O parte dintr-o vorbire a fratelui Traian Dorz de la o nuntă

Emaus_22În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Slăvit să fie Domnul şi Hristos a Înviat!
Trăim într-una dintre zilele Săptămânii Luminate. [După] învierea Mântuitorului nostru, patruzeci de zile, El a umblat mereu printre ai Săi. Într-o seară ca asta poate, Mântuitorul a călătorit cu ucenicii Săi spre Emaus. Li S-a arătat, a vorbit cu ei pe drum în aşa fel, încât inimile lor ardeau la ascultarea Cuvântului Său. Pe drum, întorcându-se şi aducându-şi aminte de clipele petrecute cu Mântuitorul pe drumul lor, vorbeau şi-şi spuneau unul celuilalt: „Nu ardea inima în noi când ne deschidea Scripturile?”.
Ce minunat este atunci, în momentul când Domnul şi Dumnezeul nostru călătoreşte cu noi, stă cu noi, intră la noi, poposeşte cu noi, ospătează cu noi, cinează cu noi şi ne deschide Scripturile! Cum ar trebui atunci să ardă inimile noastre de dragoste pentru Dumnezeu, de credinţă în tot ceea ce spune şi ne descoperă El…
Trăim într-una dintre zilele frumoase ale Săptămânii Luminate. Şi pe drumurile noastre, şi în locul acesta a poposit Hristos. Toată seara aceasta, toate ceasurile petrecute aici în Cuvântul Său, în cântările Sale, în rugăciunile Sale, împreună cu copiii Lui adunaţi în Numele Său, Hristos a fost de faţă. Prin tot ce s-a spus şi prin tot ce s-a cântat, a fost Iisus Hristos cel Sfânt. Cum ar fi trebuit să vibreze inimile noastre ascultând aici Cuvântul Lui sfânt! Poate că şi noi eram – mult timp, când petrecea El împreună cu noi şi ne vorbea din Cuvântul Său cel sfânt – cu urechile noastre acoperite, cu inima noastră închisă, cu ochii noştri închişi şi cu mintea noastră întunecată. Spune însă aşa de minunat Cuvântul lui Dumnezeu că, în momentul în care Domnul a vrut să li Se facă descoperit, li s-au deschis ochii şi ei L-au cunoscut.
Ce moment potrivit a fost în seara aceasta aici să ni se deschidă şi nouă ochii şi să vedem că Cel care ne vorbeşte nu e fratele; cea care ne cântă nu e sora. Cea care ne declamă o poezie şi ne spune un cuvânt al lui Dumnezeu sub forma aceasta în care să vibreze inima noastră ascultându-l e glasul lui Hristos!
În această Săptămână Luminată, în seara aceasta, a trecut pe aici Mântuitorul. Am fost permanent pătruns de această credinţă şi de prezenţa Lui în mijlocul nostru. „Oriunde doi sau trei sunt adunaţi în Numele Meu (a zis El), Eu sunt acolo!” Şi noi am fost adunaţi în Numele Domnului Iisus aici. Şi tot ce ni s-a spus a fost din partea Sa. Poate că inimile noastre au fost uneori mai obosite. Poate că ne-a copleşit mai mult un mediu firesc şi o neputinţă fizică. Şi atunci lucrurile s-au petrecut [aşa că], trecând pe lângă urechile noastre, pe lângă ochii noştri Cuvântul Său şi Prezenţa Sa, noi nu ne-am dat seama de acest lucru. Poate ar fi trebuit să se folosească mult mai puternic şi mult mai bine prilejurile acestea unice pe care le-am petrecut uneori [ca] în seara aceasta. Am dorit însă, aşa cum s-a hotărât de la început, ca această binecuvântată stare a noastră împreună să se încheie la ora douăsprezece. Mai este [până atunci] un sfert de oră. Am fi dorit mult mai mult să putem sta de vorbă împreună cu voi astă seară, cu toţi fraţii, asupra unui sfânt cuvânt pe care Mântuitorul, trecând prin mijlocul nostru, ni-l spune şi nouă în seara aceasta. Şi am dori să citim din Sfânta Evanghelie după Matei, capitolul 19, câteva versete în care este vorba chiar despre taina aceasta la care asistăm noi acum.
