Era alt februarie… al treilea neuitat februarie al nostru.
Primul fusese al părintelui Ouatu, în 1937;
al doilea, al părintelui Iosif, în 1938,
al treilea, acesta, acum, în 1947, al fratelui Marini.

…La zece zile după mama sa, în aceeaşi zi şi în aceeaşi cameră de spital, trecură la Domnul, în cel mai liniştit fel, unul lângă altul şi unul după altul, fratele Marini şi tatăl său…
Au fost duşi şi aşezaţi amândoi în două sicrie, unul lângă celălalt, în casa familială din Săsciori.
Aici s-au petrecut seara întâi şi a doua de priveghere.
Pentru slujba înmormântării însă, sicriele au fost mutate în locul mai larg al Casei Culturale, de lângă biserică.
Ce zguduitor ne-am adus aminte că, în urmă cu exact un an, aici, în Casa asta, chiar de pe locul unde este aşezat acum sicriul său, fratele Marini le vorbise atunci sătenilor săi şi nouă tuturor, cu o înflăcărare de neuitat profet, adevărurile cutremurătoare ale lui Dumnezeu.
Acum, iată, privim cu toţii la nemişcata lui pace şi la măreţia veşnică din care ne grăieşte el mai mult şi mai puternic decât cu orice cuvânt.

Era 2 februarie – sărbătoarea Întâmpinării Domnului. Ce semnificaţie zguduitoare! Fratele nostru pleca fericit în întâmpinarea Domnului său, în sărbătoarea Întâmpinării Sale…
În dimineaţa aceea de 2 februarie, lângă sicriul lui am scris „Martor credincios“ – cum scrisesem înainte cu nouă ani, în 12 februarie, lângă sicriul părintelui, „Pasăre măiastră“.

L-am petrecut la mormânt cu această cântare, cântată cu lacrimi pe aceeaşi melodie:

Martor credincios al Jertfei lui Hristos,
sol al Vestei Bune, vrednic credincios,
ţi-ai sfârşit lucrarea, lupta ţi-ai sfârşit,
ai plecat la Domnul, Care L-ai iubit.

Pildă de lumină, ai trăit mereu
rob al rugăciunii către Dumnezeu,
jertfă a chemării, strigăt desluşit,
suflet de apostol, frate preaiubit.

Mare-a fost credinţa care te-a purtat,
luminoasă Calea care-ai arătat,
limpede Cuvântul care l-ai adus,
martor sfânt al Oastei Domnului Iisus.

Drumul sfânt pe care tu l-ai arătat
duce-n Canaanul binecuvântat,
în Ierusalimul sfânt şi luminos
prin solia Oastei Domnului Hristos.

– Sus, în fericirea ce-a nădăjduit,
dă-i, Iisuse Doamne, locul strălucit
lângă toţi aceia care Ţi-au urmat
şi cu strălucire i-ai încununat.

Iar pe noi, Iisuse, când ne vei chema,
lângă ei ne-aşază Sus, la dreapta Ta,
şi ne dă cununa lor de mucenici
tot aşa-mpreună, cum am fost aici.

– Martor credincios al harului Slăvit,
roagă-te la Domnul nostru Preaiubit
să ne-ajute, drumul greu şi luminos,
să-l sfârşim cu bine, martor credincios.

Era alt februarie… al treilea neuitat februarie al nostru.
Primul fusese al părintelui Ouatu, în 1937;
al doilea, al părintelui Iosif, în 1938,
al treilea, acesta, acum, în 1947, al fratelui Marini.
Oare cine ni-l va face neuitat pe cel de al patrulea?
Pentru mine, cel puţin, „al patrulea“ avea să fie peste 20 de ani. În acel tot februarie (din 1967) când voi păşi în urma carului cu boi pe drumul care duce spre cimitir, conducând spre veşnicie sicriul tatălui meu Constantin… (Carul lui cel cu boi frumoşi… în care dusese cu atâta drag cândva cărţile şi revistele sfinte ce cuprindeau în ele Cuvântul cel scump al lui Dumnezeu, pe care şi el l a iubit atât de mult…)

Mi-a fost dat tot mie ca, după nouă ani, să-i scriu şi fratelui Marini, ca şi atunci, Părintelui Iosif, cu condeiul scăldat în lacrimi, pe prima pagină a foii, încadrată în chenar negru, cu chip îndoliat, zguduitorul nostru cuvânt de rămas bun.
Din nou dulcea purtare de grijă a Domnului ne-a dăruit foaia prin care să putem comunica totul fraţilor. Şi prin care să ne mărturisim durerea şi nădejdile  unii altora. Ce greu ar fi fost fără ea! Ce minune că am primit-o chiar acum!
Iată înştiinţarea dureroasă şi cuvântul nostru cel dintâi către fraţi:

