Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

”…pentru ca, prin două lucruri care nu se pot schimba şi în care este cu neputinţă ca Dumnezeu să mintă, să găsim o puternică îmbărbătare noi, a căror scăpare a fost să apucăm nădejdea care ne era pusă înainte” (Evrei 6, 18)

Când un conducător de oaste este cunoscut de către toţi ostaşii săi ca un poruncitor înţelept ale cărui planuri sunt bune, ale cărui porunci sunt clare, ale cărui hotărâri sunt nestrămutate şi ale cărui bătălii sunt totdeauna biruitoare, atunci desigur că nici un luptător al său nu se va clătina în credinţa sa. Nu se va îndoi în izbânda sa. Şi nu va părăsi misiunea sa.

Încrederea neclintită în vrednicia conducătorului său îi va da fiecărui supus al acestuia o puternică îmbărbătare în orice vreme, în orice condiţii şi faţă de orice vrăjmaş. Şi această încredere îi va face pe toţi nişte biruitori şi nişte nebiruiţi.
Numai când cuvântul unui conducător se dovedeşte a nu mai avea adevăr, când făgăduinţele lui se dovedesc a nu mai avea garanţie şi când măsurile lui se dovedesc a nu mai avea reuşită, atunci încrederea supuşilor săi se clatină, curajul lor se pierde şi misiunea lor s-a prăbuşit.
De aceea s-au prăbuşit toţi zeii şi idolii păgânilor. S-au pustiit toate religiile lor. Şi s-au nimicit înseşi popoarele care    s-au alipit de învăţăturile lor. Şi care s-au amăgit de închinările la ei, după cum este scris: Toţi vor pieri… Şi ca ei sunt toţi cei ce se încred în ei, cum zice Psalmistul.
În adevăr, cine mai vorbeşte astăzi despre puternicele popoare şi despre vestitele împărăţii păgâne din trecut?… Amaleciţii, Hetiţii, Amoriţii, Filistenii, Babilonienii şi toţi cei ce se făleau cu puterea şi măreţia lor – unde sunt astăzi şi ce s-a ales din toată fala şi lăudăroşia lor? Nimic.
Dar poporul lui Dumnezeu şi urmaşii celor ce s-au bizuit pe Cuvântul şi poruncile Domnului Dumnezeului Celui Adevărat şi Sfânt trăiesc şi astăzi; şi vor trăi pe totdeauna. Fiindcă au avut nişte profeţi adevăraţi şi i-au ascultat. Fiindcă au avut o credinţă adevărată şi au ţinut-o. Fiindcă au avut o ţintă luminoasă şi şi-au urmărit-o. Fiindcă au avut un Conducător Veşnic şi L-au urmat cu o puternică îmbărbătare.

Noi facem parte dintr-un popor binecuvântat de Dumnezeu. Părinţii poporului nostru au fost credincioşi Dumnezeului Celui Viu şi Adevărat, încă de la naşterea acestui popor.
În vremea prigonirii împăraţilor romani din primele veacuri ale creştinismului, ei au exilat aici, pe pământul vechii Dacii, care era o îndepărtată colonie a lor, pe cei mai zeloşi şi mai harnici creştini. Şi din această cea mai curată sămânţă evanghelică a răsărit aici grâul curatei noastre familii creştine.
Cât de frumoase trebuie să fi fost începuturile obiceiurilor creştine ale părinţilor noştri! Cât de minunate trebuie să fi fost viaţa, relaţiile, munca şi luptele lor până când li s-au statornicit aici temeliile istorice! Până când li s-au împlântat în acest pământ rădăcinile. Şi în acest cer crengile lor.

Ce mame credincioase trebuie să fi avut la început acest neam! Ce părinţi sănătoşi! Ce învăţători inspiraţi, ce conducători înţelepţi, ce profeţi plini de Duhul Sfânt, până şi-au format limba, până şi-au desţelenit pustia, până şi-au săpat matca, până şi-au statornicit pe totdeauna identitatea în Hristos!…
Apoi ce taină este supravieţuirea acestui neam de-a lungul celor o mie de ani de cumplit întuneric ce s-a abătut asupra lui! Până la ivirea zorilor din primele voievodate despre a căror istorie a început apoi să se poată vorbi. Şi despre care s-au mai putut afla mărturii şi dovezi cunoscute şi păstrate astăzi.

Noi, urmaşii lor de astăzi, trebuie să gândim adânc asupra acestui măreţ adevăr, pentru ca să înţelegem că toată taina acestor minuni este în grija directă a lui Dumnezeu faţă de noi, din pricina credinţei curate a părinţilor noştri de la început. După cum este scris: …ei sunt iubiţi din pricina părinţilor lor (Rom 11, 28).

Dar această grijă ne şi obligă, pe noi, urmaşii lor, şi pe urmaşii noştri, nespus mai mult decât pe oricare alţii, la o unică răspundere şi dragoste faţă de Dumnezeul nostru şi faţă de înaintaşii noştri. Pentru a trăi până la sfârşit într-o aşa credincioşie şi ascultare, cu o aşa sfinţenie şi vrednicie faţă de El, ca şi ei. Altfel, vom putea fi şi pedepsiţi ca nimeni alţii.