Vom începe să citim din Matei 19, 1: După ce a sfârşit Iisus cuvântările acestea, a plecat din Galilea şi a venit în ţinutul Iudeii, dincolo de Iordan. După El au mers multe gloate; şi acolo a vindecat pe cei bolnavi. Fariseii au venit la El şi, ca să-L ispitească, I-au zis: „Oare este îngăduit unui bărbat să-şi lase nevasta pentru orice pricină?”. Drept răspuns, El le-a zis: „Oare n-aţi citit că Ziditorul, de la început, i-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască şi a zis: «De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevastă-sa şi cei doi vor fi un singur trup»? Aşa că nu mai sunt doi, ci un singur trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă”. Amin.
Mi-au venit o mulţime de gânduri, citind sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu. Şi mi-am adus aminte de prima căsătorie, de prima nuntă, care s-a petrecut în Împărăţia lui Dumnezeu, în Eden, în Rai. Cât trebuie să fi mers Adam, înainte de a-i fi dat Dumnezeu [o soţie] (…), în această singurătate, şi să ducă o viaţă de rugăciune, şi să meargă mult timp înaintea Tatălui, până când Tatăl S-a hotărât totuşi – socotind că-i de-ajuns timpul pe care l-a suferit, timpul care l-a postit, timpul [în] care s-a rugat – şi, în sfârşit, i-a pregătit ceea ce a aşteptat şi ceea ce a avut el nevoie. Am înţeles din acest gând cât de mult trebuie să-şi pregătească cel care doreşte să ajungă la acest ceas de unitate şi de părtăşie, cel care aşteaptă de la Dumnezeu un soţ, cel care aşteptă de la Dumnezeu o soţie, cât de mult trebuie să meargă el înaintea lui Dumnezeu să ceară aceasta cu post şi cu rugăciune. Şi, dacă această cerere şi această aşteptare a lui Adam a fost potrivită cu voia lui Dumnezeu, ce soţie minunată i-a dat Dumnezeu lui Adam! Într-adevăr, după atâta timp de aşteptare, de rugăciune şi de speranţă, când Dumnezeu i-a înfăţişat soţia pe care i-a dat-o, el a zis din toată inima, fericit: „Iată într-adevăr os din oasele mele şi carne din carnea mea”. A simţit că ceea ce i-a dat Dumnezeu era într-adevăr ceea ce era profund necesar sufletului său. Şi a simţit că, în soţia pe care i-a dat-o Dumnezeu în urma rugăciunii, în urma postului, în urma aşteptării şi răbdării, în urma acestui timp de aşteptare pregătit după voia lui Dumnezeu, Dumnezeu i-a dat ceea ce a aşteptat.
Ce minunată a fost căsnicia lor! Dacă ar fi rămas ei în aceeaşi ascultare de Dumnezeu în care Adam a fost de la început, înainte de a primi soţia, şi în care soţia s-a legat că-l ascultă pe soţul ei, dacă ei ar fi rămas în această stare de ascultare, de unitate şi de părtăşie, cum spune Cuvântul lui Dumnezeu, ei ar fi fost binecuvântaţi în veci. Şi toţi urmaşii lor.
Dar ce s-a întâmplat? După ce Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea şi le-a dăruit unitatea, ei n-au mai rămas nici în deplină părtăşie unul cu celălalt, nici amândoi în părtăşie cu Dumnezeu. De ce a reuşit ispititorul să strecoare în sufletul lor păcatul? Pentru că a prins momentul când erau singuri. S-a zis aici foarte mult… şi aşa de mult ar trebui să ţinem noi seama de acest lucru: cei doi să aibă totdeauna părtăşie şi să nu facă [nimic] unul fără celălalt, fără să se întrebe şi fără să se consfătuiască cu celălalt. Satana a prins un moment, şarpele a prins un moment când femeia era singură.
