SFÂNTUL DIMITRIE AL ROSTOVULUI
Viaţa şi Omiliile, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003
Adevărata pocăinţă constă nu numai în a-ţi mărturisi sincer păcatele tale părintelui duhovnic, ci şi în a nu te mai întoarce la ele. Şi nu numai să nu te întorci la păcate, dar să şi plângi cu inima zdrobită pentru acelea pe care le-ai făcut înainte; şi nu numai să plângi pentru ele, dar să le şi îndrepţi prin nevoinţele pocăinţei, nevoinţe care nu numai că ar fi pe măsura păcatelor făcute de noi, dar le-ar şi întrece pe acestea. Deşartă este pocăinţa celui care vrea ca printr-o înfrânare de scurtă vreme de la mâncare şi printr-un post de o zi să acopere îmbuibarea şi beţia lui repetată! Nefolositoare este şi pocăinţa aceluia care crede că printr-o omorâre de scurtă durată a trupului îşi poate curăţa păcatele grele, de moarte, săvârşite timp de mulţi ani! Nedreaptă este şi pocăinţa celui care nădăjduieşte că prin câteva suspine şi câteva bătăi în piept să îndrepte multele lui nedreptăţi! Îndoielnică este iertarea păcatelor celui care gândeşte ca prin lacrimi puţine, fără ostenelile şi nevoinţele specifice adevăratei pocăinţe, îşi poate spăla multele lui fărădelegi şi necuraţii, şi astfel să se izbăvească de chinurile veşnice!
Multe lacrimi au vărsat ninivitenii şi mare le-a fost pocăinţa: şi toţi, de la cel mai mic până la cel mai mare, s-au îmbrăcat în sac, au hotărât să ţină post nu numai oamenii, ci şi vitele, şi s-au îndreptat către Dumnezeu în rugăciune de pocăinţă. Cu toate acestea, nu erau pe deplin convinşi că vor fi izbăviţi de pieirea care îi ameninţa, căci spuneau: „Poate că Dumnezeu Se va întoarce şi Se va milostivi şi va ţine în loc iuţimea mâniei Lui ca să nu pierim!” (Iona 3, 9). Şi dacă ei, după o asemenea pocăinţă, tot nu erau convinşi că Dumnezeu îi va milui şi le va ierta păcatele, atunci cum poate fi convins acela care crede că printr-o pocăinţă scurtă şi câteva lacrimi se va curăţi de păcatele lui multe şi grele? S-ar putea spune: „Ninivitenii erau păgâni, ei nu ştiau ce spune Scriptura: «Inimă înfrânta şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi» (Ps. 50, 18); «Aproape este Domnul de cei umiliţi la inima şi pe cei smeriţi cu duhul îi va mântui» (Ps. 33, 17); «Zis-am: Marturisi-voi fărădelegea mea Domnului; şi Tu ai iertat nelegiuirea păcatului meu» (Ps. 31, 6). Iar noi, credincioşii, nădăjduim că şi puţinele lacrimi, îmbinate cu mărturisirea păcatelor, pot primi de la Domnul iertarea lor”. La aceasta îţi voi răspunde: desigur, pot, însă numai la aceia care se află la sfârşitul vieţii lor şi cărora nu le-a mai rămas timp pentru plângerea păcatelor şi pentru nevoinţe. Pe aceştia Domnul îi va milui chiar şi numai pentru zdrobirea inimii. Ca exemplu îl avem pe tâlharul de pe cruce. Dar de la omul sănătos, care are timp pentru pocăinţă, Dumnezeu cere multe lacrimi, multe osteneli şi nevoinţe, până când aceste nevoinţe ale pocăinţei vor fi pe măsura sau, mai bine zis, vor întrece păcatele săvârşite înainte. Iată ce trebuie să mai spunem despre lacrimi: există oameni care uneori au inimă înduioşată şi plâng pentru păcatele lor, dar tot nu încetează să păcătuiască; ce folos au aceste lacrimi dacă oamenii nu îşi îndreaptă viaţa lor? Unii chiar îşi mărturisesc păcatele lor cu lacrimi, dar apoi se întorc iarăşi la aceleaşi păcate; ce folos au ei de la lacrimile vărsate când, după aceea, se afundă iarăşi cu atâta plăcere în păcatul dinainte? Aşadar nu sunt de ajuns numai înduioşarea şi zdrobirea inimii pentru puţină vreme, fără pocăinţă adevărată, căci pocăinţa cea adevărată constă nu numai în faptul de a regreta şi a plânge pentru păcate, ci şi în faptul de a nu te mai întoarce la ele, iar pentru acele păcate care sunt deja săvârşite, trebuie să săvârşeşti nevoinţele pocăinţei.
Apostolul Pavel spune că Esau „deşi cu lacrimi a căutat, n-a mai avut cum să schimbe hotărârea” (Evr. 12, 17). De ce nu au fost primite de către Dumnezeu lacrimile acestui păcătos, de ce nu au curăţit ele păcatele lui? Sfântul Ioan Gură de Aur răspunde la această întrebare astfel: „El n-a mai avut cum să schimbe hotărârea, pentru că nu s-a arătat el însuşi vrednic de pocăinţă”.
