SĂMÂNŢA CEA MÂNCATĂ DE PĂSĂRI

Pr. Iosif TRIFA, «Lumina Satelor» nr. 42 / 13 oct. 1929, p. 5

Acum duminică avem la rând minunata pildă cu semănătorul şi sămânţa. Această evanghelie o aflaţi tâlcuită pe larg în cartea cu pildele Mântuitorului. Acolo veţi afla ce înseamnă sămânţa căzută lângă drum, în pietre, între spini şi pe pământ bun.
Aici vom aminti ceva despre sămânţa cea căzută lângă drum, pe care „păsările cerului au mâncat-o”. Aceştia sunt – spune evanghelia – „cei ce aud Cuvântul, dar vine diavolul şi ia Cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască”.
Pilda evangheliei spune că „păsările cerului” fură sămânţa cea căzută lângă drum. Noi însă vom spune că păsările fură şi sămânţa cea căzută pe piatră, ba, de multe ori, o fură şi pe cea căzută în pământ bun. Ba încă mai mult decât atât: păsările fură chiar şi sămânţa ce a rodit. „Păsările ceriului” – înşelăciunile diavolului – stăruie neîncetat pe lângă sămânţa cea bună ce cade în inima noastră. Ciorile iadului pândesc neîncetat şi recolta seminţei. Când sămânţa începe a da rod – când creştinul începe a da înainte în cele sufleteşti – ciorile iadului umblă tot roată, să fure rodul.
O, ce lucru grozav este şi acesta! Sămânţa cea cerească se face hrana lui satan. Păsările iadului se hrănesc cu sămânţa cerească pe care omul n-o primeşte şi n-o grijeşte.
Noi trebuie să ne apărăm sămânţa cea bună căzută în inima noastră… noi trebuie să ne apărăm rodul acestei seminţe. Noi trebuie să ne apărăm neîncetat contra „păsărilor” din pilda evangheliei. | Continuare »

Preot Iosif TRIFA, Adânciri în Evanghelia Mântuitorului

În porunca iubirii de Dumnezeu şi de oameni zicea Iisus că „se cuprind toată legea şi prorocii”. În această poruncă se cuprinde şi toată Evanghelia, căci şi Evanghelia nu este altceva decât dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi Fiul descoperită oamenilor pe pământ. Ca să poţi avea dragoste creştină, adevărată, vie şi lucrătoare, trebuie să cunoşti mai întâi şi să afli mai întâi dragostea lui Dumnezeu Tatăl faţă de noi, făpturile Lui. Izvorul şi puterea dragostei noastre este Însuşi Dumnezeu, precum aşa de bine a spus acest lucru Apostolul Ioan în cuvintele: „În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre… Dacă Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi, şi noi datori suntem să ne iubim unul pe altul” (I In 4, 10-11). „Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (I In 4, 8). Această învăţătură a dragostei creştine a predicat-o neîncetat Iisus Mântuitorul şi pe urmă a întărit-o cu însăşi Jertfa Sa cea sfântă. Ca pe un testament a lăsat Iisus Mântuitorul apostolilor săi cuvintele: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum şi Eu v-am iubit pe voi. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (In 13, 34-35). Dar Mântuitorul n-a predicat iubire numai între ucenicii Săi, ci a predicat o iubire largă a „de-aproa­pelui”, oricine ar fi el. În legea lui Moise, iubirea era închisă între graniţele „fiilor lui Israel”. Tot ce nu era din Israel putea fi – şi trebuia chiar – urât, dispreţuit, ba şi ucis câteodată.
Iisus Mântuitorul a adus porunca cea nouă a iubirii de-aproapelui, a iubirii chiar şi a vrăjmaşilor noştri. Mântuitorul a început să înveţe mai întâi în lume că fiecare om e un suflet a lui Dumnezeu, e un frate al nostru în Dumnezeu, care trebuie iertat, iubit şi adus la lumina vieţii. Iisus a lăsat în lume Evanghelia iubirii de oameni şi, până va fi această lume, nu se va ivi o învăţătură mai minunată decât aceasta. | Continuare »

De câte ori citesc această minunată pildă, îmi aduc aminte de soarta neamurilor şi a profeţilor lor. Căci aici nu e vorba de viţa de vie şi de lucrătorii ei, ci de virtuţile pe care le-a sădit Dumnezeu în sufletul omului de la zidirea lui şi de buna chivernisire cu care suntem datori faţă de acestea.
Dumnezeu n-a lăsat neamurile în grija sorţii oarbe, ci le conduce şi astăzi prin înţeleapta povaţă a profeţilor mari şi le cere din când în când socoteală de roadele vieţii lor.