A trecut la Domnul fratele Ioan Marini…
De sub greutatea celei mai adânci dureri care ne copleşeşte inima, vestim fraţilor noştri şi tuturor celor care l-au cunoscut că fratele nostru IOAN MARINI a plecat dintre noi, Acasă, la Domnul.
Lucrarea Sfântă a Oastei Domnului a dat o nouă jertfă!…
Această tainică şi sfântă Lucrare a lui Dumnezeu, născută şi crescută din jertfă, prin jertfă şi parcă numai pentru jertfă, a trebuit să aducă din nou pe altarul Evangheliei preţul nou, jertfa nouă, a unuia din cei mai buni fii ai ei… A aceluia care purta printre noi cel mai frumos steag…
Sfâşiaţi de această nouă şi dureroasă rană, ne închinăm smeriţi înaintea Tatălui Ceresc… Şi nu putem înţelege această nouă încercare, decât gândindu ne că numai El Singur ştie de ce Îşi alege întotdeauna ca jertfă, din turma Lui, pe cel mai frumos miel.
E o adâncă, o cutremurătoare taină în lucrarea Dragostei lui Dumnezeu, Care a iubit atât de mult lumea încât pe Singurul Său Fiu Şi L-a dat ca Jertfă pentru ea… Şi, de atunci, şi până acum, El iubeşte tot atât de mult această lume, încât pe cei mai buni dintre fiii Lui îi aduce ca jertfă pentru ea… Pentru ca acei care vor asculta chemarea lor şi vor crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică (Ioan 3, 16).
În măsura în care un om s-a unit mai deplin cu Hristos şi s-a asemănat mai mult cu El, în aceeaşi măsură a avut parte pe pământul acesta de soarta Lui. Iar această soartă este totdeauna jertfa, mistuirea şi sfâşierea de fiecare zi în slujba altora, pentru folosul altora, pentru ajutorarea altora… De la cel mai mic lucru: viaţa, până la cel mai mare: moartea…

Gânduri pline de durere, dar şi pline de lumină ne umplu sufletul lângă acest nou şi scump mormânt al Oastei…

Pe altarul Evangheliei Tale, o, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Oastea Ta a adus ca jertfă tot ceea ce a avut mai ales, mai bun şi mai drag în ea. Începând cu Părintele Iosif şi până la cei de azi, mieii cei mai blânzi şi mai de preţ ai turmei Tale au căzut jertfiţi… Şi, de aceea, ştim că jertfa noastră, ca jertfa lui Abel, a fost bine primită înaintea Ta… Tu i-ai chemat, Tu i-ai ales, Tu i-ai jertfit.
Ai Tăi erau. Şi – fiindcă Tu poţi face orice vrei cu ceea ce este al Tău, deşi doar Tu poţi măsura durerea adâncă ce ne-a sfâşiat – ne smerim în faţa înţelepciunii şi a dragostei Tale, până la ţărâna din care ne-ai creat.
Facă-se, Tată, facă-se deplin voia Ta!
Şi, binecuvântând Sfântul Tău Nume, Te rugăm, ajută-ne să putem crede chiar şi în aceste grele clipe, că toate lucrează împreună spre binele celor ce Te iubesc.
Să privim la sfârşitul minunat al felului de vieţuire pe care l-a adus alesul nostru frate, alesul Tău copil, şi să-i urmăm şi noi pilda…
Pilda lui… luminoasa urmă a vieţii lui printre noi, plină de sfinţenie, de îndrăzneală şi de credinţă. Şi să credem, Doamne, să credem adânc că o lucrare în care se nasc astfel de suflete mari nu poate fi decât lucrarea Ta… Că o lucrare care Ţi-a adus şi Îţi aduce astfel de jertfe nu poate să ajungă decât la biruinţă.

O, fratele nostru n-a murit! Nu mor niciodată oamenii care trăiesc şi se jertfesc aşa cum a trăit şi s-a jertfit el. El trăieşte şi va trăi mereu, prin lucrarea pe care a făcut-o între noi, prin duhul şi puterea lui care s-au revărsat şi au rămas peste această Lucrare cerească.
Chiar când e sfărmat altarul,
Focul nu se stinge;
Chiar când e zdrobită harfa,
Coarda încă plânge…

*

Frate Marini, fratele nostru!… Calfă credincioasă a neuitatului nostru Neemia, te duci de-acum şi tu să te odihneşti de multele osteneli şi zdruncinări de aici, din lumea aceasta, lângă Domnul Iisus, Mântuitorul tău, pe Care L-ai iubit mai mult decât pe alţii. Mai mult decât pe ai tăi. Mai mult decât pe tine. Şi lângă Părintele Iosif, cu care te-ai asemănat atât de mult şi în viaţă, şi în moarte. Şi după aceea.
Te duci ca să măreşti cu încă unul ceata celor care ni s-au dus şi ne aşteaptă Acolo.
În cerurile Lui şi în sufletele noastre, Domnul Iisus te-a aşezat pe veşnicie în locul care este printre cele mai scumpe.
Odihneşte în pace, scumpul şi dragul nostru frate. N-am uitat şi nu vom uita niciodată ceea ce ne-ai spus tu din partea Domnului.
Şi, la revedere, frate Marini, la revedere, pe curând, Acasă la Domnul nostru Iisus.
Redacţia“
Pe toate cele petrecute cu ocazia înmormântării, le redăm, pe scurt, după felul cum s-au publicat atunci în foaia «Isus Biruitorul» din februarie şi martie 1947:

