Vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de la Săucani – octombrie 1981

demonizatii din gadaraÎn numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Despre Sfânta Evanghelie de astăzi s-a amintit mereu şi e bine să ne amintim totdeauna despre Cuvântul Domnului şi despre faptele Domnului nostru Iisus Hristos, pentru că tot ce s-a scris acolo pe paginile Sfântului Cuvânt ne priveşte pe fiecare dintre noi şi este istoria fiecăruia dintre noi.
Începutul Evangheliei de astăzi nu-i în Luca la versetul 26 din capitolul 8, ci-i la versetul 22, unde se spune că Mântuitorul i-a silit pe ucenicii Săi să se suie în corabie şi să treacă marea de partea cealaltă… Acolo unde îi aştepta un bolnav.
Cât de mare este dragostea lui Dumnezeu faţă de toţi cei care suferă! Nimeni nu se mai gândea şi la acest nenorocit de la care toţi se întorceau cu groază şi pe care toţi îl uitaseră, părăsindu-l pentru totdeauna. Nici o speranţă nu mai era pentru el. Toţi îşi întorceau feţele cu groază şi se depărtau de la acest om, de acest suflet nenorocit.
Numai Domnul se gândea la el. Domnul nu-l uitase. Din dragoste pentru el, a părăsit ţărmul şi ucenicii, şi prietenii, şi pe toţi cei care Îl înconjuraseră cu dragoste şi a înfruntat furtuna şi valurile apelor, şi primejdia morţii… ca să treacă dincolo, pe ţărmul gadarenilor, unde aştepta acest nenorocit care dorea şi care suspina, şi care suferea aşteptând mântuirea Lui.
Dragii mei fraţi şi surori! În istoria acestui om nenorocit eram fiecare dintre noi. Şi noi am fost robii atâtor duhuri străine şi depărtate de Dumnezeu, şi potrivnice lui Dumnezeu. Şi atâtea fapte rele câte făcea acel nenorocit suflet am făcut mulţi dintre noi, câtă vreme eram stăpâniţi de toate valurile şi ispitele, şi patimile, şi duhurile potrivnice Voii lui Dumnezeu. Atât de mulţi dintre noi îşi pot aminti despre anii vieţii lor cei atât de străini şi depărtaţi, în câte lucruri şi locuri nefericite i-a dus păcatul şi câte fapte urâte şi nevrednice sau vrednice de pierzare i-a făcut duhul străin care-i stăpânea să facă – toate împotriva Voii lui Dumnezeu.
Istoria nefericitului vindecat de Domnul din Evanghelia de astăzi este, mai mult sau mai puţin, istoria fiecăruia dintre noi. Citind despre dragostea Domnului, Care a înfruntat marea învolburată şi valurile primejdioase, ne aducem aminte de dragostea Domnului arătată faţă de fiecare dintre noi.
Odată, între mai mulţi fraţi şi surori adunaţi împreună, unul dintre fraţi spunea cu lacrimi: „Ce a făcut Dumnezeu pentru mine nu a mai făcut pentru nimeni!… Am fost aşa de rău, aşa de stricat, aşa de departe de Dumnezeu, aşa de plin de întuneric! Eram plin de tot felul de duhuri străine şi rele, plin de toate relele, dar Domnul S-a îndurat de mine şi m-a izbăvit nu numai din întuneric şi din pierzare, dar mi-a şi ajutat să merg pe o cale minunată şi m-a izbăvit din sărăcie şi din înapoiere şi m-a ajutat să am acum o familie curată, frumoasă, o casă bună, o viaţă vrednică, o stare plăcută şi binecuvântată…
Ce a făcut Dumnezeu pentru mine nu a mai făcut pentru nimeni!… Aşa de rău şi de departe de Dumnezeu cum am fost eu nu a mai fost nimeni. Şi atunci Dumnezeu pe mine m-a apropiat şi sunt aşa de fericit şi de binecuvântat…”.
„Nu ştiu – zicea o soră – dacă ceea ce spui este aşa sau nu… Nu ştiu dacă cineva a fost mai departe de Dumnezeu ca mine, dar ştiu că aşa cum a lucrat Dumnezeu cu mine n-a mai lucrat cu nimeni. Aşa departe de Dumnezeu, aşa străină de Dumnezeu, într-o stare aşa de întunecată şi aşa de pierdută cred că n a mai fost nimeni ca mine. Dar cum a lucrat Dumnezeu faţă de mine, cred că faţă de nimeni nu a mai lucrat…”.