Pilda_lucratorilor_celor_rai_17_06Ce fac însă neamurile? De obicei, în loc să-i primească pe profeţi cu flori şi cântece de slavă, în loc să-i înconjoare cu toată dragostea sufletului lor şi să le urmeze îndemnurile mântuitoare, îi ucid. Dacă nu cu pietre, cum au făcut iudeii, cel puţin cu neascultarea lor. Aceasta a fost soarta tuturor profeţilor; aceasta a fost şi soarta celui mai mare profet – a lui Iisus – care, mântuind lumea, drept răsplată, a fost răstignit pe cruce. | Continuare »

PILDA CU LUCRĂTORII VIEI

Evanghelia de duminică e o pildă în care se cuprinde toată Biblia Vechiului şi a Noului Testa­ment, adică toată istoria mântuirii omeneşti. „Stăpânul care a sădit vie” e Dumnezeu, Care l-a înze­strat pe om cu un fel de avere sufletească, cu un fel de vie su­fletească în care să lucreze şi „roade” sufleteşti bineplăcute lui Dumnezeu să aducă. Dar, în cur­gerea vremilor, oamenii – şi în­deosebi israelitenii, poporul cel ales – au uitat acest lucru şi pe „slu­gile stăpânului”, adică pe profeţii şi prorocii prin care grăia Dum­nezeu şi-i chema pe oameni la îndreptare, i-au bătut şi i-au omorât. Pe urmă, Dumnezeu L-a trimis pe Însuşi Fiul Său, pe Iisus Hristos, dar iudeii L-au omorât. Atunci Dum­nezeu a luat via, adică a luat mântuirea sufletească de la iudei, şi a dat-o neamurilor, adică poarelor care s-au întors de la păgânism la credinţa în Iisus.
Iisus a spus pilda aceasta pentru fariseii şi cărturarii care se împotriveau Lui, dar pilda se po­triveşte şi nouă şi vremilor noa­stre. Şi viaţa ta, iubite cititorule, este o avere sufletească, este o vie sufletească pe care ţi-a dat-o şi ţi-a dăruit-o Dumnezeu să lu­crezi în ea şi „roade” sufleteşti de fapte bune să aduci stăpânului Dumnezeu. Dumnezeu a spus acest lucru şi într-alt loc, prin gura prorocului Ieremia, prin care zice:
„O vie sădit-am iubitului meu. Şi i-am îngrădit-o şi am făcut împrejur şanţ, şi am zidit turn în mij­locul ei, şi teasc am săpat într-însa… Ce voi face încă viei Mele şi ce nu i-am făcut?… Şi, pe când am aşteptat să facă struguri, a făcut spini… Lua-voi gardul ei şi va fi de jaf şi spre călcare. Netăiată şi nesăpată va fi şi va răsări în ea scai şi spini” (Is 5, 1-7). | Continuare »

DESPRE CREDINŢĂ

Pr. Iosif Trifa

– Predică pentru vremurile noastre –

„Unde este credinţa voastră?” (Lc 8, 25).

Aşa a întrebat Iisus pe apostolii speriaţi de furtuna mării. Un vifor, ne spune Evanghelia, a cuprins odată corabia în care călătorea Iisus cu apostolii Săi. Spăriaţi de valurile mării, apostolii au alergat la Iisus, strigându-i: «Mântuieşte-ne, Doamne, că pierim». Şi ne spune Evanghelia că s-a ridicat Iisus, i-a mustrat pentru puţina lor credinţă, a poruncit vânturilor şi mării să tacă şi îndată s-a făcut iar linişte.
Această Evanghelie, cu cele spuse în ea, se potriveşte la vremurile noastre, este parcă anumit scrisă pentru ele.
Viforul de care aminteşte Evanghelia că s-a făcut în apele mării de atunci îl avem şi noi în apele din marea vieţii. De ani de zile, furtună cumplită, cu fulgere şi tunete de război, a tulburat marea vieţii omenirii.
De ani de zile, viaţa noastră s-a făcut corabie bătută de valurile şi vânturile războaielor, suferinţelor şi greutăţilor.
Şi furtuna noastră nu se mai gată. Şi dacă nu se mai gată, pricina suntem noi, căci n-alergăm ca apostolii spre Iisus, spre ajutorul şi mila Lui. Pricina suntem noi, care credem că vina vremilor grele şi necazurilor multe de azi o poartă oamenii. Pricina suntem noi, care nu înţelegem că vremile şi necazurile noastre de azi nu sunt altceva decât întrebarea şi mustrarea lui Iisus: «Unde este credinţa voastră?».
Peste furtunile vremilor de azi s-aude glasul lui Iisus, întrebarea Lui: „Unde este credinţa voastră?”. Până când nu vom cerca să dăm răspuns la această întrebare, furtuna din marea vieţii nu se va linişti. | Continuare »

Învăţătura acestei evanghelii, pe scurt, este aceasta: Gloata celor cinci mii de oameni s-a hrănit mai întâi cu Cuvântul lui Dumnezeu şi numai după această săturare sufletească a urmat minunea lui Iisus care a săturat şi foamea lor cea trupească. Aceste două feluri de săturări sunt puse înaintea noastră cu învăţătură: să avem grijă mai întâi de cele sufleteşti, să căutăm mai întâi împărăţia lui Dumnezeu (Mt 6, 33) şi învăţăturile Lui şi atunci Dumnezeu va îngriji şi de trebuinţele noastre trecătoare.