Un altul poate spune: „Apostolul Petru a plâns puţin şi a primit iertarea păcatului său; aşa şi mie mi se vor ierta păcatele, fără să am osteneli îndelungate de pocăinţă, dacă voi plânge măcar un ceas înaintea Domnului”. Acestuia îi va răspunde în locul meu însuşi ucenicul Apostolului Petru, Sfântul Clement. El spune că Sfântul Petru în fiecare noapte, auzind cântarea cocoşului, îşi amintea imediat lepădarea lui de Hristos, se ridica din patul său şi cădea la pământ, plângând cu amar şi vărsând multe lacrimi, şi aşa a făcut în tot timpul vieţii lui. Iar istoricul bisericesc Nichifor adaugă faptul că ochii Sfântului Apostol, din pricina plânsului zilnic, erau întotdeauna roşii şi parcă însângeraţi. Iată care a fost pocăinţa lui Petru! Dar tu, care nădăjduieşti să-ţi plângi toate păcatele tale într-un ceas, poţi să plângi cu atâta amar, cum a plâns Petru? Poţi să te tânguieşti în fiecare noapte aşa cum s-a tânguit el? Eşti în stare să săvârşeşti acele osteneli şi nevoinţe pe care le-a săvârşit Sfântul Petru, de dragul Domnului său, pentru lepădarea sa, chiar până la răstignirea cu capul în jos pe cruce?
Aşadar nu te încrede în puţina zdrobire a inimii tale şi nu-ţi pune nădejdea în firava ta osteneală şi în scurta ta nevoinţă: fă înaintea Domnului pocăinţă pe măsura păcatelor tale mari şi chiar mai mare decât ele, cu multe lacrimi, şi abia atunci o, păcătosule, să aştepţi milă de la El! Apostolul spune: „Căci precum aţi făcut mădularele voastre roabe necurăţiei şi fărădelegii, spre fărădelege, tot aşa faceţi acum mădularele voastre roabele dreptăţii, spre sfinţire” (Rom. 6, 19). Iar Sfântul Grigorie Dialogul spune: „Pocăinţa se cunoaşte după roade, nu după rădăcina sau frunze: Domnul l-a blestemat pe smochinul care avea numai frunze, însa era neroditor; tot aşa nu primeşte nici simpla mărturisire a păcatelor fără rod – omorârea trupului (ca o nevoinţă a pocăinţei)”. Luaţi aminte la aceste cuvinte; rădăcina pocăinţei este buna intenţie de a mărturisi păcatele, frunzele sunt însăşi mărturisirea păcatelor către Dumnezeu înaintea părintelui duhovnic şi făgăduinţa de îndreptare, iar roadele pocăinţei sunt viaţa virtuoasă şi ostenelile căinţei. După aceste roade se şi cunoaşte adevărata pocăinţă. Întăreşte buna ta intenţie să fie ca o rădăcină; înmulţeşte cuvintele mărturisirii păcatelor tale spre a fi ca frunzele în copac; însă dacă, după aceea, nu vei aduce roade vrednice de pocăinţă, dacă nu îţi vei îndrepta viaţa ta şi nu vei înlocui păcatele tale cu virtuţile opuse lor, atunci vei fi un pom nevrednic de binecuvântarea lui Dumnezeu, şi mai mult decât aceasta: teme-te de blestemul lui Dumnezeu!
În Sfânta Scriptură citim despre doi păcătoşi care s-au căit deopotrivă pentru păcatele lor şi le-au mărturisit înaintea lui Dumnezeu. Aceştia au fost Saul şi David. Însă nu au primit amândoi iertare de la Dumnezeu. Saul a spus: „Am păcătuit călcând porunca Domnului” (1 Regi 15, 24). David a spus: „Am păcătuit înaintea Domnului meu”. Însă David a primit iertare şi s-a mântuit, iar Saul nu s-a învrednicit de iertare şi a pierit în mânia Domnului. De ce s-a întâmplat aşa? Oare Domnul a judecat nedrept pe cei doi păcătoşi care I s-au spovedit, pe unul miluindu-l, iar pe celălalt respingându-l? Nu! „Credincios este Domnul întru cuvintele Sale şi cuvios întru toate lucrurile Sale” (Ps. 144, 13). Vinovat este însuşi păcătosul neiertat, adică Saul: în cuvinte el şi-a mărturisit păcatul lui, însă nu a făcut pocăinţă adevărată şi nu s-a îndreptat, deşi avea timp destul pentru acestea. Iar David, după mărturisirea păcatului său, cât s-a nevoit în pocăinţă! În fiecare noapte uda patul cu lacrimile lui, se deştepta la miezul nopţii, mânca cenuşa în loc de pâine şi băutura lui o amesteca cu plânsul; se istovise din pricina postului, îşi omora trupul şi se smerea înaintea Domnului, îmbrăcându-se în sac şi având capul presărat cu cenuşa. Şi pentru aceste osteneli ale pocăinţei nu numai că a primit iertarea păcatului său, dar a devenit şi alesul cel iubit al lui Dumnezeu. Iar Saul, care şi-a spovedit numai cu gura păcatul său şi nu s-a ostenit să facă pocăinţă, a rămas pe veci neiertat…
Aşadar nimeni să nu nădăjduiască să se curăţească de păcatele sale mari numai prin spovedanie şi puţină zdrobire a inimii, fără ostenelile şi nevoinţele specifice adevăratei pocăinţe dacă, având vreme să-şi îndrepte viaţa, se leneveşte să împlinească acest lucru cu fapta. Mai bine să îl urmăm pe David care spune: „Că fărădelegea mea eu o voi vesti şi mă voi îngriji pentru păcatul meu” (Ps. 37, 18). Vedeţi, el nu se mulţumeşte numai cu mărturisirea fărădelegii lui, ci se îngrijeşte să o şi îndrepte: voi mărturisi – spune el – păcatul meu şi mă voi osteni să-l îndrept. Căci ce folos este în a deschide rana şi nu a pune pe ea plasturele care trebuie? Ce folos este în a-ţi mărturisi păcatele, iar apoi în a nu săvârşi ostenelile pocăinţei pentru ele şi a nu-ţi îndrepta viaţa? […]
Sursa aici: