că tot ce a pornit cu Dumnezeu a ajuns binecuvântat şi fericit. De aceea îi însoţim la primul lor pas cu rugăciunile noastre şi cu dorinţele cele mai frumoase: ca Domnul Dumnezeu să binecuvânteze viaţa lor cum a binecuvântat viaţa atâtora pe care fraţii noştri şi surorile noastre i-am însoţit tot aşa – ca şi alţii pe ei –, de la întâiul lor pas, anii trecuţi sau de ani mai îndepărtaţi. Şi astfel, Dumnezeu le va ajuta şi părinţilor care au pornit cândva aşa, fiind binecuvântaţi. Pentru că, după ce au făcut şi ei înşişi bucurie părinţilor lor cândva prin ascultarea şi prin umblarea lor curată, să vadă că şi copiii lor le-au urmat cuvântul. Şi au şi ei bucurie să vadă că odraslele lor au ajuns să fie binecuvântate înaintea lui Dumnezeu.
Pentru că este scris: „Nu vă înşelaţi, ce seamănă omul, aceea va şi secera”. „Cine udă pe altul va fi udat şi el.” Cui face binele, i se va face şi lui bine. Iar cui face răul – la fel.
De aceea suntem plini de credinţa că Dumnezeu va răspunde potrivit faptelor şi ascultării lor cu har şi cu o binecuvântare veşnică.
Ne bucurăm apoi de tot ce am văzut şi la fratele nostru iubit (Pop Alexandru). După ce aproape patruzeci de ani a trebuit să-l stropim şi să-l udăm cu lacrimile noastre îndurerate către Dumnezeu, a adus El o zi în care să i se deschidă ochii şi să vadă că, mai întâi de a face, trebuie să fim.
Cum este scris în Evanghelie: „…tot ceea ce a făcut şi a învăţat Iisus”. Nu a învăţa întâi este cel mai însemnat lucru, ci a trăi întâi. A împlini întâi Cuvântul lui Dumnezeu cu viaţa şi cu trăirea noastră. Şi după aceea cuvântul nostru şi vorbele noastre, şi talentele noastre capătă preţ în faţa lui Dumnezeu. Pentru că tot ceea ce spunem noi este numai hârtie fără valoare, dacă în viaţa noastră tainică, ascunsă, n-avem aurul faptelor şi al trăirii, care să dea valoare vorbelor noastre, după cum banii de hârtie care umblă într-o ţară, oricâte cifre mari ar avea înscrise pe ei, n-au nici o valoare dacă în pivniţele Băncii Naţionale nu se află acoperirea lor în aur.
S-a spus aici un cuvânt frumos: „În zadar sunt pomii înalţi şi crengile lungi, dacă rădăcinile lor nu acoperă cu puterea lor, cu adâncimea lor, cu lucrarea lor sănătoasă şi vie mărimea frunzelor şi a crengilor”. Curând vine un vânt şi răstoarnă toată pădurea aceasta falnică la suprafaţă, dar slabă în adâncimi, în pământ. Şi ce urmează apoi este focul. Iar în locul lor, al acestor arbori lăudăroşi şi lăudaţi, vor fi plantaţi alţii, pentru că Dumnezeu nu pierde când cineva se leapădă şi cade. În locul lor vin alţii şi în Împărăţia lui Dumnezeu nu vor rămâne goale scaunele noastre, ale celor care ne lepădăm şi cădem de la credinţă. Vor veni alţii, care ne vor lua locul, pentru că este scris: „Vor veni de la miazănoapte şi de la miazăzi, de la răsărit şi de la apus, de la extremul nord şi de la extremul sud, şi vor sta la masă, în Împărăţia lui Dumnezeu, cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov, iar voi, care trebuia să fiţi acolo de mult, care vă lăudaţi că faceţi parte din neamul sfânt, veţi fi scoşi afară”.
Pentru că înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere laudele omului, faţa omului, diploma omului, talentele omului, ci viaţa şi trăirea lui. Adică acoperirea în aur a cuvintelor sale, a ceea ce are în adâncime.
S-a spus aşa de frumos despre rădăcina rugăciunii, a smereniei, a ascultării şi a sfinţeniei. Şi apoi câte mai sunt: a binefacerii ascunse, a lacrimilor ascunse, a postului ascuns, a tuturor acelor valori sfinte pe care Dumnezeu ni le face cunoscute în Cuvântul Său, dar fără de care viaţa noastră, oricât ar fi de încărcată de talente, de daruri şi de laude, n-are nici o valoare în faţa lui Dumnezeu. Cel mult, dacă culegem laude de la oameni; dar şi acestea ne vor sluji spre osânda noastră cândva, căci nu le-am meritat în faţa lui Dumnezeu, prin cuvintele şi comportările noastre.
