Vorbirea fratelui Popa Petru (Batiz) la nunta de la Ceişoara – duminică, 30 iunie 1974

„… Iisus le-a zis: «Eu sunt Pâinea vieţii. Cine vine la Mine nu va flămânzi nici¬odată şi cine crede în Mine nu va înseta niciodată. Dar v-am spus că M-aţi şi văzut şi tot nu credeţi. Tot ce-Mi dă Tatăl va ajunge la Mine şi pe cel ce vine la Mine nu-l voi izgoni afară: căci M-am pogorât din Cer să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis. Şi voia Celui ce M-a trimis este să nu pierd nimic din ceea ce Mi-a dat El, ci să-l înviez în ziua de apoi. Voia Tatălui Meu este ca oricine vede pe Fiul şi crede în El să aibă viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi” (In 6, 16-40).Inmultirea-painilor_17_09Fraţilor şi surorilor! În Evanghelia aceasta este vorba de înmulţirea pâinilor, când Domnul Iisus – Fiul lui Dumnezeu – apăruse pe pământul acesta şi făcea tămăduiri, semne şi minuni. Din toate părţile veneau gloatele cu bolnavi pe braţe, pe tărgi, pe spate – ca să-i aducă la Marele nostru Mântuitor, ca să le dea tămăduire trupească. Cu prilejul acesta, cum arată Cuvântul lui Dumnezeu în capitolul acesta, dincolo de Marea Tiberiadei, unde Mântuitor Şi-a găsit un loc de poposire duhovnicească, voia să stea liniştit cu ucenicii Lui, ca să le dea sfaturile trebuitoare mântuirii, în vederea zilei de mâine, când vor trebui să ducă Cuvântul lui Dumnezeu mai departe. Dar n-a avut nici acolo linişte, căci gloata care Îl căuta şi vestea despre minunile şi despre învăţăturile pe care le dădea El Îl căuta pretutindeni. Îl căutau gloatele de bolnavi, Îl căutau oamenii trudiţi şi apăsaţi de povara păcatului pretutindeni, ca să le dea tămăduire. | Continuare »

[Nu vă temeţi, Eu sunt! Am venit să vă scap]

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Petrileni – duminică, 9 septembrie 1984

… Odată, când Mântuitorul a vrut să-i încerce pe ucenicii Săi şi să vadă ce dragoste au ei faţă de El, era într-o seară. Şi i-a trimis să se suie într-o luntre şi să treacă de cealaltă margine a mării. El, zice, S-a dus în munte, să Se roage. Ucenicii au făcut un lucru atunci pe care şi noi prea adesea îl facem, dar pe care n-ar trebui să-l facem niciodată. El le-a spus: „Duceţi-vă voi pe marginea cealaltă a lacului, de partea cealaltă. Eu Mă duc în munte să Mă rog.” Ei, nici unul, n-au zis: Doamne Iisuse, nu ne trimite singuri. Dacă Tu Te duci să Te rogi, ia-ne şi pe noi, să mergem să ne rugăm cu Tine. El i-a încercat, să vadă dacă într-adevăr ei Îl iubesc atât de mult, încât nu doresc să fie nici o clipă despărţiţi de El. Şi a văzut cu tristeţe că ei au acceptat să meargă fără Iisus noaptea… pe o mare. Ce adeseori facem şi noi greşeala aceasta, pornind fără El… Şi ce s-a întâmplat cu ucenicii atunci? Abia au ajuns undeva pe mare şi s-a stârnit o furtună puternică, şi s-au stârnit nişte valuri mari şi au ajuns în primejdie de moarte. Domnul Iisus a ştiut în ce stare sunt ei. A lăsat rugăciunea şi, cu toată întristarea inimii, văzând lipsa lor de dragoste faţă de El, S-a dus El la ei, pentru că ştia în ce stare se găsesc. Şi atunci când L-au văzut venind, nu mai puteau să creadă că este El. Unii ziceau că este o nălucă şi, de frică, au ţipat. A trebuit să spună El: „Nu vă temeţi, Eu sunt! Am venit să vă scap. Voi nu v-aţi gândit la rugăciune. Nu v-aţi gândit să Mă chemaţi cu voi. Eu M-am gândit în ce stare nefericită sunteţi voi fără Mine.” De câte ori ni s-a întâmplat şi nouă aşa! Aduceţi-vă aminte de câte ori aţi fost în primejdie de moarte. Aţi trecut prin accidente, a trecut o maşină la un deget depărtare, la un fir de păr, a trebuit o fracţiune de secundă să nu vi se întâmple moartea şi nenorocirea. Nici nu vă daţi seama cum aţi scăpat. Nu ştiu, omeneşte este cu neputinţă să-mi închipui cum a fost posibilă scăparea. Şi totuşi s-a produs. De ce? | Continuare »

„SĂ AUZIŢI DIN MORMÂNTUL NOSTRU ÎNDEMNURILE ACESTEA”

din vorbirea fratelui Traian Dorz de o la întâlnire cu tinerii creatori, la Sâmbăteni – 5 octombrie 1985

…vom sta de vorbă, cerând de la fiecare o părere, un îndemn, un gând cum putem noi lucra mai bine pentru Domnul. Care metode şi care îndrumări, şi care căi, şi ce anume ar trebui să facem noi ca să putem realiza pentru Domnul o trăire mai frumoasă şi o activitate mai rodnică în Lucrarea Lui? Ce părere aveţi despre adunările cu tineretul? Ce părere aveţi despre problemele care trebuiesc discutate între noi? Ce părere aveţi despre felul în care s-ar putea lucra mai frumos? Nu numai cu tineretul, dar îndeosebi cu tineretul. Sunt atâtea probleme care stau în faţa noastră. Şi s au ivit din partea multor fraţi tineri gânduri mature cu privire la felul de lucru în viitor. Dumnezeu v-a pus pe inimă aceste lucruri. Vedeţi cât de necesară este mântuirea neamului nostru, ridicarea nivelului duhovnicesc al credinţei noastre. Câtă nevoie este de mărturisirea Evangheliei! Câtă nevoie este de apropierea tineretului! Câtă nevoie este ca să-i chemăm pe colegii noştri, pe prietenii noştri. Sunt printre ei unii binevoitori, dornici după Dumnezeu. Ce putem face pentru aceştia? Care sunt metodele cele mai bune de a lucra pentru Domnul, de-a întări adunarea noastră, de-a aduce la Domnul mai degrabă pe semenii noştri, de-a face ceva mai practic, mai frumos pentru Domnul? Cum trebuie să facem adunările tineretului? Cât de necesar este un studiu biblic, şcoala biblică, formarea sufletelor noastre în învăţătura în care ne-a mântuit pe noi Domnul? Cum trebuie să procedăm noi cu cei din jurul nostru? Cum putem face ca lucrul Domnului să sporească şi să ajutăm şi noi înşine la creşterea Lucrării lui Dumnezeu? Care sunt deficienţele noastre? Care sunt slăbiciunile pe care le avem? Ce trebuie să face ca adunările noastre să fie mai frumoase? Cuvântările fraţilor să fie mai substanţiale? Pe cei care vin [noi] în adunările noastre cum îi putem aduce mai repede la Domnul? Cum putem face ca adunările noastre să se încheie totdeauna cu chemări la mântuire şi cu suflete care să se hotărască, nou, pentru Domnul? | Continuare »