CEA DIN URMĂ DESPĂRŢIRE DE FRATELE NOSTRU IOAN MARINI

În casa atât de greu încercată a surorilor credincioase şi a fraţilor mult iubiţi, Marini, din Săsciori, una din rarele «Betanii» ale Oastei, în «camera dinainte», două sicrie stau alături… Cu inimile sfâşiate de cea mai adâncă durere, familia aceasta iubită plânge lângă două trupuri scumpe, aşezate alături: al fratelui iubit şi al tatălui lor. Şi, în jurul lor, până la cele mai îndepărtate margini ale ţării, familia cea mare a Oastei plânge alături de ei sufletul mare şi ales al unuia dintre cei dintâi aleşi ai ei.
Al celui dintâi.
Alături de tatăl său şi de mama sa, el a plecat din lumea aceasta deplin împăcat… În cea mai duioasă şi tainică, şi sfâşietoare unire sufletească, ei au trecut şi în veşnicie nedespărţiţi, după cum nedespărţiţi au trecut şi prin viaţa aceasta. Şi acum, deasupra inimii care pentru întâia oară stă nemişcată la vederea durerii altora, mâna care a fost viaţa întreagă neobosită în lucrul ei s-a liniştit şi odihneşte domoală pe marginea veşniciei…
Lungul cortegiu de fraţi, de prieteni şi de cunoscuţi, veniţi din toate părţile, care se perindă pe lângă sicriul lor, îşi îngroapă în palme ochii înecaţi de lacrimi. E prea zguduitoare priveliştea ca să nu cutremure sufletul. Abia de zece zile a ieşit din casă sicriul mamei şi acum alte două îl urmează. Aceeaşi liniştită împăcare cu Dumnezeu, care le-a trecut sufletul cu încredere şi nădejde în Mâna Tatălui, se odihneşte acum şi peste feţele lor.
Pacea lui Dumnezeu…

Casa mângâierii – casă de jale
Cât de greu ne este în clipa aceasta întunecoasă să înţelegem lucrarea Ta, o Dumnezeule al mângâierii! Cum ai putut lăsa Tu oare ca, în casa aceasta, în care ai fost primit şi ospătat cu atâta drag, Tu şi ai Tăi întotdeauna, să se întâmple toate acestea? De ce oare ai îngăduit Tu ca, în această casă, în care atât de mulţi au fost mângâiaţi şi în care sufletele au fost întotdeauna înviorate, fiinţele iubite să plângă acum cu aşa amar cele mai scumpe trei sicrie plecate pe veci de aici, dintre ele? De ce?
Aceasta numai Tu, Care împlineşti în totul planul voii Tale, numai Tu, Care faci ce vrei cu ceea ce este al Tău, numai Tu o ştii.
Binecuvântat să fie Numele Tău şi binecuvântat să fii Tu, Care ai păstrat în fratele nostru aceeaşi neclintită încredere în Tine şi care a făcut altă dată pe robul Tău Iov să mulţumească pentru orice lovitură, ca pentru o binecuvântare.
N-a fost scutit nici acest suflet mare, până în chiar ultimele zile, de nici una din durerile care pot sfâşia mai adânc un suflet omenesc. Dar, prin toate acestea, până în cea din urmă clipă, credinţa lui a rămas statornică şi mare, în o mută resemnare sub mâna lui Dumnezeu: «Se va vedea în veşnicie de ce a trebuit ca familia noastră să dea un aşa mare preţ de jertfă şi de ce a trebuit să fie aşa… Domnul ştie de toate acestea…»
În casa mângâierii plânge acum cea mai adâncă jale.
Optsprezece ani…
În acest an se împlinesc 18 ani de când cele dintâi chemări din scrierile celuilalt mucenic al Oastei, Părintele Iosif Trifa, şi cele dintâi cercetări ale durerii l-au adus la picioarele Domnului Iisus. Câte lacrimi, cât zbucium, câtă credinţă şi câtă jertfă a semănat sufletul lui mare în aceşti 18 ani peste toată ţara aceasta, pentru alţii!
Câtă alergare până în clipa ultimă, când a strigat cu ochii plini de lumină de Dincolo: „…Iată, se deschid porţile Ierusalimului… Mamă!“
Renunţând la postul de învăţător şi la orice alt lucru după care lumea se zbate, şi-a închinat viaţa deplin Domnului şi cauzei Lui.
Până la moartea păr. Iosif Trifa, a scris pe aceeaşi masă şi a zăcut bolnav alături de el. Opt ani au fost mereu alături.
Necerând niciodată nimănui nimic, el a dat tuturor totul, dându-se pe sine însuşi ca o jertfă în această Lucrare, după pilda marelui său înaintaş cu care a trăit alături.
Frumuseţea şi roada acestor ani de lacrimi, de luptă şi de rugăciune se vor vedea numai în veşnicie!…
Seara întâi de priveghere
În jurul sicriului sunt adunaţi fraţii cei mai apropiaţi şi cei care în timpul suferinţei au fost lângă el. După rugăciunea zguduită tot timpul de plâns, a vorbit fr. Ardeleanu de pe valea Trotuşului, jud. Bacău, aflat pe aici. Apoi sora Viorica şi fr. Traian Dorz.
Peste lumina dulce din Betania aceasta, Domnul a îngăduit să se aştearnă umbra unei tristeţi… Dar chiar şi acum să ştim că Iisus este Învierea şi Viaţa şi că cine crede în El, chiar dacă ar fi murit, va trăi (Ioan 11, 25).
Umbrele vor trece în curând şi nimeni niciodată nu va mai răpi bucuria noastră.
Seara a doua şi a treia
Fraţii îndureraţi şi dragi încep să vină. De la Cărpiniş, de la Ighiel, de la Cricău…
Vorbesc fr. Traian Dorz şi fr. I. Opriş, Ighiu.
Ca la un pelerinaj, au început să sosească fraţii sufleteşti ai celui plecat… De la Batiz, din Şibot, de la Vinerea… de la Sebeş, Lancrăm şi Hunedoara, fraţii sosesc mereu să însoţească în ultimul drum pe acela cu care ei ştiu bine că în curând se vor vedea iarăşi…
Au vorbit iar: fr. Popa Petru de la Batiz, fraţii Bădilă de la Săsciori, fr. Opriş, fr. Dorz etc.
Duminică, 2 februarie
În această zi, exact acum un an, în Casa Culturală din Săsciori, din locul unde sunt aşezate alături acum cele două sicrie, el ne vorbea altfel.
Atunci a început la Săsciori bătălia dragostei de care el vorbise până în ultima clipă şi care a adus o aşa mare revărsare de har şi binecuvântări peste Lucrarea Oastei. A fost o zi mare şi s-a luat hotărârea de a se prăznui în fiecare an în felul acesta. Dar prima care a urmat, a trebuit să se prăznuiască altfel, iată cum!
Mulţimea cea mare a fraţilor curgea acum din toate părţile. Fr. Titus Trifa, dr. Banu, maiorul Gaşpar, Roşianu, Diac şi Fulea din Sibiu… Fr. I. Diac din Sighişoara, Capătă de la Petrila, Farcaş de la Turda etc.
Aproape toţi – dintre fraţii cu care el a trăit, a umblat şi care s-au jertfit alături de el în Lucrarea lui Dumnezeu – au ţinut să fie de faţă.
După slujbele de îngropăciune, s-au perindat pe la căpătâiul lui, rând pe rând, cuvântul fraţilor, întristarea despărţirii şi nădejdea revederii în Patria Cerească…
Vorbesc fraţii…
Dintre cei veniţi de la Sibiu, întâiul care deschide şirul cuvântărilor este fr. dr. Banu, fratele care s-a ostenit atât de mult lângă patul suferinţelor lui până în clipa din urmă, făcând tot ce omeneşte era cu putinţă pentru a-l salva.
«…Acolo unde un credincios suferă, unde o familie suferă, se vede pecetea Golgotei, pecetea jertfei, pecetea lui Hristos…»

