O PARTE DIN CUVÂNTUL FRATELUI TRAIAN DORZ DIN CADRUL PROGRAMULUI COMEMORATIV DIN 5 MARTIE 1988, DE LA CERTEGE

(…) [Cântările acestea] sunt frumoase pentru că sunt cântările lui Dumnezeu. Aşa am învăţat noi să-L lăudăm pe Dumnezeu, aşa cum spune: „Toată ziua să ne învăţăm dreptatea Ta”. Şi, dacă ne-am predat lui Dumnezeu, trebuie să-L slujim pe El cu toată inima noastră şi cu toată fiinţa noastră. Pentru că ne-am lepădat de satana şi de toate lucrările lui şi ne-am unit cu Hristos şi cu Biserica, şi cu credinţa Lui. De aceea trebuie să ne dăm toate silinţele să fim vrednici, pentru că vine judecata, vine moartea pentru fiecare dintre noi. Şi vine judecata pentru toţi, cum spune: „…şi iarăşi va veni, cu mărire, să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit”. Şi atunci vor fi numai două feluri de oameni: cei buni şi cei răi. Cei care au crezut şi cei care n-au crezut. Cei care sunt de-a dreapta şi cei care vor fi de-a stânga. Dacă noi ne întoarcem la Dumnezeu acuma şi ne hotărâm pentru El şi-L lăudăm pe Dumnezeu, vom fi, desigur, între cei de-a dreapta Lui. Dar, dacă nu ne întoarcem, noi rămânem de-a stânga. Şi despărţirea aceea va fi pentru vecii vecilor.

* * *
(…) Suntem de câteva ceasuri aici sosiţi. Am mai stat de vorbă mai cu unii, mai cu alţii care aşa pe rând au venit, când unii, când alţii. Şi de mai multe ori a trebuit să reluăm firul cuvântărilor noastre şi al explicaţiilor pe care simţim că suntem datori să le aducem celor cu care ne vedem acuma pentru prima dată într-o astfel de împrejurare. Însă celor mai mulţi dintre cei care au venit aici le este acum clar şi cunoscut scopul nostru şi evenimentul pentru care Dumnezeu ne-a ajutat şi am dorit şi noi din toată inima să ajungem până aici.
Am spus că în zilele acestea… alaltăieri, în ziua de 3, am sărbătorit 100 de ani de la naşterea Părintelui Iosif. Şi mâine, în ziua de 6, vom sărbători 100 de ani de la ziua în care a fost botezat în bisericuţa din acest sat Părintele nostru sufletesc Iosif Trifa. | Continuare »

Pr-Iosif-TRIFA[Părintele Iosif TRIFA], lângă sicriul părintelui Vasile Ouatu de la Bucureşti, a repetat în faţa multor martori (doar cu un an înainte de propria sa moarte), într-un ceas dintre cele mai grele pentru el, aceste testamentare cuvinte, ca un legământ al lui şi al nostru, al tuturor fraţilor, împreună cu el:
„…Dragă Vasile, am venit aici, fraţi de-ai tăi din toată ţara, să te petrecem la locul de odihnă. Tu pleci acum la Domnul şi Stăpânul Oastei noastre. Spune-I Domnului Iisus, dragă Vasile, că noi luptăm înainte. Spune-I că noi suferim, dar luptăm înainte…
Dragă Vasile, spune-I Domnului Iisus că ne-ai lăsat aici în Biserica Lui – şi aici vrem să rămânem. Ca odinioară tânărul Samuel, noi ne-am trezit în Biserică şi în Biserică vrem să rămânem, în Biserică vrem să luptăm, pentru Biserică vrem să ne jertfim, ca să avem Biserica Lui cea vie, cea luptătoare, cea biruitoare, cea curată şi fără pată (Efes. 5, 27).
Dragă Vasile, spune-I Domnului Iisus că până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm după Cuvântul Lui şi după dreptate. Până în ceasul de acum suntem ocărâţi, dar binecuvântăm, suntem prigoniţi, dar răbdăm, suntem vorbiţi de rău, dar ne rugăm. Până în ceasul de acum am ajuns ca gunoiul lumii acesteia, ca lepădătura tuturor (cf. I Cor. 4, 11-13). Dar pe toate le biruim, uitându-ne ţintă la El (Evrei 12, 1).
Dragă Vasile, spune-I Domnului că suntem încolţiţi în toate chipurile, dar nu la strâmtorare; în grea cumpănă suntem, dar nu deznădăjduiţi; prigoniţi, dar nu părăsiţi; trântiţi jos, dar nu omorâţi (I Cor. 4, 8). Pentru că simţim mereu Mâna Lui şi dragostea Lui.
Dragă Vasile, spune-I Domnului Iisus că nimenea şi nimic nu ne vor mai putea despărţi de El şi dragostea Lui: nici necazul, nici strâmtorarea, nici prigoana, nici primejdia, nici sabia (Rom. 8, 35). Vrăjiţi de dragostea aceasta vom lupta până la sfârşit pentru ca, pe urmă, să ne luăm şi noi cununa. | Continuare »

Pr-Iosif-TRIFAMărturie a fratelui Ioan Marini

Binecuvântat este cel ce prin scrisul şi graiul său îndeamnă pe oameni să citească Sf. Scriptură şi se luptă să ducă pretutindeni cunoştinţa Cuvântului dumnezeiesc. Şi, cu atât mai mult, merită numele de binefăcător al mulţimii acela care îngenunchează un popor întreg lângă Sfânta Carte a lui Dumnezeu.

Părintele Iosif Trifa a fost unul din aceştia. Timp de 27 de ani de preoţie, a lucrat fără preget şi a luptat zi şi noapte pentru a ridica şi a ţine „sus Cuvântul Vieţii” şi pentru a apropia poporul nostru de Cuvântul lui Dumnezeu. Întreagă viaţa sa de preot şi propovăduitor de la altar şi amvon a fost o şcoală a Bibliei.

O şcoală a Bibliei a fost scrisul său la multele gazete şi foi religioase pe care le-a redactat sau la care a colaborat.

O şcoală a Bibliei sunt cele peste 40 de neîntrecute cărţi pe care le-a scris şi care au trezit o ţară întreagă la citirea Sf. Scripturi.

