Părintele Iosif Trifa, EVANGHELIA DUMINICII A V-A DIN POSTUL MARE
(a Cuvioasei Maria Egipteanca)

5+post+cerereaDupă cum vedeţi din evanghelie, Iisus vorbea apostolilor Săi despre patimile şi moartea Sa, după care vor urma însă şi învierea şi preamărirea Sa. Dar unii dintre apostoli nu se puteau desprinde de credinţa pe care o avea poporul evreu, că Iisus va înfăptui o împărăţie lumească. Gândul acestei împărăţii mari şi puternice a trezit în cei doi apostoli mândria să ceară locuri de frunte în această împărăţie. Faţă cu mândria lor, Iisus pune smerenia, învăţându-i că Împărăţia Lui va fi Împărăţia smereniei, unde cel mare va trebui să fie sluga tuturor.
Se vede şi în evanghelia aceasta ce ispită grozavă este ispita trufiei. Ani de zile petrecuseră apostolii în jurul Domnului şi totuşi mai trăia în ei răsadul cel blestemat al trufiei.
Despre Împărăţia lui Dumnezeu Iisus a vorbit de multe ori şi în multe chipuri. Înaintea lui Pilat, Iisus a zis: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta“ (Ioan 18, 36). Către apostoli a zis odată: „Iată, Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru“ (în inimile voastre) (Luca 17, 21). Altă dată a zis: „Iată, Împărăţia lui Dumnezeu între voi“. Şi, iarăşi, în „Tatăl nostru“ ne-a lăsat să ne rugăm să vie Împărăţia Lui şi pe pământ (Matei 6, 10), adică n-a venit încă.
S-ar părea că este o contrazicere între aceste învăţături, dar nu este. Aceste învăţături stau în legătură strânsă unele cu altele. Iată legătura şi înţelesul lor cel adevărat:
Înaintea lui Pilat, Iisus a vorbit despre Împărăţia cea cerească pe care trebuie s-o dobândim cu faptele şi purtările noastre cele bune. Înaintea apostolilor, Iisus a vorbit despre cum trebuie să înfăptuim Împărăţia lui Dumnezeu şi la noi, pe pământ. Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ e acolo unde domneşte şi stăpâneşte voinţa lui Dumnezeu, iar oamenii trăiesc în supunere şi ascultare de Dumnezeu, adică în dragoste, în pace, în iubire, ca nişte fii ai lui Dumnezeu şi fraţi. În acest înţeles a zis Iisus: „Iată, Împărăţia lui Dumnezeu în mijlocul vostru!“, adică iată, voi puteţi înfăptui şi între voi Împărăţia lui Dumnezeu. Dar această Împărăţie nu poa-te sosi decât atunci când fiecare creştin o primeşte mai întâi în inima lui, adică atunci când omul lasă pe Domnul să Se facă Împărat, Stăpân şi Poruncitor în inima lui. Când omul se supune întru totul voinţei lui Dumnezeu şi trăieşte în ascultare de El, atunci, de fapt, Împărăţia lui Dumnezeu se află în inima lui. Numai astfel, mai mulţi oameni, care au primit Împărăţia lui Dumnezeu în inimile lor, vor putea înfăptui mai departe şi pe pământ Împărăţia Domnului. În acest înţeles a zis Iisus: „Iată, Împărăţia lui Dumnezeu în inimile voastre!“.
Dar această Împărăţie n-a pătruns în toate inimile; în cele mai multe stăpâneşte „domnul veacului acestuia“ (II Cor. 4, 4), diavolul, şi de aceea ne-a lăsat Iisus să ne rugăm, în „Tatăl nostru“, să vie Împărăţia lui Dumnezeu şi la noi pe pământ. Acesta e înţelesul învăţăturilor lui Iisus despre Împărăţia lui Dumnezeu.
