Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Şoimeni – 5 octombrie 1981

pocainta„Trebuie să vă naşteţi din nou”, altfel nu veţi vedea Împărăţia lui Dumnezeu. În Ioan, capitolul 3, se vorbeşte de cea dintâi şi cea mai importantă condiţie a mântuirii:
Naşterea din nou.
Şi în Ioan, capitolul 3, versetul 5, îi spune: „Dacă nu se naşte cineva din nou, cu nici un chip nu va intra în Împărăţia lui Dumnezeu”.
Şi din acest cuvânt, şi din celelalte, multe şi tainice, şi adânci, şi duhovniceşti, şi condiţionante ale lui Dumnezeu s-au scos învăţături şi încredinţări false…
Nu Botezul – nici de mic, nici de mare – este Naşterea din nou! Nu! Botezul este Botez, iar Naşterea din nou este Naşterea din nou. Botezul nu este Naşterea din nou. Să nu le amestecăm. Naşterea din nou nu este Botezul. Nici Botezul [de] mic, nici Botezul [de] mare…
Naşterea din nou este pocăinţa, convertirea, transformarea, acea lucrare pe care o face Duhul şi Cuvântul lui Dumnezeu în omul cel care se întoarce cu adevărat, în clipa când se prăbuşeşte omul cel vechi, cu păcatele lui, la picioarele lui Iisus – şi se naşte omul cel nou, născut din „Apa cea vie”, care este Cuvântul, şi din „Duhul cel viu”, care este Puterea lui Dumnezeu.
„Apa cea vie”, care este Cuvântul lui Dumnezeu, spală şi curăţă, şi înnoieşte mintea, adică felul de a înţelege, felul de a judeca, felul de a gândi al omului.
Iar Duhul, care este Puterea, schimbă inima, adică felul de a simţi, felul de a crede, centrul sentimentelor omului. Iar mintea cea nouă şi inima cea nouă sunt omul cel nou. Şi omul cel nou, rezultat din Naşterea din nou, este omul duhovnicesc, născut nu din fire, nici din carne, nici din sânge, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.
Aceasta este lucrarea cea dintâi pe care o cere Dumnezeu fiecăruia dintre noi. Aceasta este lucrarea pe care o cere şi în Evanghelia de astăzi: „Ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le voi mai întâi la fel. Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată vi se cuvine? Că şi păgânii fac la fel”.
Auziţi ce spune Domnul? Păgânii îi iubesc pe cei care îi iubesc pe ei. De cele mai multe ori, deşi ne numim creştini, noi suntem mai răi decât păgânii, că nu-i iubim nici pe cei ce ne iubesc pe noi.
Dacă faceţi bine numai celor ce vă fac bine, ce răsplată vi se cuvine? Căci şi păcătoşii fac la fel. Auziţi? Păcătoşii fac bine, – dar noi de câte ori facem rău celor care ne-au făcut bine? Aduceţi-vă aminte!
Dacă daţi cu împrumut numai celor care vă dau vouă sau dacă ajutaţi numai celor care vă ajută ori dacă iubiţi şi dacă mergeţi, şi dacă sprijiniţi numai pe cei de la care aşteptaţi [la fel], ce răsplată vi se cuvine? Aceasta nu-i nici milostenie, nici binefacere. E un împrumut pentru care îţi primeşti răsplata în momentul în care ţi se întoarce încă mai mult decât ai făcut.
Însă ce spune Mântuitorul este că El cere ca acei care Îl urmează pe El să arate că nu sunt ca ceilalţi. Nici ca păgânii, nici ca păcătoşii, nici ca cei ce aşteaptă să li se dea înapoi întocmai sau mai mult decât au dat. El cere oameni care se roagă pentru cel care îi blestemă, care fac bine celui care le face rău. Şi care iubesc pe cel care îi prigoneşte şi care îi asupreşte.
Un astfel de om, da! Un astfel de om este omul cel nou, omul care va moşteni Împărăţia lui Dumnezeu, omul cel transformat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Omul cel care va avea slobodă intrare în Împărăţia sfântă.
Numai această dovadă, a Naşterii din nou, ne va da nouă şi haina de nuntă cu care vom putea sta la masa Împăratului şi Mirelui nostru Ceresc. Şi ne va da şi numele nostru cel nou care să stea alături de el în Împărăţia Cerească. Aceasta dă cununa de care se vor face vrednici acei care au primit-o. Altfel ne înşelăm, fraţilor!
Pocăinţa nu-i a merge de două ori sau de patru ori pe an la biserică şi să spui că te mărturiseşti, zicând cu uşurinţă:
– Îmi pare rău că am făcut cutare şi cutare lucru. Iar preotul să te întrebe:
– Ai furat? Ai minţit?
– Da, am furat, am minţit…
– A, dacă îţi pare rău… Şi să facă un fel de formă care să se repete şi a doua şi a zecea oară, şi a suta oară, până în ceasul morţii în acelaşi fel – crezând apoi că asta este mântuirea.
