Traian_Dorz_01Traian Dorz,  Zile şi adevăruri istorice

Ca să poţi vedea bine înainte, trebuie mai întâi să pri-veşti bine înapoi.
Ca să te poţi orienta bine în viitor, trebuie mai întâi să ştii trage învăţămintele din trecut.
Şi ca să ştii bine să-ţi îndrumi copiii tăi, trebuie mai întâi să iei seama bine la felul cum ţi-au trăit părinţii.
Cine nu ştie să folosească bine învăţămintele trecutului său, acela îşi va neferici sigur viitorul lui.

Am descris mai pe larg în capitolele dinainte cele două Zile mai mari din Istoria Oastei Domnului. Şi adevărurile pentru care au fost rânduite. Tocmai pentru a trage şi noi acum, şi urmaşii noştri în viitor, toate învăţămintele mântuitoare care ni se impun nouă astăzi şi lor mâine, pentru orientarea necesară în această unică şi sfântă Lucrare evanghelică, pe care Dumnezeu ne-a dat-o vremii noastre şi credinţei noastre. Pentru dobândirea prin ea a mântuirii, atât trupeşti, cât şi sufleteşti. Pentru fiecare dintre noi şi pentru tot neamul nostru împreună.
Iată, îndrăznim să spunem un mare şi sfânt adevăr. Dacă mântuirea Neamului nostru şi învierea Bisericii noas-tre nu vor veni prin Oastea Domnului, atunci să ştiţi că acestea nu vor mai veni niciodată. Aceasta nu este o presupunere, ci este o constatare. Din prăbuşirea spre care merg sigur aceste două valori, Neamul şi Biserica, nu mai există o altă salvare decât Hristos. Hristos vine acum spre Neamul acesta şi spre Biserica aceasta prin Oastea Domnului.
Până ce nu se va vedea clar acest adevăr şi până ce se vor mai căuta alte căi pentru salvare, totul va merge din rău în mai rău. Şi dacă niciodată îndrumătorii de răspundere nu vor vrea să vadă şi să primească acest adevăr, atunci totul va fi pierdut. Altă salvare nu mai există! Cine nu crede asta acum, va constata-o mâine. De aceea s-ar putea ca cei care ne leapădă astăzi ca pe o piatră de poticnire, să vină mâine şi să caute piatra aceasta pentru a o pune în capul unghiului, ca singura pe care să se zidească salvarea celor ce se vor mai putea salva.
Viitorul şi Adevărul ne vor da dreptate… Veţi vedea!

În relaţiile oamenilor cu Dumnezeu există anumite momente de har şi de apropieri unice. Atunci Dumnezeu coboară până cel mai aproape de om, iar omul se înalţă până cel mai aproape de Dumnezeu. Atunci mai trebuie doar un salt, doar o treaptă, doar un pas, şi sufletul face contactul salvator cu Dumnezeu, devenind dintr-o dată un eliberat de păcat, un rupt de diavolul şi un unit cu Dumne-zeu.
Efortul acesta însă pare cel mai greu. Saltul acesta s-a dovedit imposibil pentru cei mai mulţi oameni şi pentru cele mai multe vremuri. Omul nu a vrut să facă partea lui, iar fără aceasta nici Dumnezeu nu Şi-a făcut-o pe-a Sa.
Un astfel de moment de har şi de apropiere de Hristos au nu numai indivizii, ci şi popoarele şi generaţiile, şi omenirea întreagă.
Cred că cel mai de vârf moment în apropierea lumii contemporane de Dumnezeu a fost momentul de dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial, la începutul acestui din urmă veac. Dar prin stârnirea acestui război cumplit, diavolul a îmbrâncit lumea înapoi, aruncând-o în vâltorile celor mai mincinoase, mai crude şi mai blestemate doctrine şi teorii contrarii lui Dumnezeu şi a Hristosului Său, împiedicând parcă pe totdeauna contactul salvator cu El.
De atunci lumea contemporană cu noi se depărtează tot mai îngrozitor de Dumnezeu, spre pierzarea cea mai grabnică şi mai totală, atât morală, cât şi fizică. Nimic n-o mai poate salva. Dumnezeu nu mai vine spre ea, şi ea nu se mai întoarce spre El. Indivizi din lume vor fi mântuiţi, dar lumea, în întregimea ei, pare că nu.

Şi poporul nostru a avut un astfel de moment de har. şi Biserica noastră a avut acel prilej de apropiere de contactul salvator şi înnoitor pentru Hristos. Acel moment şi prilej pare că a fost înainte de Al Doilea Război Mondial. Atunci au apărut cele mai multe şi mai puternice chemări ale lui Dumnezeu faţă de Biserica şi Poporul nostru. Dintre aceste chemări, cea mai puternică a fost apariţia Oastei Domnului, ca mijloc de ridicare a poporului şi ca izvor de primenire a Bisericii.
Dar acelaşi diavol a îmbrâncit în acelaşi fel elitele noastre, atât pe cele lumeşti, cât şi pe cele clericale, în vârtejul marilor lor împotriviri şi respingeri faţă de voia şi apropierea lui Dumnezeu… Aceste două elite şi-au dat mâna în a zădărnici planul lui Dumnezeu, care era atât de aproape de reuşita lui fericită pentru noi! Şi ceea ce putem constata cu amărăciune pentru toată omenirea de azi, putem la fel să constatăm şi pentru ai noştri.
Cât de clar a profeţit aceste lucruri marele profet al neamului nostru şi al vremilor noastre, Părintele Iosif, în cele din urmă clipe – de pe patul morţii lui – după cum le am amintit în capitolul de mai înainte!
Acum fie că interesează pe cineva acest adevăr, fie că nu mai interesează pe nimeni – ca înştiinţările Mântuito-rului pentru Ierusalim înaintea pierzării lui – ceea ce s-a profeţit se împlineşte zguduitor. Atât într-o privinţă, cât şi în cealaltă. Cine are ochi de văzut poate să vadă!

Dar oamenii de azi au tot mai puţin timp şi tot mai puţin îndemn să privească în trecut, pentru a se orienta bine în viitor. Sunt absorbiţi total numai de prezentul acesta zbuciumat şi nesigur, întunecat şi nebun, dezorientat şi haotic. De aceea nu-şi mai pot vedea nici viitorul înspăimântător.
Fără o puternică oprire din prăbuşirea păcatului şi fără o lucidă privire spre Dumnezeu, nu se poate mântui nimeni! Nici indivizi, nici popoare, nici generaţii. Nimeni.
Oamenii nu mai trăiesc astăzi decât pentru jumătatea lor inferioară, a cărei satisfacţie o caută tot mai lacomi, fără însă a şi-o sătura deplin niciodată. Pentru că păcatul dă numai setea, nu însă şi satisfacerea ei.
Dacă un popor nu are în mijlocul lui un glas puternic care să oprească prăbuşirea în imoralitate şi să-l antreneze la saltul spre Dumnezeu, neamul acela va fi pierdut ca neam. Chiar dacă se vor mai salva câţiva indivizi din mijlocul lui.
Şi dacă o Biserică decăzută nu mai are nici un profet care să întoarcă puternic, dintr-o dată, vieţile tuturor fiilor ei spre Salvatorul Hristos, atunci toate lacrimile trăitorilor Evangheliei din această Biserică nu vor curge decât spre osândirea ei definitivă de către Judecata lui Hristos.
Pentru neamul nostru şi pentru Biserica noastră, glasul acesta puternic şi profetul acesta unic era – şi este – Oastea Domnului.
Despre cele două rosturi curative, cel naţional şi cel bisericesc al Oastei Domnului, am vorbit în primele două capitole.
Acum vom vorbi de rostul ei preventiv contra infiltraţiilor rele şi a rătăcirilor dezbinătoare, amândouă acestea fiind boli aducătoare de moarte.

