SĂ ÎNAINTĂM MAI DEPARTE ŞI CU CĂLĂTORIA SPRE CANAAN, SPRE ŢARA FĂGĂDUINŢEI

«Isus Biruitorul» nr. 1 / 6 ianuarie 1935, pag. 5 (fragment)

„Şi au zis: «Să ne alegem o căpetenie
şi să ne întoarcem în Egipt!»
” (Num 14, 4).

(…) Cea mai mare primejdie pentru călătoria mântuirii noastre este chemarea să ne întoarcem înapoi în Egipt. Şi această chemare vine în două feluri. Ea vine mai întâi din lăuntrul nostru. Ne cheamă înapoi firea noastră cea veche, omul nostru cel vechi.
Fraţii mei, luaţi aminte, mai curând ori mai târziu şi Oastea va trece, va trebui să treacă, prin locul de la Numeri 14, 4. Mai curând ori mai târziu, veţi auzi glasuri care vor striga răspicat: „Oastea asta şi-a făcut de cap… ne-a spart liniştea satelor… ne-a stricat obiceiurile… a făcut împerecheri… trebuie neapărat luate măsuri de îndreptare contra ei şi contra ostaşilor.
Şi atunci se vor ridica şi din tabăra Oastei cei care n-au ieşit sufleteşte din Egipt şi vor striga şi ei cu tărie: „În felul acesta nu mai merge cu Oastea… noi credeam să avem linişte şi, când colo, iată, acum suntem în război cu toată lumea… Să ne alegem o altă căpetenie… Ne trebuie o conducere nouă, care să ne aducă iar liniştea şi pacea pe care o aveam înainte… că noi vrem să trăim în pace cu toţi şi cu toate”.
Şi atunci se vor alege cele două tabere. Unii îşi vor alege o altă căpetenie şi vor pleca înapoi în Egipt, ca să scape de „pustie” şi să aibă linişte şi pace cu toţi şi cu toate.
Iar de cealaltă parte va rămâne „turma cea mică”.
Vor rămânea cei tari în Domnul, să păşească înainte pe drumul Crucii, prin pustia necazurilor, prigoanelor, luptelor şi jertfelor. | Continuare »

Du-te acolo… în locul meu… frate Traian…

Traian DORZ, din ISTORIA UNEI  JERTFE

Era 20 ianuarie [1947] când am ajuns la Sibiu. L-am găsit pe fratele Marini, într adevăr, foarte grav.
Dar abia am ajuns lângă el, până am şi aflat o altă veste dureroasă: mama lui, Ana, de la Săsciori, trecuse la Domnul… Ne-a fost destul de greu să-i spunem vestea aceasta. Dar ştiam că sufletul lui, care suferise atât de mult şi care era atât de alipit de Domnul, va suporta orice.
Am stat o zi şi o noapte împreună cu ceilalţi fraţi lângă el. […]
În ziua următoare, 21 ianuarie, stăteam lângă căpătâiul lui. Părea că dormitează. Dar ştia că sunt acolo.
Şi-a deschis ochii limpezi şi s-a uitat la mine cu o privire în care regăseam toată dragostea şi încrederea adâncă dintre noi. Mi-a şoptit rar:
– Mâine va fi înmormântarea mamei mele… Eu nu pot fi acolo. Du-te în locul meu… Şi spune tu în locul meu
N-a mai putut continua… Plângea adânc…
I-am dat un creion şi o hârtie:
– Scrie măcar câteva cuvinte pe care ai vrea să le spun!
Cu o mânuţă subţire şi albă ca o rază de soare a început să scrie, pe hârtia albă, fără şir, odihnind greu ca după o muncă peste puteri, câteva rânduri răsucite şi întrerupte din care am descifrat câteva cuvinte, la început clare, după aceea doar bănuite:
„Mamă… cel mai dulce nume care se rosteşte de limba omenească… | Continuare »

… Noi nu forţăm problema şi conştiinţa nimănui. Dar vrem să fie fiecare conştient de atitudinea pe care o ia şi de învăţătura pe care o manifestă. Dacă e cinstit, să vină pe linia învăţăturii cu fraţii; şi atunci se ataşează de Oastea Domnului şi acceptă ca fraţii. Nu cu încredinţări străine, cum au alţii. Iar dacă e nesincer faţă de Lucrare şi-i sincer faţă de doctrina lui, atunci să se ducă. Faceţi-vă sectari, frate, scrieţi-vă o firmă acolo cum vreţi… Pe noi nu ne deranjează. Dar nu umblaţi cu dublură şi cu prefăcătorie: „Că… suntem Oastea Domnului… că… îi iubesc pe toţi fraţii, că mă duc…”. Cosmopolitism de ăsta, amestecătură, care totdeauna-i necinstită şi-n faţa lui Dumnezeu, şi-n faţa oamenilor. Decideţi-vă clar… (Traian DORZ, la adunarea de sfat frăţesc de la Galaţi – 16 septembrie 1988)