Cititorule! Tu te rogi mereu în „Tatăl nostru“ să vină Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, dar eu te întreb: cu ce ajuţi tu să poată veni această Împărăţie? Ia seama că tu te rogi numai din gură pentru Împărăţia lui Dumnezeu, dar cu faptele şi cu păcatele tale stai împotriva ei.
„Iată, Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru!“ a zis Iisus. Ai tu, cititorule, această Împărăţie în inima ta? Când şi eu şi tu, când şi vecinul meu şi al tău, când toţi oamenii vom avea şi vom înfăptui această Împărăţie a lui Dumnezeu în inimile noastre, atunci, şi numai atunci, va sosi Împărăţia lui Dumnezeu şi la noi, pe pământ.

Ceva despre căinţă
(în legătură cu Psalmul 50)
Suntem în săptămâna a cincea a marelui Post. Acum e timpul căinţei şi al mărturisirii păcatelor. Mare taină este şi aceasta, dar, întocmai ca postul şi rugăciunea, şi taina aceasta e împreunată cu folos de mântuire sufletească numai când e făcută bine.
Biblia e plină de multe şi mişcătoare pilde despre iertarea păcatelor prin căinţă şi mărturisire. Noi vom cerceta acum un singur loc: Psalmul 50 – „Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta“.
Până la sfârşitul veacurilor acest psalm va sta în faţa oamenilor, ca pilda cea mai mişcătoare despre căinţa cea adevărată. Psalmul 50 cuprinde în sine toate cerinţele căinţei şi ale mărturisirii celei adevărate.
Cunoaşteţi psalmul 50? Mă tem că nu prea bine. Acest psalm este în legătură cu o întâmplare din viaţa lui David. E în legătură cu un păcat pe care David l-a pus ca titlu în fruntea psalmului: „Când a intrat David la femeia lui Urie“. Psalmul 50 a ieşit din păcatul lui David, când a fost biruit de ispita desfrânării. David a păcătuit cu femeia lui Urie şi, ca să-şi ascundă păcatul, l-a trimis pe Urie să fie omorât în război. Domnul a trimis la David pe Natan, proorocul, care i-a arătat nelegiuirea. David a căzut plângând în faţa Domnului şi a dobândit iertare. Din căinţa aceasta a ieşit psalmul 50[…]

Căderea şi căinţa lui David sunt puse în faţa noastră cu multe învăţături
Întâi să ne gândim că David a fost alesul şi iubitul Domnului şi totuşi ispita l-a biruit şi pe el într-o clipă de slăbire. Oricât de tare ai fi, fratele meu în Domnul, nu te încrede în tine, ci priveghează şi te roagă neîncetat, căci „trupul este neputincios“ (Matei 26, 41). Iar dacă ai căzut, nu te lăsa târât mai departe, ci degrab’ aleargă la harul căinţei. Căderea lui David, zice Sf. Ioan Gură de Aur, trebuie să se facă nouă pricină de sculare. Acest viteaz bărbat s-a rănit, a căzut şi s-a sculat, ca tu din amândouă să câştigi: şi din căderea şi din ridicarea lui. Stricarea de corabie a dreptului se face liman de scăpare păcătosului.
Căderea lui David ne arată apoi, în chip grăitor, cum lucrează păcatul. Ispita a deschis uşa încet, pe nesimţite. David a văzut pe femeia lui Urie, scăldându-se. Dar pe uşa aceasta – zice Sf. Ioan Gură de Aur – îndată a dat năvală păcatul, ca un urs grozav şi înfricoşat. David n-a rezistat ispitei. A păcătuit, şi păcatul sapă mai departe. David încearcă în toate chipurile să ascundă păcatul. Merge din rău în mai rău şi nu se opreşte până la uciderea, indirectă, a lui Urie.
Aşa sunt ispita şi păcatul. Dacă le deschidem numai puţin uşa, dau năvală asupra noastră. Ne biruie şi ne duc în galop pe calea pierzării.