Vorbeşte fr. Silviu Hărăguş: «…Ne găsim la căpătâiul celui mai mare vestitor al Evangheliei pe care noi l-am avut în aceste părţi şi cu care noi am bătătorit drumurile ţării… Ne aducem aminte de alergările, de ostenelile şi de durerile lui. El ne-a întrecut pe toţi… Să făgăduim aici, lângă sicriul lui, în faţa lui Dumnezeu, spre Care ne-a călăuzit păr. Trifa şi fr. Marini, că vom merge pe calea lui Hristos, aşa cum au mers şi ei, până la capăt».

Vorbeşte fr. Traian Dorz: «…Sunt 15 ani de când l-am întâlnit prima dată la Sibiu. Aveam atunci abia 17 ani.
Doi ani mai târziu, planul lui Dumnezeu ne-a înfrăţit pe totdeauna la aceeaşi masă de scris şi de lacrimi, lângă patul şi inima marelui nostru Neemia. Lângă jertfa care era în fiecare zi o luminoasă pildă pentru noi. Câte n-am trăit noi împreună cu păr. Trifa… cine le-ar putea scrie oare pe toate?
A urmat apoi sfârşitul din 12 februarie 1938. Când Părintele Iosif a plecat dintre noi, atâtea mâini haine s-au repezit să rupă Oastea. Şi câţi nu s-au bucurat atunci că s-a sfârşit cu noi!
Nouă ani am fost alungaţi pe toate drumurile acestei ţări, din cetate în cetate, de la Sibiu, la Oradea, apoi la Arad, apoi la Cluj, la Bucureşti, la Beiuş… Ne uitam amândoi de atâtea ori în jurul nostru şi adesea nu auzeam decât urlete de glasuri vrăjmaşe… Mulţi s-au bucurat atunci că s-a sfârşit cu noi…
Dar Dumnezeul nostru, El Însuşi ne-a apărat. Şi, peste ruinele sfâşierilor şi luptelor noastre, El a făcut ca Oastea Lui să primească o nouă şi mare revărsare de har. Iar astăzi ea merge din biruinţă în biruinţă, ajungând pe înălţimi pe care nici nu le bănuia altădată.
Şi va mai merge încă, pentru că este Lucrarea lui Dumnezeu.
De aceea înnoim din nou legământul din 12 Februarie 1938, de a merge până la capăt pe drumul bătătorit de înaintaşii noştri».

Vorbeşte fr. maior Gaşpar, Sibiu. Fratele maior, în casa căruia fr. Marini şi-a trăit ultimele zile la Sibiu, vorbeşte cald şi pătrunzător: «Ne-a adus aici dragostea frăţească faţă de acest mare suflet care a trăit printre noi. Golul pe care el l-a lăsat în rândurile noastre greu va putea fi astupat…».