Vorbirea fratelui Vasile Câmpeanu (Ogruţan) din a doua seară de priveghere a fratelui Traian Dorz (21 iunie 1989)

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, amin! Slăvit să fie Domnul!
Cu mare frică şi cu mult cutremur sufletesc şi duhovnicesc m-am apropiat de acest microfon, ca să vorbesc în locul acesta şi în felul în care trebuie vorbit. E uşor să vorbim şi să spunem fraţilor fr. Traian s-a stins, dar n-a fost numai fr. Traian. Îmi aduc aminte fraţilor din stările de vorbă cu dânsul şi din trecutul de viaţă petrecut împreună, fiindcă el n-a fost numai un om pe care acum îl vedem că pleacă de la noi. El a fost o unealtă sfântă în mâna lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu a pregătit-o, cum a pregătit înainte alte unelte sfinte, prin care să poată lucra. A fost ceva supranatural, ceva supraomenesc, dincolo de mintea noastră ca să putem vorbi despre el. El a fost pregătit de Dumnezeu în diferite feluri de încercări şi focuri minunate şi sfinte, în aşa fel încât a putut să ajungă dezbrăcat de el şi să nu mai pună nici un preţ nici pe el, nici pe familie, nici pe nimic de pe pământ.
De aceea, astăzi, noi petrecem la Dumnezeu sufletul lui şi trupul lui îl petrecem în pământ. Căci prin naştere se intră pe pământ şi prin moarte se iese de pe pământ. Ne-am născut şi nu ştim de dinainte, suntem aici, vom muri şi nu ştim când. Depinde aici, între mormânt şi leagăn, ce am făcut, cum am făcut şi dacă ne-am putut lăsa în mâna lui Dumnezeu ca nişte unelte sfinte şi binecuvântate ca să ne pregătească pentru lucrarea Lui.
Îmi aduc aminte de un cuptor de foc prin care l-a trecut Dumnezeu pe fratele Traian. Îmi aduc aminte de o stare de vorbă în care ne-a vorbit aşa: Era o iarnă geroasă şi ningea atunci ne-au scos afară, pe două persoane, şi ne-au pus să săpăm o groapă adâncă. Am săpat groapa până a trecut de 3 metri. Apoi ne-au luat scara şi ne-au lăsat acolo 3 zile şi 3 nopţi. Gândiţi-vă la cuptorul de foc prin care a trecut. Se încălzeau unul pe altul cu rândul şi ziceau că acolo rămân. | Continuare »

Vorbirea fratelui Viorel Bar de la Săucani în prima seară de priveghere a fratelui Traian Dorz (20 iunie 1989)

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, amin! Slăvit să fie Domnul!
Dragii mei fraţi şi surori, iată că a sosit momentul acesta foarte mult aşteptat şi dorit de omul lui Dumnezeu, căci de la vârsta de 15 ani mereu în glasul şi în condeiul său s-a auzit această dorinţă de a se întâlni cu dulcele său Mântuitor. A aşteptat mereu venirea acelui timp strălucit în care, cununat pentru vecii vecilor cu cel drag şi scump inimii lui, va avea o veşnicie întreagă, ca să-L binecuvânteze şi să-i cânte lui Dumnezeu sus, în cerurile minunate, unde el privea cu ochi strălucitori slava lui Dumnezeu pe care a pregătit-o pentru toţi cei care îl iubesc cu adevărat pe pământ. Acest om al lui Dumnezeu a dorit de mult să vină momentul întâlnirii cu Iisus Domnul. S-a îndrăgostit aşa de mult de Fiul lui Dumnezeu, încât toată viaţa i-a cântat cu lacrimi şi cu cel mai dulce grai, toată viaţa şi-a folosit mâna şi condeiul să scrie cele mai strălucite versuri despre dragostea numelui sfânt al lui  Iisus, Mântuitorul drag pe care L-a iubit.

Aşa l-am cunoscut noi vorbind despre dulcele Iisus, cel care a venit să mântuiască tot neamul omenesc, să ne aducă pe toţi oamenii la mântuire şi nimeni să nu moară. S-a dedicat în slujba lui Dumnezeu pe pământul acesta. Sunt mulţi oameni pe pământul acesta care sunt ai lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este Tatăl şi Creatorul tuturor, dar dintre toţi tatăl are totuşi un copil sau câţiva dintre copiii săi care-i sunt cei mai dragi. Aşa a avut şi Dumnezeu oameni pe pământul acesta care i-au fost aşa de dragi. De fapt, se înţelege că el L-a iubit mai mult pe Dumnezeu şi Dumnezeu, de asemenea, i-a arătat dragostea şi iubirea cea mai înaltă, cea mai sfântă. Dacă de copil, de la 15 ani l-a iubit aşa de mult pe Dumnezeu şi Dumnezeu l-a iubit pe el aşa de mult. | Continuare »

„…Cine va bea din apa pe care i-o dau Eu nu va înseta în veac”

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la botezul de la Avram Iancu (Bihor) – noiembrie 1981

… Noi ne rugăm Domnului ca, din toate cuvintele care s-au spus şi se spun în Evanghelia de astăzi şi în toate aceste Evanghelii, să înţelegem dorinţa mântuirii. Dorinţa mântuirii şi calea mântuirii pentru fiecare este naşterea din nou.
Prin naşterea din nou are loc o moarte şi o înviere. Moare omul cel vechi şi învie omul cel nou. Căci, după cum ne-am născut trupeşte pentru lumea aceasta, tot aşa trebuie să ne naştem şi duhovniceşte pentru lumea viitoare, pentru viaţa veşnică.
Nu poţi niciodată să faci un pom să aducă roade bune, decât altoit. În zadar îţi spui cele mai frumoase predici şi sfaturi la un pom sălbatic şi-i arăţi ce frumos ar fi dacă el ar face roade bune; până când nu se taie firea cea sălbatică şi nu se altoieşte firea cea nouă, el nu poate să aducă rod nou.
Asta este ceea ce trebuie să fie şi în viaţa fiecăruia dintre noi. Putem să ne spunem frumoase cuvinte. Dar ce frumos ar fi dacă noi am face fapte bune, dacă am lăsa păcatul, dacă am păcătui mai puţin, dacă am face rău mai puţin şi dacă ne-am strădui să facem bine mai mult! Degeaba sunt toate acestea până când în viaţa noastră nu vine naşterea din nou.
E rău că oamenii sunt beţivi, că sunt suduitori, că sunt bătăuşi, că sunt răi – dar răul cel mai mare este că nu se nasc din nou. Că, dacă s-ar naşte din nou n ar mai fi aşa…
E rău că în mijlocul adunărilor noastre sunt tulburări şi dezbinări, şi oameni fireşti, şi lumeşti, dar răul cel mai mare nu este acesta, ci este că nu s-au născut din nou. Că, dacă se nasc din nou, atunci nu mai sunt aşa. De aceea, oricine vrea să-şi mântuiască sufletul şi să aibă viaţa veşnică, trebuie să se nască din nou.
La Ioan capitolul 3 se vorbeşte despre această naştere din nou. Cei mai mulţi cred că e Botezul. Nu-i Botezul, pentru că Mântuitorul i-a spus lui Nicodim: trebuie să te naşti din apă şi din duh… | Continuare »