Iată, aceasta este calea căderii pe care ne-o arată Biblia prin pilda lui David. Ne-o arată să ne înfricoşăm şi să ne ferim de ea.
David ajunsese departe în calea pierzării. Din calea aceasta l-a oprit chemarea lui Dumnezeu. Proorocul Natan îi arată păcatul şi-l şi mustră pentru păcat. Şi ce face David în faţa acestei „telegrame“ cereşti? Face ceea ce trebuie să facem şi noi când ne-au biruit ispita şi păcatul. David îşi apleacă fruntea în semn de căinţă şi de recunoaştere a păcatului. David ar fi putut încerca să se apere în faţa lui Natan. Ar fi putut încerca să facă pe avocatul… să zică: Da, am greşit, dar greşeala mea e scuzabilă, căci eu sunt rege şi trebuia cu orice preţ să apăr „prestigiul coroanei“. Pentru o femeie nu mă puteam „discredita“ în faţa poporului şi a ţării… A trebuit să-l trimit pe Urie la moarte, ca să înconjur izbucnirea unui scandal la curtea regală. Dar David n-a făcut aşa. Nici măcar un singur cuvânt n-a rostit pentru apărarea sa, ci şi-a plecat capul, strigând: „Fărădelegea mea o cunosc şi păcatul meu înaintea mea stă totdeauna“.
„Fărădelegea mea o cunosc“ – iată, aceasta este cea dintâi şi cea mai mare condiţie a căinţei celei adevărate: cunoaşterea şi recunoaşterea sinceră a păcatului. Mulţi însă, foarte mulţi, greşesc tocmai aici. În scaunul mărturisirii, atâţia şi-atâţia fac pe „avocaţii“ şi apărătorii lor, în loc să facă pe „David plângătorul“. Pocăinţa este o cumpănă ce nu se apleacă spre „iertarea păcatelor“ până nu punem în ea prima greutate: recunoaşterea şi mărturisirea sinceră a păcatelor.
Pocăinţa – zice Sf. Ioan Gură de Aur – este tocmeală şi schimb. Este o tocmeală între om şi Dumnezeu. Dă Dumnezeu, dă şi cel care se mântuieşte:
„Ce dai tu, o, Davide, ca să te mântuieşti?“
„Că fărădelegea mea o cunosc (…)“.
„Atâta dai? Destul Îmi este Mie şi atât.“
Lacrimi şi mărturisire dă David, iertare dă Dumnezeu.
Pocăinţa este un medicament în care şi omul trebuie să pună ceva: lacrimile lui.
Dumnezeu miluieşte, ne spune Sf. Ioan Gură de Aur, dar nu prost miluieşte, că zice: Dă şi tu ceva! Întinde şi tu mâna! Nu pentru că am trebuinţă de tine, ci pentru că voieşti să aduci şi tu ceva la mântuirea ta. Pocăinţă şi lacrimi dă-Mi; celelalte le dă iubirea Mea de oameni.
În pilda lui David mai este apoi şi o altă cerinţă a căinţei. Îndată după săvârşirea păcatului, David căuta în tot chipul să ascundă păcatul. Îi era ruşine de el şi căuta să-l ascundă. Dar îndată ce a intrat în baia pocăinţei, lucrurile se schimbă. David nu-şi mai ascunde păcatul. Îl strigă de pe „acoperişul casei“. Îl pune în psalm şi-l cântă plângând pe toate drumurile. Din păcatul său, din căinţa pentru păcat, David face o mărturisire pentru toate vremurile şi pentru toate neamurile.
Semnul că cineva a intrat cu adevărat în harul pocăinţei este tocmai acesta: când începe a-şi mărturisi fără nici o ruşine trecutul său şi păcatele sale.