Ne bucurăm din toată inima de tot Cuvântul lui Dumnezeu care este descoperit prin oricine vorbeşte. Aşa de frumoasă pildă a fost pilda lui Zacheu! El L a întâlnit pe Hristos nu când s-a înălţat, ci când s-a smerit. „Zachee – zice Domnul, coboară-te!”… Căci numai când te cobori te înalţi cu adevărat în faţa lui Dumnezeu. În faţa oamenilor există o înălţare obişnuită prin laude, prin publicitate, prin slavă lumească, – dar în faţa lui Dumnezeu este invers. Cu cât cineva se poate smeri mai adânc, cu atâta este mai înălţat în faţa lui Dumnezeu. De aceea s-a spus despre Ioan Botezătorul atât de mari cuvinte. Când el a fost întrebat aşa: „Cine şti tu? Eşti proorocul, eşti Hristosul, cine eşti tu?”, El a zis: „Eu sunt… eu sunt nimeni… Eu sunt nimic… un glas. Şi acela strigă în pustiu”…
Ştiţi ce înseamnă un glas în pustiu? În pustiu nu există ecou, n-aude nimeni când vorbeşti. E ca şi când n-ai spune nimic, e ca şi când n-ai însemna nimic… În pustiu… Pustiul este locul unde nu există nici un ascultător, nici o mişcare. Cel ce striga era slab şi s-a considerat pe sine nimeni. Ioan a zis: „Sunt glasul celui ce strigă în pustiu”, şi, pentru faptul că, de obicei, acela care îl mărturiseşte pe Hristos cel mai înalt şi mai frumos adeseori strigă în pustiu. În jurul unui adevărat om mare al lui Dumnezeu, de cele mai multe ori se creează un vid de dispreţ, un „pustiu” de neascultare, un gol de nepăsare. Şi oamenii nu-şi dau seama cu adevărat pe cine au avut în mijlocul lor, până după ce nu-l mai au. Pe Ioan Botezătorul n-au ştiut să-l preţuiască atunci când îl aveau în mijlocul lor, ci numai după ce n-a mai fost. După aceea, se spune că poporul avea atâta respect faţă de Ioan, încât pe cei care vorbeau despre el şi în numele lui îi considerau înalţi şi binecuvântaţi înaintea tuturor.
Şi ce frumos a vorbit Mântuitorul nostru despre toate aceste lucruri, pentru învăţătura noastră! Pentru ca să ne înveţe pe noi taina Evangheliei în Hristos, trăirea şi umblarea cu El.
Am vrut să ne amintim în câteva cuvinte despre Sfânta Evanghelie care se citeşte astăzi în sfintele noastre biserici.
Noi, cei care suntem în această Lucrare a Oastei Domnului, născută în Biserică de către omul lui Dumnezeu care a fost Părintele Iosif, un profet mare, un profet uriaş, [nu vedem aceasta, pentru că] suntem prea aproape, ca să-l cunoaştem astăzi cât de mare este. Dar vedem mărimea lui, importanţa lui, valoarea lui prin lucrarea minunată pe care a făcut-o Dumnezeu prin el, lucrarea care trăieşte şi astăzi. Şi pentru aceasta, şi întâlnirea de acum, şi sărbătoarea aceasta, şi prezenţa noastră aici sunt o dovadă că omul acesta a fost un profet al neamului nostru. Prin el a făcut Dumnezeu această Lucrare nouă şi sfântă, care a crescut în ţara noastră o ţărănime nouă, un popor nou, o credinţă nouă, cu adevărat trăită după voia lui Dumnezeu. O preoţime nouă, o tinerime nouă, nunţi noi, prilejuri noi de sărbători creştineşti în viaţa noastră, înmormântări noi, privegheri noi, botezuri noi, aniversări noi.
La aceasta ne-a învăţat pe noi profetul lui Dumnezeu prin care Dumnezeu a făcut această Lucrare. Pentru că, dacă n-ar fi fost el – aşa cum s-a spus despre Moise – în mijlocul poporului nostru ar domni astăzi tot întunericul obiceiurilor păgâneşti care stăpânesc încă o mare parte dintre oamenii din poporul nostru şi o mare parte dintre sărbătorile şi aniversările cu care mulţi dintre ai noştri îşi sărbătoresc şi cinstesc anumite momente din viaţa lor. Acestea sunt rămăşiţe păgâneşti, aduse de străinii care au domnit peste noi. Petrecerile cu beţii, cu jocuri, cu cântece destrăbălate şi cu lucruri păcătoase sunt rămăşiţe păgâneşti.
Părinţii noştri de la începutul credinţei noastre au avut astfel de nunţi, precum avem noi astăzi. Şi Lucrarea Oastei Domnului este aceea care leagă firul prezentului de trecut, aducând în viaţa noastră trăirea şi sărbătorirea adevărată a obiceiurilor noastre. Şi de aceea spunem noi că omul acesta a fost un profet al lui Dumnezeu. Aceste roade sunt dovada că el a fost omul lui Dumnezeu şi această Lucrare născută prin el este dovada că ea este lucrarea lui Dumnezeu. Şi ea va continua până la sfârşit în mijlocul poporului nostru, aducând acelaşi nou model de viaţă duhovnicească, acest nou fel sfânt de a sărbători nunţile noastre, botezurile noastre, aniversările noastre şi înmormântările celor iubiţi ai noştri în chip creştinesc şi frumos, aşa cum a fost viaţa înaintaşilor noştri care au lăsat pe tot pământul patriei noastre dovezile de zid, dovezile de piatră, dovezile frumoase ale credinţei şi recunoştinţei lor faţă de Dumnezeu, zidite în mănăstiri, arătate în atâtea troiţe şi cruci frumoase şi trainice.