Din această şcoală a Bibliei a ieşit şi marea mişcare de trezire religioasă „Oastea Domnului”, pe care a iniţiat-o şi condus-o cât timp a fost în viaţă şi care se alimentează şi acum din scrisul său (din cărţi şi foi) şi din spiritul pe care Duhul Sfânt l-a dat acestei Mişcări.

Cea mai mare dorinţă a vieţii sale a fost aceea de-a adânci în sufletul poporului cunoştinţa cuvântului biblic.

Şi i-a reuşit. Prin străduinţele sale binecuvântate de Domnul, scumpa Carte a lui Dumnezeu a ajuns să fie astăzi în bună parte şi Cartea poporului nostru. | Continuare »

Fratele Traian Dorz mărturiseşte despre trecerea în veşnicie a părintelui Iosif (din «Istoria unei jertfe» vol II)

 

„Statornici vom iubi Lucrarea
şi glas străin nu vom urma,
ci totdeauna după Domnul
vom merge toţi pe urma ta.”

[…] Dintre operaţiile părintelui din ultimii ani, două nu s-au mai închis până la moarte. Fraţii Opriş şi Popovici erau cei care îl pansau şi îl îngrijeau zilnic cu vată, cu multă vată… Bietul frate Opriş spunea odată: „Dacă vata câtă i-am adus-o şi în care l-am tot pansat ar putea fi grămadă, cred că s-ar putea acoperi mult Sibiu cu ea…“ Era într-adevăr nevoie permanent de mari tampoane de vată pentru sângele ce se prelingea şi puroiul ce supura continuu din aceste răni… Acum temperatura se menţinea mereu până la 39 de grade şi chiar peste.

Printre ultimii vizitatori fusese şi părintele Aurel Nanu, singurul dintre preoţii din Sibiu care îi rămăsese prieten şi apropiat. Acesta l-a şi mărturisit şi împărtăşit pe Părintele Iosif cu o săptămână înainte de sfârşitul său.
Pentru ultima dată i-a trimis atunci Părintele Iosif, prin preotul Aurel Nanu, mitropolitului Bălan, un cuvânt de dragoste smerită şi de fiască cerere de iertare… | Continuare »

Vorbirea fratelui Opriş Ioan la adunarea de la Reşiţa – 1974

Scumpi fraţi şi surori iubite! Dacă mila şi dragostea lui Dumnezeu ne-a învrednicit ca în seara aceasta să ne vedem aici în această casă, Îl rugăm pe El să ne întărească, pentru ca să săvârşim câte ceva din ceea ce ne spune şi ne învaţă Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt, Călăuza noastră şi a frăţiilor voastre.
În capitolul 11 din Evanghelia de la Luca, versetele 40 şi 41, citim următoarele cuvinte: „Nebunilor, oare Acela care a făcut partea din afară nu a făcut şi pe cea dinăuntru? Daţi mai bine milostenie din lucrurile dinăuntru şi atunci toate vă vor fi curate.”
Aici este un capitol care îi judecă foarte mult pe cărturari, pe farisei, pe oamenii învăţaţi, pe cei cu carte multă, cu şcoală multă, şi le spune: „nebunilor…”
Eu n-aş vrea pentru nimic în lume ca aceste cuvinte să ne atingă şi pe noi. Cred că noi am trecut în rândul înţelepţilor, nu al nebunilor, aşa cum zice în Romani 13: „Să trăiţi frumos, ca în timpul zilei, nu în chefuri şi beţii, nu în curvii şi în fapte de ruşine…”
Ca fiii luminii să umblaţi!… Aşa să umblăm!…
„Nebunilor, cine a făcut partea din afară, oare nu a făcut tot El şi partea dinăuntru?” Zice apoi, în continuare: „Daţi milostenie din cele dinăuntru, ca să vă fie curate şi cele din afară”
Fraţilor, avem o mare datorie, chiar dacă nu nouă ne zice „nebuni”, chiar dacă… chiar dacă nu pe noi ne atinge aici; dar o mare datorie ne revine din al doilea verset, unde ne spune: „Daţi milostenie din cele dinăuntru, ca să vă fie curate şi cele din afară…” | Continuare »

Dar pentru bine nu trebuie oare să sufere nimeni?

Erau primele zile din ianuarie 1948.
Într-un târziu se auzi mişcare pe coridor!
– Vine mâncarea, ziseră cei doi.
Şi, într-adevăr, la ei veni. La fiecare dintre ei gardianul le aduse câte un sufertaş cu mâncare caldă şi pâine. Mâncară şi dădură înapoi vasele goale.
Mult mai târziu uşa se deschise din nou şi gardianul, arătând spre mine, îmi zise:
– Tu ai castron şi lingură, mă? Vino, ia-ţi mâncarea!
– N-am, zisei eu, ieşind. Pe sală era un om cu haine vărgate, cu o găleată, plină până la jumătate cu fasole, în mână.
– În ce îţi iei mâncarea? Repede, că n-am timp! Ori rămâi nemâncat până mâine!
M-am uitat împrejur şi, nevăzând nimic, mi-am împreunat mâinile şi omul mi-a pus cu o cutie veche de conservă porţia mea de mâncare, în căuşul palmelor mele împreunate.
Şi astfel, direct cu gura, din palme, am luat prima mea masă de la Stat, de când venisem de pe front… | Continuare »

HotarareTraian DORZ, din «ISTORIA UNEI  JERTFE»

Această noapte de hotar între ani este, de obicei, pentru toţi oamenii, prilejul unui cutremurător bilanţ. Prilejul în care ne vedem cu toţii nu numai grăbita trecere a vieţii pământeşti, ci şi felul în care am folosit această parte din viaţa scurtă, pe care o încheiem la sfârşitul fiecărui an şi o deschidem la începutul altuia.
Într-o astfel de ultimă noapte a anului trecut – şi de primă a noului an – cine oare îşi mai face atât de necruţător bilanţul luptei sale trecute şi planul luptei sale viitoare, ca omul de conştiinţă aşezat de Dumnezeu într-acest loc de aşa mare răspundere – cum era el, Iosif? Şi ca preot la un amvon – în slujba lui Dumnezeu, şi ca redactor de gazetă, la o tribună – în slujba poporului!
Era târziu şi el era singur. În noaptea asta, când nimeni nu doarme, mulţi fac voia diavolului, dar puţini fac voia lui Dumnezeu.
La masa de lucru din locuinţa sa de la orfelinat, unde locuia acum, Părintele Iosif stătea în faţa foilor albe, cufundat în gânduri şi privind departe. Şi nu ştia cum să înceapă.
Iată, gândea el, au trecut treizeci şi patru de ani din viaţa mea. Şi cu ce mă pot eu înfăţişa, cu adevărat, acum în faţa lui Dumnezeu, Stăpânul şi Judecătorul meu? Ce am făcut eu, cu adevărat, pentru Dumnezeul meu Căruia I-am juruit legământul cutremurător al preoţiei, făgăduindu-I slujire şi roadă? Ce am făcut eu, cu adevărat, pentru poporul meu căruia îi juruisem tot devotamentul meu în conştiinţa mea?
Cu un amar simţământ de durere şi de ruşine, vedea stările în care se zbăteau ţara şi poporul. Şi, la fel, neputinţa lui în faţa acestor stări.
Din tot elanul cu care se luptaseră fiii acestei ţări, de secole înainte, pentru împlinirea marelui nostru ideal naţional, acum parcă nu mai rămăsese nimic. | Continuare »

