Moise Velescu din «PROFETUL VREMILOR NOASTRE»

Ce înfiorat îmi aduc aminte de ultima mare întâlnire frăţească din Sibiu, de la Rusaliile anului 1946, când, din partea Mitropoliei, preotul Gh. Secaş a venit împreună cu fraţii la programul comun ce urma să aibă loc în cursul acelei zile!
În marea sală unde erau fraţii adunaţi, veniţi din toate unghiurile ţării, pe banca în care stăteau fraţii Ioan Marini şi Traian Dorz, a venit şi s-a aşezat şi preotul Gh. Secaş, punând fraţilor întrebarea:
– Dumneavoastră, ce program aveţi?

Era linişte şi întrebarea pusă a răsunat peste tot, iar cei doi fraţi mai mari se uitau duios şi întrebător spre fraţii din sală. Aceştia, fără nici un îndemn omenesc, au început cântarea:
„Iisus, Iisus, Iisus, Iisus, / ce dulce şi scump Nume!
Mai scump, mai dulce, mai presus / mai drag ca orice-n lume!“

Ochii miilor de fraţi s-au umplut de lacrimi ca şi ai fraţilor Ioan Marini şi Traian Dorz, care i-au răspuns fericiţi, preotului Secaş (am fost acolo     şi-am auzit!): „Acesta e programul nostru! Noi n-avem alt program decât pe Iisus şi pe El Răstignit“.
Aceasta este sfânta moştenire ce ne-a lăsat-o Părintele Iosif şi acesta este programul sfintei Lucrări a Oastei: «IISUS CEL RĂSTIGNIT!»

Cât de fericit va fi privit părintele de dincolo de mormânt, când a văzut că, într-adevăr, copiii lui cei sufleteşti nu vor să ştie nimic altceva decât pe «Iisus Hristos şi pe El Răstignit»!

Iar pentru a putea adeveri că moşii şi strămoşii noştri au continuat de-a lungul veacurilor să se încreadă în Dumnezeu şi să se socotească răspunzători pentru faptele lor faţă de El, e de-ajuns să amintim doar câteva fraze relatate de Nicolae Bălcescu chiar la începutul cărţii sale „Românii supt Mihai Voievod Viteazul“.
Sunt 18 secoli şi jumătate de când Hristos întreprinse a răsturna lumea veche, civilizaţia păgână, ce reprezenta principiul dinafară, obiectiv, al naturei şi al silei, substituind în loc o altă lume, o altă civilizaţie, întemeiată pe principiul subiectiv dinlăuntru, pe dezvoltarea absolută a cugetării şi a lucrării omeneşti în timp şi în spaţiu (…)
După ce, în Evanghelie, Mântuitorul ne arătă legea morală absolută, nemărginită, legea dreptăţii şi aruncă omenirea pe calea nemărginită a unei dezvoltări regulate, progresive, supuind natura, sila, lumea dinafară supt preponderenţa absolută a minţii şi a cugetării, prin Sângele Său vărsat, prin moartea Sa, El ne arătă legea practică, legea lucrării, legea jertfirei, a iubirei şi a frăţiei, chipul cu care ne putem mântui, putem învinge răul şi îndeplini menirea morală a omenirei, adecă mai întâi prin cuvânt, prin idee, pe urmă prin lucrare, jertfindu-ne individa familiei, aceasta patriei, patria omenirei, viitorului. (…)

Dar pentru că este o providenţă care păstrează ordinea creaţiei şi care dirigează faptele omului, prin aceea nu urmează că omul este un instrument orb al fatalităţii, prin aceea nu se stinge libera lui voinţă.
Dumnezeu n-a înzestrat pe om numai cu minte spre a deosebi binele de rău, arătându-i şi legile prin care să poate povăţui în calea binelui şi învinge răul, dar încă El l-a înzestrat cu voinţă, lăsându-l liber în alegerea sa. Vai, dar, de acea naţie care calcă voia lui Dumnezeu, care preferă reul la bine! Dumnezeu o părăseşte; viaţa ei se stinge în viaţa omenirei şi ea espiază printr-un lung martir călcarea legei lui Dumnezeu. (…)