Acestea sunt mărturiile lor nemuritoare în mijlocul nostru, ale lor, ale acelora care trupeşte au murit. Dar sufleteşte trăiesc prin aceste dovezi, ca o mărturie pentru noi. Ca şi noi, care ne numim copiii lor, să ne dăm toate ostenelile să le urmăm faptele şi viaţa.
Mântuitorul a spus: „Dacă ei vor tăcea, pietrele vor striga”. Ei au tăcut, dar pietrele lor strigă mereu spre noi, să ne aducem aminte, cum spune Cuvântul lui Dumnezeu: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu. Uitaţi-vă cu băgare de seamă la sfârşitul felului lor de vieţuire şi urmaţi-le credinţa”. Că nu-i de-ajuns să vă numiţi creştini, nici că vă lăudaţi cu înaintaşii voştri eroi şi sfinţi, şi martiri, şi mucenici pentru credinţă, ci de ajuns este numai atunci când, prin viaţa noastră şi prin faptele noastre, ne arătăm vrednici de cinstea de a fi urmaşi ai lor.
Din Sfânta Evanghelie de astăzi am vrut să ne amintim de unele adevăruri. Normal este ca, în dimineţile de duminici, când este vremea bisericii şi vremea rugăciunii, să fim şi noi, ca nişte creştini adevăraţi, la biserică şi la rugăciune.
Când este vremea postului, să fim în post.
Când este vremea binefacerilor, să fim în binefacere.
Când este vremea adunării, să fim în adunare.
Când este vremea smereniei, să fim în smerenie.
Când este vremea rugăciunii, să fim în rugăciune.
Când este vremea lacrimilor, să fim în lacrimi.
Când este vremea iubirii, să fim în iubire.
Când este vremea iertării, să fim în iertare.
Când este vremea pocăinţei, să fim în pocăinţă.
Căci atunci şi când va fi vremea răsplătirii şi vremea încununării, vom fi şi noi la răsplată şi la cunună, asemenea acelora care au fost găsiţi vrednici în faţa celorlalţi prin trăirea şi umblarea lor.
Am spus că în bisericile noastre se citeşte astăzi Evanghelia de la Sfântul Luca, capitolul 6, începând cu versetul 31, care spune aşa: „Ce voiţi să vă facă oamenii faceţi-le şi voi la fel. Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată vi se cuvine? Şi păgânii iubesc pe cei care îi iubesc pe ei. Dacă faceţi bine numai celor ce vă fac bine, ce lucru neobişnuit faceţi, căci şi păcătoşii fac la fel. Şi dacă daţi cu împrumut numai celor ce vă dau cu împrumut, şi dacă ajutaţi numai pe cel ce vă ajută pe voi, ce răsplată vi se cuvine? Voi să iubiţi pe vrăjmaşii voştri, să faceţi bine celor ce vă urăsc, rugaţi-vă pentru cei ce vă blestemă şi purtaţi-vă frumos cu cei care se poartă urât cu voi. Fiţi fiii Tatălui vostru Care este în ceruri şi Care face să răsară soarele Său şi peste cei drepţi, şi peste cei nedrepţi şi face să cadă ploaia Sa şi peste cei buni, şi peste cei răi.
Aceste lucruri Mântuitorul le-a spus în Predica Lui de pe Munte, la începutul Evangheliei, punând astfel, în faţa tuturor celor care vor vrea să vină după El, condiţia naşterii din nou. Aceste cuvinte ale acestei evanghelii vorbesc despre Naşterea din nou, cea dintâi condiţie, fără de care nu numai că nu va vedea nimeni Împărăţia lui Dumnezeu, dar nici nu va putea intra în ea. Aceste cuvinte, Mântuitorul le spune tuturor ucenicilor, pentru că este scris: „În vremea aceea, când se adunaseră noroadele că se călcau în picioare unii pe aţii, Iisus a luat deoparte pe ucenicii Săi şi le-a zis: «Ceea ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel»”; adică evanghelia de azi.
Celor care vor să asculte de Domnul, acelora Domnul le pune condiţia mântuirii. Iar celor care nu vor să asculte, nu are să le spună nimic. El zice: „Vă spun vouă, celor care Mă ascultaţi”, căci voi sunteţi preaiubiţi…
Frumos spune Cuvântul la începutul capitolului 6 din Evanghelia după Luca despre ucenicii Domnului, ce preţ mare au ei: „În vremea aceea, Mântuitorul Şi-a ridicat ochii spre ucenicii Săi”…
Iată cinstea pe care o face Dumnezeu celor ce se smeresc. S-a spus despre Zacheu că el atunci când s-a smerit s-a întâlnit cu Dumnezeu. Nu când s-a urcat în dud, ci când s-a coborât.