MIRONOSIŢELE

MIRONOSIŢELE

Fragment dintr-o vorbire a fratelui Popa Petru

(…) Mai sunt şi [alte] duhuri care vin în Numele Domnului. Şi de duhurile acestea se temea Toma atunci când a zis: „Eu vreau să-I pipăi rănile. Eu mi-aduc aminte că El ne-a spus nouă că vor veni hristoşi mincinoşi, hristoşi falşi: «…vor veni în numele Meu şi vor spune că el e Hristos. Să nu credeţi! Să nu vă duceţi!»”.
Şi în vremile voastre, iubiţilor, sunt atâtea duhuri… Sunt atâtea chemări care vă vor spune: „Veniţi la noi! O, să vedeţi Hristosul nostru, cum vorbeşte el în limbi!”; „O, să vedeţi al nostru Hristos, cum se botează el. Şi, dacă nu vă botezaţi, puteţi voi tot merge pe-acolo, puteţi voi face cât aţi vrea…”; „Veniţi la noi, că Hristosul nostru-i cel cu sabat. Acela-i Hristosul cel vechi, cel de demult”.
O, fraţii mei, surori iubite şi scumpe, Hristosul vostru, Hristosul nostru, Hristosul Bibliei, Hristosul lui Dumnezeu, Hristosul Oastei nu-i acela cu limbi, nici cu sabat, nici cu fapta. Este acela cu rănile! Este acela cu crucea! Este acela cu sângele! Ce uşoare ar fi fost toate celelalte, dacă n-ar fi trebuit rănile lui Iisus… Aceste răni le-a pipăit Toma. Că după aceea ce a spus, după ce a pus el degetul lui şi degetul lui a rămas roşu toată viaţa? El, când vorbea despre învierea lui Iisus, îşi arăta degetul: „Degetul meu a fost în rănile Lui. Priviţi-l, că-i roşu. Eu nu cred în alt Dumnezeu!”.
Tu, care ai spus de-atâtea ori: „Cred într-unul Dumnezeu…”, sora mea şi fratele meu, să nu crezi în alţii, să nu crezi niciodată. Toţi ceilalţi sunt falşi, toţi ceilalţi sunt mincinoşi. Credinţa cea adevărată este credinţa aceea care a fost dată o dată sfinţilor şi pentru totdeauna. | Continuare »

PRIN CREDINŢĂ EŞTI MAI FERICIT CA TOMA CARE A PUS MÂNA…

Ioan MARINI

Glasul lui Iisus se aude din prag:
– Pace vouă!
Toma nu era de faţă. Ceilalţi, când îl întâlnesc, cu grabă îi spun care de care:
– A înviat Domnul, L-am văzut cu ochii noştri, a stat de vorbă cu noi, a mâncat în faţa noastră, I-am auzit dulcele glas.
Toma nu-şi poate da seama: aude o poveste, ori visează, sau poate fi fapt ce spun Apostolii. El era tulburat până în măduva oaselor de batjocura îndurată de Iisus pe calvar, văzând cum vrăjmaşii Lui au stors şi ultima picătură de sânge din sfânta Sa inimă care i-a iubit chiar şi pe vrăjmaşi. Era îngrozit la gândul că Iisus nici după moarte n-a fost lăsat în pace de duşmani, ci au prăvălit o piatră grea peste mormânt, au ferecat-o, au pus străji şi paznici la mormânt, ca nici o pasăre să nu se apropie de mormânt să-I plângă de jale.
La vestea aceasta mare, Toma, în ochi cu două mărgele de lacrimi, privind în zare, cu gândul la crucea de pe Golgota şi la mormânt, zice cu glas rar şi moale:
– De nu voi vedea în mâini rănile cuielor… mai mult: de nu voi pune degetul meu în rănile cuielor şi de nu voi pune mâna mea în coasta Lui străpunsă, nu voi crede. | Continuare »

[Hristos – acela cu rănile, acela cu crucea, acela cu sângele!]

Fragment dintr-o vorbire a fratelui Popa Petru de la o adunare din Săptămâna Luminată

(…) Mai sunt şi [alte] duhuri care vin în Numele Domnului. Şi de duhurile acestea se temea Toma atunci când a zis: „Eu vreau să-I pipăi rănile. Eu mi-aduc aminte că El ne-a spus nouă că vor veni hristoşi mincinoşi, hristoşi falşi: «…vor veni în numele Meu şi vor spune că el e Hristos. Să nu credeţi! Să nu vă duceţi!»”.
Şi în vremile voastre, iubiţilor, sunt atâtea duhuri… Sunt atâtea chemări care vă vor spune: „Veniţi la noi! O, să vedeţi Hristosul nostru, cum vorbeşte el în limbi!”; „O, să vedeţi al nostru Hristos, cum se botează el. Şi, dacă nu vă botezaţi, puteţi voi tot merge pe-acolo, puteţi voi face cât aţi vrea…”; „Veniţi la noi, că Hristosul nostru-i cel cu sabat. Acela-i Hristosul cel vechi, cel de demult”.
O, fraţii mei, surori iubite şi scumpe, Hristosul vostru, Hristosul nostru, Hristosul Bibliei, Hristosul lui Dumnezeu, Hristosul Oastei nu-i acela cu limbi, nici cu sabat, nici cu fapta. Este acela cu rănile! Este acela cu crucea! Este acela cu sângele! Ce uşoare ar fi fost toate celelalte, dacă n-ar fi trebuit rănile lui Iisus… Aceste răni le-a pipăit Toma. Că după aceea ce a spus, după ce a pus el degetul lui şi degetul lui a rămas roşu toată viaţa? El, când vorbea despre învierea lui Iisus, îşi arăta degetul: „Degetul meu a fost în rănile Lui. Priviţi-l, că-i roşu. Eu nu cred în alt Dumnezeu!”.
Tu, care ai spus de-atâtea ori: „Cred într-unul Dumnezeu…”, sora mea şi fratele meu, să nu crezi în alţii, să nu crezi niciodată. Toţi ceilalţi sunt falşi, toţi ceilalţi sunt mincinoşi. | Continuare »

DOUĂ CETE

DOUĂ CETE

O vorbire a fratelui Popa Petru de la o adunare din Săptămâna Luminată

„…Dar fiecare cu ceata lui” (I Cor 15, 22).