„Poate că e frumos ceea ce spuneţi voi – se ridică un alt frate –, dar când mă gândesc la viaţa mea, cred că faţă de nimeni Dumnezeu nu a mai lucrat ca faţă de mine, cu mai multă bunătate…”.
Şi aveau dreptate cu toţii, pentru că faţă de fiecare dintre noi Dumnezeu lucrează cu atâta bunătate şi îndurare! Numai că fiecare îşi ştie felul de viaţă nenorocit şi nefericit în care era şi lucrarea minunată pe care a făcut-o Dumnezeu când ne-am întors la El, când El S-a întors la noi. Şi schimbarea fericită pe care a făcut-o El în viaţa noastră după ce ne-am întors.
Ce a făcut în viaţa altora, noi ştim prea puţin; ştim însă, fiecare dintre noi, ce a făcut în viaţa noastră.
Despre acest om nefericit se spune că, după ce Mântuitorul l-a vindecat, Domnul l-a trimis să se ducă la ai lui şi să le spună tot ce a făcut Dumnezeu pentru el. Cum a avut milă de el şi cum l-a schimbat. Se spune că a plecat în toată cetatea şi le-a spus la toţi. La toată cetatea a spus. A umplut toată cetatea şi a umplut tot ţinutul acela cu lauda faţă de Dumnezeu şi cu recunoştinţa faţă de Domnul pentru minunata lui schimbare şi pentru harul minunat pe care Dumnezeu îl arătase faţă de el. Schimbarea vindecării minunate a acelui om bolnav, din care Mântuitorul scosese aceste duhuri chinuitoare şi nefericite… schimbarea aceasta închipuie naşterea din nou prin care noi toţi trebuie să trecem, pentru că şi omul acela vindecat de Mântuitorul era ca şi unul născut din nou…
Cel ce fusese bolnav nu mai era…
Cel ce fusese cândva stăpânit de duhuri străine era acum un altul, unul născut din nou…
Cel ce era alungat, cel ce era pierdut, cel ce era groaza tuturor devenise acum un om nou, un om binecuvântat, un om vindecat şi un mântuit al lui Dumnezeu.
Aşa trebuie să se facă şi în viaţa noastră, dacă cu adevărat ne-am întors la Dumnezeu şi dacă cu adevărat vrem să fim şi să arătăm ca nişte izbăviţi ai lui Dumnezeu. Aşa schimbare trebuie să se facă. Această schimbare este taina pocăinţei, taina naşterii din nou, fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu.
Aceasta este taina care ne vindecă pe noi şi sufletul nostru, care scoate duhurile vechi care ne chinuiseră şi care ne purtaseră pe căile păcatului şi care a făcut din noi nişte oameni noi cu adevărat, înnoiţi şi vindecaţi, urmaşi ai Domnului, care stăm la picioarele Lui într-o stare sfântă şi binecuvântată… şi care sunt un semn de mirare şi de bucurie pentru toţi cei care se uită la un astfel de suflet vindecat şi întors la Dumnezeu.
Multe sunt amănuntele minunate care ne spun nouă foarte mult din cuprinsul acestei Sfinte Evanghelii, vorbind despre mântuirea unui om şi despre puterea Unui Mântuitor.
Aici se vorbeşte despre un suflet nenorocit, pierdut, fără nici o speranţă, rânduit pentru totdeauna pierzării şi deznădejdii. Despre o clipă când omul acesta a fost aflat de Dumnezeu, Mântuitorul său. Acest suflet nenorocit nu a făcut nimic pentru mântuirea sa, nici nu a ştiut măcar să se roage, nici nu a ştiut măcar pe cineva care l-ar putea izbăvi, n-a avut nici o lacrimă şi nici o rugăciune în faţa lui Dumnezeu pentru salvarea lui. Pentru că duhurile rele care îl stăpâneau îl ţineau în aşa mare întuneric şi robie, că el nici nu avea cunoştinţă, nici n-avea un gând şi nici n-avea o putere, şi nici n-avea măcar o cunoştinţă despre Dumnezeu. Domnul Iisus a făcut totul pentru ca acest om să fie şi el izbăvit. […]
În toată cetatea aceea, oamenii au iubit mai mult porcii lor decât să aibă milă şi bunătate, şi iubire faţă de un semen izbăvit din această stare nenorocită de către Dumnezeu.