Da, celor care se coboară, Dumnezeu le dă cea mai frumoasă valoare şi înălţime. Spune aşa de frumos în acest verset din capitolul 6: „Iisus Şi-a ridicat privirile spre ucenicii Săi”. Ucenicii Domnului au un aşa preţ şi o aşa înălţime în faţa Lui, că Însuşi Domnul Îşi ridică ochii spre ei. El nu-Şi coboară ochii când priveşte spre ucenicii Săi. Ci Însuşi Domnul Iisus Îşi ridică privirile spre ei.
Aşa trebuie să învăţăm şi noi să-i privim pe adevăraţii oameni ai lui Dumnezeu: să ne ridicăm privirile spre ei. Pentru că atunci când ne înălţăm privirile spre ei, ne înălţăm şi noi înşine până la starea lor.
Dar când ne coborâm privirile, ne coborâm pe noi înşine; dând valoare oamenilor lui Dumnezeu, ne arătăm noi înşine vrednici de valoare şi de preţuire. Pentru că este scris: „Cine udă pe altul va fi udat şi el”… Şi: „Cu ce măsură măsuraţi, cu aceea vi se va măsura”.
Ce am vrut acum să reţinem, pe lângă toate celelalte lucruri de astăzi, este înţelesul sfânt şi condiţia cea mai necesară pentru mântuire pe care Mântuitorul a pus-o lui Nicodim când a venit (cum spune în Ioan capitolul 3) şi a început, în felul oamenilor, să-L laude pe Domnul: „Învăţătorule – zicea el – ştiu că eşti un Om mare, trimis de Dumnezeu, că nimeni nu poate să facă lucrurile pe care le faci Tu dacă nu este Dumnezeu cu el”.
Ce s-aştepta Nicodim, obişnuit cu eticheta şi cu procedeele lumeşti din tim¬pul societăţii lui? Se aştepta acum ca şi Mântuitorul să-i răspundă cu aceleaşi laude. Dar Mântuitorul îi spune: „Trebuie să vă naşteţi din nou”, altfel nu veţi vedea Împărăţia lui Dumnezeu. În Ioan, capitolul 3, se vorbeşte de cea dintâi şi cea mai importantă condiţie a mântuirii:
Naşterea din nou.
Şi în Ioan, capitolul 3, versetul 5, îi spune: „Dacă nu se naşte cineva din nou, cu nici un chip nu va intra în Împărăţia lui Dumnezeu”.
Şi din acest cuvânt, şi din celelalte, multe şi tainice, şi adânci, şi duhovniceşti, şi condiţionante ale lui Dumnezeu s-au scos învăţături şi încredinţări false…
Nu Botezul – nici de mic, nici de mare – este Naşterea din nou! Nu! Botezul este Botez, iar Naşterea din nou este Naşterea din nou. Botezul nu este Naşterea din nou. Să nu le amestecăm. Naşterea din nou nu este Botezul. Nici Botezul [de] mic, nici Botezul [de] mare…
Naşterea din nou este pocăinţa, convertirea, transformarea, acea lucrare pe care o face Duhul şi Cuvântul lui Dumnezeu în omul cel care se întoarce c adevărat, în clipa când se prăbuşeşte omul cel vechi, cu păcatele lui, la picioarele lui Iisus – şi se naşte omul cel nou, născut din „Apa cea vie”, care este Cuvântul, şi din „Duhul cel viu”, care este Puterea lui Dumnezeu.
„Apa cea vie”, care este Cuvântul lui Dumnezeu, spală şi curăţă, şi înnoieş¬te mintea, adică felul de a înţelege, felul de a judeca, felul de a gândi al omului.
Iar Duhul, care este Puterea, schimbă inima, adică felul de a simţi, felul de a crede, centrul sentimentelor omului. Iar mintea cea nouă şi inima cea nouă sunt omul cel nou. Şi omul cel nou, rezultat din Naşterea din nou, este omul duhovnicesc, născut nu din fire, nici din carne, nici din sânge, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.
Aceasta este lucrarea cea dintâi pe care o cere Dumnezeu fiecăruia dintre noi. Aceasta este lucrarea pe care o cere şi în Evanghelia de astăzi: „Ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le voi mai întâi la fel. Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată vi se cuvine? Că şi păgânii fac la fel”.
Auziţi ce spune Domnul? Păgânii îi iubesc pe cei care îi iubesc pe ei. De cele mai multe ori, deşi ne numim creştini, noi suntem mai răi decât păgânii, că nu-i iubim nici pe cei ce ne iubesc pe noi.
Dacă faceţi bine numai celor ce vă fac bine, ce răsplată vi se cuvine? Căci şi păcătoşii fac la fel. Auziţi? Păcătoşii fac bine, – dar noi de câte ori facem rău celor care ne-au făcut bine? Aduceţi-vă aminte!
