Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
Meditatii la Apostolul zilei
O, adevărat şi cu totul vrednic de primit este cuvântul care zice: „Hristos Iisus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi“, dintre care cel dintâi sunt eu (I Timotei 1, 15).
Toate Sfintele Cuvinte ale lui Dumnezeu sunt adevărate şi vrednice de crezut, dar cuvântul despre venirea Mântuitorului Hristos în lumea aceasta, pentru mântuirea tuturor păcătoşilor lumii, este cel mai adevărat şi mai vrednic de crezut.
Toate veştile bune aduse de îngeri vreodată pentru oameni au fost adevărate şi vrednice de crezut, dar Vestea Bună adusă de Arhanghelul Gavriil Sfintei Fecioare Maria, când el i-a zis ei: Plecăciune ţie, bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine, binecuvântată eşti tu între femei… iată că tu vei naşte pe Mântuitorul lumii – aceasta a fost cea mai bună veste care s-a putut auzi vreodată pentru omenirea aceasta.
Şi, la fel, Vestea Bună adusă păstorilor în Dimineaţa Naşterii – când poate acelaşi Sfânt Arhanghel le-a spus şi lor: Bucura-ţi-vă! Astăzi, în cetatea lui David, vi S-a născut un Mântuitor, Care este Hristos-Domnul – a fost cea mai fericită, mai adevărată şi mai vrednică de crezut Veste auzită vreodată de o ureche omenească.
O, adevărat şi vrednic de crezut, într-adevăr, este acest Cuvânt! Pentru că nici o altă făgăduinţă n-a fost adeverită mai hotărât şi n-a fost mărturisită mai stăruitor, în tot Cuvântul Sfintelor Scripturi, ca făgăduinţa aceasta a venirii Mântuitorului pentru dezrobirea Omenirii de sub puterea păcatului. Şi pentru mântuirea fiecărui suflet care va crede şi va primi darul Harului Acestuia.
Dar cu toate că atât de mult a repetat gura Domnului făgăduinţa aceasta – începând chiar de la izgonirea părinţilor noştri din Rai, prin gura tuturor proorocilor Vechiului Testament, şi până la Noaptea Sfântă a Naşterii Sale – totuşi atât de puţin s-a crezut acest adevăr. Şi atât de puţini l-au primit la arătarea Lui.
O, ce dumnezeiască bucurie cuprinde în el acest atât de Mare Cuvânt despre Venirea Acelui atât de Mare Mântuitor, Care este Hristos-Domnul!
Ce uimită bucurie a adus el în sufletul curat al Sfintei Fecioare Maria, Maica Lui Sfântă, când ei, celei dintâi, i s-a făcut Unicul Har de a i se vesti şi de a i se da acest Mare Mântuitor!
Şi ce fericită bucurie a adus el şi în sufletele smeriţilor păstori şi ale credincioşilor magi, care, la fel, au avut parte de la Dumnezeu să se învrednicească ei, cei dintâi, de a-L adora şi de a-L slăvi pe Dumnezeul venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi…
Dar lucru şi mai de uimire este că de venirea Mântuitorului nu s-au bucurat în primul rând cei mai vinovaţi şi cei mai păcătoşi – adică tocmai aceia care urmau să câştige cel mai mult în urma venirii Lui. Pentru că ei erau cei mai nenorociţi din cauza marilor şi multelor lor nelegiuiri ce îi apăsau… Ci, dimpotrivă, aceştia au fost tocmai cei mai împotrivitori şi mai vrăjmaşi faţă de Hristos.
Când a auzit vestea Naşterii lui Iisus, scrie Biblia, Irod s-a tulburat foarte tare. Şi tot Ierusalimul s-a tulburat împreună cu el (Mt 2, 3). Fariseii şi cărturarii la fel au făcut.
Ci de venirea Mântuitorului s-au bucurat cu adevărat doar sufletele nevinovate: Sfânta Fecioară, păstorii, magii. Nu oile cele pierdute, care rătăceau şi piereau căzute în prăpăstii, şi pentru care venea acum Bunul Păstor ca să le caute şi să le mântuiască, ci oiţele cele ascultătoare, care erau lângă El. Şi care nu aveau nevoie de atâta iertare şi milă din partea Lui, ca celelalte…
Aşa este şi astăzi, când Vestea marii Mântuiri, pregătită de Tatăl Ceresc şi adusă lumii prin Iisus Hristos, Fiul Său, se propovăduieşte tuturor oamenilor, de pretutindeni, pentru ca, în primul rând, cei dintâi dintre păcătoşi să se bucure de ea şi să o primească.
Dar întocmai ca atunci când Irod care era cel mai mare păcătos şi Ierusalimul, cetatea cea mai plină de păcate, în loc să se bucure strigând şi lăudând pe Dumnezeu pentru marea Lui milă şi iubire cu care S-a gândit şi S-a îndurat de ei, tocmai ei s-au tulburat cel mai mult.
