Traian DORZ, Hristos – Mărturia mea capitolul 34
Traian-DORZ-060

Oriunde-aş fi, de-orice Rusalii, să vin în trup, în duh sau vis,
să-mbrăţişez cu flori şi lacrimi mormântul sfânt – cum am promis,
şi-aici, un suflet cu-nfrăţirea, să-mi re-nnoiesc cu foc şi dor
un legământ până la moarte lâng-un mormânt nemuritor.

De trei ori până acum am fost hotărât să pun capăt acestei istorisiri, când ici, când colo, dar de fiecare dată altceva nou şi puternic a intervenit pentru a mă sili să încep iarăşi. Starea grea a sănătăţii mele, bătrâneţea şi neputinţele în care mă găsesc, credeam că nu-mi vor mai aduce nici un eveniment vrednic să‑l consemnez aici. Că nu am a mai aşteptat decât sfârşitul acestei vieţi care a început să-mi pară că a ţinut neobişnuit de mult. Am acum aproape şaptezeci de ani şi mai că nu-mi dau seama cum au trecut aceşti din urmă patruzeci de ani ai mei…
Dar evenimentele vin, din ce în ce tot mai noi, şi împing tot mai puternic înainte desfăşurarea luptei noastre mereu tot mai frumoase şi mai angajate. Acum numai Singur Domnul ştie ce ne mai aşteaptă chiar în viitorul cel mai apropiat şi ce întorsătură vor mai lua lucrurile cu privire la noi. Niciodată parcă n-am fost atât de conştienţi şi de puternic angajaţi. Potrivnicul n-a fost parcă niciodată atât de concentrat şi de atent numai asupra noastră ca acum. Dar parcă nici Domnul n-a lucrat chiar atât de vizibil şi de direct pentru noi ca în aceste vremuri.

Fraţii sunt peste tot ţinuţi foarte îndeaproape sub supravegherea autorităţilor. Convorbirile telefonice, corespondenţa poştală, deplasările fraţilor lucrători le simţim sever şi îndeaproape controlate. Au loc, din timp în timp şi de la caz la caz, controale acasă, percheziţii, amenzi, anchete şi ameninţări. Au fost confiscate Biblii, cărţi şi caiete cu cântări, casete şi benzi cu meditaţii, vorbiri, rugăciuni şi cântări frăţeşti, corespondenţă – şi orice alt material religios, mai ales cele în legătură cu mine. Sunt căutate manuscrisele mele, iar cei la care se află ceva sunt întrebaţi îndeaproape despre relaţiile lor cu mine.

Dar în acelaşi timp, în mare, Lucrarea Domnului merge înainte. Nunţile nu se mai fac cu chemări şi vestiri largi ca mai înainte, tocmai pentru a nu se mai aduna mulţimi mari de fraţi şi surori, ca să nu le dăm prilej să ne acuze de provocări.

Toate prilejurile de adunări, botezuri, nunţi, aniversări şi chiar înmormântări şi parastase, care înainte erau folosite din plin pentru adunări mari, acum am început să le folosim mai restrânse, mai locale, pe regiuni mici, pentru a evita marile aglomerări. Fraţii s-au înmulţit. Chiar şi în mod restrâns dacă se adună, sunt îngrijorător de mulţi. Mai ales tineret. Lucrul acesta, cu cât este mai îmbucurător pentru Domnul, cu atât este mai îngrijorător pentru potrivnicul Lui.

Din cauză că se vede clar o tot mai puternică participare a tineretului în adunările Oastei Domnului, atacurile împotriva noastră se înmulţesc în număr şi cresc în vrăjmăşie. Sunt inventate împotriva noastră tot felul de învinuiri mincinoase şi grave, fără ca nimeni să fie silit să dovedească în vreun fel acuzele care ni se aduc. Ori să ni se dea nouă vreo posibilitate să ne apărăm acolo unde suntem învinuiţi. Se iau tot felul de măsuri, atât împotriva unor fraţi şi a unor adunări pe plan local, cât şi împotriva Oastei Domnului şi a mea, în special, prin unele ziare locale şi mai ales prin ziarul central, «Scânteia Tineretului», din Bucureşti. E de la sine înţeles că aceste măsuri se iau împotriva noastră tocmai din pricina marelui număr de tineri care vin la adunările Oastei, pentru a-i îndepărta pe aceştia de Dumnezeu şi pentru a-i împiedica pe alţii să vină la El.