Dacă daţi cu împrumut numai celor care vă dau vouă sau dacă ajutaţi numai celor care vă ajută ori dacă iubiţi şi dacă mergeţi, şi dacă sprijiniţi numai pe cei de la care aşteptaţi [la fel], ce răsplată vi se cuvine? Aceasta nu-i nici milostenie, nici binefacere. E un împrumut pentru care îţi primeşti răsplata în momentul în care ţi se întoarce încă mai mult decât ai făcut.
Însă ce spune Mântuitorul este că El cere ca acei care Îl urmează pe El să arate că nu sunt ca ceilalţi. Nici ca păgânii, nici ca păcătoşii, nici ca cei ce aşteaptă să li se dea înapoi întocmai sau mai mult decât au dat. El cere oameni care se roagă pentru cel care îi blestemă, care fac bine celui care le face rău. Şi care iubesc pe cel care îi prigoneşte şi care îi asupreşte.
Un astfel de om, da! Un astfel de om este omul cel nou, omul care va moşteni Împărăţia lui Dumnezeu, omul cel transformat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Omul cel care va avea slobodă intrare în Împărăţia sfântă.
Numai această dovadă, a Naşterii din nou, ne va da nouă şi haina de nuntă cu care vom putea sta la masa Împăratului şi Mirelui nostru Ceresc. Şi ne va da şi numele nostru cel nou care să stea alături de el în Împărăţia Cerească. Aceasta dă cununa de care se vor face vrednici acei care au primit-o. Altfel ne înşelăm, fraţilor!
Pocăinţa nu-i a merge de două ori sau de patru ori pe an la biserică şi să spui că te mărturiseşti, zicând cu uşurinţă:
– Îmi pare rău că am făcut cutare şi cutare lucru. Iar preotul să te întrebe:
– Ai furat? Ai minţit?
– Da, am furat, am minţit…
– A, dacă îţi pare rău… Şi să facă un fel de formă care să se repete şi a doua şi a zecea oară, şi a suta oară, până în ceasul morţii în acelaşi fel – crezând apoi că asta este mântuirea.
Taina pocăinţei este o taină cutremurătoare. Sfânta noastră Biserică şi sfinţii noştri înaintaşi, părinţii noştri care au aşezat aceste rânduieli, au pus Taina Pocăinţei între cele Şapte Taine mântuitoare pe care le administrează Harul lui Dumnezeu în mijlocul creştinătăţii. Şi această Taină a Pocăinţei este Naşterea din nou, fără de care nimeni nu va vedea Împărăţia lui Dumnezeu.
Mântuitorul aşa a spus; şi noi, când e vorba de Naşterea din nou, nu trebuie să înţelegem Botezul.
Cum ne place de multe ori să schimbăm înţelesul cuvintelor şi, când este vorba de mincinos, să-i zicem „descurcăreţ”. Unui om care se salvează numai prin minciuni nu-i spunem că-i mincinos.
Unul care dă mită şi umblă numai cu înşelăciuni, zice că ştie cum să-şi aranjeze lucrurile în viaţă, ca să-i iasă bine.
Numesc păcatul cu un nume acceptabil, plăcut, atrăgător, ca să nu-i spună cu adevărat hoţiei hoţie, minciunii minciună, răului rău. Mântuitorul nu foloseşte metode înşelătoare şi prefăcute, ca oamenii. El spune binelui bine şi răului rău.
„Preaiubitule – spune Apostolul Ioan – nu urma răul, ci binele! Cine face binele este din Dumnezeu. Cine face răul – nu vă înşelaţi – nici nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut pe Dumnezeu”.
Orice rău este un păcat. Şi orice păcat este o crimă înaintea lui Dumnezeu.
Nu există iertare pentru păcat. Păcatele se pedepsesc, se ispăşesc, nu se iartă. Începând de la cel dintâi păcat din Grădina Edenului, care, în aparenţă, nu era un păcat prea mare, era totuşi o neascultare de Dumnezeu şi o încălcare a Cuvântului Său, care avea drept urmare moartea. Şi moartea aceasta i-a pândit nu numai pe cei care l-au săvârşit, ci pe toţi urmaşii lor, până astăzi.
Păcatul nu se iartă, să nu se înşelăm, fraţilor!
Nu există iertare pentru păcat, numai ispăşire!
Toate păcatele trebuie ispăşite. Ale celor care s-au născut din nou şi s-au întors la Domnul, şi au venit cu pocăinţă adevărată (cu această Taină a Pocăinţei adevărate care este una pentru totdeauna, care transformă viaţa şi, pe omul vechi, care a păcătuit nepăsător şi indolent, şi insolent, îl face un om conştient şi temător de Dumnezeu), păcatele acelora le-a ispăşit Hristos, de aceea ele sunt iertate de Dumnezeu.
Păcatele acestora sunt iertate. De ce? Pentru că le-a ispăşit Hristos.
Veniţi şi priviţi la Iisus cel Răstignit şi veţi vedea cum se ispăşeşte păcatul. Că nu există iertare, decât prin ispăşire.
Noi suntem iertaţi dacă ne-am întors la Dumnezeu, pentru că păcatele noastre le-a ispăşit Hristos. Şi de aceea suntem iertaţi.
