Vorbirea fratelui Traian Dorz de la înmormântarea părintelui Vladimir Popovici – Cluj, 29 martie 1985

10-fecioareÎn Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Citim din sfânta Evanghelie după Ioan capitolul 11, începând cu versetul 21, câteva din sfintele cuvinte ale Mântuitorului nostru iubit spuse într-un astfel de moment greu pentru o familie care-şi înmormântase pe unul dintre cei mai iubiţi fii ai săi, unul dintre cei mai iubiţi prieteni ai Mântuitorului, unul dintre cei mai credincioşi ucenici ai Lui.
La versetul 21, Marta, sora lui Lazăr, i-a zis lui Iisus: „«Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu. Dar şi acum ştiu că orice vei cere de la Dumnezeu Îţi va da Dumnezeu». Iisus i-a zis: «Marta, fratele tău va învia». «Ştiu», i-a răspuns Marta. «Ştiu că va învia la înviere, în ziua de apoi». Iisus i-a zis: «Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri niciodată. Crezi tu lucrul acesta, Marta?». «Da, Doamne», a zis ea. «Eu am crezut că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care trebuia să vină în lume»”. Amin.
Aceste câteva versete trebuie să ne aducă nouă, în inima noastră şi în faţa noastră, unul dintre cele mai minunate adevăruri ale lui Dumnezeu pe care se întemeiază credinţa noastră creştină şi care formează nădejdea fiecăruia dintre cei care mărturisesc nu numai cu gura lor, ci cu inima şi cu viaţa lor că sunt şi că doresc să fie cu adevărat urmaşi şi credincioşi ai lui Hristos.
„Eu sunt învierea şi viaţa”, a zis Domnul Iisus. „Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?”. „Da, Doamne”, i-a zis ea. „Eu am crezut…”.
În această mărturisire puternică stă taina mântuirii şi taina vieţii noastre, taina izbânzii noastre, taina nădejdii noastre, taina biruinţei noastre de credincioşi. E aşa de trist când auzi la înmormântările noastre creştine numai cuvintele celei mai adânci dureri şi descurajări: „jalnica adunare”, „jalnicii ascultători”, „ne despărţim pentru ultima dată”, „daţi mortului sărutarea din urmă”… Aceasta este uneori aşa de trist pentru noi, când Mântuitorul ne spune aşa nişte cuvinte dulci, care sunt pentru noi nădejdea netrecătoare şi biruitoare în toate încercările. Mântuitorul a spus: „Cine crede în Mine are viaţa veşnică. Şi cine trăieşte în Mine şi crede în Mine nu va muri niciodată”. De ce nu va muri niciodată? Pentru că nu aceasta este moarte. Trecerea aceasta dintr-o existenţă în alta nu este moartea. Această trecere este numai un prag scurt peste care trecem din existenţa aceasta în existenţa cealaltă. Sfârşitul vieţii noastre pământeşti nu este moartea; este o trecere în cealaltă existenţă, veşnică. Pentru cel credincios, moartea nu există ca încetare a existenţei. Moartea este încetarea existenţei sufleteşti. Moartea este încetarea existenţei credinţei şi a stării sufleteşti. Moartea este moartea aceea în care cade omul care şi-a pierdut încrederea în Dumnezeu sau care nici n-a avut niciodată încredere în Dumnezeu. Dar cel care crede în Domnul Iisus, acela nu moare. Trecerea lui din existenţa aceasta în cealaltă este numai trecerea dintr-o moarte trupească, dintr-o existenţă limitată, mărginită, plină de necazuri în existenţa cealaltă, eternă, plină de strălucire şi măreţie.
