Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de la Săucani – octombrie 1980
În Cartea Geneza, de la începutul Sfintei Scripturi, când Bunul Dumnezeu spune că a făcut începutul începutului, scrie acolo ce a făcut Dumnezeu în toate cele şase zile.
În prima zi a făcut lumina… Scrie în versetul 3 din capitolul 1 din Genesa că Dumnezeu a făcut lumina. „A zis: «Să fie lumină». Şi a fost lumină. Dumnezeu a văzut că lumina era bună”.
După aceea scrie într-un verset următor că Dumnezeu a despărţit întindea uscatului de întinderea apelor. Şi după aceea iar se spune: „Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun”.
După aceea Dumnezeu a făcut luminătorii de sus, luminătorul de zi şi luminătorul de noapte: a făcut soarele, luna, stelele. Şi apoi spune: „Dumnezeu a văzut că lucrul aceasta era bun”.
A făcut apoi Dumnezeu vieţuitoarele din aer şi din apă şi iar spune Cuvântul: „Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun”.
În ziua a şasea a făcut pe om, la urma tuturor acestor lucruri. Scrie că, după ce le-a întocmit şi le-a verificat, şi le-a cercetat, „Dumnezeu a văzut că erau bune”.
L-a făcut pe om, dar după această faptă a Lui nu mai este scris: „Şi Dumnezeu a văzut că omul era bun”. De ce oare după toate celelalte lucruri pe care le-a făcut Dumnezeu până la om este scris: „Dumnezeu a văzut că acestea erau bune”, dar după ce l-a făcut pe om, nu mai este scris în Cuvântul lui Dumnezeu că lucrul acesta e bun?
Pentru că Dumnezeu a făcut doar începutul omului, a făcut numai trupul său şi sufletul său, dar i-a dat omului voinţa liberă, ca să-şi aleagă şi calea: să fie bun sau să fie rău. La toate celelalte lucruri făcute de Dumnezeu înainte de om, Dumnezeu nu le-a dat voinţa liberă. Le-a dat porunca ascultării: „Voi aşa să fiţi!”. Şi ele aşa sunt.
A poruncit soarelui: „Tu să răsari de la răsărit şi să apui la apus – şi până la sfârşitul lumii aşa să faci”. Şi aşa a făcut.
A poruncit lunii când să răsară şi când să apună. Cum să fie şi cum să facă – şi aşa face.
Ea nu cârteşte împotriva lui Dumnezeu când este mică. Nu se laudă când este mare. Nu se întristează şi nu se mânie când vin norii şi o acoperă sau când vine întunecimea şi o eclipsează.
Ci toate merg şi toate ascultă de Dumnezeu fără să cârtească şi fără să se abată de la niciuna din legile rânduite.
Animalele, la fel, păsările, la fel, târâtoarele, la fel. Toate îşi au viaţa lor, nici una nu este nemulţumită. Nici cele care merg pe pământ şi se târăsc pe pământ, că de ce nu le-a făcut Dumnezeu cu aripi, ca să zboare. Nici cele care zboară prin cer, că de ce le-a făcut Dumnezeu în felul acesta şi că de ce nu le-a făcut altfel. Toate sunt şi toate rămân în felul în care Dumnezeu le a rânduit de la început.
Omului… omului, Dumnezeu i-a dat voinţa liberă şi inteligenţa, i-a dat înţelepciunea, i-a dat puterea, prin care să-şi aleagă singur calea şi voia sa… Nu i a plăcut să meargă pe picioare – a inventat roata şi se duce pe roate.
Nu i-a plăcut nici pe roate – a inventat vâsla şi se duce pe apă…
Nu i-a plăcut nici pe apă – a inventat aripi şi zboară prin aer.
Dumnezeu i-a dat omului putere de creaţie, prin care el însuşi să-şi aleagă şi să-şi îmbunătăţească soarta lui. Numele omului, al celui dintâi om, a fost Adam. Adam înseamnă şi „cel făcut după chipul lui Dumnezeu”, şi „cel luat din ţărână”.
Pentru ca omul să-şi aleagă: ori să trăiască frumos şi să se înalţe spre chipul lui Dumnezeu, ori să se coboare până ca lut, ca lumea, ca tot ceea ce este josnic, murdar şi urât.
De aceea Dumnezeu n-a încheiat ziua, când l-a făcut pe om, cu cuvintele: „…şi lucrul acesta era bun”, pentru că i-a lăsat omului să completeze el, prin viaţa sa şi prin umblarea sa, şi prin voinţa sa, cum să fie el. Cum să fie sfârşitul lui. Cum să fie viaţa lui. Cum să fie în veşnicia lui: Bun sau Rău.
Dumnezeu i-a dat putere să aleagă şi i-a dat voinţă să aleagă, şi i-a dat înţelepciune să aleagă, şi i-a dat libertate să aleagă. Şi omul alege.
Dumnezeu i-a spus: „Iată, pun înaintea ta calea vieţii şi calea morţii: alege!”.