Ce mare lucru este să fii foarte atent când eşti singur… Singurătatea este locul în care diavolul vine, şarpele vine cu tot felul de ispite. Nu vă izolaţi unul de altul niciodată. Şi, mai ales, nu staţi cu a treia persoană de vorbă în ascuns de soţ sau în ascuns de soţie. Totdeauna ochii şarpelui sunt primejdioşi. Nu priviţi în ochii şarpelui. Feriţi-vă totdeauna ochii de ochii străini. Totdeauna ochii sunt mijlocul prin care ispititorul strecoară săgeţi de otravă în suflet. Feriţi-vă ochii! Nu priviţi insistent ochii nimănui şi feriţi-vă de privirile insistente. Totdeauna ispita vine de acolo, din priviri.
Eva a fost singură şi a privit nişte ochi la care nu trebuia să privească. Şi ispita i-a strecurat păcatul în inimă. Unde era Adam când soţia lui vorbea cu ispititorul? De ce a vorbit Eva singură cu şarpele? S-au spus aici aşa de frumos aceste lucruri: păstraţi unitatea dintre soţi. Unitatea deplină şi desăvârşită. Feriţi-vă totdeauna să priviţi ochi străini. Priveşte, soţie scumpă, în ochii soţului tău, în ochii mamei tale, în ochii Domnului, în ochiul tatălui tău, dar nu privi în ochii străinilor. Pentru că toate păcatele şi toate ispitele au pornit de la o privire. Li s-au oprit undeva ochii, în nişte ochi unde nu trebuia. Şarpele are puterea lui în ochi. Ispititorul, vrăjmaşul, desfrânatul are puterea lui în ochi. Feriţi-vă de ochii desfrânaţi. Feriţi-vă ochii, pentru că vă feriţi inima. Feriţi-vă ochii, că vă feriţi căsnicia, vă feriţi căminul, vă feriţi taina fericită a dragostei pe care Dumnezeu v-a dat-o când v-a pregătit pe unul pentru celălalt. N-ai voie să priveşti niciodată în alţi ochi în acel fel în care trebuie să priveşti numai în ochii soţiei tale, în ochii soţului tău. În ochii lui Hristos să privim mereu. Poţi să priveşti cât vrei ochii mamei, ochii tatălui, ochii soţului. Dar de ochi străini fereşte-ţi totdeauna privirea. Pentru că prin ochi, satana strecoară în inimă săgeata cea dureroasă şi cea veninoasă a păcatului.
Dacă ei ar fi rămas mereu credincioşi, Dumnezeu i-ar fi binecuvântat. Dar ce s-a întâmplat? A păcătuit femeia, a păcătuit şi soţul. Au păcătuit amândoi. Fructul păcatului, urmările păcatului cine le-a plătit? Primul copil care i s-a născut lui Adam după păcat a fost un criminal. S-au putut ei pocăi după păcat… l-au plâns… Dar al doilea copil a fost o victimă. Cine erau vinovaţii? Cine a fost de vină? Din cauza cui au suferit copiii? Din cauza cui a suferit şi Cain, şi a ajuns un criminal, şi Abel o victimă? Din cauza neascultării părinţilor. Mulţi, mulţi copii se pierd din cauza neascultării mamei şi tatălui lor.
De aceea trebuie să fim foarte atenţi. Pentru că această Taină sfântă care este căsnicia este un început de binecuvântări nu numai pentru cei care pornesc pe acest drum sfânt, ci şi pentru urmaşii urmaşilor lor. Câţi sunt din cei care pătimesc şi astăzi în urma păcatului strămoşesc, în urma păcatului primului nostru părinte, al primei noastre mame… Dacă ea ar fi fost tot aşa de credincioasă şi el tot aşa de credincios cum au fost înainte, când se cereau unul pe celălalt de la Dumnezeu şi când umblau cu Dumnezeu în răcoarea grădinii, ce minunat ar fi fost altfel desăvârşită şi răsplătită dragostea şi unitatea lor!