S-a vorbit mereu la aceste sărbători că Hristos a înviat. Şi s-a răspuns mereu: „Adevărat că a înviat”. Aceste cuvinte adevărate se spun de multă vreme. Pentru creştinii din zilele noastre a devenit un obicei să spună aşa. [Şi zic] fără să-şi dea seama ce. Spun pentru că aşa-i obiceiul. Venind astăzi pe tot drumul de unde am venit, am auzit mereu oameni spunând: „Hristos a înviat!”, iar alţii răspunzând mereu: „Adevă¬rat că a înviat!”.
Fraţii mei, [despre] săptămâna aceasta se spune că-i Săptămâna cea Luminată; iar săptămânii care a trecut i se spune Săptămâna Patimilor. E săptămâna în care a pătimit Dumnezeu. E săptămâna cea mai dureroasă pe care a putut s-o facă omenirea Fiului lui Dumnezeu, Care a venit să le aducă lor cea mai mare binecuvântare şi cel mai mare har. A fost o vreme când, în Săptămâna Patimilor, Dumnezeu a fost dat în mâinile oamenilor; şi mâinile oamenilor au făcut cea mai groaznică crimă ce s-a putut face. Lumea întreagă şi toţi oamenii sunt în mâinile lui Dumnezeu şi El le-a făcut numai bine. Şi, dacă a fost un ceas şi o săptămână grea, când Dumnezeu S-a lăsat în mâinile oamenilor, iată ce au putut ei să facă cu El.
Săptămânile acestea sunt deosebite una de cealaltă: Săptămâna Patimilor şi Săptămâna cea Luminată. Una-i săptămâna durerii şi alta-i săptămâna bucuriei. Una-i săptămâna morţii şi cealaltă-i săptămână a vieţii. Oamenii au fost împărţiţi în două cete şi în Săptămâna Patimilor, şi în Săptămâna cea Luminată. În Săptămâna Patimilor, vrăjmaşii lui Dumnezeu căutau pe toate căile, în toate felurile, să-L osândească cum ştiau ei: | Continuare »

Iosif din Arimateea – sfetnicul soborului

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Cluj – 5 septembrie 1981

… La vremea patimilor Mântuitorului, citim în sfintele Evanghelii nişte nume pe care nu le-am întâlnit nici înainte, nici după aceea. Dumnezeu i-a pregătit tocmai pentru aceea. Despre Maria Magdalena, despre Simon Cirineanul, despre Iosif din Arimateea nu se vorbeşte decât acum. Când a fost nevoie de ei, ei au fost acolo.
Un mare scriitor italian a scris o carte despre martorii patimilor; şi a urmărit, după patimile Mântuitorului, ce s-a întâmplat cu cei care au luat parte la acestea, fie în sens bun, fie în sens rău…
(…) Dar scrie aşa de frumos despre Iosif din Arimateea. El era sfetnicul soborului, adică un responsabil cu o funcţie deosebită în sinedriul acela care trebuia să-L condamne pe Mântuitorul. Şi tocmai el, acest om cu funcţia aceasta de răspundere, alege riscul de a se duce la Pilat şi a cere Trupul lui Iisus. Ce mare risc este acesta! Dumnezeu să-i binecuvânteze pe acei care deţin o autoritate în mijlocul poporului şi au curajul să apere un nevinovat şi au curajul să-şi asume un risc, dacă e nevoie, ca să-l ajute pe cel nevinovat şi să împlinească voia lui Dumnezeu.
Aşa a făcut Iosif din Arimateea, care era responsabilul soborului, al adunării naţionale care Îl condamnase pe Hristos, al parlamentului aceluia care Îl condamnase pe Hristos. Iosif a zis: „Mă duc la stăpânitor şi îmi asum riscul şi răspunderea să Îl cer eu pe Hristos”. Nimeni altcineva nu putea să facă lucrul acesta decât el, care avea şi autoritatea, şi prestanţa, şi curajul s-o facă. Şi Dumnezeu l-a pregătit pentru aceasta şi l-a binecuvântat să facă aşa.
Se spune că în Vinerea Patimilor, după ce Mântuitorul murise, Iosif s-a hotărât să meargă al Pilat, să ceară Trupul Mântuitorului de pe Cruce.
Iosif acesta avea un fiu, un fiu bolnav. Un fiu pe care-l iubea aşa cum iubesc părinţii pe singurul lor fiu. În timpul cât Iosif întârziase ducându-se la Pilat, mergând după aceea să ia Trupul Mântuitorului de pe Cruce, timpul a trecut, se făcuse ora târzie.
Şi mama era singură cu copilul bolnav. Copilul întreba mereu despre tatăl:
– Nu mai vine tata? Eu ştiu că mor… Aş vrea să mai văd odată pe tata… | Continuare »

[De ce trebuie încă o dată să mai fie o Judecată?]

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de botez din Ogeşti – decembrie 1980

De multe ori m-am gândit: De ce trebuie să mai fie judecata la sfârşitul veacurilor încă o dată, dacă fiecare om, când moare, merge sigur la locul pe care şi l-a pregătit în viaţa lui? Cum se spune în pilda cu săracul Lazăr şi bogatul nemilostiv. Se spune acolo, Mântuitorul a spus cu gura Lui sfântă: „A murit bogatul şi a ajuns în locuinţa morţilor, în chinuri. A murit săracul şi a fost dus de îngeri în rai, în sânul lui Avraam”.
Deci îndată după moarte, omul se duce hotărât acolo unde îşi merită locul, după felul de viaţă pe care l-a trăit. Totuşi în Sfânta Evanghelie Mântuitorul spune – şi noi rostim în Crezul pe care îl rostim în fiecare duminică sau de fiecare dată când îl rostim: „…şi iarăşi va veni cu mărire, să judece viii şi morţii, a Cărui Împărăţie nu va avea sfârşit”. Şi în Evanghelie spune aşa de limpede: „Va veni Fiul Omului pe norii cerului, cu sfinţii Săi îngeri, şi toate noroadele pământului vor fi adunate înaintea Lui, şi morţii vor învia: şi cei care au fost arşi vor ieşi din foc. Şi cei care s-au înecat vor ieşi din ape. Şi cei care au fost înghiţiţi de fiare sălbatice vor veni de acolo. Şi cei care au putrezit de mii de ani în pământ; pentru că nimic nu piere, numai se transformă materia. Din materia aia care n-a pierit se va reface iarăşi omul cu trupul şi cu sufletul său şi va sta în faţa scaunului de Judecată al lui Dumnezeu, cum este scris: „De ce judeci tu pe fratele tău? Sau de ce osândeşti tu pe aproapele tău? Căci toţi va trebui să ne înfăţişăm înaintea scaunului de Judecată al lui Hristos, să ne primim răsplata după binele sau răul pe care l-am făcut când eram în trup”.
Şi toţi ne vom înfăţişa, şi viii, şi morţii. | Continuare »

NAŞTEREA DIN NOU

Vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Şoimeni – 5 octombrie 1981

Aşa de frumoasă pildă a fost pilda lui Zacheu! El L‑a întâlnit pe Hristos nu când s-a înălţat, ci când s-a smerit. „Zachee – zice Domnul, coboară-te!”… Căci numai când te cobori te înalţi cu adevărat în faţa lui Dumnezeu. În faţa oamenilor există o înălţare obişnuită prin laude, prin publicitate, prin slavă lumească, – dar în faţa lui Dumnezeu este invers. Cu cât cineva se poate smeri mai adânc, cu atâta este mai înălţat în faţa lui Dumnezeu.