Părintele Iosif a spus: „Toată viaţa mea am stat de strajă pentru a nu lăsa în Oastea Domnului şi în Biserică să pătrundă duhuri străine de voia lui Dumnezeu, duhuri străine de Duhul lui Hristos, Care ne-a fost dat nouă de la început. Am privegheat neîncetat, căutând să nu se stingă duhul Oastei dintâi prin ceea ce este duh de literă şi de tulburare… Şi aşa voi face până la cea din urmă clipă a vieţii mele…”

După cum profeţise omul lui Dumnezeu de pe patul morţii sale, îndată după înmormântarea lui, se abătu şi asupra noastră toată furia mitropolitului şi a slugilor sale.
După confiscarea Tipografiei şi a tuturor bunurilor materiale ale Oastei şi după suspendarea foii «Glasul Dreptăţii», noi, cei doi purtători ai condeiului redacţiei, care mai rămăsesem după părintele, în două luni, a trebuit să plecăm alungaţi din Sibiu.
La stăruinţele fraţilor şi cititorilor noştri şi mânaţi de Duhul Domnului, am încercat să scoatem alte gazete pentru legătura noastră cu ţara. Am încercat prima dată la Oradea, să apărem cu «Ogorul Domnului», dar la al treilea număr a fost suspendat şi acesta.
Ne-am mutat la Cluj, cu «Viaţa Creştină» şi cu «Misi-onarul Vieţii Creştine», dar, prin căderea Ardealului de Nord, le-am pierdut şi pe acestea.
Ne-am mutat apoi la Beiuş, cu «Familia Creştină». Dar venise războiul şi, în al treilea an, am fost opriţi din nou.
După terminarea războiului, am început cu multe greutăţi, împreună cu Titus, fiul Părintelui Iosif, cea de a treia serie din «Iisus Biruitorul», dar, la sfârşitul lui ianuarie 1947, fratele Marini a trecut şi el la Domnul. Am rămas cu redactarea foii în continuare numai eu singur. Titus făcea numai administraţia.
La zece luni după asta, începând cu Anul Nou 1948, foaia sfântă «Iisus Biruitorul» ne-a fost suspendată definitiv, tipografia sigilată, iar noi am fost împinşi prin lungile şi întunecoasele tuneluri prin care tot mergem de atâţia zeci de ani…

În tot timpul acesta, multe alte duhuri potrivnice veniseră să încerce calea cea dreaptă şi dulce pe care Domnul ne pusese paşii spre mântuire prin lucrarea minunată a Oastei Sale.
Despre toate aceste bântuiri ale duhurilor vrăjmaşe şi dezbinătoare am scris pe larg în paginile «Istoriei», pentru că lupta cu ele a fost mult mai lungă şi mult mai grea chiar şi decât cea dusă cu duhul răzbunător al literei oficiale care se năpustise asupra noastră în timpul domniei mitropoli-tului Bălan. Când am terminat lupta cu duhul acela singur, au început luptele cu astealalte, mai multe, mai îndelungate şi mai viclene.
Aceste noi atacuri veneau acum din partea duhurilor sectante. Mai încercaseră ele, dar fără succes, şi înainte, însă acum, folosindu-se de măsurile nimicitoare pe care le năpustiseră asupra noastră Biserica şi Statul, reuşeau să pătrundă şi să-i atragă pe mulţi de partea lor. Adunările noastre fiind urmărite cu asprime, mulţi dintre sectarii la-comi şi hrăpăreţi au oferit fraţilor ostaşi, cu făţarnică bunăvoinţă, adunările lor autorizate, pentru ţinerea adunărilor noastre… Iar o dată ajunşi acolo, au început presiunile şi ademenirile, până s-au pierdut foarte mulţi acolo la ei.
Aceste adunări de amestecătură şi ademenire au început prima dată chiar la Sibiu, unde duhul sectarist se strecurase încet-încet, mai demult, prin nişte ostaşi slabi şi nestatornici, cum fuseseră Belaşcu, Butilă, Morariu şi al-ţii… Dar, pe măsură ce atacurile şi ameninţările se înmulţiseră din partea oficialităţilor bisericeşti, în aceeaşi măsură creşteau atât indignarea ostaşilor, cât şi ademenirile sectare. Sectele, profitând de răutatea preoţilor faţă de noi, reuşeau foarte uşor să-i atragă pe mulţi ostaşi şi chiar adu-nări întregi de partea lor. Greutăţile şi răutăţile războiului, care fusese atât de lung şi de nimicitor, ne împrăştiaseră, ne rupseseră toate legăturile, ne despărţiseră şi ne înstrăinaseră atât de mult, încât răutatea preoţimii i-a făcut uşor pe mulţi să se sature şi să plece.
Chiar şi noi, prin închisorile unde eram, am avut grele lupte cu unii dintre ai noştri care erau cu totul căzuţi pradă acestor rătăciri de la credinţa şi de la legământul dintâi. De fapt, cei ce căzuseră astfel erau suflete ori mai noi, ori mai neştiutoare, care se obişnuiseră cu neascultarea sectară pe care ei acum o numeau „libertate” şi „adevăr”. În fruntea acestora era Nicolae Moldoveanu din adunarea de la Sibiu, unde se continua încă din vremea fratelui Marini şi a doctorului Banu amestecătura aceasta…, răspândindu-se apoi împotriva duhului Oastei cu o duşmănoasă hărnicie peste tot pe unde mergeau… Amestecătura de la Sibiu a nimicit pe rând adunările din jurul Sibiului, până departe. Apoi adunările şi din judeţele vecine: Făgăraş, Alba, Braşov, Târnave… Căzură, Sighişoara, Avrigul, Săsciorii. Şi boala se întinse peste tot pe unde mergeau cei din Sibiu. Ori se venea pe la ei…