… Pătrundeţi-vă, dragii mei, de Duhul lui Dumnezeu revărsat peste Lucrarea aceasta prin solia adusă de Părintele Iosif. De ce insistăm noi atât de mult? Citiţi cărţile Părintelui! Însuşiţi-vă învăţătura din ele şi puterea din ele! Este o putere acolo! Lucrarea Oastei Domnului s-a răspândit prin cuvântul scris, prin mesajul scris al Părintelui. El a predicat foarte puţin. A predicat foarte rar în adunările din Sibiu. Dar după Părintele Iosif, îndată ce a plecat el, cuvântul a trecut pe la alţii… Şi de aceea, [cu] adunarea din Sibiu iată ce s-a întâmplat: un cosmopolitism, o amestecătură distructivă şi nimicitoare. Pentru că ei s-au limitat numai la cuvântul vorbit [al Părintelui], care a fost aşa de puţin şi aşa de rar. (Traian Dorz, la „Sărbătoarea mulţumirii” de la Sâmbăteni – octombrie 1986)

O TAINĂ A LUI DUMNEZEU

Şi iată că am ajuns şi aceste vremuri când mulţi dintre cei care n-au rămas în învăţătura şi în duhul Oastei dintâi au ajuns acum să se rupă de duhul ei şi să se împartă în două duhuri, în două tabere extreme şi extremiste… Cei din dreapta formalistă şi cei din stânga sectaristă. Amândouă aceste tabere se urăsc şi se prigonesc între ele, dar urăsc şi prigonesc şi duhul Oastei adevărate şi statornice. Astfel, cei care au căzut din taina lui Dumnezeu nu mai pot nici înţelege şi nici suferi lucrarea tainică de mijloc. Formaliştii o numesc sectară, sectarii o numesc formalistă.
Şi fiecare se luptă să o atragă de partea sa, iar dacă nu pot, să o nimicească.

Lucrarea de vestire a Evangheliei Domnului nostru Iisus Hristos în lumea aceasta este o lucrare duhovnicească. Împărăţia Lui, fiind o împărăţie duhovnicească, Biserica Lui, Trupul Său Sfânt, este în primul rând o familie, o unitate şi o frăţietate duhovnicească. De aceea ea este ceva cu totul aparte şi cu totul altfel decât orice ar putea fi înţeles în mod firesc, lumesc, pământesc. Şi mult dincolo de toate aceste înţelesuri.
Cuvintele Mântuitorului sunt Duh şi Adevăr, fiindcă „Dumnezeu este Duh“. De aceea şi oricine vrea să înţeleagă aceasta, trebuie să fie duhovnicesc.
Împărăţia lui Hristos nu vine fireşte, izbind privirile fireşti, ca împărăţiile lumii acesteia. Ea, fiind, prin esenţa ei, de aceeaşi natură cu El, vine prin Duhul Sfânt. Astfel, oricine vrea să facă parte din acest Trup al Lui trebuie neapărat să se nască duhovniceşte. Să se transforme, prin lucrarea puterii Cuvântului şi a Duhului Sfânt, într-o fiinţă nouă, duhovnicească şi de natură divină.
Această condiţie a naşterii duhovniceşti este tot atât de necesară pentru viaţa veşnică pe cât de necesară pentru viaţa asta este condiţia naşterii fireşti. | Continuare »

SPRE NOI ÎMPLINIRI

Cornel RUSU,
Cuvântul, Cheie a Darurilor

Era în 1947. Se apropia marea sărbătoare a Creştinităţii: Naşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Peste tot pregătiri de colinde, piese, poezii, grupuri de fraţi consultându-se cum ar fi mai bine. Eu stăteam singur, înţelegându-mă cu mine însumi. Mi-am amintit că la Lipova, în urma postului şi rugăciunii, mi s-a arătat ce aveam de făcut şi eram convins de prezenţa Domnului, cum că El mi-a vorbit. Dar, înhămat la carul Faraonului, nu vedeam portiţa de ieşire. Totuşi nădăjduiam într-o minune care să rupă funia ce mă lega de serviciu şi să îmblânzească spiritul de patroană al mamei, care n-ar fi vrut să-i scape rodul muncii nici unuia dintre noi.
În timp ce depănam amintirile trecutului cu minunatele-i descoperiri, iată factorul, la poartă, cu o scrisoare. Era de la fratele Bolunduţ. Printre altele, citesc: „Vino, că fraţii din Roşia Montană au aranjat să fii angajat la mină. Noi, cu toţii, te aşteptăm cu drag…“ O, ce bucurie!… Iată că toate descoperirile ca şi împlinirile îşi au vremea lor.
Dimineaţa, m-am dus la serviciu, m-am interesat la birou dacă mi se poate da concediu cu plată, mi s-a spus că da, am dreptul la şapte zile pentru timpul lucrat în perioada concediului din armată. | Continuare »

ZIUA NUMELUI

Ieri am fost în târgul de porci şi iacă mă întâlnesc acolo cu unul din prietinii mei cu care numai pe străzile cele făloase din Sibiu mă întâlneam. Şi mai mult m-am mirat când am văzut că cumpărase un purcel. „Dar tu, mă, ce cauţi în târgul de porci şi cu purcelul ce-ai să faci?”, îl întrebai eu. Atunci prietenul meu astfel începu:
„Acum la Sf. Nicolae e ziua numelui meu şi de 2 ani am început să-mi prăznuiesc ziua aşa că nu mai plătesc cu băutură gratulările prietinilor şi cunoscuţilor, ci cu banii ce i-aş da pe băutură fac în tot anul o faptă de milostenie. Acest purcel l-am cumpărat pentru o biată văduvă de război de la marginea oraşului. Are 6 copii şi de ani de zile n-a mai putut să-şi prindă porc la casă. Şi anul trecut i-am cumpărat un purcel pe care biata femeie şi l-a crescut cum a putut şi acum îl va tăia, pe Crăciun. O, ce bucurie vor avea copilaşii ei! Într-un an de zile, de câte ori mama lor va pune mâncarea pe masă, cei 6 copilaşi se vor ruga într-un glas: «Dumnezeu să-i dea sănătate la domnul cel bun!». Eu aflu, prietine dragă, că acest fel de prăznuire este mai bun şi mai creştinesc decât să satur pe oameni de băutură şi pe urmă tot să fie nemulţumiţi că nu i-am săturat destul de bine”…
Astfel grăi prietinul meu şi avea toată dreptatea, căci, de fapt, felul cum prăznuiesc creştinii de azi „ziua numelui” lor este cu totul păgânesc. | Continuare »