La fel e şi astăzi cu cei care se întorc la Dumnezeu: adeseori nimeni nu se bucură de aceasta, ci toţi se ridică împotriva lor. De ce oare bietul nenorocit a dorit mai degrabă să alerge lângă Domnul, să-i părăsească pe toţi ai lui şi să lase casa lui, cetatea lui, pe toţi ai lui şi să meargă după Domnul? Pentru că el a simţit că nimeni nu-l iubea, ci numai Domnul era Acela care îl iubea; şi el a vrut să rămână nedespărţit de Dumnezeu. Dar Mântuitorul, Care a venit în lume – într-o lume vrăjmaşă şi potrivnică – să facă binele, să mărturisească lumina şi să-i cheme la mântuire pe cei între care Tatăl L-a trimis, l-a trimis şi El pe acel nenorocit: „Du-te acum în cetatea aceea în care nu te-a iubit, în care n-ai avut pe nimeni apropiat, în care nimeni n-a avut milă de tine… Du-te şi spune-le totuşi că şi faţă de ei Dumnezeu mai are milă şi că Împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat şi de ei…”.
În această stare suntem cu toţii. Aceasta este porunca pe care Domnul Iisus ne-o dă şi nouă, tuturor celor care am cunoscut vindecarea Lui şi izbăvirea Sa. Ne trimite la ai noştri… La ai noştri… La ai noştri în primul rând! Să le povestim şi să le spunem ce a făcut Domnul pentru noi şi cum a avut El milă faţă de noi.
E mare lucru acesta! Dar omul acesta vindecat numai în felul acesta a putut avea îndrăzneală şi a putut avea credinţă, şi a avut putere să se ducă la ai săi şi să le spună şi să le mărturisească, şi să le vorbească: dacă mai întâi el arăta prin toată purtarea lui că în viaţa lui se întâmplase o minune, că în viaţa lui se făcuse naşterea din nou. Că în viaţa lui, Dumnezeu făcuse marea şi veşnica schimbare a acestei stări: din cea mai grea noapte şi din cel mai greu întuneric, în cea mai strălucită lumină din cea mai înaltă stare.
Dacă noi ne-am întâlnit cu Hristos şi dacă în viaţa noastră s-a făcut minunea naşterii din nou, noi avem datoria să spunem peste tot, să spunem despre vestea aceasta şi despre transformarea cerească pe care Dumnezeu a făcut-o în viaţa noastră… dacă a făcut-o într-adevăr.
Şi nu putem avea îndrăzneală să ne ducem şi n-am putea avea îndrăzneală să ne ducem să le spunem altora despre acest lucru, dacă în viaţa noastră Dumnezeu n-ar fi făcut şi n-a făcut marea şi veşnica schimbare a naşterii din nou.
Porunca Domnului este ca fiecare dintre noi să ne naştem din nou. Din Cuvântul lui Dumnezeu şi din Duhul lui Dumnezeu.
Naşterea din nou nu-i botezul. Nici de mic, nici de mare, cum vorbesc foarte mulţi. Naşterea din nou este naşterea din nou. Acea transformare, vindecare, înnoire, schimbare care s-a făcut şi pe care Dumnezeu a făcut-o totdeauna în viaţa acelora care au venit la El. Care erau bolnavi şi au fost vindecaţi. Care au fost îndrăciţi şi pe care Dumnezeu i-a izbăvit. Care au fost morţi şi pe care Domnul i-a înviat. Care erau pierduţi şi pe care Domnul i-a aflat.
Aceasta este naşterea din nou. În Biserica şi în credinţa noastră, naşterea din nou este Taina Pocăinţei. Acea schimbare pe care Dumnezeu o face când sufletul, din starea de păcătos căzut, pierdut, Îl află pe Hristos şi trece prin credinţă, prin Cuvântul şi prin Puterea lui Dumnezeu, din starea de rob al păcatului, la starea de fiu al Împărăţiei, al neprihănirii. Din starea de stăpânit al duhurilor rele, al patimilor şi păcatelor, în starea de vindecat al lui Hristos.