Lupta contra acestor duhuri s-a pornit încă de la înce-putul infiltrării lor printre noi. Şi a continuat cu intensitate mărită, pe măsura agresiunii cu care luptau şi ele împotriva noastră. Dar noi, neobişnuiţi cu prefăcătoria şi ascunzişurile acestor duhuri, eram pretutindeni în apărare, pe când ele erau mereu în atac.
Pe lângă faptul că şi acest nou vrăjmaş avea aceeaşi deplină libertate din afară, aceleaşi drepturi şi autorizaţii de funcţionare, noi tot nu aveam, nici din afară, nici dină-untru, nici un fel de posibilităţi. Numai singur Domnul ştie cu ce greutăţi, atât dinăuntru, cât şi din afară, a trebuit să luptăm pentru a opri alunecarea spre prăpastie şi pierderea noastră totală. Şi pentru a întoarce totul înapoi, spre orien-tarea sănătoasă şi luarea drumului bun, pe care cei mai mulţi nu-l mai ştiau.
Împotriva noastră, a celor puţini care luptam îndureraţi pentru restabilirea orientării sănătoase, ispititorul şi slugile sale ridicaseră mari împotriviri din afară. Şi multe hule şi învinuiri dinăuntru, chiar din partea unora dintre fraţii cei „aleşi”… Începând din 1956, continuând prin închisori ori libertate, luptele acestea au durat douăzeci de ani. Până şi în 1976, încă mai erau printre noi unelte ale acestui duh, care mai tulburau unele adunări şi pe unii fraţi.

Pe la unele sfaturi frăţeşti mai restrânse şi locale se frământaseră destul de mult aceste lucruri şi se luaseră destule hotărâri şi măsuri bune. Dar nu se hotărâse încă un Sfat pe ţară al fraţilor de răspundere, pentru precizarea clară a atitudinii noastre faţă de cultele neoprotestante. Şi faţă de propaganda atât de dăunătoare şi necreştinească pe care unii zeloşi din aceste culte o duceau susţinut împotriva Oastei, furând sufletele şi adunările chemate de Domnul în ea, potrivit planului Său.
În aceste condiţii, s-a hotărât un fel de Sfat Frăţesc pe ţară, întocmai ca acela din 12 septembrie 1937, cu scopul de a dezbate şi a fixa clar şi definitiv atitudinea Oastei Domnului, în general, faţă de cultele şi mişcările neopro¬tes-tante. Şi, în special, faţă de infiltrările lor dăunătoare şi ostile între noi. Dar mai ales faţă de uneltele lor care lucrează prin adunările noastre: Moldoveanu şi alţii…
Din pricina măsurilor aspre care continuau încă îm-potriva noastră atât din partea oficialităţii bisericeşti, cât şi a autorităţii statale, desigur, acest sfat nu se putea ţine decât în ascuns. Şi doar cu fraţii lucrători mai de seamă din ţară, care vor putea veni şi care vor reprezenta întreagă Oastea Domnului.
Gândul acestui Sfat Frăţesc pe ţară plutea deasupra noastră, a tuturor celor ce aveam pe inimă povara acestei mari nevoi ce trebuia împlinită cât mai curând.
Dar pregătirea pentru ţinerea acestui sfat, precum şi alegerea timpului şi a locului unde să se ţină, va trebui bine făcute, date fiind împrejurările deosebit de grele prin care treceam. Urmăritorii noştri ne prigoneau şi ne urmăreau cu toată asprimea, din cetate în cetate. Eu, personal, aveam atunci aproape săptămânal percheziţii, anchete, cercetări de tot felul şi din partea tuturor celor puşi să ne supravegheze şi hărţuiască. Şi la fel era majoritatea fraţilor lucrători.
Prima dată s-a propus ziua de 25 septembrie 1976 şi a fost ales şi locul în casa unui frate care făcea atunci de pază la un teren de pădure şi păşune din raza localităţii Poiana Braşov. Era o casă retrasă într-o pădure de brazi şi un loc liniştit şi potrivit. Fratele care stătea acolo era atunci un suflet bun, simplu şi smerit, ataşat Domnului şi fraţilor. Şi familia lui era la fel.
Dar pregătirile ce trebuia făcute şi, mai ales, înştiinţarea fraţilor care trebuia să ia parte au întârziat prea mult. La această consfătuire trebuia să participe neapărat şi cei doi tulburători care organizau dezbinările dinlăuntru: Moldoveanu de la Sibiu şi Tudose de la Galaţi. Trebuia neapărat să fie puşi în faţa Frăţietăţii, ca să-şi precizeze clar, o dată şi pe totdeauna, ce atitudine înţeleg să ia. Dacă renunţă la învăţăturile şi acţiunile lor potrivnice, atunci să rămână între noi. Dacă nu renunţă, atunci să fie cel puţin cinstiţi şi să plece.
Mai urma să vină şi Pop Alexandru, care făcea şi el o mare tulburare, de treizeci de ani, prin ţară, printre fraţi, ca să fie întrebat şi să-şi precizeze şi el clar atitudinea şi scopul.
În urmă s-a fixat seara de 7 noiembrie 1976. Locul a rămas acelaşi. La data aceasta am plecat şi eu, împreună cu încă doi fraţi de la Beiuş şi cu alţii doi de la Vulcana-Pandele – Dâmboviţa.
Am ajuns la casa de la Poiana Braşov în seara de 7 noiembrie 1976, aşa după cum se hotărâse. Am mai aflat acolo încă vreo douăzeci de fraţi lucrători din diferite părţi ale ţării, sosiţi înaintea noastră. După noi, au mai ajuns şi alţii, aşa că ne-am adunat în total vreo treizeci şi cinci de fraţi.
Moldoveanu şi Tudose însă, deşi înştiinţaţi în repetate rânduri şi chemaţi insistent, n-au venit. Metoda lor necin-stită de a lucra, cu prefăcătorie şi cu diversiune, ferindu-se de orice înfăţişare între fraţi pentru a da socoteală de faptele lor, rămăsese aceiaşi. Ei nu voiseră să vină, pentru că sufletul le era plin de şiretenie. Se feriseră totdeauna să-şi arate în faţa Frăţietăţii gândurile şi intenţiile. Aflaseră mereu calea ascunzişurilor şi făţărniciei. Îndeosebi Moldoveanu, care îl dirija şi pe Tudose, câtă vreme fusese necunoscut şi sărac, s-a prefăcut smerit şi supus, ca să poată beneficia de dărnicia şi de încrederea noastră, cu scopul de a ajunge cât mai repede şi cât mai sus în fruntea Lucrării. Dar, îndată ce-a ajuns la masa frăţească şi acolo şi-a făcut un loc confortabil, îngrăşându-se, a început subminarea Oastei şi împrăştierea fraţilor, răspândind printre ei învăţăturile lui de origine milenistă, mai cârpite cu idei şi de pe la alţi reformatori. Fugea totdeauna de o confruntare cu fraţii pentru precizarea atitudinii lui şi alegea căile lăturalnice şi fiinţele slabe, pentru a-şi face lucrarea la adăpost de orice răspundere. Se ferea totdeauna, cum face şi astăzi, de orice precizări. Îi place să lase totdeauna situaţia încurcată, pentru că în felul acesta ştie că se poate strecura ca hoţul neprins, să-şi facă lucrarea lui urâtă şi vinovată. Nici un astfel de om, atât de primejdios şi de necinstit, încă n-am cunoscut în viaţa noastră, ca omul acesta. Nu numai un singur duh rău era în felul lui de lucru, ci o mulţime de duhuri prefăcute, înşelătoare, insinuante, şirete şi îndărătnice. Prin aceste duhuri şi prin metodele acestora, a reuşit el să fie crezut ca un înger de lumină şi ca un lucrător al neprihănirii, multă vreme şi de către mulţi.
Numai când au început să iasă la iveală roadele nelegiuirilor sale, atunci s-au luminat şi cei înşelaţi, întâi din ţară, apoi, la urmă de tot, şi cei din Sibiu, deşi încă nu chiar toţi. Au început să se lămurească apoi şi fraţii neoprotestanţi de prin unele adunări pe la care umblase Mol-doveanu şi dintre care îşi strânsese o adunătură de ele-mente dezbinate, ca şi dintre noi, spre a-şi forma secta lui. A ieşit astfel clar la iveală că el nu-şi urmărea decât interesul trufiei lui, care se voia întemeietor de sectă şi şef de gloată. Şi-a intitulat adunarea lui „Biserica Universa-listă” şi a început să şi-o organizeze…