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Dăm din toată inima slavă Domnului nostru şi Numelui Său sfânt şi tot ce începem şi tot ce sfârşim, dorim să fie cu lauda, cu slava, cu binecuvântarea, cu bucuria şi cu ajutorul Numelui Său.
De aceea, tot ce începem şi tot ce continuăm şi tot ce sfârşim dorim să facem totdeauna în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Tot ce începem în felul acesta va fi binecuvântat, însoţit de Dumnezeu, apărat de El, întărit de El, răsplătit de El, încununat de El.
Sărbătoarea de azi rămâne pentru noi toţi o sărbătoare plină de adânci şi de puternice înţelesuri duhovniceşti. De nişte dovezi puternice date de harul lui Dumnezeu în mijlocul nostru, spre a ni le aminti întotdeauna.
La bucuriile acestea să cugetăm mereu! La cuvintele acestea, la întâmplările petrecute aici în această dimineaţă de duminică, vom avea încă mult timp de cugetat şi de gândit. Ştim că, pentru oricine vrea să asculte Cuvântul lui Dumnezeu şi să-l împlinească din toată inima sa, cele auzite astăzi şi cele întâmplate astăzi vor folosi spre mult învăţământ şi spre multă lumină, şi spre mult ajutor pe calea vieţii. Fiindcă tot ce a făcut Dumnezeu, şi tot ce ne-a spus Cuvântul Domnului Dumnezeu şi tot ce a rânduit El să se petreacă astăzi aici n-a fost întâmplător. | Continuare »

„Doamne, vreau să văd”

Părintele Vasile Ouatu, la adunare a Oastei Domnului – Potlogi, judeţul Dâmboviţa (martie, 1935)

… Este la rând tocmai Evanghelia cu orbul din Ierihon (Lc 18, 35-42). O potrivire minunată. Parcă Dumnezeu anume a rânduit lucrurile pentru astăzi. Evanghelia însăşi mărturiseşte pentru Oastea Domnului şi rosturile ei în lume. E vorba de un orb care se întâlneşte cu Iisus. În clipa când aude că Iisus e acolo, prezent, el uită de toate, aleargă la Iisus şi-I strigă cât poate de tare: „Iisuse, Fiul lui David, al milă de mine”. Iisus Se apropie de el, îl vindecă, după ce aude chiar din gura lui mărturisirea categorică şi hotărâtă: „Doamne, vreau să văd”. „Credinţa ta te-a mântuit”, îi zice Iisus şi orbul îndată a văzut. A mers apoi după Iisus şi-L slăvea pe Dumnezeu.
Iisus coboară în Ierihon, spre a-Şi strânge oiţele rătăcite. El era păstorul care nu obosea căutând pe ale Sale. Cu inima Lui divină, ştia că acolo în marginea Ierihonului, în valea păcatului, este cineva uitat, dispreţuit şi alungat de lume. Era orbul cerşetor. Sufletul lui însă ardea după Iisus. De aceea şi Iisus Se îndreaptă într-acolo. Lume multă era în jurul Lui şi-l însoţea pe tot parcursul, dar nu spre a-L urma cu duhul, ci din alte gânduri şi alte planuri omeneşti. Două inimi care se iubesc de-odată se găsesc faţă în faţă. Orbul aude zgomot mare. E semn că vine lume multă. „Prilej de-a strânge bani mulţi”, ar fi putut zice orbul. Dar la vestea că trece Iisus, el uită de bani şi de toate şi strigă cât îl ţine gura: „Iisuse, ai milă de mine! Iată-mă, sunt orb şi vreau să văd. M-am săturat cerşind. Nu-mi mai place viaţa aceasta. Eu vreau să văd. Tu singur mă poţi vindeca. Tu eşti Hristosul, Tu eşti Mântuitorul, Tu eşti salvarea mea. | Continuare »

Vorbirea fratelui Ioane (Săucani) la adunarea de la Vălani – 2 august 1981

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Vindecarea-orbului-18„Când a plecat de-acolo, s-au luat după Iisus doi orbi care strigau şi ziceau: «Ai milă de noi, Fiul lui David!» După ce a intrat în casă, orbi au venit la El. Şi Iisus le-a zis: «Credeţi că pot face lucrul acesta?» «Da, Doamne!» Atunci S-a atins de ochii lor şi le-a zis: «Facă-se după credinţa voastră»” (Mt 9, 27-29).

S-a vorbit în seara aceasta despre aceste lucruri petrecute în Evanghelia care se va citi mâine în toate bisericile noastre.
Ce lucruri minunate sau petrecut atunci când Domnul Iisus era aici în lumea aceasta, când Domnul Iisus umbla din cetate în cetate, ca să cheme oamenii la mântuire, să le facă numai bine!
Pentru fiecare suflet zdrobit, pentru fiecare suflet amărât, pentru fiecare suflete căzut, El a venit în lumea aceasta să-i ridice, să-i aducă la starea fericită a ascultării de voia lui Dumnezeu. Să-i scoată din stările acelea nenorocite în care eram fiecare dintre noi.
Evanghelia vorbeşte de doi orbi… Iubiţilor, oare numai doi orbi or fi fost atunci în lumea aceasta, în vremea Domnului Iisus? Au fost mai mulţi… Şi astăzi sunt atâţia orbi, în vremurile noastre… Nu orbi cu ochii aceştia trupeşti, ci orbi cu ochii duhovniceşti.
Aceşti doi orbi, spune Evanghelia că s-au luat după Iisus şi strigau după El… Iar după ce au venit la El, Domnul Iisus i-a întrebat:
– Credeţi voi că pot să fac Eu asta?
– Da, Doamne!
Ei au crezut… O, ce puternică credinţă au avut aceşti doi orbi!
Orbii de astăzi nu mai au credinţă… | Continuare »