Inmultirea_painilor_17_05Şi vremile de astăzi sunt pline de gloate flămânde. Niciodată n-au fost mai multe lipsuri ca acum. Mai ales oraşele sunt pline cu oameni lipsiţi şi flămânzi. Sunt ţări întregi (Germania) care rabdă foame. Pe tot locul s-a împuţinat pâinea, hrana şi leguma.

| Continuare »

IISUS VINDECĂ DOI ORBI

Pr. Iosif TRIFA

Evanghelii de duminică ne spune cum a tămăduit Iisus doi orbi care strigau după Dânsul: „Miluieşte-ne pe noi, Fiul lui David”. „Credeţi că Eu pot face asta?” – i-a întrebat Iisus. „Da, Doamne” – au răspuns orbii. Şi atingându-Se Iisus de ochii lor, le-a dat vederea. Fariseii se arată îndată şi aici, spunând că Iisus face minuni cu ajutorul dracilor. (Citiţi această evanghelie la Matei 9, 27-35)
În decursul duminicilor de peste an mai sunt încă două evanghelii cu tămăduire de orbi: evanghelia cu orbul cel din naştere şi cu orbul de la Ierihon. La fiecare vom da un tâlc separat.
La evanghelia aceasta vom spune ceva despre orbia sufletească ce o fac patimile şi păcatele şi despre tămăduirea acestei orbii.
Grozavă este orbia ochilor. Ea răpeşte omului darul cel mai scump: vederea şi lumina. Pe cei ce trăiesc în această grozavă osândă, datori suntem cu toţii să-i compătimim şi să-i ajutăm. Vom spune însă că, afară de orbia aceasta care cerşeşte pe lângă margini de dramuri, este şi o altă orbie, mai cumplită şi mai rea decât cea trupească. E orbia cea sufletească. Este orbia pe care o fac patimile şi păcatele. Patimile cele rele şi păcatele strică vederea cea sufletească; strică ochii cei sufleteşti. Ce orb cumplit este, spre pildă, mâniosul. Doi oameni ce „nu se pot vedea” de mânie sunt doi orbi. Ce orb grozav este, spre pildă, desfrânatul. Nu mai vede nimic curat şi sfânt şi merge înainte orbeşte pe alea pierzării. Ce cumplită orbie sufletească face, spre pildă, beţia. Beatul şi beţivul e un orb pe care diavolul îl duce de mâini şi face cu el ce vrea.
Orbia are mai murite trepte. Întâi, cel atins de beteşugul orbiei, începe a vedea rău; mai târziu, abia vede ca printr-o sită; şi pe urmă nu mai vede nimic… ajunge la bâtă şi trebuie să-l ducă alţii. | Continuare »

IISUS, DOCTORUL ŞI TĂMĂDUITORUL BOLILOR NOASTRE SUFLETEŞTI ŞI TRUPEŞTI…

I. Tâlcuitor

„Şi străbătea Iisus prin toate satele şi oraşele, învăţând în soboare, propo­văduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în norod” (Mt 9, 35). „Şi a ieşit vestea Lui în toată Siria şi aduceau la El pe toţi cei ce sufereau în diferite boli şi chinuri: pe cei îndrăciţi, pe cei lunatici, pe cei slăbă­nogi, şi El îi vindeca” (Mt 4, 24).
„Şi tot norodul căuta să se atingă de El, căci putere ieşea de la Dânsul şi vindeca pe toţi” (Lc 6, 19).

O, ce Doctor mare şi bun a fost Iisus Mântuitorul! Pe oriunde ajungea El, bolile şi durerile încetau, bolnavii se făceau sănătoşi. „Mergând, spu­neţi lui Ioan – zicea însuşi Iisus – că orbii văd şi şchiopii umblă, leproşii se curăţesc şi surzii aud, morţii se scoală şi săracilor bine se vesteşte” (M­t 11, 4-5). Erau sate în­tregi unde nu mai era nici o boală, nici un bolnav şi nici o durere, căci Iisus trecuse pe acolo şi le vindecase. Dar mi­nunata putere şi lucrare a Mân­tuitorului nu stătea numai în aceea că vindeca bolile cele trupeşti, ci mai ales stătea în aceea că El vindeca şi bolile cele sufleteşti. „Duhul Dom­nului – zicea Iisus – M-a tri­mis să tămăduiesc pe cei zdro­biţi cu inima, să vestesc iertare celor robiţi şi orbilor vedere” (Lc 4, 18-19). Mântuitorul tămăduia şi inimile, tămăduia orbia şi ologia cea sufletească şi dezlega suflete din robia diavolului. Mântuitorul punea tămăduirea bolilor trupeşti în legătură cu tămăduirea cea dinlăuntru, cea sufletească, a omului, de aceea zicea celor tămăduiţi: „Iată, te-ai făcut să­nătos, de acum să nu mai păcătuieşti” (In 5, 14).
Iisus Mântuitorul e şi azi tot acelaşi Doctor minunat al sufletelor şi tru­purilor noastre. Evangheliile ne spun că „bol­navii se atin­geau de El, căci putere ieşea de la Dânsul”. Prin atingere de Iisus Mântui­torul se vindecau atunci bol­navii. Tot printr-o astfel de atingere ne pu­tem vindeca şi noi, printr-o atin­gere sufletească, printr-o atingere cu toată cre­dinţa noastră, cu toate lacri­mile noastre, cu toată dorinţa, cu toată fiinţa şi puterea noa­stră cea sufletească. Atingerea cea adevărată de Mântuitorul face şi azi minuni. Sunt şi azi boli trupeşti în faţa cărora medicii stau neajutoraţi, cei ce le poartă se tămăduiesc prin credinţă vie şi tare în Dum­nezeu. | Continuare »