Dar păcatele nemărturisite şi nepărăsite, şi nelepădate, păcatele în care trăim şi astăzi şi nu ne pocăim de ele şi nu ne întoarcem, le vom ispăşi noi – să nu vă înşelaţi!
Şi noi, şi cei care se amăgesc cu credinţe uşuratice (că numai printr-o mărturisire formală, printr-o pocăinţă formală, dar nu adevărată – şi nu printr-o naştere cu adevărat şi statornică – se poate căpăta mântuirea), şi oricine crede în felul acesta se înşeală. Cuvântul Domnului spune aşa de clar: „Nu vă înşelaţi! Ceea ce seamănă omul, aceea va secera”.
De aceea în Evanghelia de astăzi, în toate bisericile noastre, se propovăduieşte Naşterea din nou.
Naşterea din nou este aceea ce o vedeţi astăzi în mijlocul dumneavoastră! Aceşti oameni care s-au întors la Dumnezeu cu adevărat au îmbrăţişat această viaţă nouă prin pasul cel sfânt al Naşterii din nou. S-au întors la Dumnezeu, s au predat Domnului, s-au hotărât pentru Domnul şi acum caută să-şi ducă via¬ţa curată şi sfântă în mijlocul norodului, în mijlocul patriei noastre ca nişte patrioţi adevăraţi şi cinstiţi. În mijlocul fraţilor noştri, ca nişte fraţi adevăraţi şi cinstiţi. În mijlocul vecinilor, ca nişte vecini buni şi cinstiţi. În mijlocul societăţii noastre, ca nişte membri ai ei şi cinstiţi, şi vrednici. Sub conducerea părinţilor şi a stăpânitorilor noştri, ca nişte supuşi ascultători, din conştiinţă, din îndemnul conştiinţei, ca nişte oameni care ne recunoaştem şi dorim să împlinim cinstit şi frumos, din îndemnul conştiinţei noastre, datoriile pe care le avem faţă de Dumnezeu. În primul rând pentru Lucrarea, pentru Biserica, pentru credinţa Lui. În al doilea rând, pentru patria noastră, pentru societatea noastră, pentru vecinii noştri şi pentru toţi cei cu care locuim ca oameni. Prin faptele noastre să dovedim că suntem nişte oameni vrednici de preţuirea atât a lui Dumnezeu, cât şi a semenilor noştri.
Aşa ne învaţă pe noi Biblia! Aşa ne învaţă pe noi Domnul, pentru că numai în felul acesta ne arătăm oameni vrednici, oameni noi, oameni adevăraţi în mijlocul semenilor noştri. În felul acesta împlinim noi condiţia pe care Mân¬tuitorul a pus-o.
Aşa să ştiţi că se poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu. În nenumărate locuri din Cuvântul lui Dumnezeu este scris acest lucru, numai că pentru ochii noştri şi peste mintea noastră adeseori stăruie marama întunecată a păcatului, care nu ne lasă nici să vedem, nici să înţelegem adevărul cuvintelor lui Dumnezeu.
Atunci adevărul trece pe lângă noi fără să-l vedem şi Cuvântul lui Dumnezeu trece pe lângă noi fără să-l auzim.
În Evanghelia Domnului este scris: „Daţi-vă toate silinţele să uniţi cu credinţa voastră fapta”.
Nu-i de-ajuns credinţa! Nici care mută munţii. Trebuie unită cu fapta, căci credinţa fără fapte este moartă;
Iar „cu fapta, cunoştinţa”, pentru ca, cu cât faci mai mult, cu atâta să cunoşti binele, spre a-l face şi mai mult.
Cu cunoştinţa, înfrânarea. Pentru că cel care cunoaşte cel mai mult trebuie să dovedească cea mai adâncă înfrânare, în toate lucrurile.
„Cu înfrânarea, răbdarea”, spune Cuvântul Domnului în Epistola Sfântului Petru. Pentru că cel care este mai înfrânat cu sine trebuie să fie cel mai răbdător cu alţii.
„Cu răbdarea, evlavia”! Ştiţi ce înseamnă evlavia? E o condiţie fără de care nimeni nu va vedea Împărăţia lui Dumnezeu, pentru că în nenumărate locuri din Biblie este scris să fii evlavios: „evlavia e un mare câştig”, „să fii împodobit cu evlavia”… Aceasta este o condiţie a Domnului, despre care prea puţin se vorbeşte şi mai puţin se arată în viaţa noastră.
Evlavia este suma tuturor virtuţilor frumoase. Blândeţea, bunătatea, bunul-simţ, buna-cuviinţă, delicateţea sufletească, gentileţea, tot ceea ce poate fi nobil, bun şi frumos, ca în viaţa Mântuitorului, trebuie să fie dovada evlaviei noastre.