În ultimul capitol în care Mântuitorul mai predică omenirii, înainte de patimile şi de moartea Sa (capitolul 25 din Evanghelia după Matei), sunt înfăţişate trei mari adevăruri: în Pilda cu cele zece fecioare, în Pilda cu slujitorii care au primit talanţii şi apoi relatarea despre Judecata din urmă. Sunt trei mari adevăruri la care trebuie să gândim noi şi în care se vede foarte clar că încetarea existenţei acesteia pământeşti nu-i moarte. Noi nu trebuie să privim acest lucru ca pe o moarte, ci numai ca pe o trecere în existenţa cealaltă, în care, pentru cel credin¬cios, care L-a slujit pe Domnul în această scurtă şi încercată existenţă, urmează răsplata fericită a vieţii veşnice. Şi noi, care suntem creştini, şi noi, care zicem că suntem credincioşi, trebuie să fim familiarizaţi cu aceste adevăruri, pentru că le auzim mereu în sfânta noastră Biserică. În propovăduirea de la sfintele noastre slujbe, în cărţile noastre, în Evangheliile noastre avem înfăţişate aceste trei adevăruri în chipul cel mai cutremurător.
În Pilda cu cele zece fecioare se arată numai starea creştinilor – a creştinelor, mai bine zis – dintre care o parte sunt necredincioase. Au forma, au numele, au înfăţişarea din afară, dar n-au conţinutul lăuntric. N-au undelemnul în candelele lor. Şi atunci când vine Mirele şi abia începe existenţa cealaltă, cu răsplătirea veşnică, ele se găsesc fără conţinut, fără putere, fără viaţă duhovnicească. Se găsesc în pierzarea şi osânda depărtării de la Faţa lui Dumnezeu. Aceea este moartea – pentru cel care n-a crezut în Dumnezeu sau n-a trăit o viaţă de credincios –, care urmează după acest act scurt al încetării existenţei pământeşti. Aceea este moartea, când este cineva alungat, aruncat în osânda veşnică, în uitarea veşnică, în întunericul veşnic, în îndepărtarea veşnică de la Faţa lui Dumnezeu. Aceea este moarte!
Dar pentru acela care trece din existenţa aceasta credincios în existenţa cealaltă şi care se aseamănă cu cele înfăţişate de cele cinci fecioare înţelepte care n au avut numai înfăţişarea din afară, ci au avut şi înfăţişarea, şi conţinutul lăuntric ale unei vieţi trăite cu Dumnezeu, ale unei vieţi pline de putere şi de roade binecuvântate, ale unei vieţi vii şi vrednice în Hristos, veşnicia acelora abia atunci începe, plină de strălucire şi de frumuseţe.
În Pilda a doua, cu slujitorii care au primit talanţii, se înfăţişează acelaşi adevăr. Dumnezeu ne-a chemat şi toţi suntem nişte slujitori puşi în slujba Lui. Unora le-a dat cinci talanţi, altora doi, altora unu. Între noi, puţini sunt dintre cei cu cinci talanţi. Aceştia sunt marii oameni ai lui Dumnezeu care au primit mult şi au dat mult pentru Dumnezeu. Noi suntem dintre cei mici, suntem dintre cei care am primit abia câte un talant. Dar ferice-i acel slujitor care, şi un talant primind, s-a străduit să lucreze după puterea lui. Că aşa spune Mântuitorul în Evanghelie: că stăpânul i-a chemat pe slujitorii săi şi le-a împărţit averea sa „fiecăruia după puterea lui”. Noi suntem dintre cei cu puteri puţine. Domnul ne-a dat talanţi puţini. Dar atâţia câţi ne-a dat, a ştiut că putem să lucrăm cu ei şi să aducem roadă pentru El.
Foarte mulţi dintre noi însă sunt dintre cei care au primit numai un singur talant, dar au adus pentru Dumnezeu cinci talanţi. Unii au primit doi talanţi şi s au străduit să aducă, pe măsura talantului primit, şi rodul Stăpânului, când a venit să le ceară socoteală.