Deşi în adunările noastre nu s-a spus niciodată nici un cuvânt vătămător pentru stăpânirea lumească, ci dimpotrivă, numai îndemnuri evanghelice de supunere, de ascultare, de conştiinciozitate, de respect sfânt atât faţă de mai-marii poporului sau ai Bisericii, cât şi faţă de muncă ori faţă de toate obligaţiile cetăţeneşti, totuşi suntem învinuiţi de apartenenţe şi activităţi politice şi antistatale pe care niciodată nu le-am avut. Din copilărie fiind credincioşi şi total străini de toate acestea. Apoi în toate rugăciunile noastre, chiar şi de acasă şi din singurătate, noi mijlocim cu sinceritate înaintea lui Dumnezeu pentru mai-marii ţării noastre şi ai Bisericii noastre, pentru că aşa ne învaţă pe noi Cuvântul lui Dumnezeu (Rom 13, 1-4).

Şi totuşi, iată, suntem socotiţi ca nişte răufăcători, ca o „grupare anarhistă de indivizi fără căpătâi şi conştiinţă, care şi-au pierdut până şi calitatea de om…“, scornindu-se împotriva noastră cele mai grave şi mai neadevărate învinuiri şi batjocuri, total inventate şi imposibil de dovedit.

De pildă, după o serie de alte articole cu referiri directe şi insultătoare atât la adresa Oastei Domnului, cât şi a mea personală, ziarul «Scânteia Tineretului» apărut sâmbătă, 25 iunie 1983 (sâmbăta Rusaliilor) a publicat iarăşi pe o pagină aproape întreagă alte articole pline de alte grave calomnii şi răstălmăciri.

În unul dintre acestea se făcea o răutăcioasă recenzie asupra cărţii mele „Osana, Osana“… Şi cel care se pretindea un mare cunoscător mistifica pasaje întregi, citate ca fiind din carte, denaturând şi batjocorind întregul ei conţinut. Cine cunoaşte cartea îşi poate închipui ce nivel moral sau ce competenţă de specialitate avea acel cadru universitar, Petre Bieltz (tot un nume străin), care semna acel articol.

Dar el mai spunea acolo că o anume Asociaţie Culturală dintr-o ţară apuseană a premiat această lucrare a mea şi mi-a trimis un frumos premiu în valută pentru ea…

Cred că şi asta era tot o minciună sau nu ştiu ce să mai zic, fiindcă, de fapt, eu n-am primit absolut nimic de felul acesta…

Eu nu pot să ştiu ce este adevărat şi ce nu din cele scrise cu privire la premiile care mi s-ar fi acordat de către o fundaţie particulară din străinătate! Eu personal, repet, nu am primit nici o înştiinţare de nicăieri despre aceasta. Poate este un adevăr, poate este o scornire, nu ştiu.

Dar, chiar dacă ar fi un adevăr acest premiu, eu cred că faptul că cineva dintr-o ţară civilizată străină apreciază atât de mult pe unul din neamul tău ar trebui să-l bucure pe orice fiu al acestui neam. Fiindcă cinstea aceasta se răsfrânge asupra tuturor. Numai că ura unilaterală şi oarbă îl împiedică pe nenorocitul care o are de la orice bucurie. O, dacă ar vedea nenorocitul care face (şi cel care îl inspiră) acest adevăr!

