„Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam“ (Gen. 2, 22).
„Ci unul din ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă“ (In. 19, 34).
Întemeierea Bisericii se promite încă de când Mântuitorul îi întreabă pe ucenici: „Dar voi cine ziceţi că sunt?“ şi Petru răspunde în numele tuturor apostolilor: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu“ Şi apoi, în acel moment, Mântuitorul pune temelia Bisericii Sale: „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui“ (Mt. 16, 13-18).
Însă întemeierea ei îşi are izvor în Jertfa de pe Cruce a Mântuitorului şi se realizează când plinătatea Duhului Sfânt şi a harului sfinţitor Se pogoară peste ucenici la Cincizecime.
Prefigurarea Bisericii îşi are temeiul în Jertfă. Patimile Mântuitorului se sfârşesc prin străpungerea cu suliţa în Coasta Sa sfântă.
Istoria ni-l prezintă pe sutaşul Longhin care nu mai zdrobeşte fluierele picioarelor lui Iisus (împlinindu-se profeţia, conform căreia nici un os nu I se va zdrbi – Ps. 33, 19), ci împunge coasta Osânditului cu suliţa şi „îndată a ieşit sânge şi apă“ (In. 19, 43). Acesta este momentul considerat ca final al patimilor lui Iisus.
Iconografia ortodoxă reprezintă acest moment într-o icoană în care sângele scurs din coasta Mântuitorului este adunat într-un Potir. Este reprezentarea grafică cea mai autentică a ideii de întemeiere a Bisericii pe Jertfa Mântuitorului, pe Trupul şi Sângele lui Hristos jertfit pentru păcatele noastre.
Sfântul Apostol Pavel îndeamnă: „Să păstraţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său“ (Fapte 20, 28). În chip tainic, Biserica se naşte pe Golgota, prin Jertfa lui Hristos. Îndemnul Său: „Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea“ este de asemeni temeiul hristic al întemeierii Bisericii, a cărei cea mai importantă slujbă este Sfânta Liturghie, care în esenţă este săvârşirea Euharistiei: Trupul şi Sângele Mântuitorului întru iertarea păcatelor şi viaţa de veci.
Dar care va fi fiind izvorul dintâi al Bisericii?
Genesa ne detaliază modul cum a fost creată Eva. Nu din ţărână, ca şi Adam. Ci os din oasele lui şi carne din carnea lui. „Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam. Şi a zis Adam: «Iată, aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său“ (Gen. 2, 21- 23). Pentru că Dumnezeu a dorit ca cei doi să fie de aceeaşi fire, să fie o singură obârşie a înmulţirii neamului omenesc. Ca nu cumva „aducându-şi aminte de fiinţa aceea care i-a produs durere, să se uite cu duşmănie la cea plăsmuită din coasta lui şi să o urască, Dumnezeu a adus peste Adam atâta somn, un somn adânc, poruncind să fie cuprins ca de un fel de amorţire, ca să nu simtă deloc ce se întâmplă cu el“.[1] Şi a luat Dumnezeu „o mică parte din plăsmuirea gata făcută, a făcut cu ea o fiinţă desăvârşită. Cât de mare e puterea lui Dumnezeu, Marele Meşter! Din partea aceea foarte mică a făcut atâtea mădulare, a creat atâtea simţuri şi a făcut o fiinţă întreagă, deplină şi desăvârşită, în stare să stea de vorbă cu Adam şi, având cu el aceeaşi fire, să-i aducă şi multă mângâiere“.[2]
Ştiinţific vorbind, un profund adevăr ni-l dezvăluie embriologia. Organele sexuale şi coastele au originea embrionară comună.
