Despre înmormântarea fratelui Popa Petru de la Săucani, Bihor

[…] Astfel a trebuit să vină şi dimineaţa zilei de 22 octombrie 1985, cu alunecarea fratelui Petre de pe schela umedă de bruma nopţii de la casa unde lucra, la un sătean al lui, schelă pe care tocmai atunci urcase… Fratele Ioan, cu care lucra de treizeci de ani, abia plecase de lângă el, spunându-i cu grijă:
– Trebuie prima dată să acoperim spărtura asta, ca nu cumva să cădem prin ea…
– Lasă pe mai târziu – îi zise fratele Petre – acum fă ce ţi-am zis…
Dar cu o clipă a fost prea târziu. Prin spărtura asta a căzut el. Nu lăsase pe fratele Ioan ca s-o acopere, pentru că tocmai atunci sosite clipa aia – şi trebuia să se sfârşească şi calvarul lui.
Eram şi eu departe, undeva în ţară, când vestea morţii lui a căzut peste toţi ca un trăsnet din senin. Iată că deşi presimţim, deşi ştim, deşi credem că plecarea noastră sau a unora dintre noi este foarte apropiată, totuşi când vine chiar clipa acestei plecări este totdeauna o surprindere pentru noi. Nimeni nu se aşteaptă să plece chiar când pleacă. Fiecare crede că totuşi nu atunci, ci mai târziu…
Pentru mine, căderea lui a fost ca a unui copac uriaş a cărui înclinare o văzusem dureros şi a cărui prăbuşire o aşteptam. Totuşi, nu aşa.
În cădere, se lovise cu capul de o bordură şi îşi pierduse total cunoştinţa. N-a mai spus nimănui nici un cuvânt. Dus imediat la spital, a murit în timpul încercării de a fi salvat. Puţina putere care mai rămăsese în trupul slăbit de muncă, de jertfă, de osteneli şi suferinţe trupeşti şi sufleteşti, ştiute şi neştiute, văzute şi nevăzute şi-a stins lumina fără să mai pâlpâie nicidecât. De la căderea sa, el nu s-a mai trezit decât în cer. Când ochii săi s-au deschis, el n-a mai văzut decât Chipul Dulce şi Fericit al Dragului său Mântuitor, Care venise după el şi l luase Acasă, în lăcaşul fericit care îi fusese gătat chiar în dimineaţa asta, când şi venise Hristos Însuşi după el ca să-l ia acolo.
El, fratele meu Petre, el, cel de-al zecelea, iată, mi-o luase şi el înainte doar cu câţiva paşi. A pus şi el mâna pe premiu doar cu câteva clipe mai devreme… Dar, cu cât cresc mormintele aici, cu atât cresc minunile Acolo. Şi cu cât se sporesc în cer mai mulţi cei ce ne aşteaptă, cu atâta ne vom putea despărţi pe pământ mai uşor de cei ce ne mai reţin aici.
Ce senzaţie ciudată totuşi încerc de cei câţiva ani de zile încoace! Cu cât se răresc mai mult bătrânii fraţi din jurul meu, cu atât o nostalgică singurătate parcă mă cuprinde uneori. Şi un dor sfâşietor mă cuprinde tot mai des să-mi iau liniştit şi eu zborul pe urma lor. Ca un cocor rămas prea în urmă de stolul alor lui. Aşa un dor adânc mă învăluie uneori după Părintele Iosif, după fraţii Marini, Titus, Spiridon… după tata, după fratele Maliţa, Florea, Sava, Nicolae, Teodor, Vasile şi ceilalţi, şi ceilalţi cu care am trăit, am lucrat, am suferit, am alergat atâţia şi atâţia ani, de parcă nici n-ar fi fost în viaţa asta, ci în alta. Şi nu pe-aici, ci pe nu ştiu unde. Aşa îmi par de departe toate, că parcă am îmbătrânit cu şapte vieţi mai tare ca ei.
Şi iată, acum şi fratele Petre… cel pe care îl bănuiam veşnic aici cu noi şi îl aşteptam zilnic să vină la mine, cum avea obicei aproape totdeauna de peste cincizeci de ani de când mi-a stat cel mai aproape, m-a ajutat cel mai mult şi m-a înţeles cel mai adânc.
Acum simt într-adevăr ce mult a fost el pentru noi şi mai ales pentru mine. Nu mai am pe nimeni să-mi împărtăşească simţirile ca el. Şi să arate atâta devotament şi sinceritate în tot lucrul Domnului care i se încredinţa. Între noi nu mai era de mult nevoie de cuvinte. Ne înţelegeam prin duhul care ne era în amândoi acelaşi. Prin iubirea care ne era la fel, prin cugetele şi gândurile care ne erau întru totul identice, cum am fi avut aceeaşi singură inimă în amândoi.
După marile încercări de până în 1964, când foarte mulţi ani fusesem despărţiţi, fiecare urmându-ne în alt fel calea jertfei noastre pentru Domnul şi Oastea Lui, eu fusesem dus prin temniţe şi surghiunuri, iar el rămăsese lângă turma pe care i-o încredinţase Domnul să o păstorească… Nu numai eu suferisem atât de mult, ci poate că el a suferit încă şi mai greu. El nu spunea la nimeni, dar multe nopţi fusese luat de acasă ori din drum spre adunări şi dus în pădure, legat de arbori şi bătut până dimineaţa ca să se lase de Hristos şi să nu mai lucreze pentru El… Multă vreme a zăcut şi el pe pat şi pe picioare în urma acestor suferinţe, dar despre ele n-a mai spus, numai Domnului, când se ruga pentru iertarea şi mântuirea chinuitorilor lui. Când am aflat despre toate acestea, am scris, în amintirea răbdării lui, versurile următoare:

Alături am purtat povara
acelei zdrobitoare cruci,
deşi, tăcut şi singuratic,
tu, altfel ţi-a fost dat s-o duci,
smerit şi drag, şi dulce frate,
tu, altfel ţi-a fost dat s-o duci.

Aceeaşi înspinată creangă
a-ncununat şi fruntea ta,
deşi, tăcut şi singuratic,
de tine nimeni nu ştia,
smerit şi drag, şi dulce frate,
de tine nimeni nu ştia.

Eu, din răsplata suferinţei,
ceva şi-n lume mi-am primit,
dar tu, purtând-o neştiută,
chiar şi de-aceasta te-ai lipsit;
smerit şi drag, şi dulce frate,
chiar şi de-aceasta te-ai lipsit.

Dar, Mâine când în Cer Stăpânul
va răsplăti tot ce I-am dat,
răbdarea ta necunoscută
va străluci mai minunat;
smerit şi drag, şi dulce frate,
va străluci mai minunat…

Niciodată ca acum, după plecarea şi a fratelui Petre, n-am avut mai limpede şi mai puternică senzaţia că echipa mea, schimbul meu de muncă în via lui Hristos, şi-a împlinit timpul de lucru. Că nouă, care lucraserăm pe ziduri chiar sub îndrumarea lui Neemia, marele nostru maestru şi îndrumător, ne-a venit vremea să plecăm. Iată cum unul câte unul dintre cei mai buni lucrători îşi lasă unealta acolo pe zid pentru schimbul următor şi pleacă în grabă Acasă. Şi iată mă pe mine rămas aproape singur în tot sectorul acesta. Privesc ce frumos şi au încheiat şi şi-au lăsat lucrul lor gata însoţitorii mei. Mă uit la uneltele lor care aşteaptă, parcă odihnind şi ele o clipă, până ce va veni următorul ucenic care îşi îmbracă şi el acum salopeta lui de lucru şi îşi suflecă mânecile, pregătindu-se să înceapă lucrul de unde i-a fost lăsat. Poate cu puţină stângăcie, ca la orice început, dar cu forţe noi şi cu o voinţă sfântă de a face munca aceasta sfântă măcar aşa de frumoasă ca schimbul plecat. Desigur, nu-i uşor la început ca tu, ucenic abia rămas în marea răspundere, să înlocuieşti un înaintaş încercat. Dar, prin harul lui Dumnezeu, trebuie să-l ajungi şi chiar să-l întreci. […]