…Deci Moldoveanu nu venise nici de data asta la chemarea fraţilor. Şi nu-l lăsase nici pe Tudose Constantin, care făcuse la fel în Galaţi, cum făcuse tovarăşul său în Si-biu.
Totuşi, adunarea a început cu cei treizeci şi cinci de fraţi prezenţi, fără unii dintre cei chemaţi care lipseau. Erau, în schimb, alţii, pe care noi nu-i invitasem, dar care până la urmă s-au dovedit a fi iscoade, trimişi să ne pândească şi să ne vândă.

Pe la ceasul nouă seara, ne-am aplecat pe genunchi şi, cu o rugăciune fierbinte, am mulţumit Domnului pentru prilejul acesta şi L-am chemat stăruitor, cu lacrimi, pe Domnul Iisus în mijlocul nostru, cu lumina şi călăuzirea Duhului Sfânt. Aşa cum ne rugasem acum treizeci şi opt de ani sub mesteacănul din Aleea Filosofilor, nr. 18, lângă părintele nostru Iosif cu cei cinci sute de fraţi de atunci.
Îl simţeam şi acum pe profetul Domnului şi înaintaşul nostru îngenuncheat şi el împreună cu noi, ca atunci. Pen-tru că tot la o răscruce mare eram şi de data asta. Şi tot într-o luptă grea ne găseam. Şi tot pentru luarea unei hotărâri la fel de însemnate ne adunaserăm.
Ne-am aşezat apoi cu toţii pe nişte scaune în lungul pereţilor şi prin mijlocul casei, în jurul unei mese lungi, de la fereastră până la uşă.
M-am ridicat în mijlocul fraţilor, având în mână «Ecoul» din 12 septembrie 1937, cu toată relatarea întâmplărilor şi a hotărârilor de atunci. Şi mai aveam încă alte două documente scrise la maşină. Unul semnat în original de către Părintele Iosif şi de către noi, cei de la redacţie, librărie şi tipografie, de la Anul Nou 1938. Iar altul tot semnat în original de către toţi fraţii din adunarea Oastei Domnului din Sibiu. Prin amândouă adeveream încă o dată Mitropoliei ataşamentul nostru total, atât faţă de Biserică şi faţă de învăţătura ei, cât şi de scopul Oastei Domnului şi de cauza părintelui nostru Iosif Trifa. După cum o făcuseră toţi fraţii delegaţi la Sfatul Central din 12 septembrie, prin Moţiunea înaintată Mitropoliei, atunci. Aceste două documente originale erau o mărturie în plus faţă de cele scrise pe larg în «Ecoul» şi petrecute atunci. Ele întăreau adevărul prin semnăturile în original, atât a adunării Oastei din Sibiu, cât şi a noastră, a celor de la Centrul de Editură al ei.

Le-am adus şi le-am arătat fraţilor prezenţi şi, prin ei, tuturor fraţilor din ţară trei mari adevăruri şi anume:
1. Noi nu suntem începătorii acestei sfinte Lucrări, ci suntem numai continuatorii ei. Nu noi am primit inspiraţia Oastei de la Duhul Sfânt şi nu noi am făcut munca începutului ei, ci alţii au avut de la Dumnezeu lumina, chemarea şi călăuzirea CUM să facă această Lucrare după voia şi planul lui Dumnezeu. Ei AŞA au făcut-o. Noi doar am intrat în lucrul lor, după cum spunea Mântuitorul la Ioan 4, 37-38, căci şi în privinţa aceasta este adevărată zicerea: unul seamănă, iar altul seceră.
Eu – zice Domnul – v-am trimis pe voi să seceraţi acolo unde nu voi v-aţi ostenit. Alţii s-au ostenit, iar voi aţi intrat în osteneala lor. Prin urmare, noi suntem urmaşii acelora care au început această Lucrare. Am intrat în lucrarea lor unii mai de mult, alţii mai de curând. Deci dacă noi suntem schimbul doi ori schimbul trei, luând în primire lucrul început de ei, se cuvenea să privim cu toată cutremurătoarea conştiinţă a răspunderii noastre datoria de a continua exact în acelaşi fel munca lor. Pe temelia slăvită a lui Iisus cel Răstignit, întocmai precum au început şi au lucrat ei până în clipa când noi am venit, iar ei s-au dus…
2. Ca nişte zidari conştiincioşi, noi, urmând zidirea la care am fost chemaţi, trebuie să preluăm de la ei acelaşi dreptar de învăţătură sănătoasă care a fost lăsat Părintelui Iosif de către marii săi înaintaşi: Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi.
Dreptarul acesta l-au folosit ei, având toată grija să nu se abată cu zidirea nici la stânga, nici la dreapta. Având toată grija să se alinieze ei înşişi şi să alinieze şi pe alţii cât mai frumos şi cât mai desăvârşit, după linia acestui sănătos Dreptar.
Nouă ne este acum şi nespus mai uşor, dar şi nespus mai greu decât lor, din cauza lipsei de ascultare a unora dinăuntru. Şi din cauza marilor împotriviri ale altora din afară. Dar şi răspunderea noastră este cu atât mai mare, cu cât Lucrarea pe care ne-au lăsat-o ei era mai frumoasă şi mai curată, atât în număr, cât şi în roade, decât cea pe care ne pregătim noi să o lăsăm celor care vin după noi.
3. Pentru a ne orienta acum bine în viitor, avem nevoie neapărat să stăm aici şi să privim bine în trecut. Să luăm pildă şi lumină de la felul cum au gândit şi au lucrat ei, spre a nu abate nici noi cu nimic Lucrarea Domnului de la drumul şi scopul pe care i le-a vrut şi le-a poruncit Domnul Iisus de la începutul ei. Şi nici să nu clădim noi cumva deasupra lor un alt material şi în alt fel decât cum au făcut ei. Căci Domnul le-a poruncit lor AŞA să facă, după cum au făcut. Şi ei ne-au spus nouă şi ne-au lăsat ca şi noi tot AŞA să facem.
Să luăm deci foarte bine seama la aceste adevăruri acum când noi suntem chemaţi să ne precizăm atitudinea clară şi definitivă faţă de învăţăturile străine care s-au amestecat atât de negativ şi de păgubitor în Lucrarea Oas-tei Domnului şi în desfăşurarea muncii rânduite de Hristos nouă pentru salvarea Poporului nostru şi învierea Bisericii noastre.