„ŞI L-AU RUGAT PE EL (PE IISUS) SĂ PLECE DIN HOTARELE LOR” (Mt 8, 34)

Cea mai mare nebunie, arătată de patru ori în Noul Testament

Într-o adunare de credincioşi s-a pus odată întrebarea: Care este cea mai mare nebunie pe care o arată Noul Testament?
Cele mai multe răspunsuri s-au oprit asupra nebunului care îşi îmbia sufletul să bea, să mănânce şi să se veselească, dar în noaptea aceea, moartea l-a trecut în iad (Lc 12, 20).
Desigur, aceasta este o nebunie mare – a zis întrebătorul, dar, pe lângă asta, mai este în Noul Testament una tot aşa de mare, dacă nu şi mai mare. Această nebunie este arătată acolo unde spune Evanghelia că oamenii L-au invitat pe Iisus să plece din hotarele lor.
Această nebunie este arătată în patru locuri din Noul Testament. Întâi o vedem în Evanghelia de duminică. După ce Iisus i-a vindecat pe cei doi îndrăciţi, oamenii L-au invitat să plece din hotarele lor. Această invitare se repetă şi la Luca 8, 37, şi la Marcu 5, 17, şi la Matei 8, 34, şi la Luca 4, 29.
Adică în patru locuri ne arată Evanghelia că Domnul Iisus a fost poftit de oameni să iasă îndată din hotarele lor şi din cetatea lor. Şi pe urmă, neputând scăpa de El, L-au răstignit pe dealul Golgotei.
Ce nebunie, ce grozăvenie! | Continuare »

SLUJITORI AI TRUPULUI

David Bălăuţă Ion

Sunt foarte mulţi oameni astăzi în lume care au forma evlaviei şi a bunei credinţe (II Tim 3, 5), crezând că se mântuiesc cu te miri ce, dar Crucea pentru ei este o nebunie şi sunt vrăjmaşi de moarte [ai] Crucii şi propovăduirii ei (I Cor 1, 18). Ca unii ce nu cunosc puterea jertfei lui Iisus cel Răstignit şi darurile Crucii Lui (I Cor 1, 24), fericirea lor este să trăiască în plăceri în toate zilele (II Ptr 2, 13). Ei se laudă că-L cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele Îl tăgăduiesc (Tit 1, 16). Oamenii aceştia nu slujesc lui Hristos Domnul nostru, ci pântecelui lor (Rom 16, 18).
Ei sunt supuşi poftelor lor şi n-au duhul (Iuda 19). Sunt nişte lucrători înşelători care se prefac în apostoli ai lui Hristos (II Cor 11, 13). Ca nişte întinaţi şi spurcaţi, se pun pe chefuit la mesele lor de dragoste; le scapără ochii de preacurvie şi nu se satură de păcătuit (II Ptr 3, 13-14). Acestora le este păstrată negura întunericului în veac (II Ptr 3, 17). Că învaţă întotdeauna şi nu pot ajunge niciodată la cunoştinţa adevărului (II Tim 3, 2).
Toţi aceşti lacomi de pântece, care, din mâncări şi bunul trai, îşi fac un idol căruia i se închină (Ezec 14, 3), sunt stricaţi la minte şi osândiţi în ce priveşte credinţa, cum spune Apostolul Pavel (II Tim 3, 8). Dar voi, preaiubiţilor, fugiţi de închinarea la idoli – patimile şi poftele – (I Cor 10, 14). Ca unii care aţi lepădat meşteşugurile ruşinoase şi ascunse, prin arătarea adevărului faceţi-vă vrednici să fiţi primiţi de orice cuget omenesc înaintea lui Dumnezeu (II Cor 4, 2). Voi slujiţi Domnului Hristos (Col 3, 24). | Continuare »

„NU PUTEŢI SLUJI LA DOI DOMNI: ŞI LUI DUMNEZEU, ŞI LUI MAMONA”