„Şi unele şi altele provenind din acea formaţiune a embrionului numită mezoderm şi mezenchim, spre surprinderea doctorului G. Regard care făcea următoarele observaţii în Studiu biologic şi ştiinţific al marilor probleme religioase: «Este cu atât mai uimitor să găseşti o descriere atât de exactă, făcută într-o vreme aşa de îndepărtată, cu cât organele sexuale se găsesc la o mare depărtare de coaste, fie la adult, fie la copil, ele nefiind foarte aproape decât în embrion. O asemenea descriere care să ascundă sub o aparenţă atât de absurdă un asemenea fond de adevăr, pe care scriitorul sfânt însuşi nu-l cunoştea, nu ar putea fi decât rodul unei puternice şi divine inspiraţii. Omul de ştiinţă, în loc să râdă, nu poate decât să o admire profund şi să o respecte“.[3]
Cei doi, Adam şi femeia sa Eva, erau amândoi îmbrăcaţi în slava lui Dumnezeu. Deopotrivă. În fericire dumnezeiască. Nu aveau nevoie de nimic. Deşi trăiau în trup nu le erau necesare nici casă, nici haine… Dumnezeu le era totul.
Ce tainic model de vieţuire! A trăi în trup fără să ţii cont de el, a trăi în lume, fără a fi din ea, a avea cele trebuitoare fără a le şti ale tale… Cum să nu fie invidios şarpele cel viclean? Cum să nu uneltească el împotriva acestei fericiri pe care el o pierduse?
Această dumnezeiască fericire, această slavă în care erau înveşmântaţi cei dintâi era rodul Duhului lui Dumnezeu, era Rai, era Biserică, era lumină necreată.
Pentru refacerea ei, Se Jertfeşte Mântuitorul. Pentru a-l readuce pe om în această dumnezeiască fericire re-întemeiază Biserica, pe temeiul Sângelui vărsat de El şi de toţi cei care L-au urmat apoi. Pe sângele martiric.
Există o similitudine deloc întâmplătoare în tot acest context. Hristos Se naşte ca Dumnezeu din veci din Tatăl. Fără mamă. Dar Se naşte ca om din mamă. Fără tată. Eva se naşte din bărbatul ei fără mamă. „Din cine s-a născut Eva la început? Ce maică a zămislit-o pe cea fără de maică? Ci Scriptura zice că ea s-a născut din coasta lui Adam. Născutu-s-a dar Eva din coasta bărbatului fără de maică şi să nu Se nască Copil fără de tată din pântece de fecioară? Că datoare era cu recunoştinţă partea femeiască către bărbaţi: că din Adam s-a născut Eva, nefiind zămislită de maică, ci oarecum adusă la viaţă doar de către bărbat“.[4] Şi Preacurata Fecioară răscumpără această datorie femeiască. Şi Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Se naşte din mamă. Fără tată. Iar Fecioara Maria devine Maică şi Mireasă pentru Hristos, Care-i este şi Fiu, şi Dumnezeu.
În ceruri nu vom fi mame şi taţi. Ci toţi vom fi ca îngerii. Slava lui Dumnezeu îmbrăcând totul şi putând totul. În afara firii sau a patimei.
Ce minunăţie ne descoperă Dumnezeu prin aceste frânturi patericale şi ce rai desăvârşit ne propune ca viaţă veşnică. Ce Biserică triumfătoare desăvârşită!
Am putea lega firul acesta al continuităţii Bisericii: din Raiul paradisiac, până în Raiul eshatologic, cu escală pământească realizată de Omul Hristos, la sfatul Tatălui şi prin lucrarea Duhului Sfânt. Chiar şi valenţa pământească a Bisericii este în deplină comuniune cu cea cerească, Biserica luptătoare nerupând nicicând legătura cu Biserica Triumfătoare, care se roagă pururi în ceruri pentru biruinţele noastre.
Viaţa descoperită în Iisus Hristos este o bogăţie necuprinsă de daruri şi slujiri, toate ca o revărsare infinită de iubire, care sfinţeşte firea, prin propria jertfă, care biruieşte stricăciunea şi moartea. Dar toate acestea le revarsă în viaţa unică a Trupului Său – Biserica, în mădularele căreia intră cu Evanghelia Sa adânc, până la extrema chenoză, în iad, vindecându-i organismul suferind şi nălţându-l prin sfinţire din sfinţirea Sa, ca o lumină din Lumină adusă de un Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, „Cel de o fiinţă cu Tatăl prin care toate s-au făcut“ (Credeul ortodox). Trup pe care acum îl re-face.