Dacă fiecare naţie are o misie evanghelică, a împlini pe pământ, să cercetăm şi să întrebăm, şi pe această naţie română, atât de doritoare astăzi de viaţă, ce a făcut? Ce lupte a purtat pentru realizarea legii lui Dumnezeu, atât în sânul său, cât şi în omenire? Istoria, lumea are drept a-i cere această seamă: căci nu trebuie a uita că, cu toată sfinţenia dreptului său, astăzi nu e destul ca o naţie să-şi aibă un loc pe carta lumei, sau să-şi reclameze acest loc şi libertatea sa în numele suvenirelor istorice; ca dreptul său să ajungă a fi respectat şi recunoscut de celelalte naţii, trebuie încă ca ea să poată dovedi folosul ce a adus şi poate aduce lumei, trebuie să arate formula înţelegătoare şi soţială ce ea reprezentează în marea carte a înţelegerii şi a istoriei omenirei.
Să aruncăm dar o ochire asupra trecutului acestii naţii române şi să vedem ce a făcut în aceste 18 secoli de când se află statornicită în pământul său.

Scriind Nicolae Bălcescu aceste rânduri, pe lângă înţelesul social şi revoluţionar pe care-l sublinia mereu, a ştiut să sublinieze puternic şi aplicarea practică a învăţăturilor evanghelice, ducându-o până la jertfire, asemenea lui Hristos.
El ştia ce l-a costat pe Brâncoveanu ancorarea lui în tradiţia acestei glii străbune, fiindcă numai în acest mod putea să imprime şi în inimile cetăţenilor naţiei lui curajul statorniciei în mărturisirea acestei credinţe.
El ştia ce preţ a plătit Mihai Viteazu şi cum mama lui şi-a cernit nu numai inima, ci şi haina până la sfârşitul vieţii ei în chilia mânăstirii Cozia. Şi până în ziua în care Hristos, Domnul ei, o va arăta în alb veşmânt de nea, spălat prin Sângele Său, în Ziua cea mare a arătării Lui Slăvite.

Pe parcursul veacurilor trecute, în mersul nostru statornic şi înţelept pe aceste străbune şi binecuvântate meleaguri, am lăsat urme în veci neşterse, despre care grăiesc puternic Putna şi Curtea de Argeş, Voroneţul şi Cozia. Iar la temelia lor stă jertfa acestui popor numit „Manole“. Pe acest drum frumos, cu cât ne-au fost mai multe jertfele, cu atât ele au strălucit tot mai frumos. Şi cu cât a fost mai mult sânge vărsat, cu atâta strălucirea lui a tot crescut, iar dunărea de lacrimi l-a tot spălat şi menţinut mereu tot mai curat, tot mai strălucit şi tot mai de aur.
Din timp în timp însă, în vremuri de răscruci amare, atunci când intensitatea focului sacru al dragostei faţă de Hristos scădea, Dumnezeu, în marea Lui bunătate, ne trimitea soli aleşi, oameni sfinţi, plini de îndrăzneală şi de curaj. Plini de Duhul Sfânt, ei redeşteptau conştiinţele, readucându-i la viaţa cea nouă, cerută de Dumnezeu, pe cei care, ascultând, îşi veneau în fire şi se înrolau în nesfârşita coloană a celor porniţi mai dinainte spre Patria Cerească, spre Canaan.

Aşa a făcut Cel Milostiv şi în zilele noastre, trimiţându-ne pe Părintele Iosif Trifa, omul care să ne trezească la viaţa cea nouă, cerută de Evanghelie, fapt pentru care-I mulţumim, zicând: Slăvit să fie Domnul!

Lasă un răspuns


*