Pr. Iosif TRIFA

Zis-a Domnul: „Nimeni nu poate sluji la doi domni, că sau pe unul va urî şi pe altul va iubi, sau de unul se va ţine şi de altul nu va griji; nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi Mamonei (Mt 6, 24).
Cu litere de aur ar trebui scrise aceste cuvinte pe pereţii caselor noastre şi mai ales în inimile noastre, căci cei mai mulţi creştini îşi pierd sufletul şi viaţa de veci tocmai pentru că îşi închipuie că pot sluji deodată şi lui Dumnezeu, şi diavolului. Viata creştinilor de azi s-ar putea împărţi în trei feluri de „slujiri”. În clasa întâi sunt cei mulţi, mulţi, care îi slujesc numai diavolului, adică cei care înoată în păcate şi fărădelegi şi de cele sufleteşti nici habar nu au. În clasa a doua sunt cei puţini, puţini, care Îi slujesc numai lui Dumnezeu, trăind o viaţă cu Domnul şi Evanghelia Lui. Între aceste două clase stă apoi mulţimea cea mare a celor care umbli să-i slujească şi lui Dumnezeu, şi lui Mamona. Aceştia sunt cei despre care zice într-alt chip Scriptura că sunt „nici reci, nici fierbinţi, ci căldicei” (Apoc 3, 15). De multe ori, pe aceştia din urmă îi atragi mai greu în slujba Domnului decât pe cei reci de tot. De ce? Pentru că cel păgânit, când Îl află şi Îl primeşte cu adevărat pe Domnul, se schimbă dintr-o dată, cu totul; din slujba diavolului, trece dintr-o dată cu totul în slujba Domnului, din rece se face fierbinte. Dar pe cel „căldicel”, diavolul îl înşeală cu şoapta să creadă că el Îşi face datoria”, că face destul pen¬tru Dumnezeu şi sufletul său.
Un ostaş din Oastea Domnului îmi scrie că la început îşi zicea: „Da’ ce vorbă o mai fi şi asta: „ostaşul lui Hristos”?… Că doar şi eu Îi slujesc lui Hristos, că doar nici eu nu slujesc diavolului… Merg la biserică… îmi fac rugăciunile… postesc”… Însă mai târziu – scrie ostaşul – m-am întrebat în mine: „Oare slujesc eu numai lui Hristos? | Continuare »

„CĂUTAŢI LA PĂSĂRILE CERIULUI ŞI LA CRINII CÂMPULUI”…

Una dintre cele mai frumoase evanghelii este cea de duminică. Între altele, în această evanghelie, Iisus zice:
Căutaţi la păsările cerului, că nici seamănă, nici seceră, nici adună în jitniţe şi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte pe dânsele. Şi de haină ce vă grijiţi? Socotiţi crinii câmpului cum cresc; nu se ostenesc, nici torc. Iar grăiesc vouă că nici Solomon, întru toată mărirea sa, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Deci, nu vă grijiţi zicând: „Ce vom mânca?”, sau: „Ce vom bea?”, sau: „Cu ce ne vom îmbrăca?”. Că ştie Tatăl vostru cel ceresc că trebuinţă aveţi de acestea toate.
Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi acestea toate se vor adăuga vouă” (Mt 6, 22-32).
Minunată este această evanghelie. Ea ne învaţă să aruncăm toate grijile noastre asupra Domnului… Să căutăm mai întâi împărăţia lui Dumnezeu, grija de suflet, şi apoi Tatăl ceresc va avea El grijă mai departe de toate lipsurile noastre. Mare adevăr spune Evanghelia. Dar acest adevăr – s-o spunem adevărat – multora li se pare o glumă, un lucru de zâmbit. Acest adevăr îl poate pricepe numai cel credincios. Acest adevăr îl poate simţi şi trăi în viaţa lui numai cel ce trăieşte o viaţă cu Domnul şi Evanghelia Lui; numai cel ce este cu adevărat un copil al lui Dumnezeu.
Când eşti cu adevărat un copil al lui Dumnezeu, atunci Tatăl ceresc are grijă de tine până în cele mai mici amănunte. Văzut-aţi cum sunt copiii: n-au nici o grijă şi nu cunosc grija vieţii; aşa e şi cu noi când suntem cu adevărat copiii lui Dumnezeu: deodată scăpăm de toate grijile şi necazurile. Tatăl ceresc le ia asupră-Şi. Când trăieşti o viaţă cu Domnul, atunci între tine şi grijile, necazurile vieţii stă Domnul; atunci tu nu vezi necazurile, ci-L vezi pe Domnul. Însă cei necredincioşi nu-L pot vedea pe Domnul de mulţimea necazurilor. Necredinţa – sau, mai bine zis, puţina credinţă – pune între om şi Dumnezeu, necazurile. Puţin credinciosul se uită la necazuri, nu la Domnul; sau, mai bine zis, nu-L poate vedea pe Domnul de mulţimea necazurilor şi lipsurilor. | Continuare »

RESPECTUL ŞI DRAGOSTEA PE CARE LE DATORĂM SFINŢILOR LUI DUMNEZEU care prin viaţa lor ne–au fost o pildă vrednică de urmat

Ioan CAPĂTĂ, Biserica – Trupul lui Hristos

Pe lângă „privirea la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre adică la Iisus“ (Evrei 12, 2), suntem îndemnaţi prin cuvântul lui Dumnezeu să ne „aducem aminte de mai marii noştri care ne-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu; să ne uităm cu băgare de seama la sfârşitul felului lor de vieţuire şi să le urmăm credinţa“ (Evrei 13, 7).
Sfinţilor lui Dumnezeu ca unii care sânt fraţii noştri mai mari în Domnul şi care ne-au fost o pildă prin viaţa şi moartea lor, le datorăm dragoste şi respect datori fiind să călcăm pe urmele lor, întrucât şi ei au călcat pe urmele lui Hristos (I Cor. 11, 1).