Vorbirea fr. Roşianu Sibiu: «Frate scump, ai tu pace?… Da, tu ai avut în viaţă adâncă pace şi acum, în veşnicie, o ai din belşug… Dar sunt atâtea suflete care n-au pace… Fraţilor din Sibiu, să ne ducem de acum în locul lui şi să căutăm sufletele care n-au pace. Să-i urmăm credinţa acestui frate ales…»

Cuvântul de despărţire al surorii Aurelia Marini
După cuvântul plin de frumuseţe şi înălţare sufletească al fr. dentist Simionescu de la Petreşti şi cuv. păr. Buzea, sora Aurelia Marini ne-a cutremurat sufletele cu cuvântul de despărţire pe care l-a ros¬tit. Sala întreagă era numai lacrimi.
O soră îşi ia rămas bun de la mama, tatăl şi fratele ei, cu un glas zguduit de durere, dar plin de o sfântă nădejde. «…Ştim că ne vom revedea iarăşi… Ştim că ne vom revedea. Am pornit odată, dar voi aţi ajuns mai curând. Avem adâncă încredere că Domnul Iisus ne va ajuta şi nouă să ne întâlnim iarăşi Acolo, de unde nimic nu ne va mai despărţi.
La revedere mamă, la revedere tată, la revedere scumpul nostru frate, în Patria Cerească.»

Vorbirea fratelui Ilie Marini: «Tatăl meu şi fratele meu… vă duceţi de acum şi, în casa noastră atât de greu încercată, locurile cele mai scumpe rămân goale… Tu, tată, care ne-ai dată viaţa trupească şi care te-ai frământat atât de mult pentru noi… Tu, frate, care prin rugăciunile tale şi prin lacrimile tale ne-ai adus la picioarele Domnului Iisus… Vă duceţi de acum. Dar ne vom revedea iarăşi. În curând, când Domnul Se va îndura să ne ia şi pe noi la El, Acolo unde sunteţi voi, familia noastră se va întregi iarăşi, iar bucuria aceea nu va mai avea niciodată sfârşit…».

Vorbirea fr. Popa Petru: «Nu ne putem închipui că noi suntem acum la o înmormântare, ci la o adunare, aşa cum eram astăzi e anul, tot aici, în sala aceasta. Prin starea lor de faţă, aceste sicrie ne pun acum marea întrebare nouă, fiecăruia: Cunoşti tu pe Domnul Iisus? El este Învierea şi Viaţa. L-ai aflat tu pe El?
De acum sarcina care a apăsat asupra lui va apăsa pe umerii noştri. Simţim răspunderea pe care o avem şi vom lucra mai mult decât până acum…»

Vorbirea fr. Diac Sibiu: «Parcă-l văd pe fr. Marini, în zăvoiul Săsciorilor, strigând astă-vară cu atâta stăruinţă chemările întoarcerii la Dumnezeu. De acum glasul lui nu va mai vorbi, dar mormântul lui va striga mereu: Săsciorenilor, săsciorenilor, întoarceţi-vă la Dumnezeu!
Să rămânem şi noi lucrători vii în această Lucrare, până în ziua când ne vom revedea în cer cu fr. Marini, urmând pilda Părintelui Iosif şi pilda lui…»
Vorbirile fraţilor sunt încheiate apoi de fr. I. Opriş, fr. Stănilă şi sora Viorica de la Laz.
Ultimul drum împreună
Pe braţele fraţilor, sicriele au plecat apoi în ultimul drum, împreună cu noi, spre locul în care vor fi aşezaţi, până când glasul Domnului ne va trezi pe toţi. Au fost însoţite de toţi fraţii, cu ochii plini de lacrimi şi cu inimile pline de dorinţa de a ne revedea cât de curând…
Tot satul a petrecut până la cel din urmă locaş pe cei mai buni copii ai săi.“

Pe pagina următoare acestor însemnări, era scrisoarea dureroasă a părintelui Vladimir care, din depărtarea sa, nu putuse veni lângă sicriul fratelui.
Redăm din această scrisoare câteva părţi, ca o prezenţă a lui lângă el în ultima zi de despărţire…:

„Un plânset de mare jale şi un snop de flori ale iubirii noastre, pe mormântul cel scump al neuitatului nostru frate I. Marini…
O, iubitul meu!… O, dragul şi scumpul nostru, pe care inima noastră nu te va uita niciodată! (I Cor. 13, 8). O, dulcele şi vechiul meu prieten de călătorie pe drumul «Emaosului» nostru! O, neuitatul meu tovarăş de luptă sfântă în ostăşia Domnului Iisus Biruitorul, în Biserica Lui cea vie! O, nedespărţitul nostru frate în această singură frumoasă cale pe pământ, spre Sionul cel Ceresc!…
O, scumpul nostru luptător, vrednic urmaş al neuitatului nostru înaintaş, Părintele Iosif Trifa! Tu i-ai urmat credinţa (Evrei 13, 7) şi de aceea I-ai bineplăcut lui Dumnezeu!
Tu ai purtat tot greul luptei sfinte şi te-ai dovedit un adevă¬rat erou al lui Iisus (II Tim. 2, 3). Tu ţi-ai pierdut viaţa pentru El şi Evanghelia Lui, dar ţi-ai câştigat-o pentru primăvara veşniciei Lui (Marcu 8, 35). O fericite, de trei ori fericite suflete (Matei 5, 3-12).
Tu ai cunoscut dragostea lui Iisus prin aceea că El Şi-a dat viaţa pentru tine, de aceea şi tu ţi-ai jertfit-o pentru fraţi (I Ioan 3, 16)…
O, noi nu te vom uita şi iară nu te vom uita, uriaşul nostru luptător de pe câmpul Oastei Domnului Iisus Biruitorul! Râurile de cuvinte înţelepte, râurile de apă vie ce ţi-au ieşit din inimă (Ioan 7, 38) vor rămâne adânc întipărite în inimile noastre şi mereu ne vor răscoli inimile dornice de hrană sfântă…
O, neuitatul nostru, tu te-ai făcut multora, şi încă multora te vei mai face, pricină de mântuire! (I Tim. 4, 16). Şi pentru mulţi nu ne-ai fost învăţător, ci ne-ai fost părinte (I Cor. 4, 15). O, iubitul nostru, tu pe toţi ne-ai purtat în braţele cele dulci ale inimii tale pline de iubire! Tu ai avut rădăcina şi temelia credinţei pusă în dragoste şi ai priceput care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea ei şi ai cunoscut dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă (Efes. 3, 17-19). Tu L-ai avut pe Iisus, în Care locuieşte toată plinătatea (Colos. 1, 19). Şi ai luat din plinătatea Lui şi har după har (Ioan 1, 16).
Tu, iubitul nostru, ai plecat cum au plecat şi scumpii noştri: păr. Iosif, păr. Vasile… Voi toţi aţi căzut luptând din greu, luptând cu jertfa vieţii. Voi aţi căzut în lupta sfântă şi măreaţă. Voi staţi la temelia Oastei ca jertfe mari şi scumpe. Din vieţile voastre, jertfite Domnului, El va creşte un copac frumos al Oastei, al Credinţei (I Cor. 3, 6)…
O, iubiţii, scumpii şi adânc îndureraţii mei fraţi de pretu¬tindeni! Iată deci că în cimitirul nostru, cimitirul Oastei, a răsărit încă un mormânt de mare preţ. Mormântul celui ce ne-a fost pentru toţi dragul şi iubitul nostru frate Ioan Marini. Şi acest mormânt, scumpii mei, ne va sta viu în memoria inimilor noastre, cu cuvintele de sânge de la Evrei 13, 7.
Deci să-i urmăm credinţa!
Şi să ne înnoim, iubiţilor, legământul nostru cu Iisus şi la jertfa aceasta mare a iubitului nostru de la Săsciori…
Iar acum, iubitul nostru, te rugăm, spune, spune şi dragilor noştri de Acolo (Ioan 14, 3), păr. Iosif, păr. Vasile, fr. D. Romanenco suspinul nostru cel adânc şi necurmat pentru revederea cu ei în veşnicia fericirii…
Şi acum, dormi în pace, iubitul nostru! Pentru că scris este: «Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul! Da, zice Duhul: ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează!» (Apoc. 14, 13).
Iar faptele tale cele sfinte le vedem şi la: II Cor. 12, 15; Filip. 2, 30; şi Filip. 2, 15-16. Amin.
Părintele Vladimir“
Fratele Titus scria şi el plin de durere, ca unul ce de atâţia ani l-a cunoscut şi l-a iubit pe fratele Marini:

„Jertfa lui rămâne
O mare durere ne-a fost dată prin plecarea din mijlocul nostru a fratelui Ioan Marini.
Stăm cu toţii îndureraţi în faţa acestei jertfe. Dar în durerea aceasta este ceva deosebit, care înalţă şi sfinţeşte sufletele.
Fratele Marini s-a topit ca o lumânare continuu aprinsă. El s-a adus pe sine însuşi ca jertfă vie şi bineplăcută lui Dumnezeu.
Avem în faţa noastră jertfa unui erou al lui Hristos, care s-a jertfit pentru cauza Lui, pentru Evanghelia Lui, pentru Biserica Lui.
S-a stins un viteaz al Domnului, pe care solia morţii, solia chemării, l-a aflat pe front, ţinând sus steagul Domnului şi Cuvântul Vieţii (Filip 2, 16).
Dragă frate Marini! Jertfa ta va rămâne veşnic ca o pildă vie. Tu lupta cea bună ai luptat. Domnul să-ţi dea acum cununa vieţii.
Titus I. Trifa“
Fr. Popa Petru de la Batiz, care, la fel, din copilăria lui l-a însoţit de nenumărate ori în călătoriile şi adunările frăţeşti, scrie plin de o mare durere, dar şi de o puternică hotărâre (hotărâre pe care acest mare suflet şi-a ţinut-o până astăzi, fiind unul dintre cei mai vrednici şi mai credincioşi fraţi):