CHIPUL TRIMISULUI CERESC

Vorbirea fratelui Opriş Ioan (Batiz) la nunta de la Vălani – 20 mai 1978

Iubiţilor fraţi şi surori şi mult preţuiţi prieteni şi rude ce aţi venit în acest loc! În Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, Sfântul Apostol Pavel spune aşa, în Epistola către Evrei 10, 37: „Încă puţină vreme, foarte puţină, şi Cel ce vine va veni şi nu va zăbovi. Dar cel ce dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere în el”.
În capitolul 13, Sfântul Pavel spune: „Iisus Hristos ieri, astăzi şi în veci”… Deci aceia care s-au legat de El, aceia care s-au predat Domnului, aceia nu s-au înşelat nici în veacul acesta şi cu atât mai puţin în veacurile veşniciei.
Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, punând faţă în faţă pe Domnul Iisus şi pe Sfântul Ioan Botezătorul, ne spune: „Au ce-aţi ieşit să vedeţi? O trestie bătută de vânt? Ce-aţi ieşit să vedeţi? Om îmbrăcat în haine moi? Aceştia sunt în casele împăratului!…”
Suntem noi în stare să-I mulţumim lui Dumnezeu că aici toţi suntem îmbrăcaţi în haine moi? Toţi suntem parcă împăraţi şi împărătese, toţi suntem parcă prinţi şi prinţese.
Cine ne-a ridicat pe noi aici? Cine ne-a dat nouă acest drept? Cine ne-a ajutat din toate punctele de vedere, şi trupeşte, şi sufleteşte? Cine? – decât El, Domnul Iisus!
„Pe cine aţi ieşit să vedeţi?… O trestie bătută de vânt?” Pe Ioan Botezătorul? Vreţi să-l vedeţi pe Ioan Botezătorul în mijlocul frăţiilor voastre? | Continuare »

Predică la Sărbătoarea Sfântului Serafim de Sarov

Sfântul Ioan Maximovici

Anevoioasă este calea către Împărăţia Cerurilor, căci păcatul a pus stăpânire pe firea omului şi a stricat-o. Fiecare dintre noi are păcatele lui proprii, personale. Dar există şi păcate colective, pentru care este vinovat întregul popor.

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
„În timpul verii se vor cânta cântece de Paşti” – s-a spus odinioară în Sarov. Au trecut 70 de ani de la moartea aceluia care a rostit aceste cuvinte. Pe 19 iulie 1903, întreaga Rusie s-a adunat într-un singur glas în cântări de laudă, proslăvind pe Dumnezeu şi pe bine plăcutul Său.
Într-adevăr, întreaga Rusie jubila atunci ca de Sfintele Paşti, ba chiar mai mult. Apoi au venit vremuri groaznice pentru Rusia, dar amintirea Cuviosului Serafim nu s-a stins şi nici nu s-a împuţinat.
La fel vin la el ruşii şi îl proslăvesc atât pe pământul sfâşiat al patriei, cât şi în toate colţurile lumii pe unde s-au împrăştiat. Şi alte popoare încep să cunoască viaţa Cuviosului Serafim; viaţa lui este tradusă în diferite limbi, stârnind nu numai însufleţire, ci şi dorinţa multora de a aplica în propria lor viaţă învăţăturile pe care le aflăm din biografia Cuviosului Serafim.
Astfel, în pofida tuturor schimbărilor produse în lume, amintirea Cuviosului Serafim nu numai că nu slăbeşte, ci rămâne ca o făclie luminând din ce în ce mai puternic omenirii. | Continuare »

OMUL CEL MAI RĂBDĂTOR

Vorbirea fratelui Popa Petru de la o adunare din Bihor – revelion 1984

(…) [Atât de mulţi s-au rugat] pentru ca voi, în această noapte, să fiţi aici şi să puteţi asculta Cuvântul lui Dumnezeu, care-i viu şi care vă poate mântui sufletele voastre. Nu ne dăm seama acum ce prilej minunat trăim noi. Odată ne vom da seama poate, când n-o să-l mai avem. Dacă Dumnezeu a îngăduit ca în această seară să fiţi aci, El a avut un plan cu noi şi cu voi. El n-a vrut numai până aici să veniţi, ci să ajungeţi în cer. În locul acela fericit despre care s-a spus.
Păstorii au ascultat. S-au dus şi L-au văzut pe Iisus. Fiindcă au ascultat. Dacă ei n-ar fi ascultat, nu L-ar fi văzut niciodată pe Domnul.
Aşa de puţină ascultare este astăzi pe pământ… Aşa de puţine suflete sunt ascultătoare… Nu mai ascultă nimeni de nimeni. Tinerii nu mai ascultă de cei bătrâni, elevii nu vor să asculte de profesori, copiii nu mai ascultă de părinţi, soţiile nu mai ascultă de soţi, soţii nu mai ascultă de soţii, ba până acolo [s-a ajuns] că chiar fraţii nu mai ascultă unii de alţii.
Dragii mei, păstorii au ascultat. Vrem noi să ajungem să L vedem pe Iisus? Haideţi să fim ascultători! Ce frumos e să fii ascultător în mijlocul unor neascultători! Cum străluceşte ascultarea ta ca o lumină în întuneric!
Magii L-au văzut pe Iisus fiindcă s-au ostenit şi au venit de departe. Câtă osteneală au depus ei ca să-L vadă pe Dumnezeu, să-L afle pe Iisus, să-L afle pe Mântuitorul lor cel drag! Dacă nu s-ar fi ostenit, oare ar fi ajuns ei vreodată să-L vadă pe Iisus? Niciodată! Numai fiindcă ei s-au ostenit în urma credinţei lor, [L-au văzut]. | Continuare »

VORBIREA FRATELUI TRAIAN DORZ LA ADUNAREA DE REVELION 1988 DE LA SIBIU

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
După cum am spus la început, când nu eram nici jumătate din câţi suntem acum aici, sărbătorim în noaptea aceasta un prilej unic. De aceea, am dori din toată inima ca toată desfăşurarea mai departe a programului nostru să se facă sub acest gând şi în această atmosferă.
Sărbătorim în noaptea aceasta 65 de ani de la înfiinţarea Oastei Domnului. Într-o noapte ca asta, în noaptea de revelion a anului 1923, Părintele Iosif se afla aici om trimis de Dumnezeu cum era Moise în pustiul acela când i S-a arătat lui Domnul într-un rug aprins şi de-acolo i-a rostit o poruncă mare; şi, cu această clipă, a început o lucrare uriaşă de eliberare a unui popor întreg şi a multor altor popoare prin acest popor binecuvântat. Cam în felul acesta s-a petrecut, în noaptea de 1 ianuarie 1923, lucrurile şi aici cu Părintele Iosif, cum s-au petrecut în ziua aceea sau în noaptea aceea… Că, de fapt, noaptea se vede focul când arde şi când nu se mai mistuie… Aşa a fost şi în noaptea aceasta.
Şi, pentru că sunt foarte mulţi dintre noi care nu cunosc începuturile acestea, am dori din toată inima ca, mai ales voi, cei mai tineri, pe care Dumnezeu v a chemat în această Lucrare şi v-a sortit la o răspundere şi la o activitate sfântă în Lucrarea aceasta, să cunoaşteţi cum a început Lucrarea din care faceţi parte, cum a făcut Dumnezeu minunea şi revelaţia aceasta prin Părintele Iosif în noaptea de revelion a anului 1923.
Aici noi am alcătuit o lucrare care, cu ajutorul Domnului, va fi să ajungă cândva şi în mâinile altora… Dar am vrea acum, din multul material privitor la Lucrarea Oastei Domnului, să vă citim ceva din cele ce trebuie neapărat să le cunoaşteţi.
Cum am mai spus, sărbătorim în anul care vine, în 1988, multe evenimente importante din istoria Oastei.
Întâi, noaptea de revelion. În noaptea aceasta se împlinesc 65 de ani din noaptea în care Domnul a făcut cunoscut Părintelui Iosif să pornească Lucrarea Oastei Domnului. Atunci a pornit. | Continuare »