„Ce-aţi învăţat, ce-aţi primit şi auzit de-la mine şi ce-aţi văzut în mine faceţi. Şi Dumnezeul păcii va fi cu voi“ – spune Sf. Apostol Pavel în Filipeni 4, 9.
„Urmaţi-mă pe mine fraţilor – şi uitaţi-vă bine la cei ce se poartă după pildă pe care o aveţi în noi“.

Tocmai în vederea aceasta, spre a ne opri din când în când şi a privi în chip mai deosebit şi stăruitor, cu adâncă înviorare la pilda cutremurătoare a vieţii lor, Biserica o rânduit zilele de amintire, sărbătorile diferiţilor sfinţi , sărbători care, din nefericire, nu mai sunt înţelese potrivit cu sfântul lor rost de către cei mai mulţi din creştinii noştri, cari tocmai în aceste zile sub pretextul sărbătoririi zilei lor onomastice se dedau la tot felul de lucruri neîngăduite, ca: chefuri, jocuri, beţii, prin care necinstesc în felul cel mai necreşţinesc aceste zile.
Sufletelor cu adevărat evlavioase din Biserica noastră le revine datoria frăţească de dragoste de a fi pentru cei nepăsători în privinţa aceasta, o pildă care să mustre făţărnicia şi nepăsarea lor. | Continuare »

DRAGOSTEA ŞI FRĂŢIETATEA CE A LĂSAT-O ZIUA CINCIZECIMII

„Mulţimea celor ce crezuseră era o inimă şi un suflet. Nici unul nu zicea că averile sunt ale lui, ci aveau toate de obşte… şi nu era nici unul care să ducă lipsă” (Fapte 4, 32-35).
Cum tâlcuieşte Sf. Ioan Gură de Aur acest „comunism” religios

Pogorârea Duhului Sfânt din Ziua Cincizecimii a lăsat o mare schimbare în viaţa şi traiul celor dintâi creştini. A lăsat o lume de dragoste şi frăţietate. „Mulţimea celor ce crezuseră era o inimă şi un suflet. Nici unul nu zicea că averile sunt ale lui, ci aveau toate de obşte… Îşi vindeau averile şi preţul lor îl depuneau la picioarele apostolilor şi se împărţea fiecăruia după cum avea trebuinţă… Şi nu era nici unul care să ducă lipsă”… (Fapte 4, 32-35).
„A, iată, acesta este comunismul nostru!” – va striga atare bolşevic. Dar este o enormă deosebire; este o prăpastie întreagă între acest „comunism” al Duhului Sfânt şi între cel al bolşevismului.
Comunismul bolşevicilor are de temei ura, tirania, glonţul, necredinţa, dar „comunismul” Duhului Sfânt are de temei dragostea şi libertatea.
Nimeni nu era obligat să-şi depună averile la picioarele apostolilor; nimeni nu era obligat nici chiar la taxe şi dăruiri. Fiecare putea ţinea banii şi averile ce le avea (Fapte 5, 1-4). Totul se făcea din dragoste şi libertate. Totul era rodul revărsării Duhului Sfânt.
Sf. Ioan Gură de aur tâlcuieşte acest „comunism” religios prin următoarea minunată predică a milostivirii faţă de cei săraci şi lipsiţi: „Tot ceea ce avem este al lui Hristos; chiar şi viaţa de la Dânsul şi printr-Însul o avem; şi dreptul de a trăi, de a respira, şi lumina, şi aerul, şi pământul, toate sunt ale Lui; şi, dacă ne-ar lipsi de una din acestea, ne pierdem şi ne nimicim, căci noi suntem acei trecători şi nemernici (drumeţi). | Continuare »

Pr. Iosif TRIFA, «Oastea Domnului» nr. 22 / 25 mai 1930, p. 1

Acum duminică avem la rând evanghelia cu orbul cel din naştere de la Ioan capitolul 9. Am tâlcuit-o pe larg anul trecut, în «Lumina Satelor». În legătură cu această evanghelie, dăm învăţătura de mai jos.
Mai anul trecut am citit prin ziare o ştire cu mult înţeles sufletesc. Într-un spital, un orb şi-a recăpătat vederea printr-o grea operaţie săvârşită de un medic vestit. *
Orbul s-a reîntors în satul lui văzând. Vestea acestei minunate tămăduiri s-a răspândit degrab’ în lumea orbilor.
Şi ce s-a întâmplat? Într-o bună dimineaţă, cel tămăduit s-a pomenit cu nu mai puţin decât 50 de orbi care îl rugau stăruitor să-i conducă şi pe ei la doctorul cel vestit.

orbi_17_00
Cel tămăduit ce era să facă? Ca un fost tovarăş de suferinţă, i-a ascultat. Dar… o altă greutate. Cum era să-i conducă pe cei 50 de orbi? După o lungă chibzuinţă, a făcut aşa: a luat o sfoară şi i-a legat pe cei 50 de orbi unul de altul, şi el, punându-se în fruntea lor, a plecat cu ei la doctorul cel vestit. | Continuare »