Taina pocăinţei este o taină cutremurătoare. Sfânta noastră Biserică şi sfinţii noştri înaintaşi, părinţii noştri care au aşezat aceste rânduieli, au pus Taina Pocăinţei între cele Şapte Taine mântuitoare pe care le administrează Harul lui Dumnezeu în mijlocul creştinătăţii. Şi această Taină a Pocăinţei este Naşterea din nou, fără de care nimeni nu va vedea Împărăţia lui Dumnezeu.
Mântuitorul aşa a spus; şi noi, când e vorba de Naşterea din nou, nu trebuie să înţelegem Botezul.
Cum ne place de multe ori să schimbăm înţelesul cuvintelor şi, când este vorba de mincinos, să-i zicem „descurcăreţ”. Unui om care se salvează numai prin minciuni nu-i spunem că-i mincinos.
Unul care dă mită şi umblă numai cu înşelăciuni, zice că ştie cum să-şi aranjeze lucrurile în viaţă, ca să-i iasă bine.
Numesc păcatul cu un nume acceptabil, plăcut, atrăgător, ca să nu-i spună cu adevărat hoţiei hoţie, minciunii minciună, răului rău. Mântuitorul nu foloseşte metode înşelătoare şi prefăcute, ca oamenii. El spune binelui bine şi răului rău.
„Preaiubitule – spune Apostolul Ioan – nu urma răul, ci binele! Cine face binele este din Dumnezeu. Cine face răul – nu vă înşelaţi – nici nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut pe Dumnezeu”.
Orice rău este un păcat. Şi orice păcat este o crimă înaintea lui Dumnezeu.
Nu există iertare pentru păcat. Păcatele se pedepsesc, se ispăşesc, nu se iartă. Începând de la cel dintâi păcat din Grădina Edenului, care, în aparenţă, nu era un păcat prea mare, era totuşi o neascultare de Dumnezeu şi o încălcare a Cuvântului Său, care avea drept urmare moartea. Şi moartea aceasta i-a pândit nu numai pe cei care l-au săvârşit, ci pe toţi urmaşii lor, până astăzi.
Păcatul nu se iartă, să nu se înşelăm, fraţilor!
Nu există iertare pentru păcat, numai ispăşire!
Toate păcatele trebuie ispăşite. Ale celor care s-au născut din nou şi s-au întors la Domnul, şi au venit cu pocăinţă adevărată (cu această Taină a Pocăinţei adevărate care este una pentru totdeauna, care transformă viaţa şi, pe omul vechi, care a păcătuit nepăsător şi indolent, şi insolent, îl face un om conştient şi temător de Dumnezeu), păcatele acelora le-a ispăşit Hristos, de aceea ele sunt iertate de Dumnezeu.
Păcatele acestora sunt iertate. De ce? Pentru că le-a ispăşit Hristos.
Veniţi şi priviţi la Iisus cel Răstignit şi veţi vedea cum se ispăşeşte păcatul. Că nu există iertare, decât prin ispăşire.
Noi suntem iertaţi dacă ne-am întors la Dumnezeu, pentru că păcatele noastre le-a ispăşit Hristos. Şi de aceea suntem iertaţi.
Dar păcatele nemărturisite şi nepărăsite, şi nelepădate, păcatele în care trăim şi astăzi şi nu ne pocăim de ele şi nu ne întoarcem, le vom ispăşi noi – să nu vă înşelaţi!
Şi noi, şi cei care se amăgesc cu credinţe uşuratice (că numai printr-o mărturisire formală, printr-o pocăinţă formală, dar nu adevărată – şi nu printr-o naştere cu adevărat şi statornică – se poate căpăta mântuirea), şi oricine crede în felul acesta se înşeală. Cuvântul Domnului spune aşa de clar: „Nu vă înşelaţi! Ceea ce seamănă omul, aceea va secera”.
De aceea în Evanghelia de astăzi, în toate bisericile noastre, se propovăduieşte Naşterea din nou.
Naşterea din nou este aceea ce o vedeţi astăzi în mijlocul dumneavoastră! Aceşti oameni care s-au întors la Dumnezeu cu adevărat au îmbrăţişat această viaţă nouă prin pasul cel sfânt al Naşterii din nou. S-au întors la Dumnezeu, s au predat Domnului, s-au hotărât pentru Domnul şi acum caută să-şi ducă via¬ţa curată şi sfântă în mijlocul norodului, în mijlocul patriei noastre ca nişte patrioţi adevăraţi şi cinstiţi. În mijlocul fraţilor noştri, ca nişte fraţi adevăraţi şi cinstiţi. În mijlocul vecinilor, ca nişte vecini buni şi cinstiţi. În mijlocul societăţii noastre, ca nişte membri ai ei şi cinstiţi, şi vrednici. Sub conducerea părinţilor şi a stăpânitorilor noştri, ca nişte supuşi ascultători, din conştiinţă, din îndemnul conştiinţei, ca nişte oameni care ne recunoaştem şi dorim să împlinim cinstit şi frumos, din îndemnul conştiinţei noastre, datoriile pe care le avem faţă de Dumnezeu. În primul rând pentru Lucrarea, pentru Biserica, pentru credinţa Lui. În al doilea rând, pentru patria noastră, pentru societatea noastră, pentru vecinii noştri şi pentru toţi cei cu care locuim ca oameni. Prin faptele noastre să dovedim că suntem nişte oameni vrednici de preţuirea atât a lui Dumnezeu, cât şi a semenilor noştri.
