Ioan MARINI, «Glasul Dreptăţii» nr. 7 / 13 febr. 1938, p. 1
Cerul lumii este acoperit de nori tot mai groşi. Două războaie fac să sângere două mari colţuri de lume. Şi în fiecare zi se aud mereu ,,veşti de războaie” dintr-o parte şi alta a pământului. Deviza tuturor neamurilor e una singură: înarmarea. Să ne pregătim cu arme cât mai bune, să avem avioane şi gaze cât mai multe, cât mai mulţi soldaţi şi muniţii. Şi toate acestea, pentru prăpădul ce va veni.
O înfrigurare neobişnuită a cuprins popoarele pământului.
Suntem parcă în plin Apocalips. Tropotele cailor morţii parcă se aud prin lume.
„Şi s-a arătat un alt cal, un cal roşu. Cel ce sta pe el a primit puterea să ia pacea de pe pământ, pentru ca oamenii să se înjunghie unii pe alţii, şi i s-a dat o sabie mare” (Apoc 6, 4).
Acest verset din Biblie spune totul. El oglindeşte tocmai stările vremilor şi oamenilor de azi, a căror simbol nu mai e crucea, ci sabia.
De la o vreme s-au schimbat chiar şi jucăriile copiilor. De la obiecte casnice, bile, cărţi, pătrate etc., s-a trecut acum la jucării „serioase”. Magazinele oraşelor sunt pline cu tunuri, puşti, trenuri, automobile, avioane, motociclete, tancuri, – jucării care „vorbesc” şi ele de „războaie şi veşti de războaie” şi copilaşilor nevinovaţi, care vor cădea şi ei, ca mâine, pradă uciderii vrăjmaşe a războiului.
Ce-i drept, oamenii s-au străduit să înlăture războiul. Liga Naţiunilor tocmai scopul acesta l-a avut: să rezolve pe cale paşnică toate neînţelegerile dintre state, înlăturând pentru totdeauna războiul dintre naţiuni. Dar n-a izbutit. Sub privirile ei neputincioase, a căzut Abisinia, sângeră de ani de zile Palestina şi arde acum Spania şi China.
De la sfârşitul războiului mondial, s-au ţinut apoi, începând cu tratatul de la Versailles, zeci de tratate, pacte şi conferinţe de dezarmare. Şi praful s-a ales de toate.
Oare de ce?
Uşor de răspuns. Fiindcă s-a lucrat ca la Turnul Babilonului: fără Dumnezeu, fără sfatul şi binecuvântarea Lui. A fost nesocotită ,,Stânca”, Piatra din capul unghiului clădirii (I Ptr 2, 6-8) şi de aceea „nu ţine” casa păcii.
Oamenii au vrut să facă bine, dar fără Cel Bun.
Au vrut pace, dar L-au înlăturat pe Domnul Păcii.
Au vrut împărăţia lui Dumnezeu, dar fără Dumnezeu.
căci nici n-a fost chemat. Şi nici Cuvântul Lui n-a fost consultat. De aceea le-a spulberat vântul pe toate. „Căci despărţiţi de Mine – zice Domnul – nu puteţi face nimic” (In 15, 5).
Câte speranţe nu s-au pus în Liga Naţiunilor ca şi în toate acele faimoase „conferinţe de dezarmare”!… Dar frumosul palat al păcii s-a prăbuşit la pământ.
„Dacă nu zideşte Domnul o casă, degeaba lucrează cei ce o zidesc; dacă nu păzeşte Domnul o cetate, degeaba veghează cel ce o păzeşte” (Ps 127, 1).
Şi toate sunt şi vor fi „degeaba” şi în viaţa oamenilor singuratici ca şi în viaţa popoarelor, până când la „cârma corăbiei” nu se va afla Hristos.