Fragment dintr-o scrisoare a fratelui Traian Dorz, trimisă unor fraţi care l-au colindat de Crăciun

Intampinarea-Domnului_2…În Sărbătoarea Naşterii Domnului Iisus se vorbeşte mult despre îngeri, despre păstori şi despre magi, pentru ca să vedem şi să dorim frumoasa curăţie a îngerilor, frumoasa credinţă a păstorilor şi frumoasa osteneală a magilor. Toate aceste virtuţi sfinte ne spun nouă şi ne învaţă pe noi să le dorim şi să ne rugăm să le avem întocmai ca ei. Pentru că numai aşa vom fi şi noi vrednici să-L aflăm pe Domnul Iisus şi să ne împărtăşim de mântuirea Lui.
Dar se vorbeşte prea puţin despre nădejdea şi aşteptarea bătrânilor Simeon şi Ana, care au fost şi ei lângă Domnul Iisus şi s-au bucurat şi ei de El îndată după naşterea Lui. Despre aceşti oameni binecuvântaţi se spune foarte puţin în Cuvântul Sfânt, la Evanghelia după Luca, capitolul 2. Dar o veche tradiţie spune că bătrânul Simeon şi credincioasa Ana duceau o viaţă sfântă, în aşteptarea Domnului. Viaţa acestor oameni ne învaţă că oricine Îl aşteaptă pe Iisus trebuie neapărat să ducă o viaţă sfântă. Duhul Sfânt îi promisese lui Simeon că nu va muri până ce-L va cunoaşte pe Hristos. O, ce făgăduinţă fericită este asta! Şi slăvit să fie Domnul că şi de noi S-a îndurat El, Duhul Sfânt, să nu murim până ce L-am cunoscut pe Iisus.
Dar despre bătrânul Simeon, care a aşteptat mereu pe Iisus ducând o viaţă sfântă, spune tradiţia că el avea aproape o sută de ani când a primit făgăduinţa cunoaşterii lui Hristos. După aceea se spune că a mai trăit aproape o altă sută de ani până ce L-a văzut. În toţi aceşti mulţi ani, se spune că el se ducea zilnic la templu şi aştepta cu dor să apară Hristos. De fiecare dată când veneau mamele cu copiii pentru a fi închinaţi Domnului, Simeon se repezea să vadă dacă nu cumva este acela Copilul, dacă nu cumva vede peste acest copil semnul Domnului, semnul dumnezeiesc şi tainic după care el Îl va recunoaşte pe Iisus. Dar de atâţia ani, de fiecare dată se întorcea întristat: „Nici astăzi n-a venit…”; „Nici acesta nu este El”… Totuşi bătrânul Simeon n-a deznădăjduit. Ci ani după ani L-a aşteptat pe Domnul cu acelaşi dor sfânt, cu aceeaşi neclintită încredinţare că va veni. Fiindcă că ştia că Cel care îi făcuse făgăduinţa este Cel adevărat şi Care nu se poate să mintă. Oricât va întârzia, Îl va aştepta în fiecare zi, plin de o nouă nădejde, căci profeţia spunea: „Domnul mi-a răspuns şi a zis: «Scrie profeţia şi sap-o pe table, ca să se poată citi uşor, că este o profeţie a cărei vreme este hotărâtă, se apropie de împlinire şi nu va minţi. Dacă zăboveşte, aşteapt-o! Că va veni şi se va împlini negreşit” (Hab 2, 2-3).
Şi, dacă Simeon nu s-a îndoit în inima lui, ci L-a aşteptat pe Hristos cu răbdare, cu credinţă şi cu nădejde, el nu s-a înşelat. Nădejdea lui s-a împlinit. A văzut cu ochii lui mântuirea lui Dumnezeu, Lumina lumii şi slava noului Israel. Iar după aceea a putut să strige cu ochii plini de-o strălucită bucurie cerească: „Acum slobozeşte, Stăpâne, pe robul tău în pace!”.
Să nu uităm astăzi nici noi ce ne spune nădejdea lui Simeon nouă, celor cărora ni s a făcut înştiinţarea că trebuie să-L aşteptăm şi noi pe Domnul Iisus, că El vine; aşa cum L-a aşteptat şi Simeon: cu o viaţă sfântă, cu o frică sfântă de Dumnezeu şi cu o nădejde sfântă, mereu vie şi mereu trează, gândindu-ne în fiecare dimineaţă că poate astăzi vine.
Iată un exemplu de aşteptare:
Când era războiul şi pe fronturi erau duşi mulţi părinţi care lăsaseră acasă copii iubiţi şi mulţi soţi care lăsaseră acasă soţii iubite, şi mulţi fii care lăsaseră acasă părinţi iubiţi, la terminarea războiului, când acei care mai scăpaseră cu via¬ţă se întorceau înapoi, la toate porţile aşteptau cei rămaşi, să vină cei dragi ai lor plecaţi departe, scăpaţi din primejdiile morţii. Închipuiţi-vă pe copiii care îşi aşteptau pe tăticul lor dorit cum stăteau în poartă de dimineaţa până seara, cu inimile pline de nădejde şi cu ochii plini de lacrimi, să-l vadă venind. Şi de fiecare dată când vedeau de departe pe cineva, cum le tresăreau inimioarele lor, cum băteau în palme, strigând, cu ochii strălucitori: „Iată-l pe tăticu, mamă!… Iată, vine tăticul!”.
Închipuiţi-vă o soţie iubitoare şi credincioasă, la fel, lăsată de ani îndelungaţi singură şi îndurerată. Cum se va fi uitat şi ea pe uliţă în sus şi în jos, aşteptând să-l recunoască de departe, printre cei ce veneau, pe preaiubitul inimii ei atât de îndelung aşteptat şi dorit. Închipuiţi-vă, la fel, o mamă, un tată, nişte părinţi bătrâni care poate îşi aşteptau pe singurul lor fiu, cum vor fi întrebat şi ei pe toţi cei ce veneau: „Dar pe fiul meu nu l-aţi văzut?”; „Dar copilul meu nu vine?”; „Dar de băiatul nostru nu ştiţi cumva ceva?”.
O, cât de mulţi au aşteptat în zadar atunci… Cel iubit şi aşteptat atât de mult al lor, al multora, n-avea să mai vină niciodată. Cei ce veneau, nimeni nu-l văzuse, nimeni nu ştia, nimeni nu le spunea nimic.
Cine poate să ştie atunci cât de amar rupe inima o nădejde înşelată, o speranţă care a fost aşteptată îndelung, dar nu s-a mai împlinit…
Desigur – slăvită să fie puterea lui Dumnezeu! – că au fost mulţi şi multe nădejdi împlinite. Închipuiţi-vă ce fericiţi au fost cei care, aşteptându-se îndelung, în sfârşit, au putut, într-o clipă fericită, să se strângă unii pe alţii la inima lor arsă de dor şi să se poată îmbrăţişa fericiţi. Ce răsplata dumnezeiască a răbdării îndelungi şi a aşteptării cu nădejde era întâlnirea aceasta pe care o aşteptaseră atâţia ani!…
Dar a mai fost uneori şi altfel: au fost şi soţi care, după mulţi ani venind acasă, şi-au găsit soţia căsătorită şi în casa lor un alt om. Soţia nu l-a mai aşteptat. Şi-a luat alt soţ. Acum cel ce venea afla în casa lui un alt stăpân; în moştenirea lui, pe un străin; şi în locul lui, pe un vrăjmaş care se uita la el ameninţător. Ce îndurerat va fi auzit el şi din gura femeii pe care altădată a iubit-o atât de mult şi cu gândul la care suferise, nădăjduise, luptase şi umblase, şi răbdase atâţia ani, dar pe care acum o vedea stând lângă duşmanul lui şi spunân¬du i şi ea: „Pleacă! Acum tu nu mai ai loc aici”. Şi acum închipuiţi-vă, dragii mei fraţi şi surori, dacă puteţi, cum trebuie să fi fost de zdrobită inima acelui alungat chiar din casa lui, înşelat tocmai de către sufletul pentru care el suferise, aşteptase, jertfise, răbdase, umblase atât de mult…
Oare nu putem noi înţelege în acest tablou trist pe Iisus, Mântuitorul nostru iubit, care trebuie să plece în felul acesta din uşa multor răscumpăraţi ai Lui, preaiubiţi ai Lui, care altădată erau credincioşi şi ei, dar care acum au primit în inima lor alte iubiri; în viaţa lor, alte căsătorii, nelegiuite, şi în dragostea lor, un soţ străin. Acum inima aceasta Îl alungă pe Iisus, pe preaiubitul Mântuitor şi soţ, rămânând alipită de păcat, de vrăjmaşul lui Hristos.
Nu sunt oare atâtea familii aşa? Nu sunt oare atâtea Biserici aşa? Nu este chiar lumea întreagă de-acum aşa? Lumea aceasta pe care a iubit-o Dumnezeu atât de mult… lumea aceasta pe care a răscumpărat-o Hristos cu preţul atât de mare al Sângelui său Sfânt; lumea aceasta care se leapădă acum pe faţă şi în chip aşa de vinovat de Hristos, Dumnezeul şi Mântuitorul ei, şi se lipeşte atât de desfrânat de satana, vrăjmaşul lui Dumnezeu, care I-a luat locul lui Iisus în casa Lui, locul lui Dumnezeu în moştenirea Sa, locul Duhului Sfânt în lăcaşul Său. Scoţând afară pe Dumnezeu şi spunându-I: „Tu nu mai ai loc aici!”.