Sfântul Apostol Pavel întregeşte imaginea Jertfei lui Hristos cu imaginea Bisericii, înfăţişând tabloul extrem de sugestiv al Mirelui Hristos şi al Bisericii – Mireasa Sa: „Bărbaţilor, iubiţi pe femeilor voastre aşa cum şi Hristos a iubit Biserica şi pe sine s-a dat pentru ea ca s-o sfinţească, curăţând-o prin baie de apă într-un cuvânt, ca s-o înfăţişare Sieşi Biserică slăvită“ (Ef. 5, 25-27).
Aşa cum din coasta lui Adam, prin puterea divină, a răsărit mireasa sa, Eva, din coasta lui Iisus cel Răstignit avea să răsară Mireasa Lui – Biserica. Parte din Hristos, jertfă din Jertfa Sa, Biserica s-a zămislit în ziua morţii Domnului. Ţelul iubirii supreme a lui Hristos arătată pe Crucea Golgotei a fost acela de a-Şi înfăţişa Biserica slăvită, fără pată, sfinţind-o şi curăţind-o. Prin Biserică, Hristos intră în comuniune directă cu membrele Trupului Său îndumnezeit, care împărtăşeşte viaţa veşnică din Trupul şi Sângele Său. „Sfânta Biserică este mama noastră, mijlocitoarea, hrănitoarea, gingaş-ocrotitoarea şi odihna noastră, apărătoarea noastră şi zid nesurpat, curăţirea, sfinţirea, şi adevărata noastră înnobilare, tăria noastră, călăuza noastră, îndumnezeirea noastră. În acelaşi timp ea este aerul nostru duhovnicesc: sufletele noastre respiră prin ea, prin aerul său întremător, sănătos, dătător de viaţă.“[5]
Întregul ansambu eclesiastic determină pe credincios „la o participare personală, cu toate simţurile. Arhitectura pictura, muzica, procesiunile, lecturile biblice, omilia, împăcarea, sărutarea păcii, comuniunea, constituie un ansamblu de rituri care impresionează şi emoţionează“.[6] Aici creştinii se fac părtaşi vieţii divine a lui Hristos, născându-se, în chip tainic, la viaţa cea nouă în Hristos: „Noi, cei mulţi, un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora“ (Rom. 12, 5). Iată aici dimensiunea eclesiologică a hristologiei. Biserica apare aici ca un rezultat al lucrării răscum¬părătoare a lui Hristos şi ca o prelungire firească a acesteia, mai exact a lui Hristos cel întrupat, răstignit, înviat şi înălţat de-a dreapta Tatălui, în relaţie cu Dumnezeu-Tatăl ca Dumnezeu-Omul slăvit pentru noi, dar şi cu noi prin Dumnezeu Duhul Sfânt, Care ne menţine şi ne dă putere să creştem în comuniune cu El [7], înfiindu-ne.
Cincizecimea Buneivestiri a avut loc în lume. Dar, vasul în care se revarsă darurile Duhului rămâne necunoscut lumii, izvor pecetluit, chivot închis în Sfânta Sfintelor [8]. Care însă prefigurează foişorul din Ierusalim asupra căruia strălucesc limbile de foc, pregătind momentul în care Maica Domnului, la Rusalii, devine temelie, pe care se clădeşte nepieritoare Biserică, devine inima acesteia, centrul ei tainic, desăvârşire împlinită într-o persoană omenească deplin unită cu Dumnezeu.