Şi cel dintâi gând al lui Irod a fost să-L ucidă pe Mântuitorul său şi al lumii. Nu s-a dat înapoi nici când, pentru a-L ucide pe Iisus, trebuia să mai ucidă paisprezece mii de copii nevinovaţi. Ce blestem este păcatul şi ce blestemat este oricine trăieşte în el!
Iată cum răspund oamenii blestemaţi, oamenii vinovaţi, oamenii păcătoşi şi lumea păcătoasă dragostei lui Dumnezeu care face o Jertfă atât de mare pentru salvarea lor. Şi le dă o ocazie atât de fericită şi de uşoară pentru a primi iertarea şi mântuirea Lui.
O, drag suflet pierdut, la care vine acum acest Sfânt Cuvânt trimis de Dumnezeu, pentru a-ţi aduce şi ţie vestea cea bună a mântuirii prin primirea marelui Mântuitor, Iisus Hristos, tu cum răspunzi lui Dumnezeu?
Primeşti tu, pentru tine şi mântuirea ta, pe Iisus Hristos acum? Sau Îl respingi şi urzeşti planuri ucigaşe împotriva Lui?
Nu uita că asta poate fi ultima chemare pentru tine!
…Hristos Iisus a venit…
Oamenii toţi s-au născut ca să fie liberi. Nimeni să nu apese pe nimeni. Nici unul să nu robească pe nici unul, ci fiecare să respecte libertatea fiecăruia. Căci toţi ne naştem la fel şi toţi murim la fel.
Dar în veacurile întunecate ale omenirii, cei vinovaţi au năvălit asupra celor nevinovaţi. Şi cei mai tari s-au năpustit asupra celor mai slabi, jefuindu-i, chinuindu-i şi robindu-i. Pentru a le munci lor, pentru a-i îmbogăţi pe ei sau pentru a se distra, chinuindu-i, cum se făcea prin circurile romane sau prin casele şi moşiile proprietarilor de sclavi.
America de Nord a fost multă vreme locul unde au fost luaţi şi duşi robi mari mulţimi de oameni nevinovaţi. Şi unde, mulţi ani, aceşti oameni ţinuţi în robie au fost vânduţi, chinuiţi şi, adeseori, omorâţi în muncă şi în bătaie, mai rău decât animalele.
Dar S-a îndurat Dumnezeu şi a venit o vreme când robia acestor oameni s-a sfârşit.
A venit un om al lui Dumnezeu, care a adus legea slobozeniei pentru toţi cei ce zăcuseră vremi îndelungate în robia tiranică şi ucigaşă.
Când a venit această lege, toţi robii au fost eliberaţi…
O, ce mare bucurie a fost atunci când lanţurile robiei au fost rupte, iar cei ce zăcuseră în ele strigau liberi, cântând şi plângând de bucurie.
Dar au fost şi unii robi nenorociţi pe care stăpânul lor tiran îi ţinea departe de cei eliberaţi, ca să nu audă şi ei Vestea cea bună a izbăvirii lor din robie. Ca să nu audă de numele Eliberatorului lor. O, ce nefericită era starea acelora! Erau liberi, dar ei nu ştiau aceasta.
Când, printr-o minune, a ajuns la unul dintre aceşti robi nenorociţi vestea că de mult s-a adus o lege a slobozeniei de către Marele Eliberator al celor robiţi şi că şi ei sunt liberi, unul dintre ei s-a prăbuşit,plângând:
– Liber, şi eu n-am ştiut! Liber, şi eu m-am chinuit aici de-atâta timp. Liber, şi eu stau rob de-atâţia ani la acest stăpân tiran şi chinuitor… O, nenorocitul de mine, de ce n-am ştiut eu asta mai demult?!…
O, fratele meu, şi tu, sora mea, care eşti încă şi tu rob al păcatului! Şi pe care tiranul stăpân al iadului te chinuie de atâţia ani! Nici voi n-aţi auzit de Iisus Hristos, Marele Eliberator, Care a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi?
Nici voi n-aţi auzit de Legea Harului, prin care s-a adus Vestea cea Bună a iertării şi a înfierii tuturor oamenilor prin Jertfa Ispăşitoare a Crucii de pe Golgota? Jertfa pe care a adus-o în locul nostru, al tuturor oamenilor, Iisus Hristos, Fiul şi Mielul lui Dumnezeu, Preţul răscumpărător al tuturor sufletelor noastre care erau roabe prin păcat la marele vrăjmaş şi vechiul şarpe, diavolul?
Şi voi sunteţi, prin acest har, liberi!
Şi păcatele voastre, prin acest Preţ Mare, au fost plătite!
Şi sufletele voastre, prin această Jertfă, au fost răscumpărate!