Un astfel de om îşi schimbă domiciliul: din locul păcatului, din locul pustiu, din mormintele şi din locurile murdare şi îngrozitoare în care îl ţinea satana pe om, – el trece la picioarele Domnului, printre ucenicii Domnului, în lucrarea Domnului, în umblarea şi ascultarea de Dumnezeu.
Aceasta este schimbarea cea mare pe care Evanghelia Domnului nostru o propovăduieşte pe toate paginile ei, fie că e vorba de Samariteanul milostiv care l-a ridicat pe cel bolnav şi l-a dus, de unde era căzut, în hanul mântuirii, fie că e vorba de fiul pierdut care a venit de la porci la casa părintească, fie că e vorba despre banul găsit sau despre oaia găsită, sau despre oricare alta din pildele Evangheliei. În esenţa lor, în sâmburele lor şi în adevărul lor este totdeauna vorba despre naşterea din nou. Despre acea schimbare mântuitoare care se cere pentru ca fiecare om care doreşte să fie mântuit trebuie s-o cunoască şi prin care trebuie să treacă fiecare dintre ei.
Mântuitorul i-a schimbat pe toţi ai Săi, de la cea dintâi chemare. Apostolilor Săi, ascultarea de Hristos le-a schimbat viaţa. Urmarea lui Hristos le-a schimbat locul, le-a schimbat firea la fiecare dintre cei care au ascultat Cuvântul Său.
Aceasta este taina mântuirii. Aceasta este Taina Pocăinţei şi fără de această taină nu există mântuire, pentru că este scris: dacă nu se naşte cineva din nou, adică din apă şi din duh, adică din Cuvântul lui Dumnezeu şi Puterea lui Dumnezeu, cu nici un chip nu poate vedea şi nici nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu.
Mântuitorul a spus: „Dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în împărăţia lui Dumnezeu”. Să nu vă înşelaţi! De aceea Mântuitorul a spus acel lucru, fiindcă pentru Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să te naşti din nou, ca să capeţi firea duhovnicească, firea cerească prin care poţi să moşteneşti această împărăţie. Ca să moşteneşti ceva în lumea aceasta, trebuie să te naşti într-o viaţă trupească, să capeţi, din nişte părinţi trupeşti, un nume şi un trup pământesc şi să ai o viaţă pământească, să îndeplineşti anumite codiţii pentru stăpânirea şi pentru moştenirea, şi pentru umblarea, şi pentru dobândirea acestor lucruri de pe pământ.
Dar acelaşi lucru îţi trebuie şi pentru viaţa veşnică şi pentru împărăţia cerească. Cum pentru lumea aceasta ne trebuie o fire pământească, o fire trupească, tot aşa ne trebuie pentru lumea cealaltă o fire duhovnicească, o umblare duhovnicească, o fiinţă duhovnicească. Ne trebuie un nume duhovnicească, ne trebuie un trup duhovnicesc, ne trebuie o gândire duhovnicesc, ne trebuie o umblare duhovnicească şi o viaţă duhovnicească.
Fără acestea, noi nu putem moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. În Cuvântul lui Dumnezeu este scris acest lucru în nenumărate locuri şi feluri, toate însă având în vedere acelaşi lucru: naşterea din nou şi umblarea în ascultare de Dumnezeu.
Acest lucru s-a petrecut şi în Evanghelia de astăzi şi e bine ca, ascultând-o sau după ce am meditat şi după ce am auzit-o, să rămânem cu aceste adevăruri în inima noastră, pentru că ele ne privesc pe fiecare dintre noi. Cum Dumnezeu ne-a dat un trup firesc în lumea aceasta, o viaţă firească, un nume firesc, o umblare firească, aşa El, prin naşterea din nou, ne dă un nume duhovnicesc şi vrea să avem o umblare duhovnicească şi un merit duhovnicesc cu care vom moşteni apoi, la capătul acestei vieţi, viaţa cea veşnică şi fericită în împărăţia cea duhovnicească, pregătită pentru noi, pentru toţi, de Domnul.