De ce se nasc atâţia copii handicapaţi acum? De ce-i plină lumea de copii vagabonzi, derbedei, neascultători, din care se recrutează cele mai periculoase şi mai nefericite elemente care chinuiesc societatea? Din vina părinţilor care nu mai postesc, care nu se mai roagă. Din vina celor care îşi pregătesc nu cerând lui Dumnezeu soţia sau soţul. Ci şi-o pregătesc după alte criterii şi şi-o caută pe alte căi. Şi atunci, cu cât mai repede se face căsnicia, cu atât mai repede se desface. Şi cine ispăşeşte după aceea? Nenorociţii care rămân în urma lor. Toţi copiii aceştia neascultători, potrivnici şi nepăsători, care sunt o plagă şi vor deveni din ce în ce o plagă tot mai primejdioasă pentru societate, sunt cei care au fost născuţi din păcat şi care nici n-au fost ceruţi cu rugăciune şi nici primiţi cu înfrânare de la Dumnezeu. [Ei s-au născut] din cauza păcatului şi din cauza stricăciunii în care au trăit [părinţii lor].
Ce spune sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu despre postul şi rugăciunea pe care trebuie să le ducă cei doi care au fost uniţi de Dumnezeu prin Taina căsniciei? Fiecare să nu-l lipsească de datoria de soţ pe celălalt. Dar să aibă totuşi o vreme, totdeauna vremea postului şi a rugăciunii, în care trebuie să fie şi să ducă o viaţă de sfinţenie şi de înfrânare. De ce? Pentru că spune Cuvântul lui Dumnezeu: „Copiii concepuţi de voi în zilele de post şi rugăciune, când trebuia să vă înfrânaţi, vor creşte necuraţi şi stricaţi. Iar cei care sunt trimişi de la Dumnezeu în rugăciune şi în vremea pe care Dumnezeu o îngăduie pentru aceasta sunt copii binecuvântaţi”. Se înmulţeşte păcatul şi răul pentru că s-au rărit postul şi rugăciunea, viaţa de înfrânare, de sfinţenie şi de ascultare în căsnicii.
De aceea, Îl binecuvântăm pe Dumnezeu ori de câte ori avem astfel de ocazii când, în mijlocul nostru, noi sărbătorim anumite evenimente de familie în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. De ce citim noi Biblia şi de ce cuvintele noastre sunt înştiinţări şi îndemnuri, şi îmbărbătări duhovniceşti de fiecare dată din Cuvântul lui Dumnezeu pentru astfel de evenimente? Pentru că acestea deschid drumul la multe şi multe existenţe în viitor. Şi le vor îndruma ori spre fericire, ori spre nefericire, dacă noi, cei care am început lucrul acesta, nu l-am primit sau nu l-am păstrat în rugăciune şi în post, şi în înfrânare, şi în sfinţenie, cum ne cere Cuvântul lui Dumnezeu.
Poporul nostru s-a născut creştin. Ne place totdeauna să ne lăudăm cu aceasta. Coloniştii romani veniţi aici în Dacia au fost trimişi din pricina credinţei lor. Au fost surghiuniţi aici. Şi Dumnezeu a folosit acest surghiun ca să se nască poporul nostru un popor credincios. Ce minunat trebuie să fi trăit primii noştri părinţi credincioşi în anii de la începutul creştinismului nostru, oameni ascultători de Dumnezeu, care au trăit în această sfinţenie, dând naştere la un popor de la început creştin!
Dar dacă a venit peste istoria noastră năvălirea atâtor popoare păgâne, iată în ce stare nefericită a făcut să ajungă şi sfintele noastre obiceiuri, pe care ar fi trebuit totdeauna să le urmăm cum le-au început părinţii noştri: la botezul lor, la cununia lor, la înmormântările lor, ferindu-se de tot ceea ce era atingere de păcat şi de orice era destrăbălare şi păgânism; şi trăind în sfinţenie şi în curăţie.