De aceea, iată, am ales aici aceste trei documente pe care am să vi le înfăţişez, fiindcă cea mai mare parte dintre fraţii care sunt acum de faţă aici sunt mai tineri şi, poate, nici nu le cunosc.
Totuşi sunt aici şi câţiva fraţi în vârstă, dintre cei care au fost prezenţi şi ei atât la Consfătuirea din 12 septembrie 1937, cât şi la legământul frăţesc de la mormântul Părin-telui Iosif din 12-16 februarie 1938. Aceştia trebuie să-şi aducă bine aminte de cele petrecute atunci şi pot adeveri acum prin viu grai, aici, în faţa tuturor, toate cele pe care vi le înfăţişez şi vi le citesc din aceste documente.
După ce am să vă citesc aceste documente, pentru ca să luăm încă o dată cunoştinţă cu toţii de adevărurile cuprinse în ele şi să ni le punem pe conştiinţa noastră fiecare dintre noi cu tot simţul cutremurător al răspunderii faţă de împlinirea lor întocmai, eu am să vă fac, personal, aici, înaintea tuturora, declaraţia mea solemnă şi legământul ati¬tudinii mele faţă de adevărul acesta.
Iar după mine, va trebui şi frăţiile voastre, fiecare la rând, aşa după cum staţi aşezaţi pe aceste scaune, să luaţi cuvântul pentru a vă arăta personal – aici, înaintea Domnului Dumnezeului nostru Care este de faţă, precum şi în faţa Lucrării Oastei Domnului care este reprezentată prin fraţii adunaţi pentru această consfătuire şi să precizaţi clar care vă este încredinţarea şi atitudinea de astăzi şi de viitor Şi cum înţelegeţi să lucraţi şi să fiţi, atât faţă de respectarea acestor învăţături, cât şi faţă de cei care le încalcă sau le schimbă, din mijlocul nostru sau din afara noastră.
Trebuie să fim cinstiţi faţă de Dumnezeu, faţă de Adevăr şi faţă de Frăţietatea Oastei, care este a Domnului Iisus Hristos, înaintea Căruia avem să mergem în curând fiecare dintre noi cu ceea ce am lucrat. Şi ca să ne primim răsplata fiecare dintre noi după cum am lucrat, fiindcă este scris: „Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare dintre noi să-şi primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup” (II Cor. 5, 10).

După ce am spus acestea, am început să citesc în faţa tuturor fraţilor prezenţi toate cele scrise în cele trei docu-mente pe care le adusesem, şi anume:
1. Darea de seamă despre convocarea şi decurgerea Consfătuirii din 12 septembrie 1937, după cum s-a publicat ea în foaia «Ecoul» de atunci şi cum am relatat-o pe larg şi în primul dintre aceste adevăruri.
2. Documentul original semnat de către Părintele Iosif şi de către noi, tot personalul de atunci al Redacţiei, Librăriei şi Tipografiei Oastei Domnului, document prin care mai repetam pe scurt cele cuprinse în Moţiunea din 12 septembrie 1937 şi în care insistam mai categoric pentru rezolvarea paşnică a conflictului dintre Mitropolie şi Oaste.
3. Documentul original, semnat de către toţi membrii Oastei Domnului de la adunarea de atunci din Sibiu. Şi în acel document se precizau tot aceleaşi adevăruri, însă ele erau afirmate de grupul ostaşilor sibieni într-un fel mai categoric şi mai insistent…

(Aici trebuie să fac o paranteză pentru o precizare:
Am înălţat atunci în faţa tuturor delegaţilor prezenţi aceste clare şi categorice documente, ca o dovadă puternică a adevărurilor pe care le susţineam. Toţi cei de faţă le au văzut şi au putut să le citească, spre a se convinge definitiv şi total de adevărul lor.
Regret din toată inima că acum, după mulţi ani, când scriu aceste lucruri aici, nu mai am aceste două documente în original, pentru a le reproduce aici cuvânt cu cuvânt şi nume cu nume. În împrejurările grele care au urmat îndată după Consfătuirea noastră de la Poiana Braşov, ele mi-au dispărut fără să ştiu cum. Poate le-am pierdut, poate mi-au fost sustrase, poate s-au rătăcit pe undeva şi mai este un strop de speranţă de a fi regăsite cândva… nu ştiu. Dacă se vor afla vreodată, ele vor putea confirma cele ce am spus aici. Dacă nu se vor mai găsi, ele vor confirma odată şi mai puternic de pe masa Judecătorului Ceresc, atunci în Ziua când toate acestea vor mai fi reluate, atât pentru cei ce le-au crezut şi trăit, cât şi împotriva celor ce le-au lepădat.)

După această precizare, revin la continuarea celor petrecute în 7 noiembrie la consfătuirea noastră pentru precizarea celui de al treilea adevăr, zicând:
Aceste documente ale adevărurilor din 12 septembrie 1937, ca şi de la mormântul părintelui, au avut fiecare dintre ele un scop clar şi au conţinut un dreptar însemnat.
Am stăruit asupra acestora destul – dar consfătuirea noastră de astăzi are scopul să ne facă să înţelegem mai clar acest al treilea adevăr, şi anume: că, pentru noi şi pentru neamul nostru, mântuirea nu poate veni prin lucrări străine şi din afara ţării şi a Bisericii noastre. Ci numai dinăuntrul acestora. Şi anume, prin Lucrarea aceasta a Oastei Domnului, prin înnoirea biblică şi morală pe care o aduce şi o propovăduieşte Oastea.
Prin felul cum a pornit şi prin felul cum a lucrat până acum această Lucrare duhovnicească, s-a adeverit a fi unica şi puternica lucrare de mântuire trimisă nouă şi dintre noi.
Dacă până la apariţia Oastei Domnului au mai fost în mijlocul poporului nostru şi alte lucrări de chemare duhovnicească, ele s-au dovedit a NU fi potrivite nici pentru structura noastră sufletească şi nici pentru învăţătura noastră dreaptă. De aceea nici n-au avut prea mult succes între ai noştri. Ele erau potrivite pentru străini şi ei le-au propagat printre noi.
Acum – o dată ce Dumnezeu S-a îndurat să dea poporului nostru şi Bisericii noastre această Lucrare nespus mai bună, mai curată, mai evanghelică şi mai potrivită pentru noi – de ce unii dintre fraţii noştri îşi vând acest bun sfânt şi superior pentru nişte îndemnuri şi învăţături străine strecurate între noi de aceleaşi duhuri literiste care strecuraseră prima dezbinare? Acestea nu ne mai împing în prăpastia oficializării din care scăpasem în 12 septembrie 1937, ci în prăpastia astalaltă, a sectarizării, care este acum o ispită nouă şi pentru care încă nu am fost pregătiţi îndeajuns ca s-o putem înfrunta, dar care este şi mai primejdioasă decât prima.

