O, dragi şi minunaţi colindători din ziua Ajunului şi din noaptea de Crăciun a îndepărtatei noastre copilării! Ce dureroasă a rămas pe veci amintirea serii din care v-am petrecut pe totdeauna… Seara din care nu v am mai văzut niciodată. Nu ştiam atunci când v-am petrecut până la uliţă şi v-am privit până v-a cuprins lumina albă a lunii şi a zăpezii că nu vă voi mai vedea niciodată.
Voi v-aţi dus pe totdeauna; voi n-aţi murit, dar v-aţi dus. Mai revăd şi acum şirul vostru alb şi sfânt, începând cu Pruncul Luminat, cu Maica Lui Sfântă, cu păstorii conduşi de îngeri şi cu magii conduşi de stea… Peştera lui Moş Crăciun, în care s-a petrecut minunea cerească… Şi sfârşind cu unchiul Culae şi colindele lui, cu unchiul Mitruţ. …Părinţii noştri cu sumanele de lână albă, cu opincile lor noi, cu pletele lor lungi, pieptănate sărbătoreşte cu cărarea prin mijloc, lucind de unse. Şi mirosind a unt proaspăt…
Ce lanţ minunat – şi cum s-a rupt pe la noi! De ce oare am fost noi cei mai nevrednici dintre fiii acelor minunaţi înaintaşi care s-au născut odată cu credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos? Şi au trăit atâta drum al istoriei lor, fără seamăn de chinuite şi de frumoase, numai prin tainica putere a acestei dumnezeieşti credinţe!…
De ce ne-am rupt tocmai noi de Fiul Sfânt? De ce ne-am lepădat datinile şi le-am părăsit colindele lor duioase şi creştineşti? De ce le-am părăsit portul lor cel frumos şi alb care părea de lumină… şi l-am îmbrăcat pe cel negru care pare de întu¬neric? De ce putem oare nesocoti atât de nepăsători nişte comori atât de neînlocuite?
O, Dumnezeule al părinţilor noştri credincioşi şi vrednici, îndură-Te iarăşi de noi. Din pricina credinţei pline de vrednicie faţă de Tine a marilor înaintaşi, ai milă de micimea noastră, a urmaşilor lor. Pentru credincioşia lor faţă de Tine, iartă necredincioşia noastră.
Şi pentru ascultarea şi omenia cu care ei au urmat calea cinstirii Tale, întoarce, Doamne, şi inimile noastre iarăşi spre Tine cu o dragoste şi pocăinţă pline de adevăr şi de durere, cu lacrimile amare ale părerilor de rău cu care poate plânge numai acela care îşi dă seama că a pierdut ceea ce poate fi lucrul cel mai scump pentru cineva pe lume.
Ajută-ne, Dumnezeul părinţilor noştri credincioşi, ca noi să putem face acest salt mântuitor care să ne ajute să ajungem la capătul şirului lor minunat de care noi ne-am rupt… ca să se poată iarăşi reface acel minunat lanţ de aur al cărui capăt dinainte este în adâncul luminii de Sus, iar cel din urmă, în credinţa luminoasă din adâncul inimii acestui popor – creştin de la cea dintâi zi a naşterii sale pe lume.
Traian Dorz, Credinţa Încununată – fragment din cap. 26