Lumina pe care ne-a dat-o Dumnezeu este înţelepciunea de sus. Dumnezeu ne-a pregătit toate lucrurile, ca noi să alegem care este Voia Sa şi care este Planul Său. Şi dacă noi dorim să facem voia lui Dumnezeu, atunci noi ne străduim să alegem calea vieţii.
Şi calea vieţii se alege de la început prin lumină, aşa cum a făcut Dumnezeu.
Înnoirea cu Dumnezeu şi alegerea este naşterea din nou. Chemarea lui Dumnezeu pentru această naştere din nou, în clipa când noi dorim să ne ridicăm în sus, e lupta de a începe, lupta de a zbura, lupta de a păşi.
Ştiţi fiecare cât de greu e când copilaşul trebuie să facă primii paşi. Până când face primul pas, el se ridică, se ţine de scaune, se ţine de pătuţ, se ţine de perete, dar n-are curajul să meargă el, pe picioarele lui, decât foarte greu. Ce face mama? Se depărtează puţin şi spune: „Vino! Vino!”. Copilul nu îndrăzneşte, îi este frică să facă primul pas fără să se ţină de ceva. Mama asta vrea să-l înveţe: să se încreadă în braţele mamei şi în puterea lui. Vrea să-i vadă voinţa şi dorinţa de a începe să meargă pe picioarele lui.
Întinde braţele şi spune: „Vino!”. Copilul se uită, zâmbeşte, ar merge, i-e teamă… Dar când dragostea biruie, când încrederea începe să biruie în inimioara lui, el face primii paşi.
Şi pe noi Domnul ne cheamă să venim la El. Ne cheamă întâi şi întâi pentru propria noastră mântuire, pentru ca să căpătăm şi noi puterea şi să căpătăm încrederea, şi să căpătăm dorinţa şi voinţa de a începe să mergem pe picioarele noastre, că este începutul câştigării de către noi a vieţii noastre şi a existenţei noastre. Până când omul nu poate să meargă pe picioarele lui, trebuie să-l ţină totdeauna alţii, să-l îngrijească alţii, să-l poarte alţii şi să-l ajute alţii. Când însă el începe să meargă pe picioarele lui, atunci nu numai pe el începe să se ajute, ci îndată va începe să-i ajute şi pe alţii, să-şi împlinească scopul şi rostul lui pentru care Dumnezeu l-a rânduit pe pământ.
Până când noi nu ne întoarcem la Dumnezeu şi nu ne hotărâm pentru Domnul, suntem mereu nişte neputincioşi care ne ţinem de lucrurile lumii acesteia şi, când ni se iau ele, noi ne prăbuşim şi nu mai suntem în stare să ne ridicăm. Aşa ca un copil care n-a învăţat să umble şi care nu e în stare să se ridice dacă îi iei scăunelul de care se ţine – şi se prăbuşeşte jos. Tot aşa, câtă vreme noi nu căutăm să ascultăm glasul Domnului, să pornim pe calea mântuirii cu hotărâre, cu legământ, cu încredere în Dumnezeu, la întoarcerea de la păcat şi la ridicarea dinspre pământ spre Dumnezeu, până atunci noi nu suntem în stare să facem nimic pentru Dumnezeu şi suntem nişte neputincioşi sortiţi pierzării. Vine însă o vreme când cel care ne-a ajutat nu ne mai poate ridica şi cel care este lângă noi nu mai poate fi.
Ce vom face atunci, dacă noi n-am învăţat să ne ridicăm şi să umblăm pe picioarele noastre?
Să ne apropiem de Dumnezeu şi să cerem prin puterea Lui naşterea din nou, hotărârea noastră, tăria de a merge apoi pe calea mântuirii până la sfârşit.
Chemarea lui Dumnezeu aceasta este pentru noi.
Numai aşa putem începe şi noi să mergem pe calea mântuirii. Cum începe un copil cu primii lui paşi, încrezător în chemarea mamei lui şi încrezător în puterea picioruşelor lui pe care Dumnezeu le întăreşte şi care în curând vor ajunge nu numai să meargă încet, cu teamă şi cu frică, ci să alerge. Şi El apoi îl va întări, să poată purta poveri şi să-şi poată împlini datoria pe pământ. La aceasta am fost rânduiţi toţi.
Până însă nu ne ridicăm, până atunci suntem neputincioşi, pierduţi. Chemarea lui Dumnezeu este ca, astăzi dacă auzim glasul Lui, să ne încredem în El şi să pornim pe calea mântuirii.
Unii se tem să se hotărască pentru Dumnezeu, îngrijoraţi că viaţa lor cu Dumnezeu va fi o viaţă aşa de grea şi că ei nu vor putea să o ducă… aşa ca un copil care se teme să se lase de scăunel şi să meargă în braţele mamei, neîncre¬zându-se în ajutorul şi în puterea pe care ea este gata să i le dea atunci când vede că ar fi în primejdie.