Săltaţi de bucurie, strigaţi de veselie, lăudaţi plângând şi cântând Numele Marelui vostru Eliberator, Iisus Hristos! Şi primiţi, chiar acum, cu toată graba şi recunoştinţa această veste scumpă şi acest Preţ Sfânt pentru mântuirea voastră!
Iisus Hristos a venit în lume ca Mântuitor, ca Mesia cel Promis prin profeţi şi prin Scripturi.
El nu trebuie să mai vină în acest fel abia de acum înainte. Ci El a venit aşa acum două mii de ani. Şi de atunci se vesteşte în Numele Lui iertarea păcatelor.
Şi oricine crede în El – şi-L primeşte ca Mântuitor al Său personal – capătă prin Numele Lui iertarea păcatelor şi Împărăţia lui Dumnezeu.
Oricât de mari ar fi păcatele aceluia şi oricât de departe ar fi fost el (Fapte 10, 43 şi 13, 39; Rom 10, 4).
O, cât de nenorociţi sunt acei ce nu cred şi nu primesc această veste fericită şi mântuitoare că Hristos Iisus a venit în lume! Şi că El a şi adus mântuirea păcătoşilor. Că El este chiar acum şi chiar aici, îmbiindu-le şi lor în dar această mântuire numai prin credinţa şi prin ascultarea de El. O, ce nenorociţi sunt cei ce încă mai cred că Mesia nu a venit, ci mai aşteaptă şi acum alt Mesia şi nu pe Hristos!
Într-adevăr, ce nefericiţi sunt acei care mai cred şi acum că Iisus Hristos-Mesia încă n-a venit în lume! Care mai cred şi acum că El trebuie abia de acum încolo să vină, cine ştie când…
Aceştia aşteaptă în zadar, privind în viitor şi aşteptând un tren care a şi sosit şi a plecat de două mii de ani. Mesia-Hristos este aici. Şi îmbie pe orice om care vrea să creadă, ca să primească pe acest Mesia, acest tren, pentru a ajunge în Împărăţia Lui Cerească. Trenul spre Acolo va pleca în curând cu cei care se vor fi suit în el. Şi care vor fi rămas pe locul câştigat când au crezut în Hristos.
Dragă suflet de lângă mine, tu cum stai în privinţa asta?
Crezi tu că Hristos a venit?
Crezi tu că El a făcut mântuirea păcătoşilor prin Moartea şi Învierea Lui pentru toţi oamenii?
Crezi tu că El îţi poate da şi ţie, chiar acum, şi chiar aici, iertarea păcatelor şi mântuirea sufletului, dacă crezi în El şi primeşti pentru tine preţul Sângelui Său răscumpărător?
Crezi tu şi primeşti tu acest Cuvânt adevărat şi cu totul vrednic de primit?
Dacă crezi şi primeşti, îngenunchează şi tu, chiar aici şi chiar acum, cu lacrimi de căinţă şi de pocăinţă, predându-te lui Iisus şi punând legământ ca să-L iubeşti şi să-L urmezi până la moarte. Ca să primeşti şi tu un loc şi un drept în trenul mântuirii, împreună cu cei care, tot aşa, prin naşterea din nou, au apucat un loc slăvit aici. Şi aşteaptă cu bucurie ajungerea fericită în Ierusalimul cel Ceresc.
…Cel dintâi sunt eu
Dintre păcătoşii pe care Hristos Iisus a venit ca să-i mântuiască, cel dintâi sunt eu – spune Sfântul Apostol Pavel – dar am căpătat îndurare.
Spune un sfânt înţelept aşa: Dacă cel păcătos s-a îndreptat, niciodată să nu-i mai pomeneşti despre păcatele lui. Căci dacă acesta singur se recunoaşte mereu că a fost păcătos, nu trebuie să-i mai spună nimeni acest lucru.
Nu-i om mai virtuos ca acela care se recunoaşte singur că nu are nici o virtute. Fiindcă smerenia lui Dumnezeu este suma tuturor virtuţilor şi garanţia pentru care Dumnezeu dă totdeauna harul Său celui ce o are. După cum este scris: El dă harul celor smeriţi (Iac 4, 6).
Din pricina acestei smerenii, acela care s-a numit pe sine cel mai dintâi dintre păcătoşi a fost înălţat de Dumnezeu mai presus decât alţii dinaintea lui. După cum iarăşi este scris: Cel ce se poate face mai mic decât toţi este mai-marele tuturor.
Dacă ştiţi aceste lucruri, ferice de voi când le faceţi (In 13, 17).
Dorinţa după întâietatea în laude este una dintre cele mai mari şi mai greu de biruit ispite. Cu această ispită, diavolul nimiceşte pacea multor adunări şi mântuirea multor suflete credincioase.