Traian Dorz la18 aniCând m-am născut cu trupul acesta printre voi
era şi nor, şi noapte, şi iarnă, şi război…

Actele mele spun că m-am născut în 25 decembrie 1914, iar mama mea Maria mi-a spus că atunci era o noapte noroasă, că ningea şi că era tare frig.
Tatăl meu Constantin era atunci plecat pe frontul austro-ungar, în războiul ce începuse în luna august a aceluiaşi an, iar acasă cu mama erau numai părinţii tatălui meu. Bunicului meu – tot Constantin – îi zicea lumea Moane. Iar bunicii mele, Veselina.

Părinţii mei se căsătoriseră abia în luna februarie 1914. În luna august începuse primul mare război în care au fost duşi îndată toţi tinerii în stare de arme, din toate ţinuturile stăpânite de monarhia austro-ungară, sub robia căreia era pe atunci şi Ardealul în care se găsea şi judeţul nostru Bihor, din care făcea parte comuna mea natală, Mizieş.

Satul Mizieş se găseşte aproape de Beiuş, pe drumul care duce la Stâna de Vale. Dar casa părinţilor mei era într-un cătun aparţinător de Mizieş, care se găseşte spre miazăzi, la o depărtare de doi kilometri, aşezat pe alt, drum ce duce la Talpe şi Săliştea de Beiuş.
Acest cătun, în formă de potcoavă, are două uliţe paralele, una care se cheamă a Dorzeştilor, iar cealaltă a Briscăneştilor, după numele primelor două familii care le înfiinţaseră aici cândva.
Cătunul se chema la început Râturi, numele unguresc pentru Câmpuri, căci acolo fuseseră la început câmpuri, când se mutaseră cei doi strămoşi. | Continuare »

… În faţa fraţilor adunaţi aici la Poiana Braşov, m-am ridicat şi, în scurte cuvinte, le-am spus despre Consfătuirea de atunci [12 septembrie 1937]. Despre înalta atmosferă de unitate şi despre conştiinţa marii răspunderi pentru hotărârea care trebuia luată în interesul marii cauze a lui Dumnezeu. Am făcut apel pentru acestea şi la fraţii prezenţi, fiindcă nici momentul acesta nu era mai puţin însemnat. Şi acum ne aflăm tot la o răscruce la fel de mare ca atunci. Deosebirea este numai că atunci luptam cu primejdia formalismului, care vroia să ucidă dragostea, iar acum luptăm cu primejdia sectarismului, care vrea să ucidă adevărul. Hristos este şi dragoste, şi adevăr. Şi unitate şi orientare. Şi credinţa, şi învăţătura. Una fără cealaltă nu se poate. Dragostea se usucă fără adevăr, adevărul îngheaţă fără dragoste. Credinţa se rătăceşte fără învăţătură, iar învăţătura moare fără credinţă. Noi, în această sfântă Lucrare a Oastei Domnului în care ne-a născut Duhul şi Cuvântul Sfânt, le avem atât de minunate şi vii pe amândouă. Trebuie numai să le păstrăm cu toată grija şi credincioşia, spre a nu le pierde noi şi spre a nu ni se fura de către alţii.

CELE DE DUPĂ ACEEA

Traian Dorz, Zile şi adevăruri istorice

Orice idee bună este un aluat viu pus într-o frământătură moartă pentru a o învia şi a o transforma în ceva nou, bun şi folositor. Lucrarea asta de transformare cere neapărat nişte condiţii învierii şi vieţii. Dacă frământătura este primitoare şi atmosfera este caldă, dospirea se face repede şi rezultatul este bun. Dar dacă frământătura este potrivnică şi atmosfera este rece, nici cel mai bun aluat din lume nu poate s-o dospească, ci frământătura potrivnică şi atmosfera îngheţată nimiceşte orice aluat pus în ea.

Aluatul bun despre care Părintele Iosif le spunea atunci fraţilor că l-a pus Sfatul Oastei, prin Moţiunea înaintată, în frământătura conflictului, cu nădejdea unei dospiri bune, a avut soarta îngheţului. Aceeaşi soartă tragică o avuseseră şi toate celelalte încercări de acelaşi fel pe care le mai făcuseră părintele şi fraţii în toţi aceşti trei ani de la izbucnirea acestui nefericit conflict.

Împotrivirea plină de răutate şi ură a mitropolitului răzbunător nu s-a lăsat înduplecată de nimeni şi de nimic. E uimitor şi total de neînţeles cum nici un om şi nici un argument, nici o încercare şi nici un considerent nu l-au putut îndupleca pe acest om răzbunător şi nedrept să vadă răul şi crima pe care le face. Funcţia pe care o îndeplinea, locul unde era pus, instituţia pe care o servea şi cauza împotriva căreia lupta ar fi trebuit să-l cutremure şi să-l prăbuşească zdrobit sub povara răspunderii care se cerea de la el s-o asculte. Dar duhul rău care-l cuprinsese cândva şi pe Saul când era în faţa lui David nu l-a mai lăsat să vadă nimic decât răzbunarea geloziei sale feroce şi sân­geroase. Cu tăvălugul puterii sale de o clipă a trecut nemilos peste orice dreptate, peste orice înţelepciune, peste orice milă. Şi nu s-a oprit până ce a ucis, până ce a zdrobit, până ce s-a răzbunat asupra victimei-om. | Continuare »