DESPRE APA CEA VIE, APA VIEŢII

I. Tâlcuitor

Vorbirea Mântuitorului cu femeia samarineancă este plină înţeles şi de învăţătură pentru noi. Se aseamănă mult această vorbire cu cea pe care avut-o Iisus noaptea cu Ni-codim (In 3). Se aseamănă într-aceea că nici Nicodim, nici samarineanca nu înţelegeau cuvintele şi învăţătura Mântuitorului. Mântuitorul vorbea într-un înţeles, iar femeia şi Nicodim înţelegea într-altul. Nicodim nu înţelegea ce înseamnă „naşterea de sus”, iar samarineanca nu înţelegea ce înseamnă „apa cea vie”. Să băgăm bine de seamă că Mântuitorul spune şi pricina de ce nu-l înţelegea samarineanca şi Nicodim. „De ai fi cunoscut tu – zicea Iisus către samarineanca – darul lui Dumnezeu şi cine este Cel ce vorbeşte cu tine, ai fi cerut şi ţi-ar fi dat „apă vie”. Adică vedeţi, Iisus spune apriat că trebuie un dar de la Dumnezeu să înţelegi şi să primeşti „apa cea vie”. „Apa cea vie” şi „naşterea de sus” este un dar de la Dumnezeu şi numai cine primeşte dar le poate înţelege deplin. Nicodim era mare cărturar şi totuşi se mira şi nu înţelegea ce înseamnă naşterea din nou. Sunt şi azi destui învăţaţi care nu înţeleg aceste lucruri; sunt prunci răi în Cuvântul lui Dumnezeu şi se miră, ba şi râd când le vorbeşti despre „apa cea vie” şi „naşterea de sus”. Nu le înţeleg pentru că aceste învăţături nu se învaţă din cărţi, ci se primesc în dar şi ca dar sus. Aceste învăţături le poţi înţelege numai atunci când te-ai întâlnit cu Mântuitorul; când ţi-ai deschis înaintea Lui inima ta ca pe un pământ ce aşteaptă cu sete ploaia cerului de sus. Aceste învăţături se pot înţelege numai când viaţa ta stă faţă în faţă cu Domnul, aşa cum a stat viata lui Nicodim şi a samarinencii. Să luăm aminte că femeia samarineanca ne poate fi o pildă şi în această privinţă. Citind evanghelia cu băgare de seamă, vedem că samarineanca, de la o vreme, începe să-L înţeleagă pe Mântuitorul. Când? După ce Iisus începe a-i vorbi despre viaţa ei şi despre trecutul ei. Când Iisus îi spune că trăieşte cu al şaselea bărbat, samarineanca deodată îşi vede toată viaţa ei şi toată ticăloşia ei pusă în faţa unui profet care cunoaşte trecutul ei păcătos. | Continuare »

„IA-ŢI PATUL TĂU ŞI UMBLĂ”

I. Tâlcuitor

38 de ani zăcuse bolnavul din evanghelie. Grozav lucru să pătimeşti 38 de ani, când te gândeşti că după câteva zile de boală ţi se face amară viaţa. Cu mare răbdare şi-a purtat boala bolnavul din evanghelie. 38 de ani de suferinţă n-au putut să-i frângă credinţa nădejdea tămăduirii. Când Iisus l-a întrebat, după 38 de boală: „Voieşti să fii sănătos?”, el primeşte cu linişte şi cu credinţă întrebarea, se încrede din tot sufletul său în acest Mântuitor şi îndată se ridică de jos şi începe a umbla.
Mare minune! Un om ce zăcuse neputincios 38 de ani odată se ridică de jos şi începe a umbla. Să luăm aminte, această minune se întâmplă şi astăzi. Mulţi se tămăduiesc şi azi de boli vechi prin credinţă tare şi prin dar şi ajutor de la Domnul. Dar minunea aceasta e şi mai mare atunci când se petrece în sufletul omului. Sunt şi boli sufleteşti mai cumplite decât acelea care ologesc picioarele, strică ochii, slăbesc auzul sau pieptul omului: sunt bolile cele sufleteşti. Oare pătimaşul beţiv nu este un olog şi slăbănog ce nu se poate ridica din ticăloşie? Oare desfrânatul, suduitorul, vicleanul şi toţi cei ce trăiesc în patimi şi fărădelegi nu sunt şi ei tot aşa, nişte slăbănogi ce nu se pot ridica din ticăloşie şi nu pot umbla în căile Domnului? Lumea aceasta e cu adevărat un mare spital sufletesc. Fiecare pătimeşte în ceva boală sufletească. Boli sufleteşti sunt şi azi destule şi aceste boli şi tămăduirea lor se poate face şi azi tot aşa – şi numai aşa – cum se făcea pe vremea Mântuitorului. Iisus Mântuitorul este şi azi Doctorul şi Tămăduitorul cel mare al bolilor sufleteşti. Minunea din evanghelia de duminică se întâmplă şi azi. Oameni păcătoşi şi slăbănogiţi de patimi şi păcate dintr-odată se ridică sus şi încep „a umbla” când Îl primesc cu credinţă adevărată pe Mântuitorul, se predau Lui şi încep o viaţă nouă cu El. Eu am cunoscut un pătimaş beţiv care, după 30 de ani de cumplită pătimire în beţie, dintr-odată a scăpat de ea hotărându-se la o viaţă nouă cu Domnul. | Continuare »