Dorinţa de întâietate lumească a fost pricina pierzării unora dintre cei mai mari şi mai aleşi oameni ai Bibliei şi slujitori ai Bisericii lui Dumnezeu…
Începând cu Lucifer, îngerul căzut, potrivnicul lui Dumnezeu şi vrăjmaşul lui Hristos… şi sfârşind cu omul fărădelegii, care va îndrăzni să se înalţe mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau este vrednic de închinare, aşa încât se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept dumnezeu, şirul hămesiţilor după întâietate lumească este nesfârşit (II Tes 2, 4-12).
Foamea aceasta satanică după laude este cea mai cumplită şi mai nesăturată dintre toate patimile care macină şi năruiesc un suflet omenesc.
Sufletul stăpânit de dorinţa aceasta nu se dă înapoi de la nici o crimă pentru a o ajunge şi pentru a o păstra. Cele mai multe ucideri şi vânzări, nelegiuiri şi dezbinări s-au făcut şi se fac între oameni şi între credincioşi de către cei nebuni după întâietate. Care fac sau gândesc totul numai pentru asta.
Dar cine oare mai aleargă după întâietatea în smerenie şi ascultare de Dumnezeu şi de fraţi?
În gândirea şi în umblarea lumească, totul se zice şi se face potrivit ordinii acesteia: eu, tu, el. Adică:
1. Întâi eu. Eu sunt persoana întâi.
2. Apoi tu. Tu eşti persoana a doua.
3. Şi în urmă el. El este persoana a treia, persoana ultimă dintre toate şi în toate.
În practica vieţii şi în ordinea obişnuită în lume, asta înseamnă că interesul meu, pofta mea, avantajul meu trebuie să fie primele.
După aceea ale tale.
Şi numai dacă mai rămâne ceva apoi îi vine rândul şi lui. Adică de-aproapelui şi semenului nostru. Sau Domnului nostru, Care nu este – sau pare că nu este – de faţă.
Dar în gândirea şi în umblarea duhovnicească a credinciosului ordinea este chiar inversă:
1. El, adică Domnul, cauza şi voia Lui. Sau fratele şi semenul nostru.
2. Tu, adică cel mai apropiat, soţul, părintele, fiul şi fratele meu.
3. Şi, în urmă, eu, adică persoana mea, folosul meu, voia mea.
Cine umblă după felul dintâi, după felul lumesc, acela este un om firesc, un om rău, un om blestemat şi osândit la pedeapsa veşnică.
Cine umblă după felul al doilea, cel duhovnicesc, abia acela este un om bun, un om al lui Dumnezeu şi binecuvântat cu o răsplată veşnică. Pentru că felul dintâi este felul diavolului. Ci numai felul cel de-al doilea este al lui Hristos.
Într-un singur caz trebuie să spunem şi noi: cel dintâi sunt eu, în cazul acesta în care a spus acest cuvânt şi Sfântul Apostol Pavel: între păcătoşi.
Între păcătoşii care se recunosc pierduţi şi vin să se prăbuşească la picioarele Crucii lui Iisus, spre a se împărtăşi de spălarea Sângelui Său Sfânt, care pentru noi şi pentru mulţi s-a vărsat spre iertarea păcatelor.
Aici, da, aici trebuie să zicem şi noi şi să facem primii pasul recunoaşterii şi mărturisirii acesteia. O astfel de mărturisire şi de întoarcere ne-ar da dreptul la prima binecuvântare, cum a dat şi Sfântului Apostol care a spus aceste cuvinte.
Mântuitorul a spus: Unul este Primul între voi: Domnul şi Învăţătorul vostru. Dar voi sunteţi egali.
– Egali, da, a zis şi zice firea, tot firea omenească a unuia, dar între egali primul sunt eu.
– Ba eu! Ba eu! Ba eu! au zis atunci şi ceilalţi. Şi o ceartă lungă de aproape o mie de ani s-a încins şi continuă şi astăzi, pentru această întâietate…
Fără să fi învăţat nici unul, până azi, că ordinea lui Hristos este alta. Că întâietatea în ordinea lui Iisus este nu a celui ce pretinde, ci a celui ce renunţă… nu a celui care cere, ci a celui care lasă.
Nu a celui ce se înalţă, ci a celui ce se smereşte…
Căci nu cel ce se laudă singur este lăudat, ci acela pe care Domnul îl laudă. Şi nu acela ce se înalţă singur este înălţat, ci acela pe care Domnul îl înalţă.
Înţelegem oare şi noi acest lucru, măcar cum a dorit Domnul să-L înţeleagă ucenicii Săi, în vremea ispitei lor, când şi ei se certaseră tot pentru acest ruşinos şi satanic lucru: care să fie mai mare? (Lc 22, 24-27 şi In 13, 4-15).
Binecuvântat să fie acela care, dacă a înţeles acest adevăr mare şi sfânt, îl şi face cu inima şi fapta lui!