Chiar pe cealaltă pagină a aceleiaşi foi, se făcea o altă apreciere pentru o altă distincţie dată de o altă ţară unui alt fiu al patriei noastre. Dar despre această apreciere era scris în modul cel mai elogios. De ce oare? Ne întrebăm şi noi: Cui foloseşte? De ce poate fi omul atât de nedrept şi de orbit? Dar ce îngust şi ce necinstit poate judeca omul fără Dumnezeu chiar şi în cele mai evidente şi mai clare lucruri! Cum respinge ura chiar şi cele mai frumoase adevăruri, măcinându-şi singură vasul în care s-a adăpostit…

Domnul să aibă milă şi de acest amărât scriitoraş şi să-l ajute să mănânce şi el o pâine câştigată cu o altă muncă, mai cinstită, şi el, şi urmaşii lui primejduiţi de el. Mulţi fraţi mi-au cerut voie să le răspundă ei în locul meu celor de la acest ziar şi de la altele care au mai scris astfel. Unora le-am dat voie, altora le-am spus: Mai bine să vă rugaţi lui Dumnezeu pentru iertarea şi mântuirea lor, cum fac şi eu însumi… Cred însă că nu mulţi le-au scris, dar că toţi s-au rugat. Şi Dumnezeu, desigur, le va răsplăti după faptele lor. Dar să aibă milă măcar de urmaşii lor, poate nevinovaţi, căci de multe ori tocmai aceştia ajung să plătească faptele părinţilor lor, după cum scrie Cartea Sfântă: „părinţii mănâncă aguridă, iar copiilor li se strepezesc dinţii“ (Ier 31, 29).

Dar, chiar a doua zi după apariţia acestui articol din ziarul despre care am scris, Dumnezeul nostru Puternic şi Fericit ne arăta prin mormântul nemuritor al părintelui nostru şi profetul Său, de la Sibiu, un adevăr de neuitat: că tot ce ne fac oamenii nouă rău, El întoarce îndată spre cel mai mare bine al nostru. Şi din orice întristare care ni se face nouă din pricina Numelui Său Sfânt, El face să iasă pentru noi chiar îndată după aceea cea mai mare binecuvântare.

Iată despre ce este vorba:

După cum se ştie, la mormântul părintelui Iosif de la Sibiu se fac anual două mari strângeri frăţeşti aniversare. Una în ziua de 12 februarie, ziua trecerii sale la Domnul. Şi a doua, în ziua de Rusalii, ziua Pogorârii Duhului Sfânt, care a fost declarată de el însuşi Sărbătoarea Oastei Domnului şi lăsată de el prin testament ca o zi în care fraţii să vină la mormântul său pentru reculegere şi mângâiere.

De data acestor Rusalii, care în acest an se sărbătoreau la 26 iunie, hotărâsem cu câţiva fraţi mai apropiaţi şi în mod tainic să facem un parastas, o rugăciune cu daruri la mormântul celor iubiţi, după bunul şi străbunul obicei al credinţei noastre. Era şi o datorie creştinească a noastră faţă de memoria părintelui nostru, dar şi de respectare a unui procedeu frumos şi evanghelic (Mt 10, 42; Mc 9, 41).

Am hotărât deci, împreună cu aceşti fraţi şi cu familia trupească a urmaşilor părintelui Iosif din Sibiu, să ne pregătim cu ceva daruri în numele Domnului şi al părintelui pentru fraţii care vor participa, chemând şi pe preotul locului, care, împreună şi cu alţi fraţi-preoţi din Oastea Domnului, să facă slujba obişnuită de rugăciune la mormânt. Iar noi, toţi cei prezenţi, să-i însoţim cu glasurile şi cu lacrimile noastre…

Se obişnuieşte, cu aceste ocazii, să se dea celor prezenţi, în numele neprihănitului pentru care se face pomenirea aceasta, câte o pâinişoară, o lumânare care se aprinde în timpul rugăciunii, o batistă ori un ştergar, spre amintire din partea celui pentru care se face rugăciunea şi reculegerea aceasta. Toate acestea le-am pregătit din timp. Dar, socotind după toţi anii de până acum, când participaseră un număr cam până la cel mult două sute de fraţi, ne-am sfătuit ca de data asta să ne pregătim pentru trei sute de participanţi. Mai bine să rămână ceva decât să nu ajungă. Şi aşa am făcut.