La mormântul lui Mihai Eminescu

Traian DORZ, ISTORIA UNEI  JERTFE vol 4, pg. 511

Şi fiindcă tot eram aici, foarte aproape de cimitirul Belu, unde ştiam că este mormântul marelui poet Eminescu, pe la care nu fusesem de mulţi ani, am mers să-l mai vedem.
Am trecut pe lângă toate celelalte morminte cu nume cunoscute, ale unora dintre cei mai aleşi scriitori ai neamului nostru şi am ajuns la mormântul frumosului luceafăr al poeziei noastre vii. Era acoperit cu flori verzi şi proaspete, ca şi mormântul părintelui Oastei noastre vii.
– Ce-i aducem noi acestui suflet mare, am zis eu, dacă am venit acum pe neaşteptate aici lângă odihna lui zbuciumată? Flori văd că are destule şi văd că mulţi îi aduc flori. Noi să-i aducem ceea ce cred că îi aduc puţini sau poate nimeni. Să-i aducem rugăciunile şi lacrimile noastre.
Şi cu cea mai profundă iubire înlăcrimată, participantă la suferinţa, la dragostea şi la jertfa lui aduse pe altarul frumuseţii şi poeziei adevărate, am aşezat în faţa mormântului lui Mihai Eminescu lacrimile noastre. Şi în faţa Tronului lui Dumnezeu rugăciunile noastre cele mai fierbinţi pentru odihna şi mângâierea în lumea cealaltă a sufletului său atât de zbuciumat în lumea asta.

Părintele Iosif Trifa, Pe urmele Mântuitorului

 Câteva lămuriri despre Drumul Crucii
Din curtea lui Pilat a început drumul Crucii. Aici I s-a pus 1-Drumul-Crucii-webMântuitorului Crucea pe umeri şi a fost dus spre Golgota. Înainte de a pleca cu Mântuitorul pe acest drum al vieţii şi mântuirii noastre sufleteşti, mă opresc puţin să dau unele orientări şi amănunte despre drumul Crucii.
La pagina 40 din această carte am publicat o hartă. În această hartă se văd însemnate cu numere locurile despre care am vorbit până aici şi despre care vom mai vorbi. În acea hartă se vede locul unde a fost Caiafa (nr. 43), unde Pilat a ţinut judecata (nr. 26) şi celelalte. În acea hartă se vede, plecând de la numărul 26, o stradă ce se numeşte în hartă „Via Dolorosa“. Aceste cuvinte sunt latineşti şi înseamnă: „Calea Durerilor“. Acesta e drumul Crucii; pe acest drum a mers Mântuitorul cu Crucea în spate spre Golgota. Acest drum e azi o stradă mai mică a Ierusalimului. Se cheamă această stradă „Via Dolorosa“, „Calea Durerilor“. Pe acest drum mergând Mântuitorul spre Golgota, a făcut 14 opriri (popasuri) sau „staţiuni“, cum li se zice la Ierusalim. Pe zidurile străzii sunt însemnate cu numere aceste popasuri. Precum se vede în harta de la pagina 40 drumul Crucii merge drept înainte, face apoi o cotitură, şi iarăşi merge înainte, până la numărul 9. Aici – la numărul 9 – e Biserica Sfântului Mormânt. Aici a fost Golgota şi aici a fost răstignit Mântuitorul. Întreg drumul Crucii ţine 3 kilometri. Până la un loc, drumul merge fără mare urcare, însă de la un loc încolo suişul spre Golgota e tot mai mare. | Continuare »

Părintele Iosif Trifa, Pe urmele Mântuitorului

Cina-cea-de-taina-4Sosind Ziua Azimelor – Joia cea Mare – în care trebuia să se jertfească Paştile, Mântuitorul a trimis pe Petru şi Ioan să pregătească Paştile la un om care le va ieşi înainte, ducând un urcior cu apă. Acel om – a zis Iisus – „vă va arăta vouă un foişor mare, aşternut; acolo să gătiţi Paştile. Şi, mergând ei, au aflat precum le zisese şi au gătit Paştile“ (Luca 22, 7-13).
Clădirea în care s-a ţinut această prăznuire a Paştilor, care pentru noi este Cina cea de Taină, se păstrează până în ziua de azi. E în afară de zidurile de azi ale Ierusalimului, în partea de sud. Poate şi din această pricină a fost mai cruţată de urgia vremilor. Clădirea aceasta azi e o moschee (biserică) musulmană şi numai cu învoirea arabilor musulmani poţi intra în ea. Dăm mai jos fotografia acestei clădiri, aşa cum se află în zilele noastre.
Înlăuntrul ei, îndată ce intri, se află foişorul în care s-a ţinut Cina cea de Taină. E o încăpere mare şi înaltă, având câteva columne ce se prelungesc sus în nişte boltituri şi arcuri. E o încăpere goală, rece şi neîmpodobită, aşa cum sunt cele mai multe moschei musulmane.
Dăm mai jos şi fotografia acestui foişor. E de însemnat că tot în această clădire se spune că ar fi şi mormântul lui David. În imaginea cu foişorul se vede o uşă în spate cu nişte trepte în faţa ei. Pe această uşă intrând într-o altă încăpere, musulmanii arată un alt mormânt, acoperit cu mătase verde, despre care spun că e mormântul lui David. Se aude însă că adevăratul mormânt ar fi jos, în temelia clădirii.
După ce Apostolii făcuseră toate pregătirile pentru Cină, Mântuitorul Se aşeză la masă împreună cu Apostolii şi, luând cuvântul, începu: „Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paşti, mai înainte de Patima Mea…“ (Luca 22, 15); şi, luând pâinea, o binecuvântă şi, frângând, dete ucenicilor, zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu“. Şi, luând paharul şi mulţumind, le dete ucenicilor, zicând: „Beţi dintru acesta toţi, căci acesta este Sângele Meu al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor“ (Matei 26, 26-28).
Aceasta este Taina cea mare şi sfântă a Sf. Cuminecături. Aceasta este Taina tainelor prin care-L primim pe Domnul în casa sufletului nostru, ca să trăim cu El şi El cu noi.
„Şi, mâncând ei, Iisus zise: Amin grăiesc vouă că unul dintre voi Mă va vinde“ (Matei 26, 21). O vie mişcare se face între Apostoli. Toţi se mişcă de pe locurile lor şi „se uită unul la altul, nepricepându-se de cine grăieşte“ (Ioan 13, 22). „Şi, întristându-se foarte, începură a-I zice: Nu cumva sunt eu, Doamne?“ (Matei 26, 22). Toţi se întristează, numai tu, Iudo, stai liniştit cu trădarea în sufletul tău? Dar, staţi, iată şi Iuda se ridică, dar nu ca să-şi spună păcatul, ci ca să întrebe şi el cu făţărnicie: „Nu cumva sunt eu, Învăţătorule?“ Şi i-a zis lui Iisus: „Tu ai zis“ (Matei 26, 25). | Continuare »