Dar sunt poate mulţi dintre noi care au primit cinci talanţi, dar n-aduc pentru Dumnezeu nici un talant. În Lucrarea aceasta sfântă în care Dumnezeu a chemat mulţi oameni şi le-a încredinţat multora mulţi talanţi, am cunoscut oameni care au primit mulţi talanţi. Dar când a venit vremea socotelilor n-au putut înfăţişa lui Dumnezeu nici un rod după tot ceea ce au primit. Am cunoscut însă, spre slava lui Dumnezeu, oameni care au primit un singur talant. Slujitori modeşti, suflete credincioase modeste, dar care, străduindu-se pentru Dumnezeu, luptând pentru El, lucrând din dragoste pentru El, au adus multe, multe suflete la Dumnezeu. Aceştia sunt talanţi nemuritori. Acestea sunt comorile nemuritoare ale lui Dumnezeu, pe care aşteaptă să le aducă orice modest slujitor şi pe care le poate aduce, prin harul lui Dumnezeu.
Dar ceea ce-i mai frumos vedem la sfârşit, când Mântuitorul îi învredniceşte pe slujitorii care au adus mulţi talanţi de o răsplată veşnică. Celui cu doi talanţi i a zis: „Bine, slugă bună! Intră în bucuria Domnului Tău. Peste puţine ai fost pus, peste multe te voi pune”. Celui cu cinci talanţi i-a răspuns la fel. Ce adevăr înseamnă aceasta? Că existenţa care începe după ce se termină socoteala noastră, prezentarea noastră în faţa Stăpânului, abia aceea este existenţa noastră adevărată şi veşnică. Cel cu cinci talanţi a primit drept răsplată cârmuirea a zece cetăţi. Ce înseamnă aceasta, nimeni dintre noi nu ştie. Pentru că lucruri pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt cele pe care le-a pregătit Dumnezeu în existenţa cealaltă pentru cei care cred în El.
Iată ce minunat viitor îi aşteaptă pe cei credincioşi după ce se termină această existenţă scurtă şi mizerabilă de cele mai multe ori. Dar pentru cel credincios, sfârşind-o frumos, biruitor şi rodnic, începe răsplata cea veşnică, aceea care niciodată nu se va sfârşi şi pe care nimeni nu ştie cât de minunat a pregătit-o Dumnezeu pentru cei care au sfârşit aşa cum a sfârşit acest om al lui Dumnezeu care stă în faţa noastră ca un biruitor. Un biruitor obosit. Un biruitor slab, dar un biruitor strălucit în faţa lui Dumnezeu.
Despre existenţa acestui om sfânt al lui Dumnezeu vrem să vorbim. Dar cuvintele noastre sunt aşa de limitate, pentru cei aproape nouăzeci de ani, care i-a trăit el şi i-a pus în slujba lui Dumnezeu cu toată puterea. Şi talanţii pe care i-a primit i-a dus Stăpânului cu rod îmbelşugat.
Matei capitolul 25 este ultimul capitol al Evangheliei Mântuitorului înainte de Patimile Sale. Evanghelia Lui începe de la capitolul 5 după Matei şi se sfârşeşte la capitolul 25. Între aceste capitole se desfăşoară toată viaţa pe care o cere El şi pe care o dă El celor care cred în El.
Mântuitorul a spus familiei îndoliate din Betania, la moartea lui Lazăr: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine nu va muri niciodată. Crezi tu lucrul acesta, Marta?”. „Da, Doamne”, a zis ea. „Eu cred”. E o întrebare care ni se pune şi nouă acum fiecăruia. Credeţi voi, crezi tu lucrul acesta, că cine crede în Hristos nu va muri niciodată? Marta a crezut. Şi a fost cu adevărat binecuvântată de Dumnezeu cu împlinirea cererii şi dorinţei ei. Pentru că nici o dorinţă a celui care crede nu rămâne neîmplinită. Numai trebuie să avem aşa o credinţă cât cere minunea pe care o cerem lui Dumnezeu. Marta a crezut că fratele ei va învia. Şi a înviat. Pentru că a avut atâta credinţă cât cerea minunea pe care o aştepta ea de la Dumnezeu. (…)