Ce minunat lucrează Dumnezeu prin sfinţii Săi!
Cinstim în duminica a IV-a după Rusalii pe Sfinţii Părinţi care au stabilit la Calcedon în anul 451 d.H. dogma unirii ipostatice sau dogma unirii celor două firi ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care combate erezia monofizită a lui Eutihie. Acesta considera că Domnul Hristos are o singură fire, cea dumnezeiască; cea omenească, primită la întrupare, fiind absorbită de cea dumnezeiască. Eutihie a căzut în cealaltă extremă faţă de erezia lui Nestorie, exagerând în privinţa unirii celor două firi ale Mântuitorului.
Dacă Mântuitorul nu ar fi avut şi firea omenească, întreg parcursul mântuirii omului s-ar anula. Pentru că El S-a făcut om, pentru a-l îndumnezei pe om, pentru a-i făgăşui omului, prin Sine, cale către cer. Dacă El ar fi fost doar Dumneezu, am fi putut spune toţi: Doamne, eu nu pot să fac ce faci Tu, ce-mi ceri Tu, pentru că sunt un simplu om, Tu eşti Dumnezeu Atotputernic şi le poţi pe toate. Eu nu!
Şi niciodată nu s-ar fi putut înfăptui măreţul deziderat al îndumnezeirii omului. Nu s-ar fi putut ridica omul niciodată singur la acest statut. Iar dacă l-ar fi ridicat Dumnezeu cu de la Sine putere, i-ar fi ridicat pe toţi oamenii, nici nu ar mai fi existat iad, pentru că oamenii fiind toţi robi ai păcatului, nu ar fi existat criterii după care să pună Judecătorul oile la dreapta Sa, iar caprele la stânga Sa (conf. Matei 25, 31-33). Dumnezeu prin marea Sa putere i-ar fi mântuit pe toţi, iubirea Lui nefiind cuprinsă cu mintea omenească. Însă nu doar iertarea omului era planul Tatălui. Ci îndumnezeirea lui, asemănarea lui cu El, dorinţa de a-l face pe om partener la dialogul veşnic, mireasă la Nunta veşnică.
Şi nu există desăvârşire omenească prin care să se poată atinge scopul acesta pre-edenic al lui Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră“ (Facere 1,26). „Niciun om nu putea mântui pe ceilalţi de păcat, căci fiecare era «rob legii păcatului» (Romani 7, 23) şi nu se putea scăpa nici pe sine însuşi din această robie. Ei nu puteau face aceasta nici toţi la un loc“.[1]
Asumându-şi firea noastră, Domnul Hristos „S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor… S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce“ (Filipeni 2, 7-8). Aşa a trasat drumul mântuirii pentru toţi oamenii. Şi cine crede în El, îşi ia crucea şi-L urmează întocmai (conf. Luca 9, 23). Şi doar pe acest drum.
Biserica Ortodoxă „a învăţat totdeauna dogma unirii ipostatice, dar îndeosebi a formulat-o în sinodul al III-lea ecumenic (431), condamnând nestorianismul, a precizat-o în sinodul al IV-lea ecumenic (451), împotriva monofizitismului şi în al VI-lea sinod ecumenic (680) împotriva monotelismului. Definiţia dogmatică a sinodului al IV-lea ecumenic de la Calcedon spune: «Urmând Sfinţilor Părinţi, învăţăm în unanimitate să mărturisim pe unul şi acelaşi Hristos, Fiu, Domn, Unul născut, recunoscut în două firi, în chip neamestecat şi neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit, fără ca din cauza unirii să se desfiinţeze deosebirea firilor, ci fiecare din cele două firi păstrându-şi însuşirile ei şi unindu-se într-o persoană şi într-un ipostas, nu în două persoane împărţit şi despărţit, ci pe unul şi acelaşi Fiu, Unul născut, Dumnezeu Cuvântul, Domnul Iisus Hristos». Sinodul al VI-lea ecumenic completează această definiţie împotriva monoteliţilor: «Învăţăm a mărturisi în unul şi acelaşi Hristos două firi şi două activităţi naturale, în chip nedespărţit şi neîmpărţit, neschimbat şi neamestecat; de asemenea, două voinţe naturale, nu contrare, ci voinţa omenească urmând iar nu opunându-se sau luptându-se ci mai degrabă supunându-se voinţei Lui dumnezeieşti şi atotputernice»“.[2]
Iisus Hristos este şi Dumnezeu adevarat, şi om adevarat. „Fiul lui Dumnezeu primeşte a Se face şi a Se numi Fiu al omului, nu ceea ce a fost schimbând, că este fără de schimbare, ci ceea ce nu a fost luând, că este iubitor de oameni“.[3]
Sinodul al IV-lea s-a desfăşurat în Biserica Sfânta Eufimia din Calcedon, având cea mai numeroasă participare dintre toate Sinoadele Ecumenice, peste 600 de participanţi.
Şi pornindu-se cerată aprigă între susţinătorii lui Eutihie şi cei drept credincioşi, Preasfinţitul Anatolie, Patriarhul Constantinopolului, a propus să scrie fiecare dintre reprezentanţii celor două ideologii câte o mărturisire a credinţei fiecăruia şi cele două mărturisiri, pecetluite, să fie puse în mormânt la preacinstitele moaşte ale Sfintei Mare Muceniţe Eufimia (sărbătorită la 11 iulie) şi cu multă rugăciune şi post au aşteptat un răspusn de la Sfânta, care de multe ori îşi arătase puterea sfinţeniei, din sfintele ei moaşte izvorând sânge bine mirositor şi tămăduitor.
În cea de-a patra zi, când au desfăcut pecetea împărătească şi au deschis cinstitul mormânt al Sfintei Eufimia, au văzut scrisoarea celor dreptcredincioşi în dreapta sfintei, iar cea a ereticilor zăcând la picioarele ei.
Şi nu numai atât. Însăşi sfânta s-a ridicat ca şi cum ar fi fost vie şi a întins mâna către împărat şi patriarh, înmânându-le scrisoarea mărturisirii celei drepte.[4]
Aşa au înţeles Sfinţii Părinţi care au participa la Sinodul al IV-lea de la Calcedon învăţătura de credinţă cu privire la unirea ipostatică.
Şi Biserica Ortodoxă, după ce a sărbătorit-o pe Sfânta Eufimia pe 11 iulie, cinsteşte în duminica a IV-a după Rusalii pe Sfinţii Părinţi de la Sinodul al IV-lea de la Calcedon.
Lidia Hamza
[1] Credinţa creştină, Ed. Motropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1996, p. 68.
[2] Gheorghe Remete, Dogmatică Ortodoxă, Ediția a V-a, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2012, p. 30.
[3] Sf. Grigorie Teologul, Cuvânt la Sf. Lumini, 13, Migne, P. G., XXXVI, col. 349 A
[4] Vieţile sfinţilor pe luna iulie.