Lucrarea Oastei este a Domnului şi ea trebuie să rămâ-nă o unealtă bună şi curată numai în mâna Duhului Sfânt, şi să nu ajungă în mâna altor duhuri. Nici a duhului oficialist, dar nici a duhului sectarist. Nici habotnici şi superstiţioşi clericalişti, dar nici habotnici şi superstiţioşi sectarişti.
Noi nu trebuie să avem o cruce fără Hristos, dar nici un Hristos fără cruce. Dacă Hristos cel Viu ne-a scăpat din formalismul cel numai de nume, tot El să ne scape şi de numele cel formalist.
Priviţi bine la viaţa celor ce vor să ne despartă de cre-dinţa noastră şi veţi vedea nespus mai puţine roade bune şi mai multe rele decât între fraţii noştri. Dar lauda pentru crezurile lor şi hulele pentru credinţa noastră i-au înşelat pe mulţi dintre noi.
E adevărat că oficialităţile Bisericii noastre şi ale po-porului nostru ne prigonesc acum, pentru că se pare că nu este nimeni acolo care să privească problema noastră şi Lucrarea Oastei prin prisma intereselor Neamului şi ale Credinţei. Însă aceasta nu trebuie să ne facă pe noi nici să ne părăsim credinţa noastră, nici să ne rupem de neamul nostru. Întâi, pentru că acesta este rostul pentru care ne-a ales şi ne-a chemat Dumnezeu. Iar al doilea, pentru că aşa este scris că trebuie să suferim în lumea aceasta pentru împlinirea datoriei noastre faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii noştri. Cum au luptat Sfinţii Apostoli? Cum au luptat Sfinţii Părinţi? Cum ne-au învăţat şi ne-au arătat Pă-rintele Iosif şi primii noştri fraţi din schimbul lui sfânt? Oare nu în felul acesta? Atunci de ce nu vedem limpede şi de ce nu mergem drept?

Consfătuirea aceasta trebuie să precizeze acest adevăr şi anume: atitudinea noastră faţă de grupările şi crezurile străine, care în ultimul timp au dat şi dau multe atacuri pentru dezbinarea adunărilor noastre şi de atragere a unor fraţi ai noştri la ei.
Nu urâm pe nimeni! Nu batjocorim credinţa nimănui. Nu dezbinăm adunările lor şi nu vrem să le corupem nici un suflet.
Respectăm fiecăruia dreptul la credinţa pe care şi-o alege. Dar nu mai îngăduim nimănui să se amestece în adunările noastre. Nu mai dăm cuvânt nici unui străin la nici o adunare a Oastei, nici nu îngăduim nici unui frate de al nostru să meargă la ei. Cei ce s-au dus au împrumutat multe rătăciri de la ei şi, venind, au dezbinat cu ele multe suflete de fraţi.
Toţi cei care au făcut până acum aceste greşeli să nu le mai facă, ci să se îndrepte pe calea sănătoasă. Iar cu cei ce nu vor să se îndrepte de bunăvoie, să rupem orice legătură, după cuvântul Sfintelor Scripturi (Tit 1, 10-11 şi 3, 10-11 etc.).

Când am terminat de spus aceste lucruri, am încheiat zicând:
Fraţilor, cu mâna dreaptă pe conştiinţa mea, pe care m-am străduit să mi-o păstrez curată înaintea Mântuitorului şi Judecătorului meu Iisus Hristos şi înaintea Lucrării Oastei Lui, faţă de învăţătura şi de credinţa pe care am primit-o din cea dintâi clipă a intrării mele în această sfântă Lucrare a lui Dumnezeu, cu mâna deci pe conştiinţa mea – vă declar aici solemn că întocmai aşa învăţ şi cred şi acum. Şi semnez aceste adevăruri de credinţă întocmai cum le-am crezut şi le-am semnat în 8 iunie 1930, Ziua Rusaliilor intrării mele în Oastea Domnului.
Şi întocmai cum le-am crezut şi le-am semnat în 12 septembrie 1937, împreună cu Părintele Iosif şi cu cei pes¬te cinci sute de fraţi care erau acolo, dintre care unii trăiesc şi azi.
Şi întocmai cum le-am semnat cu lacrimile legământului meu din 12-16 februarie 1938, lângă sicriul sfântului profet de la care le-am învăţat.
Şi tot aşa vă declar şi acum că voi crede şi voi învăţa în această sfântă Lucrare până la moartea mea. Dar şi că voi rupe-o cu toţi acei dintre voi care se alipesc de învăţături sectare.

Acum aşteptăm cuvântul şi declaraţia fiecăruia dintre frăţiile voastre, începând cu fratele care este acolo, primul de pe scaunul de la intrare, şi jur-împrejur, până la cel din urmă.
Toată noaptea aceasta avem destul timp ca să ascultăm în linişte declaraţia fiecăruia.
Mai declar aici încă o dată că, dacă cineva dintre fraţi va avea o altfel de atitudine faţă de Lucrarea Oastei Domnului, arătându-se împotriva învăţăturii şi a credinţei pe care am primit-o de la început, eu unul, după cuvintele Sfintelor Scripturi, voi rupe orice legătură cu el, acum şi pe totdeauna, fiindcă este poruncit de Hristos: şi cine nu ascultă nici de fraţi şi nici de Biserică să-ţi fie ţie ca un pă-gân şi vameş (Mt. 18, 17). După întâia şi a doua mustrare, depărtează-te de dezbinător (Tit 3, 10). Nici să nu-l pri-meşti în casă, nici să-i zici bun-venit, ca să nu te faci părtaş păcatelor lui (II In. 10-11). Şi vă îndemn şi pe frăţiile voastre să faceţi acum şi hotărât acest lucru. Acesta este adevărul de astăzi!
Altfel vom fi vinovaţi şi de trecutul, şi de viitorul Oastei. Amin. Slăvit să fie Domnul!