Îi mulţumim Domnului că a avut milă de noi. Îi mulţumim că acum ne găsim împreună la picioarele Lui. Din locurile pustii şi depărtate în care fiecare trăiam singuratici şi pierduţi, nu ne-am cunoscut şi nu ne-am fi cunoscut niciodată unii cu alţii dacă Domnul nu ne-ar fi căutat şi pe noi, cum a trecut – cum spune în Evanghelia despre care s-a vorbit astăzi – peste Marea Galileii, în ţinutul celălalt, al gadarenilor, să găsească un nenorocit.
Cât a făcut Domnul pentru noi! Numai fiecare dintre noi, gândindu-ne la trecutul nostru, ştim unde ne-a găsit pe fiecare dintre noi Domnul şi prin câte slăbiciuni şi prin câte necazuri, şi prin câte păcate zăceam noi şi am robit noi, şi ne-am prăbuşit noi, şi am suferit noi, şi ne-am ridicat noi. Până a venit El şi ne a salvat pe fiecare. Acum suntem cu toţii aici. Îl binecuvântăm pe Domnul şi ne rugăm Domnului să ne ţină mereu lângă El. Stând lângă El, ne trimite înapoi la ai noştri, să le spunem fiecăruia dintre ei ce ne-a făcut nouă Domnul şi cum a avut milă de noi.
Asta trebuie să o facem toţi, fiecare dintre noi. Nu uitaţi datoria cea mare şi singura rugăminte pe care ne-o face Domnul. Lui nu-i trebuie să-I aducem plată pentru binele pe care ni l-a făcut, cum cer oamenii (ei pentru cel mai mic gest cer plată şi mult mai mult decât li se cuvine). Domnul ne cere un singur lucru: „acum te-ai făcut sănătos”, nu trebuie să-Mi aduci Mie altă jertfă decât dragostea ta şi ascultarea ta. Du-te acum şi spune la alţii. Adu-le şi lor aminte că ei sunt în stări nenorocite, să-L caute şi ei pe Hristos Mântuitorul şi să vină să-L afle ca Mântuitor al lor.
Am citit undeva despre un orb care îşi căpătase vederea printr-o operaţie minunată, făcută de un doctor vestit. Toată viaţa lui orbul acesta n-a făcut altceva decât să cutreiere uliţele, podurile, şanţurile, locurile unde erau orbi care nu aveau vedere şi să-i ducă la doctorul acela care-i dăduse lui vederea, ca să capete şi ei vederea. El zicea: „Eu ştiu ce înseamnă să fii orb. Eu ştiu, pentru că am trăit în orbia aceasta, că am fost în acest întuneric, ştiu ce nefericită este viaţa aceluia care n-are lumina şi n-are puterea şi n-are cunoştinţa cea de care are nevoie fiecare fiinţă – până şi o râmă – pe unde merge şi unde stă”. Şi de aceea i-a căutat pe cei nefericiţi şi i-a dus… Odată, se spune că a adunat atât de mulţi, că nu putea să-i ducă. Şi a luat o frânghie lungă şi şi-a legat mâna lui, apoi a legat-o de toţi ceilalţi, la fiecare de aceeaşi mână, şi s-a aşezat în fruntea lor şi le-a spus: „Veniţi după mine!”. Şi i-a tras pe toţi, până i-a dus la doctorul care i-a vindecat pe toţi.
Acest lucru se cere să-l facem fiecare dintre noi: să mergem la ai noştri şi să le spunem cum a avut Domnul milă de noi şi să-i căutăm, şi să-i aducem la Dumnezeu.
Cine nu poate să spună la altul, cine nu poate şi nu are mereu pe inimă dorinţa să cheme, să îndemne, să strige, să roage pe oricine îl vede că-i orb, pe oricine îl vede stăpânit de duhurile vrăjmaşului… cine n-are dorinţă să-l aducă pe fiecare la Domnul şi să-l vindece, acela nu-şi dă seama cu adevărat de ce înseamnă nici orbia, nici vindecarea.
Dar slăvit să fie Domnul că în mijlocul nostru a ridicat multe suflete care nu uită această poruncă a Domnului. După ce Domnul i-a vindecat, toată viaţa lor n-au făcut altceva decât să meargă la ai lor şi să le spună cum a avut milă de ei Domnul şi să-i cheme pe toţi să vină.