Un legământ
O nouă jertfă ni s-a cerut prin plecarea neuitatu¬lui nostru frate Ioan Marini.
El a plecat la Domnul, sfârşind alergarea (II Tim. 4, 7) şi spunând celor care au vegheat la căpătâi: «Vestiţi Cuvântul lui Dumnezeu la timp şi ne la timp… Nu tăceţi!»
Pe fratele Ioan Marini l-am avut ca o pildă vie în faţa noastră. El până la sfârşit a fost cu ochii ţintă la Iisus.
Să luptăm şi noi acum, iubiţilor, ţinând mai mult ca oricând ochii la Iisus. Niciodată nu ne vom rătăci dacă vom fi cu ochii ţintă la El.
Şi, după cum spune Sf. Ap. Pavel, noi trebuie să călcăm pe urmele celor ce prin credinţă moştenesc făgăduinţele (Evrei 6, 12). Şi să ne aducem aminte de mai-marii noştri care ne-au vestit Evang¬helia, uitându-ne cu băgare de seamă la sfârşitul felului lor de vieţuire (Evrei 13, 7).
Frate Marini, viaţa ta şi sfârşitul felului tău de vieţuire sunt o pildă vie faţă de care facem legământ să o urmăm veşnic.
Popa Petru – Batiz“
Fr. Silviu Hărăguş scria şi el cuvintele de mai jos, care vor rămâne o mărturie veşnică chiar împotriva scriitorului lor, fiindcă acesta, după ce s-a bucurat ani de zile de preţuirea şi darurile fraţilor, când a ajuns să nu mai aibă nevoie de bine¬faceri, şi-a dispreţuit binefăcătorii. Iată ce scria atunci Silviu Hărăguş:

Scumpă este înaintea Domnului moartea celor iubiţi de El
Fratele Ioan Marini a trecut la Domnul. S-a luptat lupta cea bună, şi-a isprăvit alergarea… De acum îl aşteaptă cununa neprihănirii (II Tim. 4, 7-8). Da, s-a luptat lupta cea bună. El a fost unul din înţelepţii care a cunoscut preţul cel nespus de mare al comorii ascunse în ţarină şi a vândut tot ce a avut, ca să cumpere ţarina (Mat. 13, 44), care a socotit toate lucrurile lumii acesteia ca nişte gunoaie, ca să câştige pe Hristos (Filip. 3, 8).
În mijlocul stricăciunii generale şi a decadenţei sufleteşti din veacul acesta, în mijlocul indiferentismului şi nepăsării totale faţă de cele sufleteşti din ţara noastră, el s-a ridicat cu glas de profet şi a cutremurat mii şi mii de suflete prin vestirea lui Iisus Hristos cel Răstignit. Oh, niciodată nu-l vom putea uita. Niciodată nu voi putea uita adunările, pe la care am cutreierat împreună, de prin satele şi oraşele Ardealului. Niciodată nu voi uita predicile lui, cum nu mi-a fost dat să mai aud altele, predicile lui, prin care s-au întors mii şi mii de su¬flete la Dumnezeu. Niciodată nu voi uita viaţa lui de sfânt, care-mi dădea sentimentul că noi, ceilalţi, suntem doar nişte pitici sufleteşte. O, colţul lui de rugăciune din casa aceea atât de încercată din Săsciori! Numai Domnul ştie câte lacrimi a vărsat acolo, câte suspine înăbuşite a scos din inima lui…
Îmi aduc aminte de vremea când eram împreună la Sibiu, cum se scula dimineaţa în zori de zi, când nimeni nu era trezit, şi trecea în camera de alături, cu Biblia, unde stătea la rugăciune ceasuri întregi. Şi asta nu o dată, nu de zece ori, nu de o sută de ori, ci în fiecare zi. Ceasuri întregi de rugăciune în fiecare zi. Mă gândesc cât de mult s-a asemănat viaţa lui de misionar cu ceea ce spune Apostolul Pavel prezbiterilor din Efes: Aduceţi-vă aminte că timp de trei ani, zi şi noapte, n-am încetat să sfătuiesc cu lacrimi pe fiecare din voi (Fapte 20, 31). Aşa a fost Fratele Marini. O viaţă de jertfă. Tăcută, ascunsă, neînţeleasă. Jertfa lui n-a ştiut-o preţui nimeni în adevărata ei valoare. Doar în Ziua cea Mare a Răsplătirilor, atunci când se vor judeca lucrurile ascunse ale oamenilor, îşi va primi o dreaptă răsplătire de la Cel care n-a înşelat niciodată pe nimeni.
…Te-ai dus, frate Marini, dar vom lupta aşa cum ne-ai învăţat, vom susţine Lucrarea Domnului aşa cum ne-ai arătat. Vom merge drept înainte. Vom curăţi din Oaste tot ce nu este potrivit Evangheliei şi învăţăturilor păr. Iosif, aşa cum ai spus înainte de moarte.
La revedere, la revedere, frate Marini…
Silviu Hărăguş“

Vor fi acestea o mărturie care îi va striga în Ziua Judecăţii, dacă acum, în conştiinţă, pare că i-a fost înăbuşită de tot.

