Traian Dorz, din vol. Piatra scumpă

Un glas în pustiu este chiar nimic. O, ce smerenie, ce răbdare şi ce credinţă mare îţi trebuie ca să strigi acolo unde n-ai nici o nădejde să te audă cineva! De aceea Ioan Botezătorul a fost mare. De aceea cei smeriţi sunt mari.

1. Adevăratul trimis dumnezeiesc nu-L predică, ci Îl mărturiseşte pe HrBotezul-Domnului-4istos. Mărturisirea este de o mie de ori mai mult decât predica.
Mărturisitorul este o flacără, predicatorul este un funcţionar. Predicatorul va vorbi pentru un salariu sau pentru o laudă. Pentru o pâine mai comodă, pentru o funcţie mai uşoară, pentru o satisfacţie a inimii, adeseori stăpânită de trufie şi de fire lumească (bine ascunsă după „râvna” Evangheliei), dar mărturisitorul va pătimi, va asuda şi se va topi, pentru a-L face lumii cunoscut pe Mântuitorul său Preaiubit. Pe Hristos.
Aceasta este deosebirea. Dumnezeu n-a trimis predicatori, ci mărturisitori ai lui Hristos.

2. Cât este de la materie până la spirit, de la literă până la duh, de la obligaţie şi până la iubirea fierbinte, de la datoriile fireşti până la roadele firii duhovniceşti, atât este de la lege şi până la Har şi de la o credinţă de nume la credinţa adevărată.

3. Cea mai desăvârşită lege nu poate să-l facă pe cineva să plângă cu un păcătos şi pentru el. Cea mai frumoasă lege nu-l poate face pe cineva în stare să-şi dea de bunăvoie viaţa pentru aproapele său. Nici măcar să-i ierte şi să-i acopere din toată inima, cu înţelegere şi cu bunătate, un păcat al acestuia. Nici să îngăduie cu răbdare şi blândeţe pe nimeni, găsind milă şi alinare pentru zbuciumul şi slăbiciunile cuiva. Nici nu poate face pe cineva ca, din înaltul îndemn al propriei sale conştiinţe, să trudească jertfindu-se pentru a face totul mai frumos, mai bun, mai mult, mai curat decât se cere şi decât se poate pentru alţii.
Dar cât de uşor, de natural, de fericit, de neobosit le face pe toate acestea Harul! Cât de minunat şi de fericit osteneşte, dăruieşte, ajută, mângâie, rabdă, iartă, munceşte şi suferă Harul în toate acestea! Fără să-i fie prea greu sau prea mult.
Aceasta este deosebirea dintre lege şi Har.

4. De lege este nevoie numai acolo unde încă nu s a ajuns la Har sau unde Harul s-a pierdut. De obligaţie este nevoie numai acolo unde nu există simţământul datoriei din conştiinţă. De amintirea datoriei cerute este nevoie numai acolo unde dragostea părtăşiei este uitată, dispreţuită, părăsită şi călcată. Ce trist este să ceri ceva care ar trebui oferit cu cea mai bucuroasă dărnicie!

5. Sabia Domnului are două tăişuri: şi spre în afară, şi spre înăuntru. Harul are două mijloace de lucru: dragostea şi nuiaua.
Amândouă sunt folositoare şi amândouă sunt folosite de aceeaşi mână atotştiutoare a lui Dumnezeu Care urmăreşte şi mântuirea noastră şi neştirbirea Adevărului Său.

6. Nu dispreţui conţinutul din pricină că ţi se pare că vasul care îl poartă este prea modest! Când ţi se înfăţişează harul lui Dumnezeu cu adevărat, să nu te oprească simplitatea celui prin care Dumnezeu ţi-l trimite, ci primeşte-l smerindu-te! Aurul dă valoare şi pungii în care este ţinut.

7. Adevărata smerenie este aceea care, în tăcere şi în răbdare, doreşte sincer locul cel mai din urmă, şi sarcina cea mai grea, şi răsplata cea mai mică.

8. Smerenia nu se va supăra niciodată, nu se va certa niciodată, nu va pretinde niciodată merite şi răsplată de la nimeni şi pentru nimic.
Smerenia renunţă totdeauna, mulţumeşte totdeauna şi pentru toate şi este totdeauna liniştită, îndelung răbdătoare şi statornic credincioasă.

9. Smerenia nu se va asemăna pe ea însăşi niciodată cu ceea ce este mai mult, mai bun, mai ales şi mai vrednic de cinste între oameni.
Totdeauna va alege mai degrabă desprinderea de meritele şi calităţile sale decât să se arate într-o stare mai văzută înaintea oamenilor.
De aceea este frumoasă smerenia.