EVANGHELIA DE DUMINICĂ SE PETRECE ŞI AZI

– O întâmplare din zilele noastre –

Acum duminică avem evanghelia slăbănogului din Capernaum, pe care l-a tămăduit Iisus, zicându-i: „Ia-ţi patul tău şi umblă”. Minunea aceasta se întâmplă şi azi în jurul nostru, de câte ori ne apropiem de Mântuitorul cu bolile cele sufleteşti şi luăm tămăduire. Dar această minune se întâmplă şi în viaţa cea trupească, când trăim o viaţă aprinsă şi cuprinsă de credinţă tare şi încredere în Mântuitorul. Iată, spre pildă, ce istoriseşte un medic de la Bucureşti într-o revistă:
„De două luni zăcea în spitalul nostru o femeie bolnavă, venită pentru operaţie. Sărmana! Era o jale… Să ne apropiem cu cuţitele noastre de ea, nici vorbă nu era… Era atât de slabă, că ar fi adormit pe veci în decursul operaţiei… Pe urmă, boala i se înrăutăţi… nu putea stânca şi, pe urmă, ca pupăză pe colac, se ivi şi oftica (tuberculoza). Era în pragul unei morţi sigure şi grabnice. Dar avea ceva această femeie ce ne atrăgea şi ne umplea de uimire. Era veşnic voioasă şi vorbea atâta căldură de Dumnezeu şi de Iisus Hristos, încât n-am mai auzit astfel vorbindu-se. Niciodată n-am auzita văicărindu-se, cu toate că avea pentru ce. Am întrebat-o odată de ce-i atât de crud cu ea Dumnezeu în care crede aşa de mult. Şi mi-a răspuns cu atâta bunătate, încât am rămas uimit. Şi, când m-a lămurit, după Scripturi, că «Domnul a ales vasele cele slabe, să le facă de ocară pe cele tari», am rămas ruşinat. «Şcoala vieţii adevărate – zicea femeia – în necazuri de acestea se învaţă… Asta-i crucea pe care Iisus Hristos mi-a dat-o să o port, ca să fiu tu El în ne¬încetată legătură sufletească»… | Continuare »

Citiţi cărţile Părintelui!

Pătrundeţi-vă, dragii mei, de Duhul lui Dumnezeu revărsat peste Lucrarea aceasta prin solia adusă de Părintele Iosif. De ce insistăm noi atât de mult? Citiţi cărţile Părintelui! Însuşiţi-vă învăţătura din ele şi puterea din ele! Este o putere acolo! Lucrarea Oastei Domnului s-a răspândit prin cuvântul scris, prin mesajul scris al Părintelui. El a predicat foarte puţin. A predicat foarte rar în adunările din Sibiu. Dar după Părintele Iosif, îndată ce a plecat el, cuvântul a trecut pe la alţii… Şi de aceea, [cu] adunarea din Sibiu iată ce s-a întâmplat: un cosmopolitism, o amestecătură distructivă şi nimicitoare. […] Nu şi-au întemeiat credinţa pe mesajul acesta cutremurător de sfânt pe care l-a răspândit Dumnezeu prin Părintele Iosif şi prin cuvântul său.
Cei mai mulţi n-au citit cărţile Părintelui. Erau din Sibiu şi era acolo gazeta, şi… dacă erau doi sau trei dintre toţi cei care erau în Sibiu atunci abonaţi la foaia «Isus Biruitorul»; sau să citească cărţile Părintelui. Dacă nu era adunare la Oastea Domnului, se duceau la creştini după Evanghelie sau la baptişti, sau la penticostali. De aceea s-a ales acolo praful şi pulberea de toţi.
Puterea Domnului şi Cuvântul Lui sfânt s-au răspândit în ţara aceasta prin cuvântul scris, prin lucrarea scrisă, prin puterea acestor cuvinte ale Părintelui Iosif.
De aceea am îndemnat mereu: citiţi cărţile acestea! Nu numai aşa de suprafaţă! [Ci] să le subliniezi aşa cum le subliniase părintele Vladimir. Toate, toate erau subliniate şi trăite, şi recitite, şi răscitite. De trei, patru, de cinci, şase, zece ori, pentru ca să se pătrundă de ceea ce este puterea lui Dumnezeu scrisă în ele.
Zic, să ne pătrundem şi noi de tot acest simţământ sfânt, pentru că avem o chemare deosebită de toţi ceilalţi. | Continuare »

Cât de înfiorător a fost şi pentru noi la început cuvântul suferinţă! Dar pe urmă, ce înţeles divin i-a dăruit Hristos acestui cuvânt pentru noi şi între noi!
Lucrarea Oastei Domnului a fost de la început suferinţă nu numai pentru că omul prin care a iniţiat-o şi a adus-o Dumnezeu între noi a fost un om al suferinţei toată viaţă lui, ci şi pentru că – prin toată istoria ei, prin toată propovăduirea ei, prin toată solia ei – această Lucrare a Oastei Domnului a ars în mijlocul Bisericii şi al naţiunii noastre ca o flacără sacră, alimentată din însăşi fiinţa ei şi aducând lui Dumnezeu propria sa jertfă. Ea este şi instrumentul, şi sunetul. Şi altarul, şi jertfa. Şi rugul, şi flacăra acestui rug, arzând singură din sine şi mistuindu-se singură pe sine prin Hristos şi pentru El.
Solia Oastei este una veche, nu una nouă. Ea fusese adusă de Hristos şi strigată prin toate veacurile de înaintaşii noştri sfinţi. Oastea nu învaţă nimic nou, ci doar înlătură gunoaiele păcatului depuse de vremuri şi de nepăsare peste aurul adevărului lăsat nouă moştenire.
Aceste gunoaie nu pot fi înlăturate decât cu foc.
Şi atunci solia a izbucnit ca o flacără a Duhului Sfânt, iar purtătorii ei au devenit ca nişte aruncătoare de flăcări împotriva a tot ce era şi este gunoi adunat peste aurul lui Hristos din Biserica, din credinţa şi din viaţa noastră.
Oastea Domnului spune sectarismului: Nu trebuie să părăseşti Biserica, ci păcatul!
Nu trebuie să vă schimbaţi cultul, ci inima…
Nu trebuie să luptaţi împotriva semnului Crucii, sau împotriva Împărtăşaniei, sau împotriva cinstirii Maicii Domnului, ci împotriva păcatului, a fărădelegii, a neascultării.
Şi de aceea Oastea Domnului este urâtă şi prigonită de duhul sectarist.