ÎNSCRIEREA ÎN CER

VORBIREA FRATELUI POPA PETRU (SĂUCANI) LA ADUNAREA DE LA OGEŞTI – ANUL NOU 1982

„În vremea aceea a ieşit o poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea. Iosif s-a dus şi el cu Sfânta Maria, de la ei din Galileea, ca să se înscrie în Betleem, pentru că el era din cetatea lui David, din casa şi din seminţia lui David” (cf. Lc 2, 1-5).

Slăvit să fie Domnul!
Ni s-a amintit în seara asta aici despre lumina care s-a coborât în câmpiile Betleemului. Această lumină s-a arătat prin Acela care S-a coborât de Sus: smerenie şi sfinţenie.
Ce întuneric mare a fost asupra pământului şi în vremurile acelea până când s-a coborât această lumină dumnezeiască – cum cântăm noi în bisericile noastre în ziua Naşterii: „Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei”.
Această lumină s-a coborât atunci peste acele câmpii.
Fie binecuvântat Dumnezeul luminii, Care s-a gândit totuşi la pământ, să nu-l lase întunecat veşnic, ci să mai trimită totuşi o lumină, pentru ca cei care vor vedea această lumină să poată ieşi din haos, din beznă, din întuneric, din întunecime.
În vremea aceea a ieşit o poruncă de la Cezarul August, să se facă o înscriere a toată lumea. N-a mai fost aşa ceva, căci spune la versetul următor că înscrierea aceasta s-a făcut pentru prima dată. Niciodată n-a fost această lumină până atunci. Oare împăratul August s-a gândit el atunci când a dat porunca asta?
Ce rost are înscrierea asta pentru toată lumea? El poate n-a ştiut de ce i-a venit îndemnul şi gândul să facă această înscriere. De multe ori fraţii spun că oamenii nu ştiu de ce sunt aşa lucrurile care se petrec pe pământul acesta. Ei nu ştiu de ce se face aşa. Ele sunt rânduite de Cineva şi aşa trebuie să fie. | Continuare »

[Aşteptăm Naşterea Fiului lui Dumnezeu]

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la botezul de la Buciumi – 28 noiembrie 1981

Acuma suntem în postul Crăciunului, aşteptăm Naşterea Mântuitorului, aşteptăm Naşterea Fiului lui Dumnezeu, Care a venit în lume să-i mântuiască pe cei păcătoşi, Care a venit în lume să ridice păcatele lumii, Care a venit în lume să-Şi dea viaţa pentru toţi oamenii.
Toţi copiii se nasc ca să trăiască…
El S-a născut ca să moară!… Să moară pentru noi toţi. Dacă El n-ar fi murit, noi nu ne-am fi putut ridica niciodată ochii cu nădejde spre mântuirea lui Dumnezeu. El a venit să moară pentru noi toţi, în locul nostru, şi El Şi-a dat Viaţa ca să avem iertarea şi răscumpărarea păcatelor.
Cel mai mare lucru este iertarea păcatelor.
Suntem în vremea postului… Foarte mulţi s-au mărturisit şi s-au împărtăşit, poate că… Alţii poate că vor face acest lucru, pregătindu-se spre întâmpinarea sărbătorii minunate a Naşterii Domnul Iisus. Dar oare ne-am pus noi întrebarea cu adevărat: în mărturisirea aceasta, în această Taină a Pocăinţei, am pus noi cu adevărat tot sufletul nostru, lacrimile noastre, gândul nostru hotărât de a ne întoarce la Dumnezeu şi a ne mărturisi cu adevărat în faţa lui Dumnezeu, ca să căpătăm iertarea păcatelor?
Pentru că numai în urma unei mărturisiri adevărate şi-n urma unei pocăinţe adevărate se capătă iertarea păcatelor. | Continuare »

ORBIILE ŞI LUMINA

Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) de la o adunare

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin. „Pe când trecea Iisus, a văzut un orb… cerşetor”.

Slăvit să fie Domnul!
Scumpii mei, iubiţi fraţi şi surori! Ce binecuvântată este trecerea lui Iisus pe-acolo pe unde trece El! Ce binecuvântată este cetatea aceea pe unde trec paşii Lui! Ce binecuvântat e sufletul şi casa aceea pe unde se opreşte Iisus, pe unde trece El! Ce binecuvântare avem noi în ziua de astăzi, că trece Iisus din nou şi pe-aci, prin această cetate şi pe lângă inimile fiecăruia dintre noi! Binecuvântat să fie El în veci! El ştie unde este o suferinţă, unde este o durere, unde este o rană, El ştie, fraţii mei, El ştie… aduceţi-vă aminte că El ştie. Aduceţi-vă aminte şi spuneţi-I Lui, şi nu vă pierdeţi nădejdea niciodată când vă vor plânge ochii sau când inima vă va fi zdrobită de una sau de alta. Spuneţi-I lui Iisus, că El ştie; şi El va veni şi va trece, şi vă va aduce mângâiere şi alinare.
Trecea Iisus şi l-a văzut pe un orb. Ce stare nenorocită, iubiţilor, este starea de orbie! Ce stare dureroasă este starea aceea! Câţi, în jurul nostru, sunt în dureri şi în lipsuri, dragii mei! Câţi nu sunt atinşi de suferinţă şi noi nu ştim! Câţi nu sunt fără ochi, câţi nu sunt fără mâini, câţi nu sunt fără de picioare, câţi nu sunt în jurul nostru, atâţia şi atâţia, dragii mei, care sunt în dureri şi sunt în suferinţă…
Dar oricum, chiar dacă ar fi cineva fără o mână, dar dacă are lumina ochilor, zice: „Binecuvântat să fie Dumnezeu că pot să-i văd pe cei dragi ai mei cu aceşti doi ochi. | Continuare »

FrTraianDorzVorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Chimindia – august 1979

… fericită şi binecuvântată să fie în veci mântuirea aceluia care caută să-şi mântuiască toată familia sa, tot poporul său.