„Maica Domnului n-a păcătuit niciodată, nici măcar cu un singur gând, nici n-a pierdut vreodată harul, dar a trebuit să sufere mari întristări. Când stătea la picioarele crucii, durerea ei era întinsă ca marea. Durerile ei erau nemăsurat mai mari decât cele ale lui Adam când a fost izgonit din Rai, pentru că iubirea ei era nemăsurat mai mare decât cea a lui Adam. Şi dacă a rămas în viaţă, e numai pentru că o susţinea puterea Domnului, căci El a vrut ca ea să vadă Învierea Lui şi, după Înălţarea Lui, să rămână pe pământ să mângâie şi să bucure pe apostoli şi noul popor creştin. [9]
Zice poetul: „În toţi sfinţii-a fost vreo pată / Osândită-n vreun cuvânt / Dar în tine, Preacurată / Numai rod din Duhul Sfânt“. [10]
Iubirea Maicii Domnului pentru Dumnezeu este mai mare şi mai arzătoare decât iubirea Serafimilor şi Heruvimilor şi toate puterle cereşti ale îngerilor şi Arhanghelilor sunt mute de uimire faţă de ea. [11] Biserica nu putea fi întemeiată fără Maica Întemeietorului ei, la Jertfa Căruia prin inima ei a trecut sabia profeţită (Lc. 2, 35).
Noi devenim, virtual, trup cu Hristos încă din pântecele Fecioarei. Temelia pe care se zideşte Biserica este trupului Fecioarei. Hristos Se face organic una cu umanitatea atunci, în momentul conceperii Sale, prin umbrirea Tatălui şi pogorârea Duhului Sfânt. Atunci începe propriu-zis Cincizecimea. Toate cele cinci etape ale vieţii lui Hristos pe pământ: Betleem, Golgota, grădina învierii, Betania şi Foişorul din Ierusalim (adică Naşterea, Moartea, Învierea, Înălţarea şi trimiterea Duhului Sfânt) sunt de asemeni Cincizecimi, cinci părţi ale Întregului care este Biserica, al cărei cap este Hristos.
Această cuprindere virtuală a noastră în Hristos se face numai prin unitatea tuturor creştinilor în El, în trupul Lui care este Biserica. Pentru că fiecare om este unic, este conştiinţă de sine şi libertate, e fiinţă spirituală. Cine anume o poate lega şi uni? Tocmai Hristos, Arhetip al făpturii umane, dar şi al conştiinţei comune, care anulează nu unicitatea, ci individualismul. În Hristos se realizează paradoxal persoana comună. El, Unul dintre noi, este cu adevărat noi toţi, al nostru al tuturora, care ne-a ridicat, „din egoismul închis în lume, la Dumnezeul Treimii, ambianţa şi izvorul comuniunii“. [12] Iar adunându-ne toţi în ambianţa de comuniune a Sfintei Treimi, întărim comuniunea dintre noi, ca într-o neîncetată Liturghie. Ca într-o perpetuă Cincizecime.
Hristos S-a sfinţit prin cruce, sfinţind obiectiv făptura umană. Ca să Şi-o poată face Biserică şi Mireasă. Comuniunea dintre Hristos şi Biserica Sa este Sfânta Liturghie. Şi locul de tainică întâlnire este Biserica. Căderea omului nu a ştirbit din frumuseţea planului treimic al creaţiei. Ci doar l-a întârziat, dându-i însă posibilitatea acestei depline desăvârşiri în Biserică sub umbrirea strălucitoare de lumină a Duhului Sfânt.
În sânul frăţietăţii de comuniune cu Hristos cel răstignit, înviat şi preamărit, care este Biserica, creştinul, este sau trebuie să fie omul izbânzii şi biruinţelor lui Hristos. În comuniune cu Hristos, creştinul devine comuniune şi cu ceilalţi. Biruinţa reală este în sânul comunităţii. Ca într-o armată. Sub un steag sfânt, lupta împotriva răului devine antrenantă, în pas de marş, în cântec de biruinţă. Nu în înţelesul de a fi scutiţi de slăbiciuni şi de greşeli. Dar există în faţă o nădejde sigură. Orice creştin se poate încuraja cu acest gând: „Pot totul în Hristos Care mă întăreşte“ (Filip. 4, 13). Iar aceasta pentru că Hristos Însuşi trăieşte pururi în făptura sa, iar toate faptele sale umane, realizate în unire cu Hristos din făptura sa, devin acte dumnezeieşti, pentru că nu omul este acela care mai lucrează, ci Hristos Însuşi (cf. Gal. 2, 20), prin Duhul Sfânt. În comuniune. Care, pentru a se desăvârşi, se extinde în comunitate.