Noi mulţumim lui Dumnezeu că am ajuns vremurile în care nunţile noastre, înmormântările noastre, petrecerile, aniversările noastre să le sărbătorim, uite, în felul acesta minunat în care le-au sărbătorit primii noştri creştini. În ascultarea de Dumnezeu şi în frica lui Dumnezeu, şi în prezenţa lui Hristos. Nu există un moment mai fericit sau o petrecere mai fericită, într-un astfel de eveniment, decât în jurul Cuvântului lui Dumnezeu şi la îndemnul Lui.

Noi Îi mulţumim lui Dumnezeu că ne-a ajutat să-i vedem pe aceşti doi copii binecuvântaţi, ai acestor două binecuvântate familii, la acest minunat început de viaţă pe care îl sărbătorim acum. Ne unim şi noi cu toţi cei care le-au rostit binecuvântări: şi cu cei care le-au cântat cântări aşa de frumoase, urările acestea de viaţă fericită şi de trăire cu Hristos, şi cu cei care s-au rugat pentru ei, şi cu cei care, din Cuvântul lui Dumnezeu, le-au dat atât de frumoase învăţăminte, pe care, ne rugăm lui Dumnezeu să le ajute să nu le uite niciodată. Ci să caute să le realizeze în trăirea lor, pentru că aceasta va fi garanţia şi fericirea viitorului lor.
Dorim şi noi să încheiem aceste scurte stări de vorbă în Cuvântul lui Dumnezeu tot cu urările fericite cu care au început. Şi ne unim şi noi rugă¬ciunile cu cei care le-au cerut binecuvântarea lui Dumnezeu pentru acest pas binecuvântat. E ceasul doisprezece. Prin urmare, vrem să ţinem şi să respectăm gândul care a fost de la început cu încheierea acestui program, pentru această oră. După aceea, după masa aceasta duhovnicească, va urma cealaltă masă, aşa cum va fi.
Înainte însă de a face încheierea aceasta, am dori din toată inima să facem un apel, o chemare la toate sufletele care au fost pentru prima dată la o astfel de petrecere duhovnicească. Cred că, prin Cuvântul lui Dumnezeu care s-a vestit aici, s-a primit destulă lumină pentru ca oricine să-şi dea seama ce mare lucru este să faci deosebirea între calea păcatului şi calea mântuirii, între Cuvântul lui Dumnezeu şi poftele lumeşti, între viaţa de ascultare de Dumnezeu şi viaţa de neascultare de El. Pentru că ştim sigur că va veni o zi în care se va vedea deosebirea între cei care I-au slujit lui Dumnezeu şi cei care nu I-au slujit. După cum şi acum se poate vedea deosebirea dintre viaţa celor care trăiesc după Cuvântul lui Dumnezeu şi a celor care nu trăiesc după acest Cuvânt. Avem în mijlocul nostru atâtea exemple minunate de căsnicii fericite pentru că s-au întemeiat pe Cuvântul lui Dumnezeu şi se călăuzesc după acest Cuvânt. Dorim din toată inima ca acei care încă n-au ajuns să cunoască taina aceasta minunată a părtăşiei cu Hristos, taina minunată a naşterii din nou – prin care începe o astfel de viaţă, adică schimbarea totală a vieţii şi predarea în slujba lui Dumnezeu, şi punerea unui legământ de întoarcere şi de ascultare pentru totdeauna spre Domnul – dorim ca acei care încă n-au trecut prin acest minunat exemplu şi prin acest examen strălucit, prin acest moment fericit de legătură şi de unitate cu Hristos, să facă acest lucru în seara aceasta.
Trăim una dintre minunatele zile ale Săptămânii Luminate. Poate că într-o seară ca aceasta, Mântuitorul, petrecând cu ucenicii în Emaus, S-a dus iarăşi între ceilalţi şi S-a făcut cunoscut lor, trecând prin uşile încuiate. (…)