CÂNTAREA ROADELOR

Cine sunt cei ce-nfruntă vremea atât de aspră şi de grea
arând şi semănând întruna, batjocoriţi de cei din jur?
… Pe feţe, stropii de sudoare
cu stropi de lacrimi se-mpreună,
nici vântul iernii nu le uscă,
nici ploaia verii nu le spală,
doar soarele ce dogoreşte le schimbă-n ceva lucitor
de nu ştii dacă-s stropi de sânge
sau stropi de aur de Ofir…

La ce privesc aşa nainte spre Răsărit, cu bucurie?
Spre unde-aleargă-aşa de grabnic,
chiar dacă duc povară grea?
De ce aşa de tare-apasă pe plugul prea cu greu mergând?
De ce trec aruncând sămânţa
de-atâtea ori pe-acelaşi loc?
De ce pe boabe de seminţe cad boabe de pe fruntea lor?
Când seara este-atât de-aproape
de ce ei nu privesc napoi?
– Sunt cei ce seamănă cu lacrimi
pentru culesul cu cântări!

Cine sunt cei ce-n braţe pline culeg lumină şi comori?
A cui sunt cântecele-acestor frumoase roade
dulci şi mari?
Căci până peste tot hotarul întins răsună voioşia
atâtor vii, livezi şi lanuri
cu largi arome de belşug!

– Sunt fraţii mei de ger şi jertfă,
de crez şi cer,
de plug şi plâns
cu care-am semănat alături
şi-aş vrea alături să culeg!…

– Stăpâne-al Roadelor Eterne,
doresc să-Ţi cer să-mi dai la urmă
cântarea celui ce culege un rod prin muncă câştigat
de-acolo chiar de unde nimeni n-a mai crezut,
decât el singur,
nu numai pentru că acolo a plâns şi-a suferit ca nimeni,
ci pentru c-a crezut atuncea
când nimeni alţii nu credeau!

Traian DORZ

Lasă un răspuns


*