DIN VIAŢA SFÂNTULUI NICOLAE

Acum miercuri avem prăznuirea Sfântului Ierarh Nicolae. Biserica a pus prăznuirea sfinţilor ca să luăm pildă şi învăţătură din viaţa şi faptele lor. Şi viaţa Sfântului Nicolae este bogată în astfel de pilde şi învăţături.
Cărţile bisericeşti ne spun că Sf. Nicolae plecase odată cu corabia să cerceteze locurile sfinte din Ierusalim. Pe drum s-a făcut furtună şi corabia ameninţa să se cufunde. Atunci Sf. Nicolae a căzut în genunchi şi, rugându-se cu credinţă şi căldură, furtuna s-a liniştit şi călătorii au scăpat. Plecând înapoi de la Ierusalim, nişte corăbieri răi îndreptară corabia spre alte ţări, ca să-l despartă pe Sf. Nicolae de ţara lui. Dar Sf. Nicolae s-a rugat iarăşi cu credinţă şi un vânt potrivnic întoarse corabia şi o duse spre Mira Lichiei, ţara sfântului.
Învăţătura acestor întâmplări este că şi noi suntem călători pe marea vieţii, spre Ierusalimul nostru ceresc. Viforul ispitelor şi patimilor tulbură şl marea vieţii noastre şi corăbieri răi încearcă să ne departe de ţara noastră cea cerească. Numai credinţa, rugăciunea, privegherea, neîncetată şi purtările cele bune ne pot scăpa şi trece şi pe noi peste furtunile din marea vieţii.
O altă istorie ne spune că, pe vremea Sf. Nicolae era un om sărac ce avea 3 fete şi ajunsese într-o lipsă atât de mare, încât se muncea cu gândul să-şi dea fetele la desfrânare, ca să scape de lipsuri. Dumnezeu descoperi Sfântului Nicolae gândul cel rău al omului şi Nicolae aruncă noaptea, în taină, omului 3 pungi cu galbeni; şi, cu acest ajutor neaşteptat, omul cel sărac îşi mărită fetele, scăpându-le de la moartea cea sufletească.
O învăţătură şi o pildă [e] aceasta, să pândim şi noi cu prisosul nostru de avere şi de bani lipsurile celor săraci şi lipsiţi. Pândeşte şi tu, cititorule, să scapi pe cineva de la pieire sufletească cu prisosul tău de bani.

Pr. Iosif TRIFA, «Lumina Satelor» nr. 49 / 16 dec. 1923, p. 3

Traian Dorz, din «Zile şi adevăruri istorice» (fragment)

Consfătuirea aceasta trebuie să precizeze acest adevăr şi anume: atitudinea noastră faţă de grupările şi crezurile străine, care în ultimul timp au dat şi dau multe atacuri pentru dezbinarea adunărilor noastre şi de atragere a unor fraţi ai noştri la ei.
Nu urâm pe nimeni! Nu batjocorim credinţa nimănui. Nu dezbinăm adunările lor şi nu vrem să le corupem nici un suflet.
Respectăm fiecăruia dreptul la credinţa pe care şi-o alege. Dar nu mai îngăduim nimănui să se amestece în adunările noastre. Nu mai dăm cuvânt nici unui străin la nici o adunare a Oastei, nici nu îngăduim nici unui frate de al nostru să meargă la ei
. Cei ce s-au dus au împrumutat multe rătăciri de la ei şi, venind, au dezbinat cu ele multe suflete de fraţi.
Toţi cei care au făcut până acum aceste greşeli să nu le mai facă, ci să se îndrepte pe calea sănătoasă. Iar cu cei ce nu vor să se îndrepte de bunăvoie, să rupem orice legătură, după cuvântul Sfintelor Scripturi (Tit 1, 10-11 şi 3, 10-11 etc.).

Când am terminat de spus aceste lucruri, am încheiat zicând:
Fraţilor, cu mâna dreaptă pe conştiinţa mea, pe care m-am străduit să mi-o păstrez curată înaintea Mântuitorului şi Judecătorului meu Iisus Hristos şi înaintea Lucrării Oastei Lui, faţă de învăţătura şi de credinţa pe care am primit-o din cea dintâi clipă a intrării mele în această sfântă Lucrare a lui Dumnezeu, cu mâna deci pe conştiinţa mea – vă declar aici solemn că întocmai aşa învăţ şi cred şi acum. Şi semnez aceste adevăruri de credinţă întocmai cum le-am crezut şi le-am semnat în 8 iunie 1930, Ziua Rusaliilor intrării mele în Oastea Domnului.
Şi întocmai cum le-am crezut şi le-am semnat în 12 septembrie 1937, împreună cu Părintele Iosif şi cu cei peste cinci sute de fraţi care erau acolo, dintre care unii trăiesc şi azi.
Şi întocmai cum le-am semnat cu lacrimile legământului meu din 12-16 februarie 1938, lângă sicriul sfântului profet de la care le-am învăţat.
Şi tot aşa vă declar şi acum că voi crede şi voi învăţa în această sfântă Lucrare până la moartea mea. Dar şi că voi rupe-o cu toţi acei dintre voi care se alipesc de învăţături sectare. | Continuare »