Un frate preot îmi dădea să înţeleg că prea exagerez cu mărturisirile mele personale, că şi eu „mă distram“ odinioară pe la cârciumi şi răsfoiam „biblia diavolului“ (cărţile de joc). Dar o astfel de „exagerare“ este în firea şi porunca întoarcerii la Dumnezeu. Intrat în harul pocăinţei, mărturisirea păcatelor cere şi capătă glas întocmai ca „exagerările“ lui David, când spunea plângând la toată lumea că a intrat la femeia lui Urie. Mărturisirile făcute de către ostaşi şi în public, adică în adunări, de care se scandalizează creştinii cei mulţi, sunt cele mai grăitoare dovezi despre întoarcerea lor la Dumnezeu.
Creştinii de azi se ruşinează de păcat. Umblă cât mai mult să-şi ascundă păcatele. Ce mult a săpat diavolul, vicleanul, şi aici! „Se cuprinde cineva – zice Sfântul Ioan Gură de Aur – de pofta cumplită către o desfrânată de obşte arătată; merge după dânsa ca un orb, intră fără ruşine în lăcaşul ei şi face păcatul. Iese de acolo după săvârşirea păcatului şi se ruşinează să se po-căiască.
Ticălosule, când te împreunai cu desfrânata, nu te ruşinai? Iar când vii să te pocăieşti, atunci te ruşinezi? Lucru face şi nu se ruşinează, şi de cuvânt se ruşinează… Al diavolului este vicleşugul acesta! La păcat nu-l lasă pe el să se ruşineze, căci ştie că de se va ruşina va fugi de păcat; dar la pocăinţă îl face pe el de se ruşinează, pentru că ştie că, ruşinându-se, nu se pocăieşte. Două rele face diavolul: şi la păcat trage şi pocăinţa o opreşte… Pocăinţei îi dă ruşine, iar păcatului, îndrăzneală!“
O altă cerinţă a căinţei sunt lacrimile. Căinţa trebuie să stropească cu lacrimi păcatele noastre. De trei ori s-a lepădat Sf. Ap Petru de Domnul, dar a fost iertat după ce s-a căit şi „a plâns cu amar“, „al doilea botez, prin lacrimi, din ochi făcând“ – cum zice iarăşi Sf. Ioan Gură de Aur.
«Vieţile sfinţilor» istorisesc despre un mare păcătos care a cerut de la un pustnic un leac pentru iertarea păcatelor:
– Du-te, dragul meu, i-a zis pustnicul, şi caută până vei afla o apă ce curge în sus. Spală-ţi ochii cu apa aceea şi îndată vei fi iertat.
După o zadarnică cercetare, păcătosul s-a întors plângând de întristare, că n-a aflat această apă a iertării…
– O, dragul meu, i-a răspuns pustnicul, iată apa aceasta este în ochii tăi!…
Lacrimile pentru păcate sunt apa cea minunată, apa iertării, care curge în sus, către Cer, către Dumnezeu…
Căinţa mai are apoi şi o altă cerinţă care deschide uşa mântuirii. Păcatele trebuie să le stropim nu numai cu lacrimile noastre, ci şi cu sângele Domnului. Căinţa cea adevărata ne duce la picioarele Celui Răstignit; ne duce la izvorul cel mare al iertării, la Crucea şi Jertfa scumpului nostru Mântuitor. A te căi înseamnă a cădea plângând în braţele Crucii.
Puterea căinţei şi a mărturisirii stă în legătura ce ne-o facem cu izvorul iertării şi al puterii: cu Iisus Mântuitorul şi în începutul de viaţă nouă cu El. Fără legătura aceasta, am pierdut puterea mărturisirii: ne spovedim regulat şi păcătuim regulat… Mărturisirea nu e doar o descărcare şi reîncărcare de păcate, ci o rupere definitivă cu păcatele. Şi mărturisirea poate ajunge o taină goală – ca şi postul şi rugăciunea – dacă în ea nu se află căinţa, lacrimile şi Golgota!
