Părintele Arsenie Boca, din Cărarea Împărăţiei
El e „acela” care va veni în numele său – nu al lui Dumnezeu – evreu de neam, care va tirăni sub ascultarea sa tot pământul. Căci „acela” va primi să fie împărat peste strălucirea tuturor împărăţiilor pământului (Matei 4, 8-9).
Creştinii – cu numele –, din pricina înmulţirii fărădelegilor, care sting Duhul (I Tesaloniceni 5, 19), aşa se vor slăbi la minte, încât, de frică (Apocalipsa 21, 8), mulţi se vor lepăda (II Tesaloniceni 2, 3) de Hristos şi vor primi toată voia rea şi vor gusta toată răutatea răului „căci credinţa nu este a tuturora” (II Tesaloniceni 3, 2). Viaţa lor slăbănogită de păcat va da îndrăzneală satanei, care va lucra în „acela” tot felul de puteri şi de semne, de minuni mincinoase şi de amăgiri nelegiuite pentru fiii pierzării, fiindcă n-au primit iubirea adevărului, ca să se mântuiască. De aceea, pentru că iubesc păcatul mei mult decât pe Dumnezeu, Dumnezeu le trimite amăgiri puternice, ca să dea crezământ minciunii şi să cadă sub osândă toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au îndrăgit nedreptatea (II Tesaloniceni 2, 9-11).
Iudeii de odinioară, împinşi înăuntru de „acela”, au răstignit pe Domnul, înţepându-i călcâiul (Facere 3, 15), şi nu I-au putut face mai mult nimic; dimpotrivă, Domnul, pogorându-Se prin Cruce la cei din închisoare, a spart veşnicele încuietori şi mare pradă a făcut nesăţiosului iad. De atunci umblă potrivnicul ca un leu turbat, întărâtându-şi uneltele, ca măcar faptele şi învăţătura Mântuitorului să le întunece în necredinţă. Neputând nici aceasta, îşi aprinde ciracii şi pe „acela” al lor, care se repetă în fiecare veac de oameni din zilele Sfinţilor Apostoli (I Ioan 2, 18) până în zilele celui mai desăvârşit Antihrist, din vremea de apoi, când va propovădui Ilie (Maleahi 3, 23), că, doară-doară va putea măcar să stingă pe ucenicii lui Iisus de pa faţa pământului: prigonindu-i, spânzurându-i, ucigându-i răstignindu-i şi în tot felul omorându-i.
Mai mult, cum zice un părinte, acest Antihrist, care nu se mulţumeşte numai cu necredinţa sa, ci vrea necredinţa tuturora – nu va avea astâmpăr decât în ziua când ar izbuti să ucidă pe Dumnezeu şi să-L azvârle din inima şi mintea celui din urmă credincios rămas pe pământ; şi nu râvneşte, nebunul, la o mândrie mai mare, decât aceea de a termina odată cu Dumnezeu, iar în locul Lui să-şi împlânte în sufletul omului, ca pe o sabie a iadului, chipul său de fiară.
„Acela” nu se mulţumeşte numai să înşele pe oameni cu amânarea pocăinţei pe mâine, pe poimâine, la bătrâneţe, ci luptă nebun, cerând: 1. moartea lui Dumnezeu; 2. moarte învăţăturii Sale; 3. moarte creştinilor, ucenicilor Săi; 4. pustiire Bisericii Sale şi oprirea Sfintei Jertfe celei de-a pururi, care este Sfânta Liturghie.
Chinurile cele de pe urmă, cele de la Antihrist, în care va lucra toată puterea satanei, vor întrece toate prigoanele câte s-au înteţit asupra creştinilor de la început până în zilele acelea.
Numai sila unei prigoane peste tot pământul împotriva creştinilor îi va hotărî să lase la o parte orice vrajbă confesională şi să fie una, cum au fost la început. Nu vor scăpa de sub tăvălugul urgiilor istoriei până nu vor veni şi la mintea aceea să asculte şi să împlinească, măcar la sfârşit, rugămintea cea mai de pe urmă a Mântuitorului în lume.
Poate că în vremile acelea abia vor mai fi creştini; dar oricâţi vor rămâne, aceia trebuie să treacă peste ceea ce ar fi foarte bine să treacă creştinătatea vremii noastre şi să fie una.
Primejdia comună s-a arătat în lume, unirea creştinătăţii întârzie. Doamne, până când?
Deci când fărădelegile vor încleşta mintea şi inima oamenilor şi-i vor sălbătăci aşa de tare, încât vor zice că nu le mai trebuie Dumnezeu, şi Biserică şi preoţi, încât va fi sălbăticirea şi nebunia urii (Luca 6, 11) peste tot pământul, atunci vine sfârşitul.