Dar când, în dimineaţa Sfintei Sărbători de Rusalii, noi am mers la mormânt, după cum ne pregătisem, acolo încă din zorii zilei erau sosiţi o mare mulţime de fraţi şi surori… Erau cel puţin o mie de suflete. Şi încă mai soseau. Mai veneau grupuri-grupuri, pe jos, cu maşini, cu autobuze… Era şi un timp frumos, cu cerul întreg senin, cu un aer sărbătoresc şi unic. Extraordinar ce minune face Dumnezeu pentru Lucrarea Sa şi pentru alesul Său! Ni s-au umplut sufletele de lumină şi de putere, cum trebuie să fi fost ale Sfinţilor Apostoli în ziua celei dintâi Cincizecimi creştine. Era un vuiet ca atunci. Şi mormântul acesta nemuritor care este viu şi vorbeşte atât de puternic era acoperit de flori şi de lacrimi. Florile şi lacrimile nu se usucă niciodată aici.

Ce deosebire între mormântul părintelui Iosif şi ale marilor săi prigonitori! Ale acelora sunt acoperite de bălării şi nu le mai cercetează nimeni niciodată, pe când mormântul lui, iată… O mare de feţe strălucitoare, de ochi înlăcrimaţi, de mâini ţinând fiecare câte un mănunchi de flori pentru cel ce-i făcuse, în Domnul, fiecăruia un bine de neuitat. Ce minunate sunt adevărurile şi învăţămintele acestui mormânt nemuritor!…

Şi peste optzeci la sută dintre cei prezenţi sunt tineri, în jur de douăzeci de ani. Tineret frumos, sănătos, entuziast şi fericit prin Hristos, Care umple inimile lor. Ce viitor fericit pregăteşte Hristos prin Evanghelia Sa acestui neam şi acestei Lucrări a Lui!…

Tinerii noştri fraţi au pregătit îndată şi o staţie de amplificare, fără de care vorbirile n-ar fi putut fi auzite până la marginile mulţimii de suflete. Şi astfel, de la ora şapte dimineaţa, a început programul adunării, transmis prin staţie, pentru a fi auzit de mulţimea care umpluse totul. Erau aici fraţi şi surori veniţi din toate judeţele ţării. Niciodată, de la 16 februarie 1938, nu mai veniseră aici deodată atât de multe suflete. Şi nu mai văzusem o aşa mare mulţime de fraţi în jurul acestui mormânt. Cum oare i-a înştiinţat deodată Duhul Sfânt pe toţi?

M-am uitat peste cei prezenţi până unde i-am putut vedea şi recunoaşte: în afară de cei patru sau cinci care fusesem aici în 1938 – părintele Vladimir, fratele Leon Andronic, Ioan Opriş… – toţi ceilalţi, dar absolut toţi erau noi şi tineri. Alte feţe, dar aceeaşi lumină. Alte inimi, dar acelaşi foc. Alţi ochi, dar aceleaşi lacrimi. Alte trupuri, dar acelaşi duh. Alte voci, dar aceeaşi cântare. Alte glasuri, dar acelaşi Cuvânt. Slavă veşnică Ţie, Marele nostru Dumnezeu şi Mângâietor, cum ştii Tu să lucrezi, cum faci Tu dreptate! Cum ştii Tu să dovedeşti în faţa tuturor celor care au ochi de văzut şi văd care este adevărul cel ales şi iubit de Tine! Care este alegerea şi care sunt aleşii Tăi!

S-au perindat la cuvânt zeci de vorbitori şi de declamatoare, tinere şi tineri, înflăcăraţi, înlăcrimaţi, cutremuraţi, înaripaţi şi puternic inspiraţi şi însufleţiţi de revărsarea Duhului Sfânt şi de dragostea recunoscătoare.

La urmă, o rugăciune mişcătoare a încheiat totul cu înnoirea acelui legământ pus aici (acum patruzeci şi cinci de ani), lângă mormântul acesta. Între cei de acum şi cei de atunci parcă nu trecuse aproape o jumătate de veac. Totul părea atât de viu şi de proaspăt şi acum, ca atunci.

Cât de adevărat este că dragostea adevărată este nemuritoare! Şi că adevăratul legământ rămâne acelaşi pe vecii vecilor!

Sunt alte suflete, dar este acelaşi ideal divin. Sunt alte vremuri, dar este acelaşi adevăr. Sunt alţi fraţi, dar aceeaşi Lucrare mântuitoare şi vie, spre mântuirea neamului acestuia şi poate a multor altora. Spre renaşterea Bisericii noastre şi poate a multor altora. Spre mântuirea sufletelor noastre şi poate a multor altora…

Este limpede că, dacă vreodată va veni mântuirea acestui popor şi renaşterea acestei Biserici, acestea nu vor putea veni decât de la Dumnezeu, dar prin Lucrarea Oastei Domnului.