Am ajuns cu fraţii de la Braşov în seara a doua de priveghere. I-am aşezat braţul meu de crizanteme lângă inima lui şi mi-am apropiat faţa mea de a lui, scăldându-i-o pentru ultima dată cu lacrimile mele. Şi toată noaptea aceea nu mi-am mai luat ochii de la el. Toate cele ce s-au petrecut acolo în acel timp, până la plecarea mea şi a lui, au trecut numai pe lângă urechile mele, şi nu pe lângă ochii mei. Voiam să-mi rămână nedespărţit şi în moarte ca şi în viaţă. Poate de aceea nu-mi mai pot închipui nici acum că s-a dus. Mi se pare mereu că este tot aici, undeva foarte aproape, şi că trebuie să vină din clipă în clipă între noi.
Am ascultat toate sfâşietoarele cuvinte şi cântări, şi rugăciuni de despărţire, cum numai o singură dată în viaţa mea mai auzisem. Toate se revărsau ca o cascadă uriaşă în golul care se făcuse ca o peşteră adâncă în locul unde fusese el ca un munte însorit. S-au perindat printre noi atât de multe feţe ale lui, toate nespus de frumoase, din copilărie şi până ieri. La unii de peste cincizeci de ani, la alţii de peste douăzeci de ani, de peste zece, de cinci, de doi, de ieri… Ce binecuvântată trebuie să fie în Cer o viaţă despre care toţi cei care au cunoscut-o, pas cu pas şi zi cu zi, şi loc de loc, au numai cuvinte asemănătoare cu cele din Faptele Apostolilor şi din Vieţile Sfinţilor! Cred că acum – când între noi, care îl petrecem aici, sunt atâtea tânguiri – sus în cer trebuie să se pregătească o adunare în sărbătoare a tuturor îngerilor noştri, care o să-l primească în bucuria Dulcelui nostru Mântuitor, cu cele mai fericite şi mai nemuritoare dintre cântările noastre şi ale lor.
Mie, dintre miile de amintiri cu el, care toate îmi năvălesc acum în suflet, nu ştiu de ce îmi stăruie mai puternic una dintre cele mai dintâi, cea din octombrie 1934 de pe scena Teatrului Municipal din Oradea. Oastea Domnului din Oradea, după cum am spus şi mai de mult, era atunci una dintre cele mai mari grupări frăţeşti din ţară. Atât de bine organizată era, că întreţinea o cantină cu hrană caldă pentru o sută treizeci de săraci din oraş, din noiembrie până în martie, ani la rând. Apoi avea adunări în şapte locuri în oraş, activând în ele toţi preoţii bisericilor din Oradea şi aproape toţi studenţii teologi de la Academia din Oradea. În fruntea conducerii Oastei erau cei mai aleşi reprezentanţi ai autorităţilor religioase şi civile ale oraşului. Un comitet foarte activ de preoţi şi fraţi aranjaseră atunci pe scena Teatrului o serbare a Oastei Domnului cu o piesă religioasă şi un bogat program de cântări, declamări şi vorbiri.
Printre cei cu un rol deosebit la această serbare am fost chemaţi şi noi, cei doi mai tineri şi mai promiţători dintre elementele săteşti din Bihor, care se recrutau cu sutele dintre tineri, într-un entuziasm nou şi unic prin Oastea Domnului. Fratele Petre era mai tânăr cu aproape patru ani ca mine, dar era mult mai curajos şi mai devotat faţă de Domnul. Eram cam de aceeaşi vârstă duhovnicească. Şi el se hotărâse pentru Domnul tot în binecuvântatul an 1930. Începuseră atunci să se înfiinţeze tinere grupări ale Oastei Domnului prin toate satele din jurul Beiuşului şi ne-am cunoscut împreună pe la acele frumoase şi neuitate adunări de atunci. De pe la aceste adunări ne-au cunoscut şi chemat şi cei mai mari de la Oradea.
Acum, la această serbare din octombrie 1934 de la Teatrul din Oradea, fuseserăm chemaţi să participăm şi noi doi, eu cu o poezie, iar el cu o vorbire. După ce eu, plin de timiditate şi de stângăcie din cauza fastului şi a solemnităţii de acolo, care mă anulaseră de tot, am spus poezia mea „În pacea serii“, a urmat el… Nu voi uita niciodată ce frumos era. Un tânăr de 16 ani îmbrăcat în sumăniţă de lână albă, cu opinci şi cu cămaşă nouă, cu păr bălai şi cu faţa frumoasă, strălucind de alb în faţa luminilor rampei… Mie însumi, care îl cunoşteam, mi se părea că văd un înger. Cred că tuturor celor din sală, care umpluseră toate locurile de jos şi de sus, le va fi părut şi mai strălucit.