Traian Dorz, Zile şi adevăruri istorice

Orice idee bună este un aluat viu pus într-o frământătură moartă pentru a o învia şi a o transforma în ceva nou, bun şi folositor. Lucrarea asta de transformare cere neapărat nişte condiţii învierii şi vieţii. Dacă frământătura este primitoare şi atmosfera este caldă, dospirea se face repede şi rezultatul este bun. Dar dacă frământătura este potrivnică şi atmosfera este rece, nici cel mai bun aluat din lume nu poate s-o dospească, ci frământătura potrivnică şi atmosfera îngheţată nimiceşte orice aluat pus în ea.

Aluatul bun despre care Părintele Iosif le spunea atunci fraţilor că l-a pus Sfatul Oastei, prin Moţiunea înaintată, în frământătura conflictului, cu nădejdea unei dospiri bune, a avut soarta îngheţului. Aceeaşi soartă tragică o avuseseră şi toate celelalte încercări de acelaşi fel pe care le mai făcuseră părintele şi fraţii în toţi aceşti trei ani de la izbucnirea acestui nefericit conflict.

Împotrivirea plină de răutate şi ură a mitropolitului răzbunător nu s-a lăsat înduplecată de nimeni şi de nimic. E uimitor şi total de neînţeles cum nici un om şi nici un argument, nici o încercare şi nici un considerent nu l-au putut îndupleca pe acest om răzbunător şi nedrept să vadă răul şi crima pe care le face. Funcţia pe care o îndeplinea, locul unde era pus, instituţia pe care o servea şi cauza împotriva căreia lupta ar fi trebuit să-l cutremure şi să-l prăbuşească zdrobit sub povara răspunderii care se cerea de la el s-o asculte. Dar duhul rău care-l cuprinsese cândva şi pe Saul când era în faţa lui David nu l-a mai lăsat să vadă nimic decât răzbunarea geloziei sale feroce şi sân­geroase. Cu tăvălugul puterii sale de o clipă a trecut nemilos peste orice dreptate, peste orice înţelepciune, peste orice milă. Şi nu s-a oprit până ce a ucis, până ce a zdrobit, până ce s-a răzbunat asupra victimei-om.
Dar nu s-a oprit nici după ce şi-a ucis victima-om; a urmărit mai departe să ucidă şi victima-idee. Aceasta însă n-a mai putut-o. Nu numai pentru că plata lui Dumnezeu l‑a ajuns, cum îl ajunge odată pe orice călău, dar şi pentru că aceasta nu mai putea fi ucisă. | Continuare »

Traian DORZ, Istoria unei jertfe – vol. 4

SCRIIND şi SPUNÂND, am putut să fac o sută de greşeli mici, faţă de o sută de oameni mici şi greşitori ca şi mine. Şi aş fi putut avea şi eu iertarea lor cum au avut-o şi ei pe a mea, fiindcă toţi eram la fel.
Dar NESCRIIND şi NESPUNÂND, aş fi făcut doar un singur păcat, dar păcatul cel nespus de mare faţă de Adevăr, faţă de Dumnezeu, Care, neavând El Însuşi nici un păcat, nu mi-ar fi avut poate nici mie nici o iertare.

Şi acum, când zilele mele s-au dus şi vorbele mele s-au dus, şi scrierile mele se duc, iată că sunt gata să mă duc şi eu pe urma lor la Judecata cea Mare şi Adevărată a Istoriei şi a lui Dumnezeu.
Cu datoria mea faţă de fraţi şi de Frăţietate, mă duc împăcat, căci, pe cât mi-a ajutat harul lui Dumnezeu şi puterile mele, am căutat să alerg zi şi noapte, cu vreme şi fără vreme, bolnav ori sănătos, ca să-i pot ajuta pe toţi să ajungă la pace, la unitate, la colaborare şi la orientarea cea sănătoasă şi bună în dreapta învăţătură. Cine a vrut să asculte s-a fericit. Cine n-a vrut se va osândi singur. În privinţa asta simt că nu mai am nici o datorie faţă de nimeni.

Cu datoria faţă de ceilalţi, de la cei mai mari şi până la cei mai străini şi vrăjmaşi, la fel, mă duc împăcat. Am făcut tot ce eram dator şi faţă de ei. Nu mai datorez faţă de nimeni nimic. Pot privi şi acum, şi în faţa Judecăţii curat în ochii oricăruia cu care m-am întâlnit ori de care m-am despărţit…