Dacă nu vor veni de la El şi prin ea, nu vor mai veni, poate, niciodată. Că tocmai aşa a rânduit El. Ce bine se vede şi acum aici!

Preotul chemat, venit la încheierea adunării frăţeşti pentru îndeplinirea slujbei de pomenire, era unul dintr-o generaţie mai nouă de preoţi ai Sibiului. Acesta nu-l cunoscuse pe părintele Iosif, dar, desigur, i se spusese cu totul alt­ceva decât adevărul despre acest om şi despre Oastea Domnului. El vedea pentru prima dată acum adevărul şi realitatea acestei Lucrări uriaşe. A rămas de-a dreptul uluit văzând şi auzind aici ceva nemaivăzut şi nemaiauzit de el.

Înflăcărat şi el de Duhul Sfânt, Care Se pogorâse atât de puternic peste toţi cei care erau aici, a rostit fiecare cuvânt al său neobişnuit de puternic şi de mişcat, înălţând el însuşi – în numele Bisericii pe care o reprezenta şi care, cândva, îl osândise pe părintele nostru – numele şi meritele acestuia neobişnuit de sus. Pomenind în rugăciunile sale împreună cu numele părintelui nostru şi numele mitropolitului care l-a prigonit pe acesta în viaţa sa pământească, a fost o dovadă evanghelică despre adevăratele noastre simţăminte ascultătoare de Cuvântul Sfânt: „Rugaţi-vă pentru cei ce vă prigonesc şi vă asupresc pe voi!“…

Am aflat că, în vremea aceea, pe furiş şi pe la margini, strecurându-se ca nişte stafii, au fost acolo şi două umbre de tristă amintire, una mai veche şi alta mai nouă – Secaş şi Moldoveanu – care, amândoi, batjocoriseră fiecare în felul său acest nume şi acest mormânt. Se strecuraseră să vadă ce este acolo, pentru că vestea umpluse oraşul. Sărmanii de ei, dacă ar fi cunoscut ei adevărul şi ar fi înţeles ei ce înseamnă asta, chiar şi pentru mântuirea lor! Dar, plini de alte duhuri, ei n-au înţeles pe Duhul Sfânt şi îşi vor chinui mai departe neputinţa urii lor în insulte şi batjocuri, cum sunt obişnuiţi. Până în ziua când veşnic vom fi despărţiţi…

Un frate spunea că Moldoveanu, apropiindu-se de el, i-ar fi zis dispreţuitor:

– De când parastas la mormânt?

– De când suntem creştini, de când suntem în Oastea Domnului! i-a răspuns fratele mustrător şi plin de compătimire pentru starea lui.

– V-aţi făcut un idol din mormântul acesta! a repetat el, depărtându-se. Cum mai zisese şi altădată, altor fraţi. Şi cum îi mai învăţase şi pe alţi sibieni să spună, spre nefericirea lor…

Ce trist că în acest fel de oameni ura şi diversiunea au otrăvit tot ce mai era bun!

La desfăşurarea slujbei religioase, răspunsurile au fost date de către toată mulţimea fraţilor prezenţi, cu lumânările aprinse în mâini. Ce privelişte unică şi înălţătoare! Ce adevăr unic şi minunat ne grăiesc nouă şi tuturor astăzi Duhul Sfânt şi mormântul acestui profet al Său, mereu viu şi mereu proaspăt! În toţi ochii străluceşte lumina înţelegerii sale. Şi în toate inimile arde puternic voinţa împlinirii lui.

La încheierea de la ora trei după-masă, fraţii s-au despărţit îmbrăţişându-se fericiţi şi sărutându-se pe lacrimile dragostei nemuritoare. Mulţumind lui Dumnezeu pentru minunea neobişnuită a sărbătorii şi a adevărului pe care îl trăiseră.