Dar Oastea Domnului spune şi formalismului: Nu spurcaţi Biserica lui Dumnezeu cu obiceiurile diavolului!
Nu necinstiţi slujbele sfinte cu lăcomia de bani!
Nu beţi şi paharul lui Dumnezeu, şi paharul dracilor!
Nu înjosiţi Duhul, înălţând litera!
Nu răstigniţi pe Hristos, alegând pe Baraba!
Şi de aceea Oastea Domnului este urâtă şi prigonită şi de către duhul formalist. | Continuare »

În revista «Oastea Domnului» nr. 2, din 10 ianuarie 1932, scrie:
„…Ca un răspuns la datina cea păgânească de a petrece noaptea de Anul Nou în beţii, Oastea de la Sibiu a «aranjat» o mare «petrecere» duhovnicească în noaptea de Anul Nou
Petrecerea a început în sala cea mare a Academiei Teologice, unde se ţin şi adunările Oastei. Sala este plină… Părintele Trifa rosteşte rugăciunea de deschidere şi arată rostul acestei «petreceri». Arată păgânătatea fioroasă ce se petrece în noaptea aceasta plină de beţii şi păcate. Arată obiceiul ce este aici, în Sibiu, ca la miezul nopţii toată lumea chefuitorilor să iasă în piaţa cea mare a oraşului cu strigăte de chef, de beţii şi de orgie de te ia o groază. Ca un răspuns la această păgânătate, noi ne-am strâns aici ca să petrecem noaptea Anului Nou în rugăciuni şi cântări de slavă lui Dumnezeu. Arată apoi ce însemnătate are timpul în lucrarea mântuirii noastre. (…)
A urmat un program plin de putere, până la orele 11 noaptea, când Părintele Trifa face o propunere: Să ieşim şi noi la miezul nopţii în piaţa cea mare. În întunericul acestei nopţi, să ieşim cu lumini aprinse şi cu cântări duhovniceşti. În duhul acestei lumi şi al acestei nopţi, să ieşim cu Duhul Domnului, cu un fel de război duhovnicesc…

Propunerea place tuturor. Toată adunarea e în animaţie sfântă. Facem rost de lumânări şi ne pregătim. La amiezul nopţii, cântăm: «Zis-a Domnul, privegheaţi»… Părintele Nanu rosteşte o rugăciune de trecere în Anul Nou.
Ieşim în stradă, ne încolonăm câte cinci, aprindem lumânările, suntem un convoi lung, impunător, aproape 150 de fraţi şi surori. În acordurile cântării «O, ce dulce-i Domnul Sfânt», plecăm spre «front». Din toate părţile lumea se strânge să vadă ce este acest lucru: în Noaptea de Anul Nou, un convoi de oameni cu lumânări şi cu cântări religioase, cu trei preoţi în frunte, prin oraş… e ceva cu totul uimitor… Lumea buimăcită nu poate înţelege nimic… Lume tot mai multă se strânge în jurul nostru… ne asurzeşte huietul «frontului». | Continuare »

traian-Dorz-web

…Om trimis de Dumnezeu, el a trăit poate cu sute de ani în avans faţa de generaţia sa. Era ca un munte care vedea departe înainte, peste toate muşuroaiele care erau lângă el sau înaintea lui. El a intuit adevăruri pe care nu numai cei din generaţia sa, dar poate că nici cei din generaţiile viitoare încă nu vor fi în stare să le poată cuprinde. Ca un descoperitor care vede continente noi acolo unde toţi contemporanii săi cred că este capătul pământului.
El n-a fost niciodată deznădăjduit şi niciodată exaltat. N-a vrut să fie nici stăpânul, dar nici robul nimănui, ci liber în Hristos, frate cu toţi, pentru a-l putea simţi fiecare lângă el, deşi era atât de departe înaintea tuturor. Necunoscând decât două stări: ori pierdut în păcat, ori mântuit în Hristos, el a redus toată propovăduirea Evangheliei la aceste două mari dimensiuni care, până la urmă, rămân singurele valabile în faţa vieţii, în faţa morţii, în faţa judecăţii veşnice. | Continuare »

Traian DORZ, Hristos – Mărturia mea capitolul 32Traian-DORZ-060

Mai fi-va la Sfârşit o Judecată, cumplita Judecată de Apoi,
căci trebuie pe drept să-şi ia răsplată, cum a făcut, oricare dintre noi…

De la terminarea anchetei trecuseră aproape trei luni, fără ca noi să primim nici o înştiinţare de nicăieri. Toţi eram de părere că procesul a fost clasat. Desigur, cercetându-se cărţile noastre şi negăsinduse în ele nici un cuvânt duşmănos pe temeiul căruia să fim condamnaţi, ci numai adevăruri de credinţă recunoscute de Constituţia ţării, cuprinse în învăţătura Bisericii Ortodoxe şi a tuturor celorlalte culte creştine aprobate de lege, toţi credeam că ar fi nu numai o nedreptate, ci chiar o ruşine să ni se facă nouă proces pentru asta. De ce să se condamne la noi ceea ce este un drept recunoscut şi aprobat altora? Cărţile noastre, oriunde ar fi fost tipărite, nu erau dăunătoare întru nimic nici intereselor Statului, nici Bisericii oficiale şi nici altor culte sau persoane. Mai circulau prin ţară atâtea alte cărţi tipărite chiar şi în străinătate, cu un conţinut cu adevărat dăunător, fără ca nimeni să se sesizeze de acest fapt. Şi chiar cărţi la fel cu ale noastre mai erau destule în ţară şi autorităţile ştiau. Dar nicăieri nu fuseseră urmărite. Prin urmare, de ce să fie urmărite tocmai ale noastre? Orice minte cinstită ar fi gândit aşa. | Continuare »