A deschis liniştit Noul Testament şi a citit limpede, cald, înlăcrimat de frumos, versetul de la Ioan 3, 16: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică“…
Nu ştiu cât a vorbit, dar tot timpul cât a ţinut vorbirea lui nu s-a auzit un zgomot, nu s-a făcut o mişcare. Toată lumea asta asculta, asculta. Doar din când în când, suspine şi semne de plâns cu ştergeri de lacrimi, cu întinderi de feţe, spre a-l vedea mai bine.
Când a terminat de vorbit, toată asistenţa asta care umplea teatrul, chiar şi cei mari din lojile de sus, s-au ridicat în picioare şi au ovaţionat îndelung – cum erau ei obişnuiţi la oraş – ca pentru cele mai alese personalităţi. Entuziasmul şi uimirea lor erau la culme… La ieşire, toţi se îmbulzeau să-l sărute, să-l întrebe, să-l atingă ca pe o minune. Dar el, cu capul plecat, vădit stingherit şi ruşinat de această zgomotoasă manifestare, căuta să se strecoare cât mai repede şi cât mai ferit – să scape afară.
Şi aşa cum s-a strecurat atunci dornic de smerenie şi de modestie, a căutat să se strecoare în toţi cei peste cincizeci de ani de atunci. Deşi aproape tot timpul acestora el a umblat printre noi cu aceeaşi faţă îngerească, pe care numai el nu şi-o ştia cât de strălucitoare este. Printre noi, câţi l-am ascultat de mii de ori, mereu mai fermecaţi de harul şi de lumina cerească din toate vorbirile lui despre dragostea şi lacrimile lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii.
Dragostea şi lacrimile lui au fost cele două mari comori şi daruri ale sale. Tot ce a spus fratele Petre a fost cu dragoste şi lacrimi. Evanghelia pe care a propovăduit-o el a fost o Evanghelie de dragoste şi lacrimi. Iisus cel vestit de el a fost un Iisus numai dragoste şi lacrimi. Rugăciunea lui a fost dragoste şi lacrimi. Cântarea lui a fost tot aşa, numai dragoste şi lacrimi. Viaţa lui însăşi a fost întreagă un izvor şi o revărsare nesecată şi plină de dragoste şi lacrimi. Dragoste şi lacrimi în faţa lui Dumnezeu pentru fraţi şi pentru toţi oamenii. Şi dragoste şi lacrimi în faţa fraţilor şi a tuturor oamenilor pentru Dumnezeu.
Dacă aţi întreba de ce a scăzut şi s-a împuţinat atât de mult fiinţa lui pământească, eu v-aş spune: priviţi cu ochii sufletului şi vedeţi un munte înflăcărat de dragoste, oglindit într-o mare limpede de lacrimi. Aceasta este fiinţa sufletească, lupta sufletească, transformarea sufletească a fratelui Petre…
Cred că aceasta va fi înfăţişarea sub care va apărea el veşnic.
Oricine se va apropia de el, de amintirea lui, de duhul lui, de mormântul lui îşi va încălzi totdeauna inima la acest munte de foc şi îşi va răcori totdeauna sufletul la acest izvor de lacrimi.
Nimeni n-a trăit o viaţă mai liniştită la suprafaţă ca a lui, dar nici mai zbuciumată în adânc. Nimeni n-a ştiut să arate mai simţit ca el durerile altora, dar nici să şi le ascundă mai tăcut ca el pe ale lui însuşi. Nimeni n-a dat atât de mult pentru alţii, dar nici nu şi-a păstrat atât de puţin pentru sine.

Traian Dorz, Istoria unei jertfe, vol. IV