Traian DORZ, din ISTORIA UNEI JERTFE
Era 20 ianuarie [1947] când am ajuns la Sibiu. L-am găsit pe fratele Marini, într adevăr, foarte grav.
Dar abia am ajuns lângă el, până am şi aflat o altă veste dureroasă: mama lui, Ana, de la Săsciori, trecuse la Domnul… Ne-a fost destul de greu să-i spunem vestea aceasta. Dar ştiam că sufletul lui, care suferise atât de mult şi care era atât de alipit de Domnul, va suporta orice.
Am stat o zi şi o noapte împreună cu ceilalţi fraţi lângă el. […]
În ziua următoare, 21 ianuarie, stăteam lângă căpătâiul lui. Părea că dormitează. Dar ştia că sunt acolo.
Şi-a deschis ochii limpezi şi s-a uitat la mine cu o privire în care regăseam toată dragostea şi încrederea adâncă dintre noi. Mi-a şoptit rar:
– Mâine va fi înmormântarea mamei mele… Eu nu pot fi acolo. Du-te în locul meu… Şi spune tu în locul meu…
N-a mai putut continua… Plângea adânc…
I-am dat un creion şi o hârtie:
– Scrie măcar câteva cuvinte pe care ai vrea să le spun!
Cu o mânuţă subţire şi albă ca o rază de soare a început să scrie, pe hârtia albă, fără şir, odihnind greu ca după o muncă peste puteri, câteva rânduri răsucite şi întrerupte din care am descifrat câteva cuvinte, la început clare, după aceea doar bănuite:
„Mamă… cel mai dulce nume care se rosteşte de limba omenească… S-a rostit şi aici (probabil voia să spună: în casa din Săsciori… ) vreo 40 de ani… Acum se rosteşte tot mai rar…
Se spune că cel mai dulce cuvânt în limba noastră este cuvântul „meu“: tatăl meu, mama mea şi mai ales Mântuitorul meu…
…Ferice de cine în ceasul din urmă…“
Aici mâna îi alunecă neputincioasă, nemaireuşind să scrie ceea ce îi vroia gândul.
Pe urmă, cu greu ridică iarăşi creionul spre hârtie şi scrise:
„…aşa…
Aceluia…“
Aici din nou mâna îi alunecă, întrerupând şirul scrisului.
După un timp încercă să ducă iarăşi spre hârtie mâna care tot mai ţinea creionul, semn că mai are ceva de spus…
Şi, cu greu, reuşi să mai adauge:
„…îi va deschide…“
apoi, alunecând nesigură, mai avu puterea să scrie, cu ultima sforţare:
„mamă…“
Şi mâna lui scăpă condeiul.
Pentru totdeauna.
O, iată şi mânuţa asta, care a scris atât de mult şi de frumos… Iată, se frânse ca şi cealaltă de acum nouă ani, tot la vârsta care ar fi trebuit să fie a celei mai viguroase puteri.
După ce mai prinse o fărâmă de putere îmi spuse rar şi întretăiat:
– Vedeţi ideea!… Spune ceea ce am vrut să spun eu… Ar fi fost multe dorinţe… dar acum…
…ştiu că va fi mare durerea… Noi am trăit aşa de bine laolaltă…
Nu va putea nici unul face faţă… Ştiu…
Să se împartă tractate la înmormântare!…
Du-te acolo… în locul meu… frate Traian…
L-am sărutat fierbinte, plângând cu toată durerea sufletului din mine…
Şi i-am împlinit ultima dorinţă, străduindu-mă cum am putut mai bine.
M-am dus „în locul lui“. Dar oricât m-am străduit să fiu ca el, să-i vorbesc mamei lui ca el, să plâng ca el, să simt ca el lângă sicriul şi mormântul mamei sale, tot ştiu că nu am putut fi cum ar fi fost el… Nimeni n ar fi putut ca el.
Şi ceilalţi fii ai mamei au trăit profund şi sfâşietor toată durerea clipei aceleia. Dar fiecare era în locul lui însuşi. Nici unul nu-l putea înlocui pe cel care lipsea. Numai Domnul l-a înlocuit.
Nici eu nu l-am putut înlocui, decât într-o aşa de slabă măsură, deşi cugetul meu mărturiseşte că am dorit în tot timpul acela să fiu el.
Era ultima încredinţare pe care mi-o dădea.
După vreo trei zile era adus din Sibiu, la spitalul din Sebeş. Se apropia de Săsciorii lui, la care a ţinut nespus de mult.
Acolo a fost adus şi tatăl său în ziua următoare, alături de el, pe un alt pat. Se îmbolnăvise grav şi tatăl, de aceeaşi boală. Friguri zguduitoare şi temperaturi mari.
Fratele doctor Banu, care îl însoţise tot timpul bolii lui la Sibiu cu tot ce omeneşte îl ajutase ştiinţa şi puterea sa, l-a însoţit şi la spitalul din Sebeş. Împreună cu surorile Lucreţia de la Laz, Paraschiva de la Vinerea, Ioana de la Şibot şi altele. Au făcut tot ce le-a stat şi lor în putinţă pentru el.
Până în ultimele lui clipe, cât a mai putut, le-a vorbit mereu celor de lângă el despre lucrurile minunate ale Împărăţiei lui Dumnezeu. Ce neuitate au rămas pentru aceştia puternicele adevăruri rostite de graiul lui slăbuţ, atunci pe patul morţii lui.
Cele din urmă cuvinte ale lui au fost: „Iată, se deschid porţile Ierusalimului… Mamă“.
Apoi a tăcut.