SPRE NOI ÎMPLINIRI

Cornel RUSU,
Cuvântul, Cheie a Darurilor

Era în 1947. Se apropia marea sărbătoare a Creştinităţii: Naşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Peste tot pregătiri de colinde, piese, poezii, grupuri de fraţi consultându-se cum ar fi mai bine. Eu stăteam singur, înţelegându-mă cu mine însumi. Mi-am amintit că la Lipova, în urma postului şi rugăciunii, mi s-a arătat ce aveam de făcut şi eram convins de prezenţa Domnului, cum că El mi-a vorbit. Dar, înhămat la carul Faraonului, nu vedeam portiţa de ieşire. Totuşi nădăjduiam într-o minune care să rupă funia ce mă lega de serviciu şi să îmblânzească spiritul de patroană al mamei, care n-ar fi vrut să-i scape rodul muncii nici unuia dintre noi.
În timp ce depănam amintirile trecutului cu minunatele-i descoperiri, iată factorul, la poartă, cu o scrisoare. Era de la fratele Bolunduţ. Printre altele, citesc: „Vino, că fraţii din Roşia Montană au aranjat să fii angajat la mină. Noi, cu toţii, te aşteptăm cu drag…“ O, ce bucurie!… Iată că toate descoperirile ca şi împlinirile îşi au vremea lor.
Dimineaţa, m-am dus la serviciu, m-am interesat la birou dacă mi se poate da concediu cu plată, mi s-a spus că da, am dreptul la şapte zile pentru timpul lucrat în perioada concediului din armată. | Continuare »

TraianDorzTraian DORZ, ISTORIA UNEI JERTFE – vol. IV, pg. 233

– Ce facultate ai făcut? Ce şcoală ai? m-au întrebat în câteva rânduri mulţi dintre cei care mi-au citit cărţile ori au discutat cu mine.
– Ce să vă spun? le răspundeam simplu şi apoi tăceam.
Într-adevăr, ce să le spun, când şcoala mea era cu totul alta de cum credeau ei şi de cum puteam să le spun eu. Unora le-am zis:
– Aceea care se vede şi se aude la mine.
Altora le-am spus cu ochii plini de lacrimi:
– Am patru facultăţi: a muncii, a rugăciunii, a iubirii şi a suferinţei. Cea mai adâncă este cea a lacrimilor din iubire şi suferinţă. La acestea am învăţat şi din ele am adus tot ce mi-a mai rămas după ce m-au prădat de tot mai întâi vrăjmaşii, apoi prietenii, trecând apoi cu toţii la fel de necruţător peste hotarul meu.
– Dar copii câţi ai avut?
– Trupeşti ori sufleteşti? Trupeşti, cinci, din care mai trăiesc trei. Sufleteşti, nu ştiu câţi am avut, nici câţi mai trăiesc dintre ei. Dar unii dintre cei sufleteşti îmi fac atât de mari bucurii, încât uit toate necazurile pe care mi le-ar fi făcut şi o sută dintre cei trupeşti.
– Despre copiii cei trupeşti de ce nu ai scris nimic?
– Acestea fac parte dintre adevărurile despre care va vorbi numai Hristos la Venirea Lui.
– Mai faci poezii şi cântări, şi cărţi?
– Acum mă străduiesc să fac poeţi, nu poezii. Cântăreţi, nu cântări. Scriitori, nu cărţi. Când munceşti să faci o poezie frumoasă, este ceva. Dar când reuşeşti să faci un poet frumos, trebuie să recunoşti că este de o mie de ori mai mult. Aşa este şi cu cântările şi cu cărţile. | Continuare »

Cop-Istorie-3for-webÎn 4 noiembrie m-am pomenit acasă cu o telegramă: „Vino imediat la Bucureşti“…
Nu era semnată de nimeni.
Am înţeles că era de la Interne.
La Bucureşti eram aşteptat chiar la coborârea din tren.
Am fost luat şi dus direct la Minister…
Aici, pe coridoare, pe scări, iar pe alte coridoare şi alte scări, până am ajuns şi am intrat.
Nu mai văzusem niciodată un astfel de birou, îmbrăcat numai în covoare stacojii. Pe jos, pe mobilier, pe lângă ferestre…
La masă, un bărbat voinic şi puternic, într-o cămaşă gri, lucitoare. Mi s-a părut cunoscut de undeva.
– Dezbracă-ţi paltonul şi stai! mi-a zis aspru.
M-am supus! Aici trebuie să execuţi tot ce ţi se spune.
Am pus paltonul nu în cuier, ci lângă mine, pe spatele unui divan.
– Te-am chemat să-ţi pun în vedere pentru ultima dată să nu mai cereţi, să nu mai speraţi şi să nu mai umblaţi după nici o legalizare!
Sunteţi nişte reacţionari, nişte elemente recalcitrante! Toţi aveţi o atitudine duşmănoasă faţă de ordinea socială!
Vi s-a pus în vedere să nu vă mai adunaţi – aţi continuat!
Vi s-a pus în vedere să nu mai faceţi propagandă în rândurile tineretului – voi faceţi congres cu tineretul pe ţară!
Vi s-a pus în vedere să nu vă mai deplasaţi dintr-o parte în alta – voi puneţi toată ţara pe drumuri. Nu lăsaţi tineretul la şcoală, nu lăsaţi oamenii la serviciu… umblaţi numai să tulburaţi şi să agitaţi lumea! | Continuare »

TipografiaPrIosifPărintele Vasile Ouatu – Bucureşti
(«Ostaşul Domnului» nr. 5 / 1 martie 1935, pag. 4)