10. Roadele smereniei lucrate în tăcere şi în cinste sunt curate şi sănătoase, totdeauna dulci şi sfinţitoare. Cuvintele smereniei sunt totdeauna măsurate, înţelepte, rare şi frumoase. Pentru că izvorăsc dintr-o inimă sfinţită şi dintr-o minte stăpânită de credinţă vie şi înţeleaptă, care nu-şi pierde niciodată din vedere marea parte de slăbiciune pe care o are. Nici nu uită cât de puţin împlineşte din ceea ce ar fi nevoie să fie făcut.

11. Smerenia nu se uită niciodată la cât a făcut, ci se uită la cât mai este încă de făcut înainte. Nu priveşte la cât este, ci la cât ar trebui să fie. Nu se aşază printre cei dintâi, ci printre cei din urmă şi, chiar dacă împlineşte o slujbă aleasă şi sfântă, trăieşte mereu cu povara temerii şi cu conştiinţa slăbiciunii că nu este şi că nu merită să se cheme că este ceea ce este într-adevăr.

12. Puţini oameni din lume spun despre ei înşişi că sunt mai puţin decât sunt. Tuturor li se pare că sunt mai mult decât sunt. Puţini oameni zic despre ei adevărul…
Cei mai mulţi folosesc cuvintele nu ca să spună, ci ca să ascundă cu ele adevărul despre ei înşişi. Fiindcă puţini sunt acei care trăiesc în aşa fel, încât să poată spune tot adevărul despre ei înşişi. Iar cei care trăiesc astfel, aceştia, din smerenie şi din modestie, nu spun.

13. Fiecare dintre noi are şcoala pe care o arată prin înţelepciunea sa. Pregătirea pe care o arată prin lucrările sale. Credinţa pe care o arată prin faptele sale. Şi bogăţia pe care o arată prin dărniciile sale. Aceasta este ceea ce zicem noi, fiecare, despre noi înşine. Şi numai acestea nu înşală.

14. Glasul care sună pentru netezirea căilor Domnului sună mereu în pustiu. În singurătate. Şi în zadar. Pustiul este locul fără ecou.
Acolo poţi striga, că nicăieri nu se aude şi nimeni nu răspunde. Un glas în pustiu este chiar nimic. O, ce smerenie, ce răbdare şi ce credinţă mare îţi trebuie ca să strigi acolo unde n-ai nici o nădejde să te audă cineva!
De aceea Ioan Botezătorul a fost mare. De aceea cei smeriţi sunt mari.

15. Cei care duc solii lumeşti, mincinoase, hazlii, curioase şi uluitoare sunt înconjuraţi mereu de ascultători atenţi şi mulţi. Dar aceia care duc solia Evangheliei şi vestirea lui Hristos vorbesc adesea în pustiu… Ce adevăr trist este acesta!

16. Suflete preaiubit, dacă eşti solul Domnului, strigă în pustiu. Nu vorbi încet acolo unde Hristos nu-i ascultat. Nu vorbi prea domol, nici prea dulce, ci strigă. Acolo unde vezi că este pustiu sufletesc, trebuie să strigi, căci sufletele sunt depărtate de tot şi împotrivitoare faţă de Dumnezeu. Este nevoie de curaj şi de voinţă puternică acolo unde este nepăsare, amorţire şi împotrivire neobişnuită faţă de Hristos.

17. Trimisule ceresc, strigă adevărul! Strigă până vor auzi toţi cei surzi, toţi cei somnoroşi, toţi cei depărtaţi şi toţi cei îmbătrâniţi în păcate ori rătăciţi în multe căi înşelătoare, câte sunt de obicei prin pustiu. Strigă totdeauna cu putere, cu răbdare şi cu credinţă.
Ceva neapărat se va face, cineva neapărat se va trezi. Dumnezeul nostru nu lasă niciodată chiar în zadar un strigăt puternic şi sincer pentru El.

18. Un sfânt părinte, când a fost ales episcop, îngrozit de răspunderea cea mare a unei astfel de slujbe, a fugit şi s-a ascuns, plângând.
Şi cu toate stăruinţele Bisericii n-a voit – el, cel mai vrednic de această slujbă – să o primească. Din pricina nevredniciei pe care spunea el că şi-o simte… Ce mari oameni a avut odinioară Biserica Domnului! Dar astăzi cine mai face aşa? Deşi răspunderea de astăzi e şi mai mare.

19. În mijlocul lumii istorice, în mijlocul lumii geografice, în mijlocul lumii religioase, în mijlocul lumii şi al universului stă Hristos prin opera Sa, prin Persoana Sa, prin Biserica Sa, prin toată prezenţa Sa copleşitoare şi de neînlăturat, pentru ca, în egală măsură, să poată fi cunoscut, văzut şi slujit sau descoperit de către toţi cu uşurinţă.
Vai de cine se uită şi nu-L vede, de cine aude şi nu-L ascultă, de cel căruia i se arată şi nu crede!