Dumnezeu putea să o creeze pe Eva la fel ca şi pe Adam. Aşa cum sunt toţi pomii la fel, doar roadele lor diferă, la fel ar fi putut şi în privinţa oamenilor. Dar creatorul a tot şi a toate, nu a vrut să producă o dublicitate, ci a luat esenţă din esenţa lui Adam, ADN din ADN-ul lui Adam. Şi din coasta lui, a creat-o pe Eva.
La fel ar fi putut găsi o infinitate de moduri de a răscumpăra omenitatea. Dar a găsit de cuviinţă ca Fiul Său să Se facă om, luându-şi ADN-ul din Pântecele Fecioarei, ca sfinţindu-l prin sângele Coastei sale din Potir, să-l răscumpere. Ar fi putut acorda iertarea prin cuvânt, iubirea fiindu-i proprie, mai presus de înţelegerea minţii noastre. Dar El a rânduit nu doar iertare, ci îndumnezeire, ridicarea omului la nivel de partener la dialogul veşnic, ca şi act conştient al omului.
Prin împărtăşirea cu Sfintele Taine, fiinţa noastră se uneşte cu Hristos, esenţa fiinţei noastre, ADN-ul nostru se îndumnezeieşte prin unirea cu Dumnezeu Hristos.
Iată care este legătura dintre coasta lui Adam şi coasta lui Hristos Domnul nostru. Din coasta lui Adam s-a zidit biserica dintâi, comuniunea dintâi, comunitatea edenică, părtăşia paradisiacă, ce s-a pierdut prin păcatul strămoşesc. Dar pe care Domnul Hristos o restaurează prin sângele Coastei Sale pe Crucea Golgotei, în numele căreia, oricine crede în El are viaţă veşnică. Şi ce este viaţa veşnică? Raiul! Edenul pierdut! Care, prin Jertfa Fiului lui Dumneezu este acum unul desăvârşit, net superior celui dintâi.
Abia acum Biserica, adică co-slujirea, co-liturghisirea, comuniunea, comunicarea, cuminecarea, este deplină. În Eden, Adam urma să-şi capete prin nevoinţă asemănarea. Dar nu o avea încă. După restaurarea omului şi imlicit a Bisericii, iată are loc Liturghisirea împreună a Bisericii luptătoare cu cea Biruitoare şi cu întreg cerul la un loc.
Eshatologia va deschide porţile Nunţii Veşnice celor care, urmaşi fiind din Biserica Familiei edenice, se reîntorc acasă încă de aici, de pe pământ, prin Biserica al cărei cap este Hristos şi vor păşi în Biserica veşnică, îndumnezeiţi prin sângele lui Hristos.
Lidia Hamza, Fiinţarea întru neapusă Cincizecime, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2015.
[1] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, EIBMBOR, Buc., 2003, p. 159.
[2] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii…, p. 161.
[3] http://www.laurentiudumitru.ro/Facerea_Evei_din_coasta_lui_Adam.php (accesat în 25 mai 2014).
[4] http://ziarullumina.ro/agenda-crestinului/biblia-verset-cu-verset-cheia-unicitatii-firii-omului-sta-coasta-lui-adam (accesat în data de 15 iunie 2014).
[5] Sf. Ioan din Kronştadt, Liturghia – cerul pe pământ, Ed. Deisis, Sibiu, 2002, p. 59.
[6] Ion Bria, Liturghia după Liturghie, Ed. Athena, Buc., 1996, p. 133.
[7] Sf. Ioan de Kronştadt, Liturghia…, p. 59.
[8] Monahia Teodosia Laţcu – Viaţa Maicii Domnului, Ed. Episcopiei Argeşului, Argeş, 1994, pp. 18-19.
[9] Cuv. Siluan Atonitul, Între iadul desnădejdii şi iadul smereniei, Ed. Deisis, Alba Iulia, 1994, p. 154.
[10] Traian Dorz, Minune şi Taină, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2005, p. 44.
[11] Cuv. Siluan Atonitul, Între iadul…, p. 156.
[12] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iubirea creştină, Ed. Porto-Franco, Galaţi, 1993, p. 106.