Dumnezeu nu Se lasă batjocorit până în sfârşit. Cei de la «Lumina Satelor», zdrobiţi că n-au reuşit să ţină adevărul astupat, cu toată lupta şi prigoana desfăşurată zi de zi şi clipă de clipă împotriva noastră, ca omul în valuri, primejduit de a se îneca, încearcă o scăpare. Dar totul e zadarnic şi mai rău se îneacă, mărturisindu-şi singuri grava şi zdrobitoarea vinovăţie. Prin articolul „Glas de preot necăjit”, apărut sub semnătura Protopopului de la Orăştie, Ioan Moţa – desigur, din ordin –, Dumnezeu nu-i mai poate răbda şi-i mână a confirma ceea ce noi am spus şi anume: „De când preaiubitul nostru Păr. Iosif şi-a cumpărat tipografie proprie, cu averea sa personală, cu munca şi jertfa sa până la sânge, mânat de gândul sfânt ce-l călăuzeşte, de a putea lucra tot mai mult pentru Domnul şi Biserica Sa, Mitropolia de Sibiu nu l-a mai putut suferi. Pe toate căile a căutat a-l nimici pe el şi tipografia sa.
Faptul că Păr. Iosif Trifa şi-a cumpărat tipografie proprie a nemulţumit grozav Mitropolia de Si¬biu. Şi de aici se poate vedea câtă credinţă şi câtă dragoste creştină este acolo!… Aceasta însă o lăsăm s-o judece Domnul. Ceea ce este interesant pentru noi acum este faptul că ei înşişi mărturisesc dreptatea noastră, desigur, fără să-şi dea seama.
Să auzim textul din «Lumina Satelor» sau, mai bine zis, mărturisirea Mitropoliei, căci a ei este: „Tipografia Arhidiecezană a fost înfiinţată de Mitropolitul Şaguna… ca ea să fie UN IZVOR DE VENIT al Bisericii…”.
Auziţi, fraţilor, şi minunaţi-vă. Scopul unei tipografii creştine este să aducă bani mulţi. Iată cum iese adevărul la lumină!… Pornind de la această convingere, zice mai departe onorata Mitropolie: „Dacă Păr. Trifa cinstea gândurile sfinte ale lui Şaguna, NU AR FI FĂCUT NICIODATĂ O TIPOGRAFIE ÎN COASTELE TIPOGRAFIEI ARHIDIECEZANE, luptându-se să-i ia aceleia lucrările şi CÂŞTIGURILE… Mai curând trebuia să-i dea de lucru…
Părintele Trifa îşi putea face oriunde o tipografie, NUMAI ÎN SIBIU NU!”. | Continuare »

Pr-Iosif-5S-a născut în anul 1888 şi-şi sfârşeşte călătoria împlinind 50 de ani.
A fost preot timp de 10 ani în comuna Avram Iancu, Turda (în munţii Apuseni). În anul 1918, o mare durere îl încearcă: îi moare, pe rând, soţia şi cei trei copilaşi. Această grea lovitură este hotărâtoare pentru viaţa sa. Ea e marea chemare a lui Dumnezeu, care printr-o furtună îl cheamă tainic în slujba de vestitor al Evangheliei şi trezitor de suflete. Trezindu-l pe el însuşi printr-o încercare de supremă durere, îl face să înţeleagă durerea altora, mila şi dragostea pentru sufletele pierdute.
Însoţit de micul TIT, fiul său drag, care-i mai rămăsese unica mângâiere pe lume, vine la Sibiu, unde începe lucrul de evanghelizare prin scrisul său plin de har.
Frământat mereu de starea decăzută a creştinismului nostru, se roagă pentru trezirea sufletească şi lucrează pentru lumina¬rea fraţilor săi care zac în întuneric şi umbra morţii.
Şi Dumnezeu răspunde. În noaptea de Anul Nou 1923, prin inspiraţie de sus, porneşte cea mai mare mişcare de trezire sufletească din ţara noastră. De aci înainte trăieşte, suferă şi luptă până la moarte pentru această mişcare a Duhului şi pentru mântuirea miilor de suflete pierdute din întinsul României şi de peste hotare.
În cartea cu „Istoria unei jertfe”, care va apare, se va scrie pe larg despre toate suferinţele, durerile şi greutăţile pe care le-a avut în decursul celor 28 ani de slujitor al Domnului şi mai ales în cei 18 de când a venit la Sibiu. | Continuare »

Traian Dorz, din «Zile şi adevăruri istorice» (fragment)

Consfătuirea aceasta trebuie să precizeze acest adevăr şi anume: atitudinea noastră faţă de grupările şi crezurile străine, care în ultimul timp au dat şi dau multe atacuri pentru dezbinarea adunărilor noastre şi de atragere a unor fraţi ai noştri la ei.
Nu urâm pe nimeni! Nu batjocorim credinţa nimănui. Nu dezbinăm adunările lor şi nu vrem să le corupem nici un suflet.
Respectăm fiecăruia dreptul la credinţa pe care şi-o alege. Dar nu mai îngăduim nimănui să se amestece în adunările noastre. Nu mai dăm cuvânt nici unui străin la nici o adunare a Oastei, nici nu îngăduim nici unui frate de al nostru să meargă la ei
. Cei ce s-au dus au împrumutat multe rătăciri de la ei şi, venind, au dezbinat cu ele multe suflete de fraţi.
Toţi cei care au făcut până acum aceste greşeli să nu le mai facă, ci să se îndrepte pe calea sănătoasă. Iar cu cei ce nu vor să se îndrepte de bunăvoie, să rupem orice legătură, după cuvântul Sfintelor Scripturi (Tit 1, 10-11 şi 3, 10-11 etc.).

Când am terminat de spus aceste lucruri, am încheiat zicând:
Fraţilor, cu mâna dreaptă pe conştiinţa mea, pe care m-am străduit să mi-o păstrez curată înaintea Mântuitorului şi Judecătorului meu Iisus Hristos şi înaintea Lucrării Oastei Lui, faţă de învăţătura şi de credinţa pe care am primit-o din cea dintâi clipă a intrării mele în această sfântă Lucrare a lui Dumnezeu, cu mâna deci pe conştiinţa mea – vă declar aici solemn că întocmai aşa învăţ şi cred şi acum. Şi semnez aceste adevăruri de credinţă întocmai cum le-am crezut şi le-am semnat în 8 iunie 1930, Ziua Rusaliilor intrării mele în Oastea Domnului.
Şi întocmai cum le-am crezut şi le-am semnat în 12 septembrie 1937, împreună cu Părintele Iosif şi cu cei peste cinci sute de fraţi care erau acolo, dintre care unii trăiesc şi azi.
Şi întocmai cum le-am semnat cu lacrimile legământului meu din 12-16 februarie 1938, lângă sicriul sfântului profet de la care le-am învăţat.
Şi tot aşa vă declar şi acum că voi crede şi voi învăţa în această sfântă Lucrare până la moartea mea. Dar şi că voi rupe-o cu toţi acei dintre voi care se alipesc de învăţături sectare. | Continuare »