Unde se vede evlavia astăzi la cei credincioşi, din felul cum vorbesc unii cu alţii? Din felul cum se poartă unii cu alţii? Din felul cum răspund unii la alţii şi cum îşi împlinesc obligaţiile unii la ceilalţi? Cât de mult lipseşte taina evlaviei, virtutea evlaviei, calitatea evlaviei, podoaba evlaviei şi a smereniei!…
Iar „cu evlavia, dragostea de fraţi. Şi cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni”. Pentru că este, în continuare, scris: „Într-adevăr, numai în felul acesta veţi găsi intrare slobodă în Împărăţia Tatălui şi a Domnului Iisus”. „Dar cine nu are aceste lucruri este orb, umblă cu ochii închişi, a uitat că a fost curăţit de vechile lui păcate şi nu ştie încotro merge”.
Ci numai „având deplin aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiţi nici leneşi, nici neroditori, în ceea ce priveşte deplina cunoştinţă a Tatălui şi a Domnului nostru Iisus Hristos”…
Acestea sunt condiţiile mântuirii. Fără acestea, scumpii mei fraţi, să nu ne înşelăm că putem fi mântuiţi; toate darurile celelalte şi toate lucrurile prin care unii se laudă că sunt mai evidenţiaţi decât alţii înaintea oamenilor şi înaintea lui Dumnezeu n-au nici o valoare fără aurul trăirii în sfinţenie, în curăţie şi în ascultare.
Aceasta este Naşterea din nou, aceasta este condiţia pusă de Dumnezeu, pentru că este scris: „Nimic întinat nu va intra în Împărăţia lui Dumnezeu”. Ni¬meni care trăieşte în spurcăciune lăuntrică şi ascunsă şi în minciună în afară. Să nu ne înşelăm, că nu pe Dumnezeu, nici pe oameni îi înşelăm, ci pe noi înşine.
De aceea, stând astăzi în faţa Sfintei Evanghelii, să ne întrebăm: ne-am născut noi din nou? Suntem noi cu adevărat în lumina cerinţelor lui Dumnezeu din Cuvântul Său de astăzi? Că iarăşi este scris în Ioan capitolul 1: „La ai Săi a venit şi ai Săi nu L-au primit. Dar tuturor celor care L-au primit le-a dat dreptul (prin Botez) să se facă (prin credinţă) fii ai lui Dumnezeu (adică prin Naşterea din nou), născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu”.
De aceea astăzi, de la adunarea aceasta, din Evanghelia de astăzi şi din toate întâmplările şi cuvintele de astăzi, să desprindem de aici adevărul.
Acum, ca încheiere, am o rugăminte către toţi cei care au auzit de ani de zile dar nu s-a făcut în ei această transformare sfântă a Naşterii din nou… o chemare! Astăzi au ocazia să se hotărască pentru Domnul, au prilejul să se predea Domnului, să înceapă o viaţă nouă şi sfântă.
În mijlocul nostru s-a petrecut o minune!
Binecuvântăm pe Domnul pentru fratele Pop Alexandru care a avut tăria şi frumuseţea sufletească să recunoască faptul că, după o alergare de patruzeci de ani în zadar, abia astăzi a aflat adevărul – şi aceasta nu întâmplător, ci prin intermediul Duhului Sfânt şi prin lumina Lui.
Din toată inima Îl rugăm pe Domnul să-i dăruiască iertare pentru toate slăbiciunile şi păcatele pe care le-a avut.
Din partea noastră, Domnul ştie – şi el ştie – că totdeauna a fost iertat şi înţeles, pentru că noi respectăm Cuvântul lui Dumnezeu, ne temem de Cuvântul lui Dumnezeu care spune: „De şaptezeci de ori dacă vine fratele tău care ţi-a greşit şi te roagă: «Iartă-mă, te rog!», să-l ierţi”. Pentru că stăm mereu în faţa Tatălui ceresc, în fiecare zi, şi spunem: „…şi ne iartă nouă păcatele noastre precum iertăm şi noi greşiţilor noştri”.
Şi Cuvântul Domnului spune aşa: „Când staţi să vă rugaţi, iertaţi tuturor oamenilor; că, dacă veţi ierta oamenilor păcatele, şi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta”; dacă nu iertaţi, la fel vi se va face. „Cu ce măsură măsuraţi, cu aceea vi se va măsura”.
Noi ne temem de Dumnezeu şi respectăm Cuvântul Său. Ştim că mâine vom ajunge cu toţii în faţa Lui. Dorim să ajungem curaţi şi credincioşi. Şi mai ştim încă un adevăr: că, dintre cei care s-au dezbinat şi s-au rupt de Lucrarea Oastei Domnului şi de dragostea frăţească, prea puţini au fost aceia care au recunoscut că au păcătuit Frăţietăţii şi Domnului cu adevărat.
De aceea, ni se umple inima de bucurie şi ne rugăm ca întoarcerea fratelui nostru Pop Alexandru să fie o întoarcere sfântă şi adevărată, şi statornică. Şi din toată inima dorim ca această întoarcere să aducă roadele pe care Dumnezeu le cere. Că în zadar a spus ceea ce a spus, dacă nu-şi schimbă felul de purtare.