Şi acum vreau să mă întorc pe totdeauna şi cu toată faţa fiinţei mele în întregime numai spre Tine, Dulcele, Dragul şi Scumpul meu Mântuitor Iisus Hristos, cu Care am pornit pe acest drum de la primul meu pas şi cu Care rămân singur acum la pasul acesta, cel din urmă. Nici Ţie nu trebuie să-Ţi mai spun acum nimic, pentru că Ţi-am spus totul, totul, totul, clipă de clipă, loc de loc şi stare de stare până aici. | Continuare »

de la Rusalii 1935

„…Oastea Domnului nu este ceva nou. Ea este una din frământările mântuirii pe care le vedem în Sfintele Scripturi. Şi, în special, Oastea este una din frământările vieţii primilor creştini. Ca şi viaţa primilor creştini, Oastea este opera Cincizecimii… Ea a ieşit din lucrarea şi revărsarea Duhului Sfânt. De aceea am şi ales ca praznic special Praznicul Duhului Sfânt.
În istoria mântuirii neamului omenesc, Cincizecimea este un hotar de viaţă nouă. Golgota a iscălit zapisul împăcării noastre cu Dumnezeu, iar Cincizecimea i-a pus pecetea Duhului Sfânt. Cincizecimea a dat pe primii creştini, pe creştinii cei adevăraţi. Şi aceştia împreună – apostoli şi credincioşi – au format Biserica cea adevărată, Biserica cea vie, Biserica Duhului Sfânt.

Cincizecimea a adus în lume dragostea şi frăţietatea primilor creştini. Nu este ceva mai minunat decât să citeşti prin Faptele Apostolilor viaţa primilor creştini, rămaşi după Ziua Cincizecimii… (Fapte 2, 41-47 şi 4, 31-35).
Şi Cincizecimea a mai făcut ceva. Mântuitorul a aflat în lume «litera Legii». Puterea «literei Legii» ajunsese la culme – ca să zic aşa – atunci când L-a răstignit pe Fiul lui Dumnezeu. Cincizecimea a omorât această literă şi a slobozit în lume Duhul.

Se ridică însă şi aici marea întrebare: De ce n-a rămas până la sfârşit această operă a Duhului Sfânt? De ce n-a rămas până la sfârşit Cincizecimea în viaţa creştinătăţii? Căci doar nu se poate tăgădui Adevărul că s-a dus demult-demult traiul şi viaţa primilor creştini. Creştinătatea de azi, pusă faţă în faţă cu viaţa şi creştinătatea din Faptele Apostolilor, este ceva necunoscut… e tocmai ca şi omul cel viu pus alături de omul-schimonositură, care se împlântă prin semănături pentru a speria cu el ciorile.
Întrebarea «de ce a slăbit viaţa primilor creştini?», în decursul timpului, nu e greu de dezlegat. Creştinismul a ajuns acolo unde este azi, pentru că creştinii n-au rămas în «duh», ci rând pe rând s-au întors iarăşi la «literă». În viaţa creştinătăţii, în istoria mântuirii, s-a dat şi se dă o mare bătălie între «duh» şi «literă». Între creştinismul cel gol şi creştinismul cel plin de Duhul Sfânt. | Continuare »

cu  prilejul adunarii Oastei Domnului de la Praznicul Cincizecimii din 1933

Iubiţii mei fraţi!
Departe fiind de voi, pribeag prin ţări străine şi greu bolnav, cu duioşie mă gândesc la adunarea din Sibiu şi vă trimit, de pe patul meu de suferinţă, frăţeştile mele salutări, rugând pe Domnul Oastei să împărtăşească şi acestei adunări suflarea cea caldă şi sfântă a Duhului Sfânt, Iniţiatorul şi Cârmuitorul Mişcării noastre.
Iubiţii mei! Să nu vă pierdeţi cumpătul din pricina necazurilor mele (Efeseni 3, 13). Totul este voia Domnului. Poate clipa plecării mele acasă la Domnul, nu este departe (II Tim 4, 8 şi II Cor. 5, 8). O, nu fiţi întristaţi pentru aceasta. Oastea Domnului este a Domnului, şi El va avea grijă de ea. Eu am fost numai un vas umil şi netrebnic, de care Domnul s-a folosit în Lucrarea Sa. Eu vă zic ca Apostolul Pavel: „Sunt încredinţat că Acela care a început în voi această Lucrare o va isprăvi până în Ziua lui Iisus Hristos“ (Filip. 1, 6).
Nu uitaţi apoi, iubiţii mei, că orice lucrare nouă, pentru statornicia ei, cere jertfă. Mânăstirea de la Argeş nu s-a putut termina până când, în temelia ei, n-a fost îngropată o jertfă de om.
E adevărat că Jertfa cea Scumpă a Scumpului nostru Mântuitor suplineşte şi săvârşeşte totul, dar istoria ne arată în chip luminos că, creştinismul a înflorit şi a odrăslit şi prin jertfa celor care, urmând pe Domnul, şi-au pus viaţa în slujba Lui.

Vă mulţumesc, iubiţii mei, pentru rugăciunile pe care le-aţi făcut şi le faceţi pentru mine. Le-am simţit şi le simt. Exact din duminica slăbănogului, când aţi început a vă ruga pentru slăbănogul Oastei, boala mi s-a uşurat. Puterile îmi revin. Dacă va fi în voia Domnului, cred că mă voi întoarce iarăşi în fronturile Oastei, pentru a vă mai spune – prin foaie şi cărţi – ceea ce Duhul Domnului mi-a încredinţat să vă spun.
În această nădejde vă zic: La revedere, în frontul Oastei şi prin draga foaie «Oastea Domnului».
Iar dacă totuşi voia Domnului va fi să plec la El, eu vă trimit de aici, din depărtare, ultimul meu duios salut de despărţire, zicându-vă: Fraţii mei! Iubiţii mei!
Rămâneţi cu Domnul!