De pe când eram preot la ţară, îmi aduc aminte de un om care, trecând, în timpul unui post, cu carul pe lângă casa mea, şi-a zis: „Hai să mă bag şi pe la popa, să mă spovedesc…, că pe la biserică n am răgaz să mai merg“. Preţuia ceva o astfel de mărturisire?
Mărturisirea este – trebuie să fie – o zguduire sufletească, un cutremur sufletesc ce pune hotar nou, ce face un început de viaţă nouă.
Ajută-ne, Doamne, să putem face o astfel de mărturisire. Numai după o astfel de înţelegere a căinţei urmează şi mărturisirea cea adevărată. Despre aceasta învaţă, mai pe larg, duhovnicii cei sufleteşti.
O, ce dar mare este nouă căinţa şi ce pace şi linişte sufletească ne dau căinţa şi iertarea păcatelor! „Fericiţi cărora li s-au iertat fărădelegile şi cărora li s au acoperit păcatele“ (Ps. 31, 1). Toate tribunalele din lume de te-ar ierta pentru vreo anume greşeală, nu ţi pot da pacea, liniştea şi bucuria sufletească ce ţi o dă căinţa cea adevărată.
„Câtă vreme am tăcut – spunea psalmistul – mi se topeau oasele mele şi mâna Ta apăsa ziua şi noaptea asupra mea; atunci am zis: mărturisi-voi fărădelegea mea Domnului; şi El a iertat păgânătatea mea“ (Ps. 31).
Păcatul te apasă şi te tulbură şi pe tine, cititorule, atât timp cât taci. Spune-I Domnului păcatele tale, stropeşte-le cu lacrimi de căinţă, îngenunchează cu ele în faţa Crucii şi îndată vei avea linişte, pace, bucurie şi mântuire sufletească.

Rugăciune
Păcătuit-am, Doamne, păcătuit-am! Şi peste păcatele mele stă sabia Judecăţii Tale. Stă cumpăna Judecăţii Tale. Şi eu n-am ce pune în această cumpănă. Nici un răspuns n-am pentru păcatele mele. Şi nici o apărare, decât cuvintele robului Tău David: „fărădelegea mea o cunosc“, păcatul meu îl cunosc.
Păcătuit-am, şi păcatul stă acum „de-a pururi înaintea mea“.
Păcătuit-am, şi păcatul m-a scos din casa dragostei Tale.
Păcătuit-am, şi păcatul m-a lăsat singur şi pribeag.
Păcătuit-am, şi am ajuns un Cain, fugărit mereu de grozăvia şi urgia pedepsei.
Păcătuit-am, şi sufletul meu a pierdut ceva. Viaţa mea a pierdut ceva… Viaţa mea a pierdut pe Cineva…
Sărmane suflet pribeag, unde vei găsi ceea ce ai pierdut? O, nu mai rătăci plângând! Caută-L pe Cel pierdut acolo unde L-ai lăsat. Caută-L acolo unde L-ai părăsit.
Iisuse, preadulcele meu Mântuitor! Cu lacrimi de foc mă aplec la Crucea Ta. Lumea şi păcatul m-au smuls de aici. Şi, vai, cât de grozavă a fost calea păcatului! Mă întorc cu lacrimile fiului pierdut. Împacă-mă iarăşi cu Tatăl Ceresc. Împacă-mă iarăşi cu Tine şi mă primeşte iarăşi în legământul dragostei Tale! Pentru păcatele mele, pedepseşte-mă şi pe mine, ca odinioară pe robul Tău David, dar nu mă părăsi! Acesta e suspi-nul meu de fiecare clipă: pedepseşte mă, Doamne, dar nu mă părăsi!
„Sabia“ nu s-a depărtat din casa robului Tău David; pedeapsa l-a urmărit, dar dragostea Ta nu l-a părăsit. Pe cel ce s-a încrezut în Tine nu l-ai îndepărtat. Nu l ai lăsat „să râdă vrăjmaşul de el“, strigând: „Prindeţi-l, căci Dumnezeu l-a părăsit pe dânsul“. Nu l-ai scos din casa dragostei Tale. Nu l-ai părăsit ca pe un vas netrebnic. N-ai rupt legământul Tău cu el.
