Amintiri

Traian DORZ, ISTORIA UNEI  JERTFE

Miercuri, 29 octombrie [1975], seara, suiam treptele spitalului din Sibiu, căutându-l pe fratele Tit.
Îi duceam partea întâi din această istorisire, spre a o vedea şi a-mi spune ce ar mai avea de observat la cele scrise despre începuturile Oastei, despre primii ani ai ei şi ai săi.
Mi-a împărtăşit bănuiala lui că are cancer şi ar fi vrut, cât timp mai avea de trăit, să fi lucrat împreună la o istorisire completă a tuturor întâmplărilor la care am fost amândoi martori, atât cu privire la viaţa Părintelui Iosif şi a desfăşurării istoriei Oastei, cât şi la marile nedreptăţi săvârşite de mitropolitul Bălan împotriva memoriei tatălui său şi a dreptului său în urma răpirii tipografiei.
Ar mai avea multe să-mi spună…
Era totuşi fericit că am putut ţine steagul Oastei sus prin toate furtunile abătute peste noi. Şi mă înştiinţa asupra primejdiei care o prezenta pentru Oaste „actuala tendinţă sectară din Sibiu şi spiritul lui Moldoveanu“.
Spera să se pensioneze anul următor şi să aibă timp să-şi scrie în linişte memoriile la care şi începuse să lucreze. Dar de-abia începuse…
Acum i se ivise dintr-o dată boala asta cu vărsături de sânge pe gură, pe nas… Cu dureri ascuţite în piept… Şi nici unul dintre medici nu putea explica de unde şi din ce cauză proveneau.
– Acum fac mereu analize şi radiografii, îmi spunea el. Mai am şi o tromboflebită… Dar nu cred că asta-i cauza bolii mele…
M-am bucurat mult măcar de starea sufletească în care l-am găsit. Era foarte fericit că am reuşit să ridicăm la mormântul părintelui acel monument minunat. Ar fi vrut să fie înmormântat şi el alături de tatăl său, dar singurul loc liber de lângă mormântul părintelui este acum cumpărat de altcineva, despre care auzise el că locuieşte la Târgu-Mureş…
– Vezi, Titus! Îţi aduci tu aminte cât te-am rugat atunci, îndată după moartea părintelui, să cumperi aici vreo patru-cinci locuri lângă mormântul său?… Atunci erau atâtea locuri pe aici şi puteai cumpăra… Totul în jur era gol.
Am fi putut fi înmormântaţi toţi aici, în rând cu el: Marini, eu, tu… Şi când fraţii ar fi venit la unul, veneau la toţi!
Ai zis de atunci, dar ai tot amânat până când n-ai mai putut. Acum e aşa cum este…
Dacă totuşi vrei, am să mă duc eu la Târgu-Mureş să-l caut pe cel care a cumpărat acest loc şi să ajungem la înţelegere cu el, să ni-l cedeze.
– Vom vedea de îndată ce voi ieşi din spital. Îţi voi mai scrie, ne vom întâlni şi vom aranja împreună totul… Şi asta.

L-am îmbrăţişat – că era târziu, după nouă seara – şi am aplecat să dorm la familia lui.
Am găsit-o numai pe Jenica, soţia sa, şi pe Lia, fiica cea mai mică. Cristina, fiica cea mai mare, căsătorită cu Liviu, era bolnavă, cu o mână fracturată într-un accident.
Le-am mângâiat cum am putut şi m-am bucurat de dragostea lor faţă de noi şi faţă de Lucrarea Oastei. Am dorit să le fim cât mai aproape în toată încercarea asta… Sunt totuşi urmaşii părintelui nostru sufletesc. Chiar şi trupeşte, aceste două nepoate ale lui îi seamănă atât de bine.

Joi dimineaţa, în 30 octombrie, eram la mormânt, unde îmi dădusem întâlnire cu fraţii Moise de la Arad şi Petru de la Batiz – Hunedoara, cărora le scrisesem să vină să-l vadă şi ei pe Titus. Că poate e ultima dată.
Şi aşa a şi fost.
I-am întâlnit pe aceşti doi fraţi preaiubiţi. Ne-am rugat acolo şi ne-am sfătuit ce ar fi mai bine de făcut pentru aranjarea mormântului.
Apoi am mers toţi trei din nou la spital să-l găsim pe Titus. Bolnavul nostru era la o analiză. S-a bucurat atât de mult de revederea celor doi fraţi credincioşi şi statornici, pe care îi cunoştea din copilăria noastră şi care rămăseseră printre puţinii fraţi neclintiţi şi harnici în Lucrarea Oastei până acum, la cărunteţe…
L-am dus la patul lui, purtându-l de braţe între noi.
Era foarte suferind şi de-abia se ţinea pe picioare.
L-am aşezat pe pat şi am continuat să stăm toţi trei în picioare, în jurul lui, vorbind până când am văzut că obosise peste puteri.
Atunci ne-am luat rămas bun de la el, promiţând că, îndată ce ne va scrie să venim din nou, vom veni. L-am îmbrăţişat cu lacrimi şi am plecat toţi trei împreună.