Ce fericiţi şi bucuroşi am fi fost dacă de mult era unitate deplină între fraţi! Dacă toţi cei care s-au rupt şi s-au dezbinat, alipindu-se fie de învăţături străine, fie de sentimente şi condiţii fireşti şi lumeşti, s-ar fi trezit cu un ceas mai devreme şi ar fi revenit în mijlocul fraţilor cu toată dragostea şi bucuria iertării şi iubirii. Ca să lucrăm împreună şi să mergem împreună.
E atât de mult bine de făcut şi aşa de puţini fac binele, încât, oricâţi ar fi, totuşi ar fi prea puţini… Mai sunt atât de mulţi care nu s-au întors la Domnul, că oricât de mulţi s-ar întoarce, sunt prea puţini până se vor întoarce toţi. S-a pierdut atât de mult prin neascultare şi prin dezbinare… Cel puţin de aici înainte să se câştige ce se mai poate câştiga şi din ceea ce s-a pierdut.
Şi acuma o întrebare cutremurătoare: totuşi, cine va răspunde în faţa Domnului de ceea ce nu se mai poate câştiga din ceea ce s-a pierdut? Cine va răspunde pentru cei care au murit neascultători ori s-au pierdut pentru totdeauna de Lucrarea lui Dumnezeu? În inima acelora nu se va mai face renaştere şi reîntoarcere, şi pocăinţă niciodată. Cine va răspunde de tot binele care nu s-a făcut? S-ar fi putut face când s-a făcut rău, dar binele nu s-a făcut, pentru că vremea lui a trecut şi pentru că prilejurile lui s-au pierdut. Sufletele care ar fi putut fi mântuite atunci azi nu mai pot fi mântuite. Fie că au murit nemântuite şi necredincioase, şi dezbinate, şi rupte, fie că nici nu mai este în inima lor nici o dorinţă de pocăinţă adevărată. Ce amar vor plânge acei din cauza cărora s-au pierdut aceste lucruri şi prilejuri, şi suflete, şi binefaceri!
Ce amar vor plânge mâine, în zadar, în faţa lui Dumnezeu, înaintea judecăţii Lui, acei vinovaţi de aceste pierderi! Ne cutremurăm de groază, deşi ne bucurăm din toată inima de întoarcerea fratelui dintre cei care încă tot aşa au rămas.
Noi nu mai vrem să ţinem seamă de trecut, ci privim de la prezentul de astăzi şi Îl rugăm pe Dumnezeu, în marea Lui bunătate şi în nemărginita Sa putere, să şteargă tot ce nu mai putem noi îndrepta – şi măcar pe viitor să-i dea o pocăinţă adevărată.
Dar pocăinţa adevărată este cea a lui Zacheu, care a zis: „Doamne, jumătate dau… Dacă am nedreptăţit pe cineva, întorc înapoi împătrit”, numai să scap de povara păcatelor mele şi să îmi fac şi eu partea care e datoria mea să o fac la condiţia mântuirii şi iertării mele.
Ne bucurăm din toată inima, încă o dată spun, pentru aceasta. Şi Îl rugăm pe Domnul să acopere El ce noi nu mai putem nici îndrepta, nici despăgubi.
Dar să ne ajute ca, de azi înainte, pe viitor măcar, tot ceea ce se poate face bine, să se facă.
Şi tot ceea ce s-ar fi putut continua rău să nu se mai continue.
Şi Îl rugăm pe Domnul ca acest exemplu binecuvântat să folosească drept pildă şi celorlalţi care mai sunt dezbinaţi. Şi mai sunt încă, să ştiţi!… Acei care mai trăiesc încă dezbinaţi de fraţi – cei care mai pot, până încă mai pot – e bine să vină. Căci va veni o vreme când nu se va mai putea. Ori vremea harului va fi trecută şi vor plânge în zadar, ori acei care puteau să le spună nu vor mai fi. Ori nu vor mai fi prilejuri ca acesta, în care se pot descărca sufleteşte, simţind că s au despovărat de ceva care-i apăsa ca un munte pe sufletul lor.
De aceea, pe cei care mai au astăzi un astfel de prilej, îi rugăm să-l folosească. Iar ceilalţi, care nu s-au întors încă la Domnul şi nu s-au hotărât încă pentru El – şi care simt acum sau au simţit pe parcursul acestor cuvântări frăţeşti îndemnul să se hotărască pentru Domnul – să se predea Lui acum şi să înceapă o viaţă nouă cu El din ceasul acesta.
După cum Taina Pocăinţei este unirea sufletului cu Hristos prin Naşterea din nou, tot aşa, Taina Cununiei este unirea celor doi binecuvântaţi de Dumnezeu pentru această viaţă de pe pământ şi din cer.
Acum Îi mulţumim din toată inima Domnului pentru bucuria auzirii aces¬tor cuvinte şi bucuria petrecerii noastre împreună.
Să ne ridicăm şi să-I mulţumim Domnului, iar cei care vor să se hotărască să spună asta iarăşi în câteva cuvinte, după care va urma rugăciunea de încheiere.
Slăvit să fie Domnul!