Să ne încredem în Dumnezeu, să ascultăm Cuvântul Său, să ne hotărâm pentru El, să începem să păşim pe calea mântuirii. Începând să păşim pe calea mântuirii, vom merge pe ea hotărâţi şi binecuvântaţi şi El ne va arăta minuni tot mai mari, după cum un copil care începe să umble şi începe să alerge, şi începe să lucreze descoperă harul lui Dumnezeu cum îi dă nu numai bucurii, ci şi putere. Nu-i aşază numai datorii şi numai greutăţi, ci îi dă şi puterea pentru ele. Îi dă şi priceperea pentru ele. Şi îi dă şi ajutorul de care are nevoie, pentru ca să-şi împlinească fericit rostul şi scopul lui pe pământ.
Noi Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru că ne-a făcut şi pentru clipa când S a îndurat El de noi şi ne-a chemat să pornim pe calea mântuirii.
A fost greu pentru toţi, dar încurajarea pe care ne-a dat-o chemarea Domnului, îndemnul Domnului, Cuvântul Domnului, ajutorul Duhului Sfânt, îndemnul fraţilor, rugăciunea fraţilor, chemarea fraţilor, au fost pentru noi puterile şi luminile de care am avut nevoie când am pornit pe calea mântuirii. Şi ce frumos e după ce am umblat pe această cale şi ce fericiţi am fost până astăzi! Acum noi avem părtăşie cu Dumnezeu, umblăm cu El, suntem plini de bucuria mântuirii şi, ori de câte ori inima noastră ne spune cu mângâiere şi cu bucurie că Domnul e mulţumit de noi, suntem fericiţi.
Ori de câte ori cugetul nostru ne mustră că, în gândurile noastre sau în umbletele noastre, noi am făcut ceva care nu-i după voia lui Dumnezeu, simţim întristarea şi mustrarea şi nu căpătăm pace până cădem la picioarele lui Dumnezeu, cerând lui Dumnezeu iertare şi izbăvire. Şi dăm răscumpărarea pentru greşelile noastre cu care L-am întristat. Când cugetul nostru se linişteşte, Îi mulţumim recunoscători pentru că am căpătat liniştea şi bucuria sufletească.
Asta e în viaţa fiecăruia dintre noi. Iar în viaţa noastră de adunare, bucuria noastră, cu cât suntem mai mulţi, cu atât e mai mare, pentru că harul căpătat prin mulţi ne ajută pe toţi să trăim prin această părtăşie cu Dumnezeu şi prin această umblare cu El. De aceea adunările noastre sunt totdeauna adunări pline de har şi de putere, pentru că Mântuitorul nostru este în mijlocul nostru şi Cuvântul puterii Sale ne întăreşte. Cuvântul Înţelepciunii Lui ne dă lumină şi Cuvântul Mângâierilor Lui ne îmbărbătează, iar Cuvântul ajutorului Său ne dă biruinţă prin încercările prin care trecem.
Tot drumul nostru e plin de bucurie şi de binecuvântare, aşa cum spunea fratele mai înainte despre rândunica şi despre puişorii pe care-i îndeamnă să zboare. În altă înfăţişare, rândunica Îl închipuie pe Domnul Iisus, Care este cu noi. El e Acela Care ne învaţă, Care ne mângâie, Care ne îndeamnă, Care ne spune că este o Ţară minunată pe care a pregătit-o pentru noi.
Învăţaţi-vă şi zburaţi spre ea, căutaţi să lucraţi pentru ea, străduiţi-vă să vă daţi toate silinţele să puteţi căpăta puterea, ajutorul şi lumina cu care să puteţi străbate drumul spre ea.
Avem de înfruntat cu toţii încercări pe lumea aceasta, dar mama noastră, Domnul Iisus, Care ne-a născut din Cuvântul Său şi prin Duhul Sfânt, ne-a spus: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele!”.
Nu vă temeţi, iată că sunt cu voi ca să vă scap, sunt cu voi ca să vă întăresc, să vă ajut, să vă învăţ cum să lucraţi. Sunt cu voi ca să vă îndemn şi ca să vă întăresc să nu păcătuiţi.
Iar dacă aţi păcătuit, sunt cu voi ca să vă iert în urma lacrimilor, să vă spăl în urma căderilor, să vă ridic în urma tuturor încercărilor prin care trebuie să treceţi. Sunt cu voi să vă vindec bolile. Sunt cu voi să vă şterg lacrimile. Sunt cu voi să vă ascult rugăciunile. Sunt cu voi să vă scap de primejdie. Sunt cu voi să vă apăr de vrăjmaşi.
Sunt cu voi aşa cum o mamă e cu puişorii ei totdeauna, nu numai să-i hrănească, ci să-i şi apere. Să-i hrănească şi să-i apere ziua şi să-i încălzească noaptea. Până când aripile lor vor creşte şi până când vor ajunge să străbată şi ei pustiul şi depărtarea care mai este între ei şi Ţara fericită spre care ne îndreaptă şi pentru care ne pregăteşte Dumnezeu.