Davos (Elveţia) 1 iunie 1933

Traian DORZ, din HRISTOS – MĂRTURIA MEA

… Dimineaţa, înainte de ora opt, eram iarăşi în biserică, îngenuncheat la picioarele Mântuitorului meu, Care mă izbăvise ieri şi Care mă va izbăvi şi astăzi. Din faţa lui Iisus, am mers din nou în faţa lor (a anchetatorilor), plin de încredere şi pace.
În această zi, a trebuit să răspund la alte întrebări, mai ales în legătură cu drumurile mele pe la fraţii din ţară. Cu frământările şi sfaturile noastre. Cu dezbinările şi cu luptele din mijlocul adunărilor.
– De ce te amesteci dumneata în credinţa altora? De ce nu laşi pe fiecare să creadă cum vrea şi să meargă cum îi place?
– Pentru că aceste dezbinări, e adevărat, sunt acum o problemă arzătoare numai pentru Oastea Domnului, dar, dacă astăzi nu se va lucra grabnic şi cu simţ de răspundere, nu numai de către noi, pentru rezolvarea lor, mâine dezbinările acestea vor fi o problemă pentru Biserică. Iar poimâine, o problemă gravă pentru naţiune.
– Pentru ce?
– Veţi vedea!
– Dar cu tineretul ce aveţi?
– Sunt copiii noştri, viitorul neamului şi al credinţei noastre şi avem răspundere pentru educaţia şi viaţa lor.
– De ce aveţi probleme cu ei, dacă i-aţi educat cum aţi vrut?
– Câtă vreme erau numai sub educaţia noastră nu aveam probleme. Problemele cu ei încep când trec sub educaţia altora.
– A cui?
– A şcolii, a străzii, a societăţii.
– Până când răspunde părintele de educaţia copilului său? | Continuare »

TipografiaPrIosifPărintele Vasile Ouatu – Bucureşti
(«Ostaşul Domnului» nr. 5 / 1 martie 1935, pag. 4)

Dumnezeu nu Se lasă batjocorit până în sfârşit. Cei de la «Lumina Satelor», zdrobiţi că n-au reuşit să ţină adevărul astupat, cu toată lupta şi prigoana desfăşurată zi de zi şi clipă de clipă împotriva noastră, ca omul în valuri, primejduit de a se îneca, încearcă o scăpare. Dar totul e zadarnic şi mai rău se îneacă, mărturisindu-şi singuri grava şi zdrobitoarea vinovăţie. Prin articolul „Glas de preot necăjit”, apărut sub semnătura Protopopului de la Orăştie, Ioan Moţa – desigur, din ordin –, Dumnezeu nu-i mai poate răbda şi-i mână a confirma ceea ce noi am spus şi anume: „De când preaiubitul nostru Păr. Iosif şi-a cumpărat tipografie proprie, cu averea sa personală, cu munca şi jertfa sa până la sânge, mânat de gândul sfânt ce-l călăuzeşte, de a putea lucra tot mai mult pentru Domnul şi Biserica Sa, Mitropolia de Sibiu nu l-a mai putut suferi. Pe toate căile a căutat a-l nimici pe el şi tipografia sa.
Faptul că Păr. Iosif Trifa şi-a cumpărat tipografie proprie a nemulţumit grozav Mitropolia de Si¬biu. Şi de aici se poate vedea câtă credinţă şi câtă dragoste creştină este acolo!… Aceasta însă o lăsăm s-o judece Domnul. Ceea ce este interesant pentru noi acum este faptul că ei înşişi mărturisesc dreptatea noastră, desigur, fără să-şi dea seama.
Să auzim textul din «Lumina Satelor» sau, mai bine zis, mărturisirea Mitropoliei, căci a ei este: „Tipografia Arhidiecezană a fost înfiinţată de Mitropolitul Şaguna… ca ea să fie UN IZVOR DE VENIT al Bisericii…”.
Auziţi, fraţilor, şi minunaţi-vă. Scopul unei tipografii creştine este să aducă bani mulţi. Iată cum iese adevărul la lumină!… Pornind de la această convingere, zice mai departe onorata Mitropolie: „Dacă Păr. Trifa cinstea gândurile sfinte ale lui Şaguna, NU AR FI FĂCUT NICIODATĂ O TIPOGRAFIE ÎN COASTELE TIPOGRAFIEI ARHIDIECEZANE, luptându-se să-i ia aceleia lucrările şi CÂŞTIGURILE… Mai curând trebuia să-i dea de lucru…
Părintele Trifa îşi putea face oriunde o tipografie, NUMAI ÎN SIBIU NU!”. | Continuare »

Traian DORZ, Hristos – Mărturia mea capitolul 34
Traian-DORZ-060

Oriunde-aş fi, de-orice Rusalii, să vin în trup, în duh sau vis,
să-mbrăţişez cu flori şi lacrimi mormântul sfânt – cum am promis,
şi-aici, un suflet cu-nfrăţirea, să-mi re-nnoiesc cu foc şi dor
un legământ până la moarte lâng-un mormânt nemuritor.

