Fragment dintr-o povestire scrisă de fratele Traian Dorz. „Omul ce bun“ despre care se vorbeşte în această povestire este fratele nostru drag Popa Petru de la Săucani, care era constructor de case…
[…]
A fost odată un om bun la Dumnezeu. Acest om bun era meşter făcător de case de lemn pentru adăpostul oamenilor şi de grajduri pentru vite. Tot timpul anului el era când ici, când colo, cioplind lemne şi făcând case şi grajduri, pentru ca oamenii şi vitele să aibă unde sta iarna.
Într-un an însă omul cel bun nu şi-a putut aduce din vară, pentru casa lui, lemne de foc pentru iarnă. Şi atunci, bunul Dumnezeu a aşteptat cu iarna până când omul Lui cel bun şi a adus şi el lemne de foc.
– Cum a aşteptat bunul Dumnezeu, moşule? întrebai eu nerăbdător.
– Ai să vezi îndată, zise moşul, adiindu-mă cu mâna lui cea grea pe păr… Lucrul acesta nu-mi plăcea, fiindcă mâna lui era grea. Dar acum nu zisei nimic.
În anul acela, toată primăvara fuseseră ploi grele. Veniseră valuri mari şi făcuseră mari pagube. Valurile tulburi luaseră multe case şi grajduri, iar vânturile puternice dărâmaseră sau stricaseră acoperişuri şi pereţi. Cel mai mult suferiseră oamenii cei săraci, căci sălaşurile lor erau slabe şi vechi.
Au început să vină astfel la omul cel bun fel de fel de oameni, mai de aproape şi mai de departe, zicându-i:
– Vine iarna, şi copilaşii mei n-au căsuţă…
– Vine iarna, şi văcuţa mea n-are grăjduţ…
– Vine iarna, şi oiţele mele n-au stăuraş…
Iar omul cel bun lucra din noapte până în noapte, când la unul, când la altul, făcând case, grajduri şi staule, ca nimeni să nu rămână afară pe iarnă.
Aşa a trecut toată vara cea lungă. | Continuare »