Părinte Iosif – şi voi, toţi înaintaşii noştri care sunteţi acum acolo Sus, în slavă, între cei care cântă pe marea de cristal, în Noul Ierusalim, cu harfele lui Dumnezeu în mâini – bucuraţi-vă şi lăudaţi pe Mântuitorul şi Dumnezeul nostru Iisus Biruitorul pentru biruinţa pe care a dat-o El şi astăzi Lucrării Oastei Sale şi jertfelor noastre! Acesta este răspunsul Lui la toate batjocurile şi împotrivirile faţă de noi ale vrăjmaşilor Lui care ne prigonesc pe noi pentru El, cum L-au prigonit şi pe El pentru noi.

Şi cu cât ne vor blestema ei mai mult, cu atât rugaţi-vă şi voi acolo împreună cu noi aici, ca El cu atât mai mult să ne binecuvânteze, întorcând spre Slava Lui şi spre binele Lucrării Oastei Sale tot răul pe care ni-l fac şi mai vor să ni-l facă ei nouă!

*

*   *

O, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor Iisus Hristos, slavă veşnică Numelui Tău Biruitor şi Strălucit!

Eu închei – deocamdată – aici aceste rânduri proşternute la picioarele Tale în cel mai cutremurător şi mai smerit fel, mulţumindu-Ţi cu toată recunoştinţa de care este în stare sufletul meu scăldat în lacrimi fierbinţi pentru tot ce ai făcut Tu cu noi şi pentru noi. Şi pentru ajutorul pe care mi L-ai dat să ajung şi eu până aici.

Pentru aceasta, numai Ţie Ţi se cuvine toată slava şi toată mulţumirea, căci numai datorită Harului Tău s-a făcut tot ce s-a putut face.

Numai Singur Tu ştii unde mă aşteaptă şi pe mine un Nebo, ca şi pe părintele şi înaintaşul meu. Dar, Te rog, dă-mi şi mie, până în clipa când voi închide ochii, bucuria de a vedea în zarea apropiată strălucirea Ierusalimului Tău Ceresc şi Oştirea Ta Biruitoare – frăţietatea mea dulce şi dragă – înaintând spre el tot mai unită, tot mai frumoasă şi tot mai mare, avându-Te în frunte pe Tine, Măreţul ei Mântuitor şi Dumnezeu, Iisus Hristos.

Pe tot drumul pe care-l mai avem de parcurs până la intrarea pe Porţi în Cetate, Te rugăm, Iisuse Doamne, întăreşte-i pe toţi fraţii şi surorile noastre, pe toţi tinerii şi urmaşii noştri, pentru ca nici unii să nu se poată nici despărţi şi nici lepăda de Tine şi de Oastea Ta, în nici un fel şi niciodată. Ci mărturisind cu un curaj demn şi sfânt de fiecare dată şi în faţa oricui credinţa şi dragostea lor fierbinte faţă de Tine, să se întoarcă din faţa tuturor în faţa Ta, cu nevinovăţie şi cu biruinţă.

Ai Tăi suntem, Dulce Iisus, Drag Iisus, Scump Iisus şi Bun Iisus, pe viaţa şi pe moartea noastră, fiindcă Tu ne-ai răscumpărat prin Viaţa şi prin Moartea Ta. Ţie dorim să-Ţi slujim în aşa fel încât – la orice oră din zi sau noapte ne-ai chema Tu pe noi ori vei veni Tu – noi să-Ţi putem vedea cu bucurie Faţa Ta şi să putem auzi dulcea Ta primire în Slava Ta: „Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu!…“

Ajută-ne atunci să intrăm fericiţi în moştenirea Împărăţiei Tale, împreună cu înaintaşii şi cu urmaşii noştri. În Împărăţia Ta dorită şi scumpă, pentru care împreună cu Tine şi cu ai Tăi am luptat şi am suferit, am cântat şi am plâns, am trăit şi am murit, totdeauna crezând în ea şi aşteptând-o.

Cu tot sufletul nostru Îţi aducem Ţie cele mai nemuritoare cântări şi adoraţii încă de pe acest pământ, până când va deveni şi el Cer.

 

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Slavă veşnică Ţ I E ,

Marele nostru Mântuitor şi Dumnezeu,

I I S U S H R I S T O S !

Amin.

Lasă un răspuns


*