Pe rând, au început să se ridice fraţii şi să-şi declare fiecare încredinţarea sa, aceeaşi frumoasă şi curată încre-dinţare cum şi-o exprimaseră şi înainte cu aproape patruzeci de ani înaintaşii noştri binecuvântaţi. Înnoindu-şi fiecare legământul şi hotărârea sa de a ţine întocmai până la moarte adevărul credinţei şi al învăţăturii de la început, ne-schimbate şi nepărăsite.
Dar, când a venit rândul celor trei cunoscuţi dezbinători şi al celor trei cunoscuţi suspecţi, aceştia au ezitat să se declare: nici aşa, nici aşa. N-au spus nici da, nici nu, după metoda necinstită care îl arată totdeauna pe cel şiret care fuge de lumină şi se ascunde după cotitură şi după încurcătură.
Primul dezbinător a spus: „Eu voi vorbi la urmă”.
Al doilea s-a scuzat că încă nu poate spune nici da, nici nu.
Iar al treilea a adunat o obiecţie împotriva cuiva, pen-tru a evita şi el o declaraţie hotărâtă.
Cei trei suspecţi, spre a nu se da pe faţă, au făcut, la rândul lor, scurte declaraţii la fel cu fraţii. Unul chiar prefăcându-se că lăcrimează…
Acum, privindu-i, stau şi mă gândesc cum au venit aceştia aici, pentru că nu erau trecuţi printre cei ce urmau să fie anunţaţi. Cine le-a spus? De unde au aflat?… Poate că cineva dintre fraţii care ştiau a vorbit unde nu trebuia şi a aflat cine urmărea să afle, iar acum iată-i trimişi aici.
Am presimţit că vom avea de suferit pentru asta. Dar acum fie ce va fi! Facă-se voia Domnului!
Adusesem un casetofon şi l-am pus să înregistreze totul, spre a putea dovedi, la nevoie, tot ce am vorbit.

Se lumina de ziuă când au terminat de vorbit toţi fraţii. Trebuia să încheiem, pentru a pleca la trenuri. Am zis atunci: Fraţilor, înainte de despărţirea noastră, dacă suntem cu toţii de aceeaşi părere, veniţi să luăm aici o hotărâre cel puţin asupra a trei puncte mai însemnate din învăţătura noastră pe care încă mai sunt unii dintre fraţi care nu le îndeplinesc, şi anume:
1. Cel puţin o dată sau de două ori pe an, fraţii şi suro-rile să meargă pentru mărturisire şi împărtăşire la biserică, în cele două posturi: al Naşterii şi al Învierii Domnului.
2. Niciodată şi nicăieri să nu se ţină adunările Oastei în timpul Sfintei Liturghii, ci atunci cu toţii să fim la biserică. În timpul bisericii noi toţi trebuie să fim adunaţi la biserică, şi nu în altă parte.
3. De fiecare dată, rugăciunile noastre personale, fami-liale sau din adunări să se înceapă cu „Tatăl Nostru”, rugăciunea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pe care El Însuşi a spus-o şi a poruncit-o apostolilor şi urmaşilor Săi. Iar rugăciunea aceasta să se înceapă totdeauna tot cu cuvintele Domnului Iisus: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”, făcându-se semnul Sfintei Cruci. Încheierea se va face tot aşa, spunându-se: „Că a Ta este Împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”.
Ce dureros este pentru unii dintre noi că acum, după atâţia zeci de ani de credinţă, noi trebuie să-i învăţăm pe aceştia, ca pe nişte copii, aceste adevăruri începătoare ale credinţei noastre. În ce tristă sărăcie şi decădere sufletească au ajuns aceşti fraţi nefericiţi! Vor trebui siliţi, ca să-şi revină în fire cum se cuvine şi, trezindu-se, să se desprindă din cursele vrăjmaşelor duhuri şi învăţături în care au fost prinşi.
Să pornim foarte hotărâţi la asta, începând chiar de astăzi, peste tot unde mai sunt astfel de stări, pentru a se alunga de peste tot aceste lucruri străine, strecurate printre noi. Cu răbdare, cu dragoste şi cu rugăciune. Duhul Sfânt ne va ajuta. Dar trebuie să fim hotărâţi şi stăruitori.
Toţi cei prezenţi s-au declarat de acord, iar unii au spus că trebuie să se facă semnul Crucii de către toţi fraţii şi la începutul vorbirii în adunări. Chiar şi de către copii când spun poezii. Totul să se înceapă şi să se termine în chip solemn şi evlavios: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Aceste mari cuvinte dau de la început o sfântă putere şi creează o stare de înaltă inspiraţie şi solemnitate, atât celui ce vorbeşte, cât şi celor ce ascultă. Şi aceasta este starea din care trebuie ca noi să vorbim şi să ascultăm sfintele cuvinte ale lui Dumnezeu.
Ne-am aplecat din nou genunchii pentru rugăciunea de mulţumire… Aşteptam ca unul din fraţii cei mai în vârstă şi mai respectaţi din mijlocul nostru să fie lăsat să înalţe Domnului rugăciunea noastră de despărţire.
Dar primul dintre cei trei suspecţi s-a grăbit provocator să înceapă el rugăciunea. Şi a început-o fără să-şi facă semnul Crucii şi fără să spună sfintele cuvinte care o însoţesc. Ca să arate chiar îndată şi chiar în faţa lui Dumne-zeu şi a tuturor celor prezenţi nesupunerea lor şi sfidarea faţă de tot ce s-a hotărât.
Văzând aceasta, am ridicat glasul tare peste el, între-rupându-l cu semnul Crucii şi cu cuvintele: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”, ca să-şi dea seama atât el, cât şi ceilalţi, că am înţeles provocarea lor şi că nu o vom mai răbda. Apoi l-am lăsat. Ori să înceapă el din nou rugăciunea aşa cum se cuvine, ori să o înceapă altul.
Dar tot în acelaşi fel împotrivitor şi-a continuat tot el „rugăciunea”. Şi tot în felul în care o începuse, fără să se corecteze cum ar fi trebuit şi cum ne-am fi aşteptat cu toţii.
Am înţeles atunci că omul acesta este plin de fiere amară şi că este stăpânit de un duh rău şi ameninţător din partea căruia ne vor mai pândi primejdii. Cel care stătuse tot timpul lângă el şi care îl îndemnase la acest fel de pur-tare era chiar şi mai primejdios. Fiindcă era mai şiret. Acesta chiar la ieşire a fost auzit spunând celuilalt: „Am zis ca ei, vom face ca noi”…
…Cum au făcut „ca ei”, aveam să aflu chiar de a treia zi. În dimineaţa zilei a treia după această consfătuire, terminată în felul cum am descris-o, m-am pomenit cu o maşină la poartă şi cu doi inşi care, fără prea multă vorbă, m-au luat de mână şi m-au scos afară, arătându-mi uşa maşinii:
– Urcă şi mergi cu noi!
Şapte ceasuri în ziua aceea şi apoi alte şapte zile la rând a trebuit să răspund la trei anchetatori, dintre care cel mai mare venise din Bucureşti, special pentru a ne cerceta îndeaproape sub presiuni şi ameninţări, pentru adunarea noastră „conspirativă şi ilegală”, organizată la Poiana Braşov în noaptea aceea.
În mâna anchetatorului venit de la Bucureşti erau trei hârtii de caiet scrise cu pix roşu din care citea punându-mi întrebări:
– Unde sunt documentele pe care le-ai citit acolo?
– Unde sunt benzile pe care le-ai înregistrat?
– Unde sunt cărţile şi foile pe care le-ai avut asupra ta?
Şi, de fiecare dată când era nemulţumit de răspuns, îmi arăta până lângă ochi cele trei foi scrise cu pix roşu al căror scris îl cunoşteam bine. Era al unuia dintre cei doi care veniseră nechemaţi şi care stătuseră şi ieşiseră împreună. Despre cel de-al treilea am aflat numai mai târziu că nu lucrau împreună… Sărmanii „fraţi”, ce lucruri grele şi neadevărate trebuie să fi scris despre noi, de vreme ce autorităţile se purtau şi ameninţau atât de greu…
Nu ştiu însă prin ce întâmplare pe bandă nu se înre-gistrase nimic, iar documentele nu le-am mai găsit de la plecarea mea de la Poiana Braşov… Dacă aveam ceva din acestea, uşor se putea constata că nu făcusem absolut nici un rău. Nimic din ce ne învinuiseră fraţii vânzători…
Se înţelege ce am suferit, neavând cele cerute. Ce percheziţie a urmat acasă şi cum mi s-a luat tot ce mi s-a găsit privitor la Oastea Domnului: cărţi, caiete, benzi, fo-tografii.
Şi nimic nu mi s-a mai dat nici de data asta înapoi, cum nu mi se dăduse nici celelalte, de alte dăţi…
Şi tot cam aşa ca mine au mai păţit şi alţi mulţi fraţi dintre cei ce fuseseră atunci acolo şi pe care vânzătorul îi scrisese cu numele în denunţul său.