Dacă noi suntem toţi aici acum, poate e din pricină că vreunul dintre cei vindecaţi de Domnul înaintea noastră nu ne-a lăsat în întuneric, n-a stat el cu Domnul fericit că a fost scăpat şi că a fost el vindecat, ci s-a dus să-i cheme şi pe alţii, cu milă şi cu dragoste, până ne-a aflat şi pe noi.
Să ne ajute Domnul ca şi noi să putem face acelaşi lucru, pentru ca în felul acesta să ne putem arăta ascultarea faţă de [porunca privitoare la] semenii noştri, care ne obligă pe noi să nu stăm liniştiţi, să nu dormim liniştiţi, să nu ne odihnim în pace şi să nu lenevim câtă vreme în familia noastră mai este cineva care încă nu L-a aflat pe Domnul, câtă vreme lângă noi mai este un vecin ce nu L cunoaşte pe Domnul, câtă vreme lângă noi mai este cineva care este încă chinuit de duhurile vrăjmaşului, de duhul beţiei, de duhul minciunii, de duhul înşelăciunii, de duhul desfrânării şi de alte asemenea duhuri rele care îi chinuiesc pe oameni astăzi şi îi duc la pierzare şi trupească, şi sufletească.
Este acum momentul să ne punem o întrebare fiecare dintre noi care pretindem că suntem nişte vindecaţi ai Domnului: s-a făcut cu adevărat în viaţa noastră o schimbare când noi ne-am întors la Dumnezeu?
Când noi spunem că suntem credincioşi, că L-am aflat pe Domnul, că ne am hotărât pentru El, noi oare arătăm în faţa tuturor celorlalţi care privesc la noi că în viaţa noastră s-a făcut schimbarea?
Domnul Iisus a spus odată, în Evanghelia de la Luca 6, 32 şi la Matei 5, 46-47: „Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi? Ce răsplată vi se cuvine? Şi păgânii fac la fel. Dacă faceţi bine numai celor ce vă fac bine, ce lucru neobişnuit faceţi? Şi păcătoşii fac la fel”…
Ce lucru neobişnuit faceţi?¬ Aceasta e întrebarea Domnului după ce ne-am întors la El. Ce lucru neobişnuit am făcut noi? Că dacă în viaţa noastră nu s-a produs nici o naştere, nici o lucrare cu adevărat, o schimbare mare, care să se vadă, ca să fie văzută de toţi oamenii, o schimbare care să arate în viaţa noastră că nu mai facem cum am făcut, nu mai umblăm cum am umblat, nu mai lucrăm cum am lucrat şi că nu mai trăim în felul celălalt, străin şi rău în care am trăit, – dacă deci în viaţa noastră nu se arată acest lucru, noi ne înşelăm singuri şi adevărul nu este în noi.
Ce lucru neobişnuit faci?
Dacă noi şi după ce ne-am întors la Dumnezeu cultivăm vie şi facem vin ca şi ceilalţi, care nu s-au întors; dacă ţinem pruni şi facem pălincă, cum fac şi ceilalţi, care nu sunt întorşi la Dumnezeu sau ca şi noi când nu eram nici noi întorşi; dacă în viaţa noastră nu se face nici o schimbare şi noi trăim în felul celorlalţi oameni, noi ne înşelăm singuri.
Câţi dintre noi au scos prunii şi au pus meri după ce s-au întors la Dumnezeu?
Câţi dintre noi au scos via şi au pus grâu după ce s-au întors la Dumnezeu?
Câţi dintre noi au scos butoiul din pivniţă sau cada cu prune din grajd şi le-au spart după ce s-au întors la Dumnezeu? Ca să arătăm noi că nu mai suntem – cum am fost – robii diavolului şi stăpâniţi de duhurile rele de care eram conduşi înainte.
Domnul Iisus ne spune în Cuvântul Său: „Nu vă înşelaţi, Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit! Ce seamănă omul, aceea va secera!”…
Nu vă înşelaţi! Numai cine trăieşte în neprihănire va fi neprihănit. Nu vă înşelaţi! Nu puteţi bea şi paharul lui Dumnezeu, şi paharul diavolului.