De trei ori până acum am fost hotărât să pun capăt acestei istorisiri, când ici, când colo, dar de fiecare dată altceva nou şi puternic a intervenit pentru a mă sili să încep iarăşi. Starea grea a sănătăţii mele, bătrâneţea şi neputinţele în care mă găsesc, credeam că nu-mi vor mai aduce nici un eveniment vrednic să‑l consemnez aici. Că nu am a mai aşteptat decât sfârşitul acestei vieţi care a început să-mi pară că a ţinut neobişnuit de mult. Am acum aproape şaptezeci de ani şi mai că nu-mi dau seama cum au trecut aceşti din urmă patruzeci de ani ai mei…
Dar evenimentele vin, din ce în ce tot mai noi, şi împing tot mai puternic înainte desfăşurarea luptei noastre mereu tot mai frumoase şi mai angajate. Acum numai Singur Domnul ştie ce ne mai aşteaptă chiar în viitorul cel mai apropiat şi ce întorsătură vor mai lua lucrurile cu privire la noi. Niciodată parcă n-am fost atât de conştienţi şi de puternic angajaţi. Potrivnicul n-a fost parcă niciodată atât de concentrat şi de atent numai asupra noastră ca acum. Dar parcă nici Domnul n-a lucrat chiar atât de vizibil şi de direct pentru noi ca în aceste vremuri. | Continuare »

Botezul_Domnului_16_03Pr. Iosif Trifa

Proorocul Ilie, când s-a suit pe munte să descopere pe preoţii cei mincinoşi ai lui Baal, a turnat peste jertfă de trei ori apă şi apoi s-a rugat pentru focul din cer, care s-a pogorât şi a aprins jertfa.

Această jertfă a închipuit şi închipuie Taina cea mare a Sfântului Botez. Apa şi focul fac şi astăzi Botezul cel adevărat: apa îl spală pe om, şi focul Duhului Sfânt îl aprinde pentru Hristos.

Minunată a fost ivirea lui Ioan Botezătorul în lume! Un om a început o predică, o viaţă nouă. Nimeni nu cunoştea anume pe acest om şi nu ştia de unde vine. N-avea nici în îmbrăcămintea, nici în înfăţişarea lui ceva atrăgător. Nu era nici mare învăţat şi totuşi toţi iudeii alergau la dânsul şi se botezau în râul Iordan. Ioan câştiga sufletele cu vestea cea bună că soseşte un Mântuitor; câştiga sufletele cu căldura şi dragostea cu care Îl vestea pe acest Mântuitor şi chema pe oameni la pocăinţă, la o schimbare a vieţii, la o viaţă nouă. Ioan câştiga suflete prin pilda vieţii sale. Însăşi viaţa lui era o predică de înfrânare şi de viaţă pusă cu totul în slujba Domnului.

Predica şi viaţa lui Ioan arată şi azi calea spre Mântuitorul. Ioan e şi azi glasul celui ce strigă – azi, mai tare ca oricând – în pustia acestei vieţi: Pocăiţi-vă de păcatele voastre, căci Mântuitorul şi darul mântuirii au venit de mult. Ioan e şi azi o predică de mustrare – azi, mai aspră ca oricând – pentru cei care se îmbuibă în mâncăruri, în petreceri, în fălii şi beţii. Predica lui Ioan e şi azi o pildă că adevărul creştin trebuie spus fără cruţare, aşa cum l-a spus el fariseilor şi lui Irod-împăratul, chiar cu preţul vieţii. Minunate au fost predica lui Ioan şi botezul lui, dar totuşi predica şi botezul lui au fost numai o pregătire pentru Cel Ce a venit să boteze cu „Duh Sfânt şi cu foc“. Acest botez s-a pogorât peste Iisus în râul Iordanului.

Prin darul botezului din râul Iordan, Mântuitorul a spălat păcatul strămoşesc şi a înnoit omenirea prin apă şi prin Duh. Acest dar al înnoirii şi al naşterii din nou a trecut apoi asupra fiecărui om. Prin darul botezului, fiecare om se spală de păcatul strămoşesc şi se naşte a doua oară pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Mare taină este Sfântul Botez! Când se botează pruncii, li se unge cu „pecetea darului Duhului Sfânt“ fruntea, gura, ochii, urechile, mâinile, pieptul şi picioarele. | Continuare »

Traian DORZ, Hristos – Mărturia mea capitolul 33

Fără luptă nu-i cunună veşnică şi bună,
căci cununa fără luptă este doar minciună
şi cununa fără luptă mâine veştejeşte
– numai cea cu răni plătită veşnic străluceşte.

Traian-DORZ-060

Decretul de graţiere care a fost publicat la sfârşitul anului 1982 era mijlocul văzut prin care se aducea la îndeplinire hotărârea cea nevăzută, dată mai dinainte de către voia Dumnezeului nostru pentru noi şi pentru mulţi alţii împreună cu noi. Desigur, Domnul şi Dumnezeul nostru ne-ar fi putut izbăvi şi fără acest decret, dar El aşa lucrează minunile Lui, încât ele par să fie acte normale, venite prin voia oamenilor sau a întâmplărilor. Voia Domnului a fost ca împreună cu noi să iasă cât mai mulţi, după cum la Învierea Domnului Iisus au mai fost mulţi sfinţi care au înviat şi au ieşit şi ei din mormintele lor o dată cu El (Mt 27, 52-53). Binecuvântat să fie Domnul, Care face ca marile bucurii să le guste cât mai mulţi, nu numai unii!
Dar eu ieşeam din închisoarea aceasta – cum s-ar zice – cu un ochi râzând şi cu unul plângând. Mă bucuram de cei ce se liberau, dar sufeream din pricina celor ce rămâneau acolo şi pentru care acest decret nu adusese chiar nici o rază de bucurie. Acest decret nu ierta nimic celor recidivişti şi celor cu condamnări mai mari. Ce bine ar fi fost dacă el ar fi prevăzut măcar o cât de mică reducere şi pentru ei! Să vadă şi ei că totuşi nu sunt lepădaţi de tot ca nişte zdrenţe netrebnice. Dar aşa, cum vor mai fi faţă de societatea aceasta care i-a uitat total, chiar dacă vreodată vor mai ieşi de aici! Aceasta ar fi însemnat să condamni fapta, dar să cauţi să salvezi omul. | Continuare »

