– Am terminat! Să ştii că oriunde veţi mai fi găsiţi adunaţi, fie doi-trei, fie două-trei mii, veţi fi imediat arestaţi şi bucuria voastră se va preface în jale. Ai înţeles? Eu voi nimici Oastea Domnului, vei vedea! Poţi să pleci!
[…] Abia ieşit în stradă şi văzând pe frontispiciul clădirii tablourile conducătorilor statului, mi se făcu lumină, recunoscându-l. Fusese Alexandru Drăghici, ministrul de Interne…
Niciodată nu mi-a părut bine de răul nimănui, dar când, peste câţiva ani, i-a venit şi lui rândul să cadă – precum îi vine odată fiecăruia – mi-am adus aminte de ameninţarea lui plină de trufie şi de ură, din 4 noiembrie 1958, când a zis: „Eu voi nimici Oastea Domnului, vei vedea!“ Şi iată acum cum Domnul l-a nimicit pe el!
În 4 noiembrie m-am pomenit cu o telegramă: „Vino imediat la Bucureşti!“… Nu era semnată de nimeni. Am înţeles că era de la Interne.
La coborârea din tren eram aşteptat de şeful de la Minister. M-a luat într-o maşină şi m-a dus direct la Ministerul de Interne. Iar pe coridoare, iar pe scări, pe ascensoare, cu ochii acoperiţi, până ce am ajuns în faţa unei uşi.
Când mi s-au luat ochelarii negri eram într-un birou cum nu mai văzusem niciodată de când umblam prin labirintul acesta. Nici la patriarh, nici la preşedintele Departamentului. Era totul îmbrăcat numai în covoare stacojii. Pe jos, pe pereţi, pe mobilier, peste tot. La masă, un bărbat voinic şi puternic, într-o cămaşă gri strălucitoare. Mi s-a părut cunoscut de undeva.
– Dezbracă-ţi paltonul şi stai! mi-a poruncit aspru.
M-am supus. Aici trebuie să execuţi totul fără nici un cuvânt. Am pus paltonul însă nu în cuier, ci lângă mine, pe spatele unui divan, pe care nu m-am aşezat. Am rămas în picioare, ca în faţa unei personalităţi cu totul deosebite, într-un moment cu totul deosebit.
– Te-am chemat, zise el, privindu-mă încruntat, ca să-ţi pun în vedere pentru ultima dată şi în modul cel mai clar, să nu mai cereţi, să nu mai speraţi şi să nu mai umblaţi după nici o legalizare! Sunteţi nişte reacţionari, nişte elemente recalcitrante şi toţi aveţi numai o atitudine duşmănoasă faţă de ordinea socială existentă în ţara noastră. Vi s-a pus în vedere să nu vă mai adunaţi – dar aţi continuat. Vi s-a pus în vedere să nu mai faceţi nici o propagandă în rândurile tineretului – dar voi faceţi congrese ale tineretului pe ţară. Vi s-a pus în vedere să nu vă mai deplasaţi dintr-o parte a ţării în alta – dar voi puneţi toată ţara pe drumuri. Nu lăsaţi tineretul la şcoală, nu lăsaţi oamenii să-şi vadă de serviciu, umblaţi numai să tulburaţi şi să agitaţi lumea. Asta faceţi!
– Vă rog, am încercat eu cu un ton cât se poate de respectuos şi supus, eu nu ştiu cu cine vorbesc, de aceea nu ştiu nici cum să mă adresez, dar cred că Domnia Voastră ştiţi bine că noi nu suntem aşa cum ne învinuiţi.
– Cum nu sunteţi aşa? se răsti el furios la mine. Dar ce înseamnă toată larma asta pe care o faceţi pe acolo, pe la Cluj? Congresul tineretului, ha? Ce înseamnă asta, spune, nu atitudine duşmănoasă?
– Nu noi am făcut asta!
– Am terminat! Să ştii că oriunde veţi mai fi găsiţi adunaţi, fie doi-trei, fie două-trei mii, veţi fi imediat arestaţi şi bucuria voastră se va preface în jale. Ai înţeles? Eu voi nimici Oastea Domnului, vei vedea! Poţi să pleci!
– Domnia Voastră puteţi face orice vreţi, îndrăznii eu, luându-mi paltonul de pe spatele divanului, dar când veţi lua aceste măsuri împotriva noastră să ştiţi că veţi lovi pe cei mai nevinovaţi, mai supuşi şi mai conştiincioşi dintre toţi cetăţenii acestei ţări. Noi am căutat sincer o legalizare.
– Am terminat! zise el apăsând pe un buton din cele de pe birou.
– Să trăiţi! terminai şi eu, îndreptându-mă spre cel care îmi făcea semn din uşă, cu ochelarii, să ies.
Ajuns afară, tot timpul îmi frământam mintea cu întrebarea: unde l-am mai văzut eu pe omul acesta? Îmi părea aşa de cunoscut, dar nu ştiam de unde. Abia ieşit în stradă şi văzând pe frontispiciul clădirii tablourile conducătorilor statului, mi se făcu lumină, recunoscându-l.
Fusese Alexandru Drăghici, ministrul de Interne…
Niciodată nu mi-a părut bine de răul nimănui, dar când, peste câţiva ani, i a venit şi lui rândul să cadă – precum îi vine odată fiecăruia – mi-am adus aminte de ameninţarea lui plină de trufie şi de ură, din 4 noiembrie 1958, când a zis: „Eu voi nimici Oastea Domnului, vei vedea!“
Şi iată acum cum Domnul l-a nimicit pe el!
Ce frumos scrie în Psalmul 2: „Cel ce şade în ceruri râde de ameninţarea lor. Domnul Îşi bate joc de ei…“
Ce frumos ar fi dacă cineva s-ar gândi să strângă din toată Biblia şi din toată istoria dovezile şi exemplele, câte se pot şti, despre felul cum a ştiut Dumnezeu să râdă şi să-Şi bată joc de cei care s-au ridicat direct împotriva Lui. Dacă vreodată se va găsi cineva să facă aceasta, tare mult aş dori eu ca el să nu l uite atunci nici pe acest Alexandru Drăghici! Să-l treacă şi pe el între ei.