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Programul nostru trebuie să se-mplinească. Şi va trebui, peste câteva clipe, să mergem pentru ceea ce trebuie să facem şi unde suntem aşteptaţi.
Aş fi dorit din toată inima aici, unde avem un moment aşa de impresionant, aşa de minunat şi unde sunt atâtea suflete pe care le iubim atât de mult… atâţia ochi în care nu putem privi fără lacrimi… Nu ştiu cum… toată viaţa noastră am cunoscut aceste două mari şi minunate condiţii de la Dumnezeu; am avut aceste două mari lucruri în viaţa noastră: dragostea şi lacrimile… Cum am moştenit de la părinţii noştri: şi-n cele mai luminoase zile, poate că ochii noştri, de prea multă lumină, au fost mereu plini de lacrimi… Şi-n cele mai întunecate nopţi, poate că ochii noştri, de prea mult întuneric, au avut numai lacrimi…
Noi mulţumim lui Dumnezeu că nu ne-a lăsat dragostea fără lacrimi, nici lacrimile fără dragoste… Lui ne rugăm mereu pentru aceste două mari şi minunate daruri. Pentru că vai de cei care nu pot iubi şi vai de cei care nu pot plânge. În cele mai fericite clipe, noi n-am putut să ne sărutăm de lacrimi. În cele mai îndurerate clipe, noi am mulţumit lui Dumnezeu pentru toate acestea.
Da, pentru că s-a vorbit aşa de frumos despre semnificaţia nunţii şi despre ceea ce Dumnezeu întemeiază, în primul rând, printr-o unire de tineri: familia, ne-am gândit mereu la cele trei mari înţelesuri ale acestui cuvânt: familia.
Trupeşte, ne-am născut dintr-o familie. Până la moartea noastră vom purta numele acelei familii; asemănarea acelei familii; ceea ce-am învăţat şi ce-am primit, zestrea sufletului nostru în această familie. Nu vom putea uita niciodată părinţii care ne-au născut. | Continuare »

Fragment din vorbirea fratelui Leon Andronic de la o adunare de la Slobozia – decembrie 1968

Samariteanul-milostiv-2… Fratele a pomenit adineaori, aşa în treacăt, [despre] bietul om [din Evanghelie]… S-o fi dus şi el cu vreun interes… O fi avut şi el vreo sumă de bani la el. O fi vândut şi el vreo vacă; o fi vândut şi el ceva din gospodăria lui şi hoţii şi bandiţii, care nu pândesc altceva decât lucrurile acestea, l-o fi urmărit după ce a ieşit din Ierusalim şi cobora şi el spre Ierihon şi, la un loc dosnic, la un loc potrivit, l-au prins, i-au dat în cap, l-au lovit, l-au golit de bani, l-au bătut bine şi l-au lăsat abia cu oleacă de suflare de viaţă în el. Şi pe urmă… valea! După ce i-au luat banii, nu i-au mai interesat. Iar el, [în faţa] pieirii, a morţii, de-acuma aştepta sfârşitul. N-avea altă putere. Era zdrobit tot. Trece întâmplător – cum spune Evanghelia – preotul pe alături (Auzi? Pe alături!), trece şi levitul pe alături… se uită la el fără nici un pic de milă şi păşeşte înainte. Şi întâmplarea face ca un altul, împotriva mersului lor, să vină şi merge şi el spre Ierusalim, în urcuş. (…) Şi acela era un samaritean milos. Şi se uită la el şi… cum a spus acum doisprezece ani (când s-a născut Milica), la Cluj, un frate din Bucureşti: că samariteanul din Evanghelie a avut un ochi plin de milă. Şi acest ochi plin de milă l-a făcut să se oprească lângă acest nenorocit al sorţii şi să se intereseze de viaţa lui. Când l-a văzut năclăit tot în sânge, când l-a văzut vânăt tot, când l‑a văzut că era zdrobit cu desăvârşire, a uitat de drumul lui, a uitat de interesele lui, a uitat unde se duce şi s-a oprit lângă el. Când l-a ascultat, a văzut că mai bate în el inima [şi şi-a zis]: „Ei, e rostul să-l salvez”. A coborât de pe măgăruşul lui, a luat sticluţa cu vin, cu untdelemn, ce-a avut el acolo, l-a frecţionat, l-a uns, l-a legat, l-a luat şi l-a mai înviorat oleacă, pe urmă l-a ridicat pe asinul lui şi l-a dus la casa hangiului. I l-a dat în grijă şi i-a spus: „Vezi, ţi l-am adus. Te rog să ai grijă de el. Uite, ai doi dinari (…). Şi, ce vei mai cheltui, la întoarcere (că eu dau pe-aici; iar vreau să-l văd, să-l văd complet sănătos), îţi voi da înapoi”. | Continuare »

O prezentare pe scurt a consfătuirii de la Poiana Braşov, din 7 noiembrie 1976, făcută de fratele Traian Dorz

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Slăvit să fie Domnul!
Un moment mai semnificativ în aceşti ultimi ani ai vieţii mele a fost participarea mea la ultima consfătuire pe ţară, cu un număr mai redus de fraţi, dar de o foarte mare însemnătate pentru răscrucea la care ne găseam atunci şi pentru limpezirile pe care le-au adus. E vorba de sfatul frăţesc de la Poiana Braşovului din noiembrie 1976. La acest sfat s-a ajuns printr-un concurs ciudat de întâmplări.
Prin părţile Comăneştilor din judeţul Bacău, mai rămăsese unul dintre fraţii care era un tovarăş de dezbinări al lui Moldoveanu. Acest cunoscut agitator al acelor idei a venit în august la mine, stăruind peste măsură de mult că mai mulţi fraţi din diferite părţi ale ţării ar dori un sfat frăţesc mai larg, care să precizeze clar felul nostru de a crede şi de a învăţa. El pretindea că mulţi dintre fraţi n-au nici un fel de lumină asupra acestui lucru şi, din cauza asta, unii cred într-un fel, alţii în altul.
„Bine, i-am zis. Dacă această dorinţă şi nevoie este a mai multora, iată, eu sunt gata să merg oriunde, numai spre a ajuta cu cât pot la orientarea şi limpezirea acelor lucruri care pentru alţii încă sunt neclare. Deşi împrejurările în care mă găsesc sunt încă destul de grele, iar eu sunt sub restricţia de-a nu mă deplasa nicăieri, pentru Domnul şi pentru fraţi, iată, sunt gata la orice. Să fixăm o dată cam peste o lună, două, trei, pentru ca fraţii să aibă timp să-i anunţe pe cei care trebuie să vină şi care trebuie să ia parte. Găseşte frăţia ta, i-am zis lui, locul cel mai potrivit şi cheamă pe fraţi, cam pe la mijlocul ţării, spre a fi cam la fel de-aproape de toţi.” | Continuare »