Dacă credem că putem şi aşa, şi aşa şi după ce ne-am întors la Dumnezeu, ne înşelăm singuri şi-n viaţa noastră nu s-a făcut schimbarea; noi n-am fost vindecaţi. Stăpâniţi suntem şi astăzi de aceleaşi duhuri de care am fost stăpâniţi când nu eram credincioşi, când nu ne întâlnise niciodată Hristos.
Să nu ne înşelăm! Dacă ne-am întors la Domnul şi s-a făcut în viaţa noastră vindecarea adevărată, atunci trebuie să se arate şi în afară acest lucru. Atunci noi trebuie să fim nu cum e lumea şi cum eram înainte de a ne întoarce la Dumnezeu, ci să se vadă în viaţa noastră că am biruit ceva, că am alungat ceva… Că din viaţa şi din sufletul nostru Hristos l-a scos pe diavolul cu toate lucrurile lui şi cu toate faptele lui în care am umblat înainte şi în care umblă şi astăzi cei care nu L-au aflat pe Dumnezeu.
Nu putem intra în împărăţia lui Dumnezeu în felul acesta.

O soră a noastră care spunea că opt ani de zile, cândva, după ce s-a întors la Dumnezeu, a mai putut ţine o sticluţă cu rachiu la căpătâi, să mai bea din când în când, a avut de la Domnul un vis odată şi i-a arătat Domnul prin vis că murise şi a ajuns într-un loc – după cum ne povestea – şi în locul acela o fiinţă luminoasă o însoţea. Stând acolo, a auzit de dincolo de uşă ţipete şi vaiete:
– Vai, vai!… Şi ea, auzind ţipetele acelea, l-a întrebat pe însoţitorul ei:
– Cine sunt cei care strigă şi plâng acolo?
Zice însoţitorul:
– Sunt cei care le-au avut pe acestea… uită-te… Şi i-a arătat de jur-împrejurul camerei damigene, sticle, vin, bere, rachiu, ţuică, tot felul de lucruri ale păcatului, şi i-a spus:
– Ale acelora sunt ţipetele de acolo şi în vecii vecilor vor striga şi vor plânge cei care au avut aceste lucruri, aceste butoaie, aceste damigene, aceste sticle… Uită-te mai bine…
Şi, când sora s-a uitat mai bine, a văzut sticluţa ei pe care de opt ani o umplea şi o golea mereu când era bolnavă, când era obosită, când era flămândă, crezând că altfel nu poate să aibă liniştire. Şi Dumnezeu i-a arătat atunci cu groază acest lucru. Şi a zis sora:
– Dacă sticluţa mea este acolo între sticlele lor, şi eu voi ajunge cu ea. Şi atunci a strigat:
– Vai, vai! Doamne, scapă-mă!…
Şi s-a trezit cu perna udă de lacrimi. A băgat mâna la căpătâi unde ştia că e sticluţa. A ieşit afară cu ea şi a spart-o, zicând:
– Decât să mă scoţi tu pe mine din împărăţia lui Dumnezeu, mai bine te nimicesc eu pe tine.
Şi au mai fost şi alţi fraţi care au făcut aşa: s-au dus la livada cu pruni şi au zis: „Decât să mă băgaţi voi pe mine în focul veşnic, mai bine vă pun eu întâi pe voi pe foc”. Şi Dumnezeu i-a salvat. Şi în locul lor au pus meri şi au putut să-i hrănească şi să-i ajute pe alţii. Şi alţii, la fel.
Dacă noi nu suntem în stare să jertfim nimic pentru Dumnezeu dacă ne-am întors la El, nu renunţăm la nimic, cu ce dovedim noi că suntem credincioşi? Ce lucru neobişnuit facem? Că şi păgânii fac la fel. Şi noi făceam la fel când eram păgâni. Dar când şi după ce ne-am întors la Dumnezeu facem la fel ca ceilalţi… Noi spunem că dorim să fim în împărăţia lui Dumnezeu, că pentru asta ne-am întors la El. Dar în împărăţia lui Dumnezeu sunt cei despre care scrie în Epistola către Evrei, la capitolul 11: „Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit prin pustiu, prin munţi, prin crăpăturile stâncilor, au răbdat de foame, de sete, au fost chinuiţi, bătuţi, omorâţi”… Şi acum cântă pe marea de cristal în împărăţia cerească, legănând finici de aur, slăvindu-L pe Dumnezeu cu harfe veşnice. Dacă noi dorim să fim între ei, atunci cum credem că vom ajunge noi cu tot confortul şi comoditatea lumii acesteia şi cu toate afacerile păcatului în care trăisem înainte de a ne întoarce la Dumnezeu şi în care vrem să trăim şi vrem să umblăm şi acum, după ce ne-am întors?