Aşa s-a încheiat „Sfatul Frăţesc” de la treizeci şi opt de ani după 12 septembrie 1937. Aşa s-a încheiat frumosul gând pe care îl aveam, de a arăta încă o dată fraţilor adevărul Oastei Domnului care nu trebuie să primească şi să aibă în ea nimic străin de Evanghelie, de neamul nostru şi de Biserica noastră. Nimic din învăţăturile lucrurilor străine de sufletul şi de credinţa noastră şi a străbunilor noştri.
Frumosul gând de a ne strânge inimile şi gândurile tuturor lângă vatra caldă şi dulce a ceea ce este al nostru, curat şi sfânt, dăruit de la Dumnezeu şi rămas de la părinţii noştri a trebuit din nou plătit din greu.

Ce adevăr minunat era acesta! Ce specific minunat are Oastea prin acest adevăr! Ce lucrare curată şi sfântă, atât prin învăţătura, cât şi prin scopul ei profund evanghelic şi profund uman românesc este această Mişcare a Oastei Domnului!
Nimic străin de interesul lui Hristos şi nimic străin de interesul Neamului şi al Bisericii nu este în ea.
Nimic politic, care să dezbine în partide pe fiii acestui neam.
Nimic confesionalist, care să tulbure unitatea Bisericii.
Nimic lumesc, care să întineze conştiinţele.
Nimic materialist, care să aţâţe ura şi poftele.
Nimic interesat, care să-i învrăjbească pe oameni.
Ci totul numai dăruire curată şi jertfitoare, cu dragoste şi lacrimi pentru nobilul scop al mântuirii fiilor acestui Neam. Pentru înduhovnicirea fiilor acestei Biserici. Pentru înstăpânirea reală şi frumoasă a voii şi mântuirii lui Dum-nezeu peste hotarele şi peste inimile acestei ţări.
Pentru că numai înnobilaţi de aceste transformări evanghelice, noi, ca Neam şi ca Biserică, vom putea deveni cu adevărat un Popor demn, o Biserică vie, o Familie fericită.
Încă o dată: dacă salvarea acestui neam din corupţie şi alcoolism şi a acestei Biserici din decădere morală şi din rătăciri de la credinţă nu va veni de la Hristos prin Oastea Domnului, atunci să fie sigur oricine că nu va mai veni nici¬odată şi de nicăieri!

Sărmanii noştri fraţi vânzători şi dezbinători! Ce unic şi minunat prilej au avut ei în mijlocul consfătuirii noastre de atunci şi de până atunci! Cum ar fi putut ei să se trezească şi să iasă din robia şi orbia celui rău, spre a-şi mântui sufletele lor pierdute!…
Dar n-au înţeles şi n-au ales spre mântuire aceste binecuvântări, ci spre pierzarea lor veşnică. S-au făcut trădătorii şi vânzătorii Lucrării Domnului şi ai fraţilor lor. Ce păcat neiertat pe veci este acesta! Spune Biblia că nici dacă ţi-ai împărţi toată averea la săraci, nici dacă ai avea toate darurile şi ai cunoaşte toate profeţiile, nici chiar dacă ţi-ai da trupul să-ţi fie ars de viu – nu-ţi foloseşte la nimic dacă ai trădat dragostea şi ai vândut fraţii… Urmările de mai târziu şi starea lor de astăzi sunt o dovadă cutremurătoare despre osânda în care au ajuns şi vor mai ajunge.
Mai târziu am aflat că şi fratele acestora, Moldoveanu, venise în ascuns şi se aflase la Braşov şi el în noaptea ace-ea, în casa unui adept al dezbinării, ca el. Acolo i-a aşteptat pe cei trimişi iscoade între noi şi de la ei a aflat şi el, ca şi prigonitorii, tot ce se petrecuse şi se hotărâse între noi.
Poate că acolo s-a alcătuit şi denunţul împotriva noastră, scris cu pastă roşie… Roşie ca sângele nevinovat al fraţilor pe care îl vindeau ei. Roşie ca flacăra focului care va arde veşnic conştiinţa tuturor acelora care pot săvârşi vânzări, trădări şi dezbinări de fraţi, ca ei.
Tată Ceresc, iartă-le lor, că n-au ştiut ce fac; sau poate că n-au ştiut ce fac. Iar nouă – tuturor celor care, cu inima curată şi cu sufletul întristat, am înfruntat încă o primejdie din afară pentru a ne vindeca o rană dinăuntru – ajută-ne să putem răbda tot ce va veni asupra noastră şi pentru acest gând bun pe care am dorit să-l împlinim. Pentru păstrarea curată a duhului Lucrării Oastei Tale şi pentru salvarea bieţilor noştri fraţi ispitiţi de diavolul.
Te rugăm, veghează Tu Însuţi, Doamne Duhule Sfinte, asupra viei pe care a sădit-o Dreapta Ta. Nimiceşte puterea duhurilor viclene care luptă împotriva duhului ei dinlăuntru şi a duhurilor potrivnice din afară.
Întăreşte-i şi-i înmulţeşte pe slujitorii Tăi buni din ea, dar înlătură-i cum ştii Tu pe cei răi care nu pot nici să se îndrepte, nici să plece. Amin.