traian-Dorz-web

…Om trimis de Dumnezeu, el a trăit poate cu sute de ani în avans faţa de generaţia sa. Era ca un munte care vedea departe înainte, peste toate muşuroaiele care erau lângă el sau înaintea lui. El a intuit adevăruri pe care nu numai cei din generaţia sa, dar poate că nici cei din generaţiile viitoare încă nu vor fi în stare să le poată cuprinde. Ca un descoperitor care vede continente noi acolo unde toţi contemporanii săi cred că este capătul pământului.
El n-a fost niciodată deznădăjduit şi niciodată exaltat. N-a vrut să fie nici stăpânul, dar nici robul nimănui, ci liber în Hristos, frate cu toţi, pentru a-l putea simţi fiecare lângă el, deşi era atât de departe înaintea tuturor. Necunoscând decât două stări: ori pierdut în păcat, ori mântuit în Hristos, el a redus toată propovăduirea Evangheliei la aceste două mari dimensiuni care, până la urmă, rămân singurele valabile în faţa vieţii, în faţa morţii, în faţa judecăţii veşnice. | Continuare »

Traian DORZ, Hristos – Mărturia mea capitolul 32

Traian-DORZ-060

Mai fi-va la Sfârşit o Judecată, cumplita Judecată de Apoi,
căci trebuie pe drept să-şi ia răsplată, cum a făcut, oricare dintre noi…

De la terminarea anchetei trecuseră aproape trei luni, fără ca noi să primim nici o înştiinţare de nicăieri. Toţi eram de părere că procesul a fost clasat. Desigur, cercetându-se cărţile noastre şi negăsinduse în ele nici un cuvânt duşmănos pe temeiul căruia să fim condamnaţi, ci numai adevăruri de credinţă recunoscute de Constituţia ţării, cuprinse în învăţătura Bisericii Ortodoxe şi a tuturor celorlalte culte creştine aprobate de lege, toţi credeam că ar fi nu numai o nedreptate, ci chiar o ruşine să ni se facă nouă proces pentru asta. De ce să se condamne la noi ceea ce este un drept recunoscut şi aprobat altora? Cărţile noastre, oriunde ar fi fost tipărite, nu erau dăunătoare întru nimic nici intereselor Statului, nici Bisericii oficiale şi nici altor culte sau persoane. Mai circulau prin ţară atâtea alte cărţi tipărite chiar şi în străinătate, cu un conţinut cu adevărat dăunător, fără ca nimeni să se sesizeze de acest fapt. Şi chiar cărţi la fel cu ale noastre mai erau destule în ţară şi autorităţile ştiau. Dar nicăieri nu fuseseră urmărite. Prin urmare, de ce să fie urmărite tocmai ale noastre? Orice minte cinstită ar fi gândit aşa. | Continuare »

Preot Iosif TRIFA, Pe urmele Mântuitorului – Însemnãri din cãlãtoria la Ierusalim

Coborând cele şaisprezece trepte (care se văd în fotografia de pe pagina alăturată, sus, la stânga), iată‑ne ajunşi în peştera unde S-a născut Mântuitorul lumii. Înainte de a spune ce am simţit în locul Naşterii, pentru orientarea cititorilor, voi face mai întâi o scurtă descriere despre cum se prezintă azi acest loc sfânt. Peştera Sfântă păstrează şi azi forma ce-a avut-o odinioară. Are o formă lungăreaţă (în direcţia răsărit-apus); deasupra, boltă de stâncă în formă de cer plin cu stele. E lungă de doisprezece metri, lată de opt şi înaltă de trei metri, având cu totul o suprafaţă de patruzeci de metri pătraţi. Pereţii sunt îmbrăcaţi în marmură.

Locul unde S-a născut Mântuitorul e în forma unui semicerc şi e îmbrăcat într-o lespede de marmură fină. Pe această lespede străluceşte o stea mare de argint, pe marginea căreia e scris în latineşte: „Aici S-a născut Iisus Hristos din Fecioara Maria“ (în imaginea de mai jos acest loc sfânt se vede la stânga, unde străluceşte Steaua Naşterii. Este prezentat în detaliu pe pagina următoare). Deasupra acestui loc sfânt ard neîncetat 16 candele de aur şi de argint, iar de sus, din plafon, alte şi alte candele coboară să lumineze locul unde S‑a născut Mântuitorul lumii. Deasupra acestui loc sfânt există o masă de altar unde slujesc ortodocşii (grecii) şi armenii. O icoană mare e atârnată deasupra sfântului altar, înfăţişând Naşterea Domnului, magii cu steaua şi uciderea pruncilor. Smirnă şi tămâie ard neîncetat, şi slujbele ţin aproape întruna.
În pereţii peşterii mai sunt încă două altare. Într‑un loc e altarul unde Maica Domnului a înfăşat Pruncul Sfânt în scutece. Se vede în acest loc chipul Sfintei Iesle acoperită acum cu scutece de mătase scumpă. | Continuare »