Domnul ne cere o viaţă curată şi sfântă. Cei care privesc la noi doresc să vadă în noi nişte oameni înnoiţi, schimbaţi, vindecaţi; nu cum am fost înainte de a ne întoarce la Dumnezeu, când rătăceam şi noi prin pustiurile păcatului, stăpâniţi de toate duhurile vrăjmaşului prin tot felul de lanţuri şi legături, oameni ai groazei şi ai spaimei, de care numai Dumnezeu avea milă şi faţă de care numai Dumnezeu avea îndurare.
Evanghelia de astăzi ne învaţă acest lucru. Dacă vrem să fim cu adevărat oameni ai lui Dumnezeu şi fii ai Lui, trebuie să avem o viaţă schimbată, înnoită. Să lăsăm şi noi tot ceea ce este al păcatului şi al răului şi să luăm tot ce este al lui Dumnezeu.
Desigur că nu-i uşor [să faci] aceasta, dar în împărăţia lui Dumnezeu nu s-a intrat uşor… „Nevoiţi-vă să intraţi pe uşa cea strâmtă, că largă este uşa şi lată este calea care duce la pierzare şi mulţi sunt cei care merg pe ea. Dar strâmtă este uşa şi îngustă este calea care duce la mântuire şi puţini sunt cei care o află”.
Şi din acei puţini care o află, cât de puţini merg pe ea până la capăt, ascultând de Domnul şi urmându-L pe El… Nu putem intra în împărăţia lui Dumnezeu cu tot bagajul păcatului pe care l-am dus cu noi când trăiam în lume. Şi nici nu putem şi nici nu ar trebui să ne gândim că putem să Îl urmăm pe Domnul mergând tot în felul lumii şi stăpâniţi fiind tot de duhurile lumii, cum eram înainte.
Dacă Domnul S-a îndurat să ne ajute să ajungem până aici, trebuie să ne facem de fiecare dată un control sufletesc fiecare dintre noi. Ori de câte ori auzim Cuvântul Domnului, să ne spunem: Doamne, oare eu îl împlinesc? Oare în viaţa mea s-a făcut schimbarea aceasta?
Să nu spunem niciodată: cuvântul acesta e pentru vecinul, e pentru vecina sau pentru soţul, sau pentru fratele… Ci să zicem: E pentru mine, să mă cercetez eu şi să văd… Că în Ziua Judecăţii nu va fi judecat în locul meu nici soţul meu, nici soţia mea, nici fratele meu, nici părintele meu, nici copilul meu, ci voi fi judecat eu, când fiecare va trebui să dea socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru el însuşi.
De aceea, ori de câte ori Domnul ne ajută să ajungem în faţa Cuvântului Său, să ne cercetăm şi, dacă mai este încă ceva pe care Duhul lui Dumnezeu îl mustră în viaţa noastră, să-l părăsim fără părere de rău, cu grabă, fără întârziere. Pentru că Dumnezeu nu ne cere nimic spre paguba noastră, numai spre câştigul nostru.
De aceea, şi din Evanghelia de astăzi să tragem acest învăţământ mântuitor şi fericit pe care ni-l cere Domnul, arătând că, deşi eram pierduţi, El a avut milă de noi. Faţă de fiecare dintre noi a avut o milă deosebită, pentru fiecare dintre noi a venit de departe ca să ne mântuiască şi fiecăruia ne-a adus vindecare. Şi noi, ca să dovedim că avem această vindecare, să ne arătăm că suntem nişte oameni schimbaţi, oameni înnoiţi, care au părăsit ceea ce este rău şi au ales acum pentru totdeauna calea binelui. Iar după ce am aflat această cale, să mergem să-i chemăm şi pe alţii. Şi Domnul să ne ajute ca, lucrând în felul acesta, să ajungem în împărăţia Lui lângă cei care s-au dovedit credincioşi până la sfârşit. Amin.
Slăvit să fie Domnul!