O Doamne, sabia mustrării Tale să mă taie şi pe mine până la sfârşit! Sângele lacrimilor mele să curgă mereu. Medicamentele „amare“ să nu se gate din viaţa mea. Pentru păcatele mele, loveşte-mă fără cruţare. Lasă-l pe „Şimei“ să arunce mai departe cu pietre după mine. Lasă-mă să trec singur – părăsit de toţi – pârâul Chedron, dar nu mă părăsi Tu, Doamne, lumina şi viaţa mea.
Iisuse, preadulcele meu Mântuitor, mă prăbuşesc cu toate păcatele mele la picioarele Crucii Tale! Şi cu lacrimi fierbinţi mă rog. Şi cu lacrimi de foc mă rog: învredniceşte-mă să gust din dulceaţa făgăduinţei Tale! „Câteva clipe te părăsisem, dar te voi primi înapoi cu mare dragoste. Într-o izbucnire de mânie Îmi ascunsesem o clipă faţa de tine, dar Mă voi îndura de tine cu o dragoste veşnică, zice Domnul, Răscumpărătorul tău. Pot să se mute munţii, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tine şi legământul Meu de pace nu se va clătina, zice Domnul, Care are milă de tine“ (Isaia 54, 7-10).
O Doamne, învredniceşte-mă să trăiesc în această preadulce făgăduinţă! Învredniceşte-mă să mă sting în această preadulce făgăduinţă, ca să trăiesc cu Tine în vecii vecilor. Amin.

Buretele lacrimilor
Pe tablă neagră sunt scrise păcatele tale. Un burete sunt lacrimile tale. Lăcrimează, şi ele se şterg. Lăcrimează, şi se va afla curată cartea vieţii tale. Mare burete sunt lacrimile căinţei! Mare este puterea lacrimilor! Mucenicii varsă sânge, păcătoşii varsă lacrimi. Lacrimile păcătoşilor stau la cumpănă cu sângele mucenicilor.
De trei ori s-a lepădat Petru de Domnul. Sânge a vărsat Apostolul pentru acest păcat? Nu! A vărsat izvoare de lacrimi amare; a plâns cu amar şi i s-a iertat păcatul.

Boala şi doctoria
Păcatul este boala, căinţa este doctoria. Căci precum pentru trup sunt boli şi doctorii, tot aşa pentru suflet sunt păcate şi pocăinţă. Boală şi doctorie, păcat şi pocăinţă. La boală este putreziciune, la doctorie este curăţire.
Pocăinţa este o doctorie în care trebuie să pună şi omul ceva.
– Ce-Mi dai, omule, ca să-ţi amestec doctoria? întreabă Dumnezeu. Lacrimi şi căinţă dă-Mi, iar pe celelalte iubirea Mea de oameni ţi le dă.

Boala lasă urme
Măcar cât de mult se va sili doctorul, cele mai multe boli lasă urme: pe obraz, pe corp, pe mâini etc. Oricât s-ar nevoi doctorul, nu poate depărta semnul bolii.
Dar Dumnezeu, când şterge păcatul, nici semn nu lasă, nici urmă nu sloboade să rămână, ci, împreună cu sănătatea, dăruieşte şi frumuseţea şi face pe cel care a păcătuit a fi întocmai cu cel care n-a păcătuit. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, zice Domnul, ca zăpada le voi albi. Şi de vor fi ca roşeala, ca lâna le voi albi.
Că la Dumnezeu toate sunt cu putinţă. El poate să facă curat din întinat. Deci mărimea pocăinţei cunoscând-o, slavă Lui să-I înălţăm (Din învăţăturile Sfântului Ioan Gură de Aur).