Aşa ne învaţă pe noi Biblia! Aşa ne învaţă pe noi Domnul, pentru că numai în felul acesta ne arătăm oameni vrednici, oameni noi, oameni adevăraţi în mijlocul semenilor noştri. În felul acesta împlinim noi condiţia pe care Mân¬tuitorul a pus-o.
Aşa să ştiţi că se poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu. În nenumărate locuri din Cuvântul lui Dumnezeu este scris acest lucru, numai că pentru ochii noştri şi peste mintea noastră adeseori stăruie marama întunecată a păcatului, care nu ne lasă nici să vedem, nici să înţelegem adevărul cuvintelor lui Dumnezeu.
Atunci adevărul trece pe lângă noi fără să-l vedem şi Cuvântul lui Dumnezeu trece pe lângă noi fără să-l auzim.
În Evanghelia Domnului este scris: „Daţi-vă toate silinţele să uniţi cu credinţa voastră fapta”.
Nu-i de-ajuns credinţa! Nici care mută munţii. Trebuie unită cu fapta, căci credinţa fără fapte este moartă;
Iar „cu fapta, cunoştinţa”, pentru ca, cu cât faci mai mult, cu atâta să cunoşti binele, spre a-l face şi mai mult.
Cu cunoştinţa, înfrânarea. Pentru că cel care cunoaşte cel mai mult trebuie să dovedească cea mai adâncă înfrânare, în toate lucrurile.
„Cu înfrânarea, răbdarea”, spune Cuvântul Domnului în Epistola Sfântului Petru. Pentru că cel care este mai înfrânat cu sine trebuie să fie cel mai răbdător cu alţii.
„Cu răbdarea, evlavia”! Ştiţi ce înseamnă evlavia? E o condiţie fără de care nimeni nu va vedea Împărăţia lui Dumnezeu, pentru că în nenumărate locuri din Biblie este scris să fii evlavios: „evlavia e un mare câştig”, „să fii împodobit cu evlavia”… Aceasta este o condiţie a Domnului, despre care prea puţin se vorbeşte şi mai puţin se arată în viaţa noastră.
Evlavia este suma tuturor virtuţilor frumoase. Blândeţea, bunătatea, bunul-simţ, buna-cuviinţă, delicateţea sufletească, gentileţea, tot ceea ce poate fi nobil, bun şi frumos, ca în viaţa Mântuitorului, trebuie să fie dovada evlaviei noastre.
Unde se vede evlavia astăzi la cei credincioşi, din felul cum vorbesc unii cu alţii? Din felul cum se poartă unii cu alţii? Din felul cum răspund unii la alţii şi cum îşi împlinesc obligaţiile unii la ceilalţi? Cât de mult lipseşte taina evlaviei, virtutea evlaviei, calitatea evlaviei, podoaba evlaviei şi a smereniei!…
Iar „cu evlavia, dragostea de fraţi. Şi cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni”. Pentru că este, în continuare, scris: „Într-adevăr, numai în felul acesta veţi găsi intrare slobodă în Împărăţia Tatălui şi a Domnului Iisus”. „Dar cine nu are aceste lucruri este orb, umblă cu ochii închişi, a uitat că a fost curăţit de vechile lui păcate şi nu ştie încotro merge”.
Ci numai „având deplin aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiţi nici leneşi, nici neroditori, în ceea ce priveşte deplina cunoştinţă a Tatălui şi a Domnului nostru Iisus Hristos”…
Acestea sunt condiţiile mântuirii. Fără acestea, scumpii mei fraţi, să nu ne înşelăm că putem fi mântuiţi; toate darurile celelalte şi toate lucrurile prin care unii se laudă că sunt mai evidenţiaţi decât alţii înaintea oamenilor şi înaintea lui Dumnezeu n-au nici o valoare fără aurul trăirii în sfinţenie, în curăţie şi în ascultare.
Aceasta este Naşterea din nou, aceasta este condiţia pusă de Dumnezeu, pentru că este scris: „Nimic întinat nu va intra în Împărăţia lui Dumnezeu”. Ni¬meni care trăieşte în spurcăciune lăuntrică şi ascunsă şi în minciună în afară. Să nu ne înşelăm, că nu pe Dumnezeu, nici pe oameni îi înşelăm, ci pe noi înşine.
De aceea, stând astăzi în faţa Sfintei Evanghelii, să ne întrebăm: ne-am născut noi din nou? Suntem noi cu adevărat în lumina cerinţelor lui Dumnezeu din Cuvântul Său de astăzi? Că iarăşi este scris în Ioan capitolul 1: „La ai Săi a venit şi ai Săi nu L-au primit. Dar tuturor celor care L-au primit le-a dat dreptul (prin Botez) să se facă (prin credinţă) fii ai lui Dumnezeu (adică prin Naşterea din nou), născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu”…
Slăvit să fie Domnul!