Fratele dr. Banu a scris o pagină întreagă despre fratele: „Un copil al luminii“, arătând viaţa lui plină de muncă şi luptă, prin cuvântul scris şi vorbit, prin trăirea şi rugăciunea lui de fiu şi purtător al luminii. Printre altele, el scria:
„…Ţinta vieţii lui a fost slava lui Dumnezeu şi el a căutat această slavă şi în cele mai din urmă momente ale vieţii lui. Nu a privit nici o clipă la suferinţele lui, a avut înaintea lui mereu durerea pentru suferinţa altuia. Pe patul de boală gândul lui era la Domnul Iisus, Care împarte celor flămânzi pâine. Plângând spunea: «Duceţi-vă la marginile oraşului unde sunt sufletele de care nu are grijă nimeni. Sunt acolo multe inimi care ar primi pe Domnul Iisus dacă ar fi cine să li-L vestească».
A fost un om al rugăciunii; rugăciunea lui avea putere, rugăciunea i-a fost ascultată. Iată-l acum acolo unde a dorit să fie: în Ţara Minunată despre care îi plăcea să cânte atât de des…
Belşug de har, învăţătură şi îndemn s-a revărsat din viaţa şi de pe buzele lui în jurul său până în ultima clipă, din care cei ce l-au înconjurat s-au putut adăpa.
Nu dorim să lăudăm un om: «Căci toată făptura este ca iarba şi slava ei, ca floarea ierbii». Dar păstrăm recunoştinţă memoriei lui pentru povara purtată şi pentru ostenelile sale în mijlocul nostru şi, mai presus de toate, mărim şi dăm slavă Mântuitorului nostru Iisus pentru că ne-a descoperit în el, în chip văzut, taina minunată de la Colos. 1, 27: «Hristos în voi, nădejdea slavei».
Fr. C. B.“

Despre faptul că fratele Marini a fost o jertfă dată pentru fraţii din Moldova, scria şi Titus, în acelaşi număr de foaie, spunând următoarele:
„…A dus o viaţă de lipsuri din care a prisosit belşug la atâţia flămânzi
Lupta cea din urmă a fost pentru fraţii lipsiţi, din Moldova, şi pentru copiii lor (în Ardeal, la Avrig, Săsciori, Vinerea, Ighiu etc., etc. zeci de copii ai fraţilor din Moldova au primit găzduire şi întreţinere). A fost o jertfă a acestei lupte, împreună cu familia sa.
În ajunul Sărbătorilor Naşterii Domnului, patru fraţi moldove¬ni călători au făcut un popas şi au fost găzduiţi în «Betania» Săsciorilor, la casa în care atât de mulţi fraţi au fost mângâiaţi şi adăpostiţi.
Dar, din acest drum al pribegiei, a fost adusă şi o boală nemiloasă (tifosul exantematic).
Familia Marini, strânsă în cuibuşorul ei pentru a-şi petrece în Domnul Sărbătoarea Naşterii, a fost lovită de această boală care, deşi pare «neînţeleasă» pentru unii, este totuşi atât de înţeleasă şi cunoscută pe meleagurile scumpe ale Moldovei, unde sărăcia şi suferinţa omenească ating stări cu adevărat de neînchipuit.
Mama, tatăl şi copilul unei familii simple – care a înţeles să trăiască cu sinceritate, în viaţa de toate zilele, adevărurile Evangheliei lui Iisus şi a înţeles să fie primitoare de oaspeţi, potrivit Cuvântului (Tit 1, 8 ) – au fost atinşi de nuiaua încercărilor, ca oarecând dreptul Iov.
Ne mângâiem însă că fratele nostru I. Marini a trecut Dincolo deplin împăcat. El zi de zi, în timpul suferinţei lui, prin glasu-i slăbit a împărţit tuturora sfaturi personale şi a rostit predici minunate celor care-l înconjurau cu dragoste lângă patul de suferinţă… “
Fr. I. Tudusciuc, pe atunci unul dintre cei dintâi fraţi, scria şi el următoarele:

Ni se răresc rândurile…
Noi suntem străini şi călători în lumea aceasta. Suntem în căutarea altei Patrii, mai bune. În fruntea noastră, ca şi cocorii, avem nişte călăuze care ne arată drumul. Slujba lor e cu mult mai grea ca a altora. De aceea nu-i de mirat dacă auzim cum, unul astăzi, altul mâine, luptătorii noştri de frunte cad de oboseală şi de necazuri.
Aşa, spre exemplu, am rămas surprinşi când am auzit de plecarea prea timpurie a fr. Ioan Marini. El a fost unul dintre bunii mânuitori ai condeiului şi tot atât de bun vorbitor în cele duhovniceşti. Stând mai multă vreme lângă păr. Iosif, a învăţat unele taine ale scrisului şi ale vorbirii. De aceea scrisul şi vorbirile sale au fost gustate şi mult apreciate de toţi fraţii şi surorile noastre. Prin plecarea păr. Iosif, a păr. Vasile Ouatu, a fr. Marini şi a altora, rândurile noastre s-au rărit mult. Am rămas puţini şi secerişul Domnului e mare. Credem însă că Domnul este cu noi şi ne va ajuta să mergem înainte. Chemarea şi rugarea noastră se îndreaptă către toţi fraţii şi surorile noastre, ca ei să se prezinte din nou la lucrul Domnului. Noi ne bucurăm foarte mult când citim în foaie numele cutărui frate sau soră care răspunde: Prezent la datorie!
La lucru deci, iubiţi fraţi, şi Domnul să ne ajute!
I. Tudusciuc“
Câţi, chiar dintre fraţii care fuseseră foarte apropiaţi de el, nici n-au venit lângă sicriul lui, cum nu veniseră nici lângă al Părintelui Iosif, unde ar fi avut o datorie şi mai mare! Bine măcar că n-au fost ca să-şi ia şi ei nişte legăminte de care să se lepede îndată după aceea…
Aceasta totuşi nu-i va scuti niciodată de marea vinovăţie pe care au dovedit-o: şi nevenind atunci… şi lepădându-se după aceea…

Slăvit să fie Domnul!

Traian DORZ, ISTORIA UNEI  JERTFE