Scumpii mei fraţi şi surori, iată gânduri la care trebuie să medităm adânc fiecare dintre noi. Şi cu prilejul acestei sărbători, să învăţăm de la îngeri cât să fim de curaţi; şi de la păstori, cât să fim de veghetori; şi de la magi, cum să ostenim de credincioşi pentru aflarea Mântuitorului. Dar şi mai mult să învăţăm de la Simeon cum să-L aşteptăm cu o viaţă sfântă, temătoare de Dumnezeu şi cu o nădejde neclintită şi puternică, iubitoare şi trează, fierbinte şi mereu proaspătă, până ce-L vom vedea, până ce-L vom întâmpina, până ce se va striga: „Binecuvântat este Cel care vine! Osana! Împăratul şi Dumnezeul nostru!”. Căci El, Iisus cel ce vine, va veni în ceasul în care nu ne gândim şi răsplata Lui va fi nebănuită şi strălucită pentru toţi acei care L-au iubit şi L-au aşteptat în curăţie.

O, Scumpul şi Dulcele nostru Mântuitor, Iisuse Doamne! Tu, Care vii de la Tatăl să Te naşti printre noi, aducând mântuirea noastră ca pe un dar veşnic al dragostei Tatălui ceresc, slavă veşnică Ţie! Tu eşti bucuria dumnezeiască atât de universală, a tuturor; atât de familiară, a preaiubiţilor Tăi; şi atât de personală, a fiecăruia dintre noi. Slavă veşnică Ţie!
Tu eşti atât de lipsit, încât fiecare sărac poate să-Ţi dea ceva. Eşti atât de smerit, încât şi cel mai de jos om poate privi de sus către Tine. Şi eşti atât de răbdător, încât Te laşi ocărât şi de cel mai nevrednic dintre oameni, îndurân¬du Te de toţi, pentru a-i putea mântui pe toţi. Slavă veşnică Ţie!
Tu vii acum spunându-ne nouă nu „Pocăiţi-vă!”, ci „Schimbaţi-vă!”. Că oamenii azi se „pocăiesc”, dar nu se schimbă. Se botează, dar nu se nasc din nou. Iar Tu nu doreşti astfel de oameni, Doamne, ci vrei ca ai Tăi să fie ca Tine.
Te rugăm, făgăduieşte fiecăruia dintre noi că nu va muri până ce Te va cunoaşte. Iar fiecăruia care Te-am cunoscut, ajută-ne să Te aşteptam cu o nădejde vie, cu o dragoste fierbinte şi cu o viaţă sfântă, până ce Te vom vedea cu bucurie.
Slavă veşnică Ţie, Domnul şi Dumnezeul nostru! Amin şi amin!

Tuturor celor iubiţi ai noştri, har şi pace, cu cuvântul de la Efeseni 6, 24.
Slăvit să fie Domnul!

Lasă un răspuns


*