Vorbirea fratelui Traian Dorz la botezul de la Avram Iancu (Bihor) – noiembrie 1981
„La întoarcere, Iisus a fost primit cu bucurie de mulţime, căci toţi Îl aşteptau”.
De unde Se întorcea Iisus atunci? Din ţinutul gadarenilor, unde Se dusese să vindece, să caute şi să mântuiască un suflet pierdut. Un suflet care nu mai avea pe nimeni, pe care nu-l mai primea nimeni, căci locuia în pustiu, printre morminte dormea. Domnul totdeauna caută astfel de suflete. Toţi în părăsiseră pe acest om nenorocit. Nimeni nu-l mai căuta. Nimeni nu mai avea nevoie de el.
Sunt suflete părăsite de toţi. Dar nu sunt părăsite de Dumnezeu. De unde Se dusese Mântuitorul? De aici Se dusese şi trecuse apa dincolo. Şi ce trecere a fost peste apa aceea în noaptea furtunoasă! Când Mântuitorul S-a urcat în corabie şi S-a dus dincolo ca să-l caute pe nenorocitul [acela şi] să-l vindece, s-a stârnit pe mare o furtună.
Totdeauna când vrei să faci bine se ridică împotriva ta furtuni, primejdii, nenorociri, necazuri. Când vrei să salvezi pe cineva, când vrei să faci bine cuiva, satana stârneşte totdeauna împotriva ta tot felul de valuri, de furtuni, de tulburări. Mântuitorul S-a dus şi a biruit primejdia şi furtuna, pentru ridicarea şi mântuirea acestui suflet. Ce s-a întâmplat însă acolo? În loc să se bucure toţi oamenii aceia la care mersese Domnul şi în faţa cărora făcuse o minune aşa de mare, vindecând un nenorocit ca acela, care era o spaimă şi o groază pentru toată lumea… în loc să se bucure de aceasta, au ieşit cu toţii, grămadă, înaintea Mântuitorului şi L-au rugat să plece de la ei.
Mântuitorul nu S-a împotrivit. Harul lui Dumnezeu nu se împotriveşte nimănui. El vine să aducă mântuire tuturor şi face în faţa noastră, a tuturor, minuni nemaipomenite, înviind morţi, vindecând îndrăciţi, ridicând căzuţi, vindecând paralizaţi, dând viaţă şi lumină celor care erau orbi, nenorociţi. Pentru ca noi, văzând minunile Lui, să-L primim cu bucurie şi să-L chemăm cu bucurie şi în hotarele noastre, şi în casa noastră, şi în inima noastră, că toţi suntem bolnavi de câte o boală.
Fiecare purtăm sămânţa morţii în noi. Şi sămânţa morţii trupeşti, şi sămânţa morţii sufleteşti. Un microb avem fiecare în organismul nostru, însă nu ştim când se dezvoltă. Atunci când Dumnezeu rânduieşte ceasul plecării noastre, când se apropie ceasul plecării, atunci se dezvoltă şi acest microb care aduce moartea. La unii în stomac, la alţii în ficat, la alţii în plămâni, la alţii în inimă… În atâtea organe ale trupului nostru pot să pătrundă microbii şi sămânţa bolii şi a morţi trupeşti când Dumnezeu, Care a rânduit viaţa şi moartea, socoteşte că a venit timpul ca acest sol al morţii să ne aducă plecarea noastră.
Aşa e şi sufleteşte. Şi în inima noastră, şi în viaţa noastră duhovnicească au pătruns şi pot pătrunde atâţia microbi. Unii sunt bolnavi de boala mândriei, alţii de boala urii, alţii de boala desfrânării, alţii de boala lăcomiei. Şi toate aceste seminţe ale bolii sufleteşti pot aduce totdeauna moartea, dacă noi nu chemăm pe Domnul să vindece sufletele noastre şi să ne dea viaţă şi sănătate.
Totdeauna însă când Domnul vine să vindece…
totdeauna când un suflet începe să se apropie de Dumnezeu şi caută vindecarea…
totdeauna se ivesc împotrivitorii, vrăjmaşii, care să-L alunge pe Domnul. Câtă milă şi dragoste a avut Domnul faţă de toţi totdeauna! El i-a căutat pe toţi cei pierduţi şi s-au ridicat împotriva Lui tot felul de împotriviri şi tot felul de vrăjmaşi. El însă a trecut peste toţi. Când a venit însă alungarea din viaţă, alungarea din inimă, alungarea din cetate… atunci El nu S-a mai împotrivit! Dar totdeauna plecarea Lui de undeva a fost în folosul altora. Gadarenii L-au alungat de la ei, dar dincolo de marginea apei, cetatea spre care Se îndrepta Mântuitorul aştepta cu bucurie.
Ce frumos începe Evanghelia când spune: „La întoarcere, Iisus a fost primit cu bucurie de către mulţime; toţi Îl aşteptau”!
Dacă noi azi Îl alungăm pe Dumnezeu…
Dacă noi azi ne lepădăm de Hristos…
Dacă noi ne depărtăm de Evanghelia Sa şi renunţăm la mântuirea Lui, locul din Împărăţia lui Dumnezeu nu rămâne gol. Are El alţii pe care îi caută şi care cu bucurie Îl primesc pe Domnul şi cu bucurie primesc Cuvântul Său.
Au fost case, au fost localităţi, au fost suflete faţă de care Dumnezeu ani de zile a propovăduit Evanghelia Sa şi a adus chemarea mântuirii, dorind să le dea viaţa şi mântuirea sufletească… Dar aceştia, până la urmă, L-au respins pe Domnul.
Locurile din Împărăţia Sa nu au rămas goale însă, căci au venit alţii. Domnul i-a chemat pe alţii şi aceştia L-au primit cu bucurie. Şi aceştia au intrat în Împărăţia lui Dumnezeu, după cum spusese Cuvântul: „Vor veni de la miază-noapte şi de la miază-zi, de la răsărit şi de la apus şi vor sta la masă în Împărăţia lui Dumnezeu cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov, iar voi, fiii împărăţiei, veţi fi alungaţi afară”.
Noi Îi mulţumim lui Dumnezeu din toată inima pentru fiecare casă, pentru fiecare sat care Îl aşteaptă cu bucurie şi Îl primeşte cu drag pe Domnul. Sărbătoarea de astăzi este o sărbătoare de bucurie. Domnul Iisus a venit cu bucurie aici şi această bucurie o simţim în inimile noastre cu toţii.