„IA-ŢI PATUL TĂU ŞI UMBLĂ”

38 de ani zăcuse bolnavul din evanghelie. Grozav lucru să pătimeşti 38 de ani, când te gândeşti că după câteva zile de boală ţi se face amară viaţa. Cu mare răbdare şi-a purtat boala bolnavul din evanghelie. 38 de ani de suferinţă n-au putut să-i frângă credinţa, nădejdea tămăduirii. Când Iisus l-a întrebat, după 38 de ani de boală: „Voieşti să fii sănătos?”, el primeşte cu linişte şi cu credinţă întrebarea, se încrede din tot sufletul său în acest Mântuitor şi îndată se ridică de jos şi începe a umbla.
Mare minune! Un om ce zăcuse neputincios 38 de ani odată se ridică de jos şi începe a umbla. Să luăm aminte, această minune se întâmplă şi astăzi. Mulţi se tămăduiesc şi azi de boli vechi prin credinţă tare şi prin dar şi ajutor de la Domnul. Dar minunea aceasta e şi mai mare atunci când se petrece în sufletul omului. Sunt şi boli sufleteşti mai cumplite decât acelea care ologesc picioarele, strică ochii, slăbesc auzul sau pieptul omului: sunt bolile cele sufleteşti. Oare pătimaşul beţiv nu este un olog şi slăbănog ce nu se poate ridica din ticăloşie? Oare desfrânatul, suduitorul, vicleanul şi toţi cei ce trăiesc în patimi şi fărădelegi nu sunt şi ei tot aşa, nişte slăbănogi ce nu se pot ridica din ticăloşie şi nu pot umbla în căile Domnului? Lumea aceasta e cu adevărat un mare spital sufletesc. Fiecare pătimeşte în ceva boală sufletească. Boli sufleteşti sunt şi azi destule şi aceste boli şi tămăduirea lor se poate face şi azi tot aşa – şi numai aşa – cum se făcea pe vremea Mântuitorului. Iisus Mântuitorul este şi azi Doctorul şi Tămăduitorul cel mare al bolilor sufleteşti. Minunea din evanghelia de duminică se întâmplă şi azi. Oameni păcătoşi şi slăbănogiţi de patimi şi păcate dintr-odată se ridică sus şi încep „a umbla” când Îl primesc cu credinţă adevărată pe Mântuitorul, se predau Lui şi încep o viaţă nouă cu El. | Continuare »

NOROC CU CREDINTA!

Arhimandritul Iuliu Scriban

În viata omului vin dureri si amaruri asa de grele, ca-i este peste putinta sa le înghita. Da, omul poate rabda foarte mult. Nu degeaba zice românul: „Sa nu dea Dumnezeu omului cât poate sa rabde!”, cu toate ca nu poate rabda chiar peste masura, daca nu are si anumite proptele care-l feresc de prabusire.
Prin singurele lui puteri nu poate rabda prea mult. De la o vreme se prabuseste. Dovada sunt multele sinucideri din ziua de azi. Ce sunt toate acestea? Numai dovezi ca omul n-a mai putut rabda. Vine o clipa când i se pare peste putinta sa mai înghita amarul si atunci îsi taie singur firul zilelor lui.
Acelasi om însa poate foarte mult, mai mult decât îsi poate închipui cineva, când se sprijina pe credinta în Dumnezeu.
Atunci omul acela ajunge o minune. Daca ne gândim la mucenicia domnitorului nostru Constantin Brâncoveanu, gasim ca fiul sau cel mai mic, dupa firea omeneasca, s-a înfricosat de moarte si a spus ca primeste sa-si lepede legea sa crestineasca.
Dar la cuvântul tatalui sau, îndata s-a ridicat în el puterea credintei si a marturisit ca vrea sa moara crestin.
Care a fost puterea care, de la o clipa la alta, a alungat temerea si a trezit în el puterea barbatiei? Numai credinta crestineasca. De aceea cu dreptate a strigat Sfântul Pavel despre marii barbati ai credintei din trecut: „Sfintii prin credinta au biruit împaratii… au dobândit fagaduinte, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scapat de ascutisul sabiei, au fost tari întru slabiciune, tari în razboaie, au întors taberele vrajmasilor în fuga” (Evr 11, 33-34). | Continuare »

CU IISUS SPRE GOLGOTA AU MERS ŞI FEMEILE

Chipul de alături ne arată pe Mântuitorul Hristos ducându-Şi crucea în sus spre Golgota. Apostolii Îl părăsiseră de frica iudeilor, dar iată, femeile se ţin în urma Lui cu plângere şi lacrimi pentru patimile ce le îndură. Nici iudeii, nici ostaşii n-au putut opri calea de durere şi de iubire a femeilor pentru Mântuitorul Hristos. Iată-le, se suie spre Golgota cu Hristos şi, ajunse acolo, se aşază la picioarele crucii şi plâng patimile şi moartea Mântuitorului.
Calea de durere şi de iubire ce au făcut-o femeile spre Golgota este pusă cu învăţătură pentru toate femeile din toate vremurile. „Luaţi aminte femeilor – zice această învăţătură – căci calea ce duce după Hristos şi învăţăturile Lui şi astăzi este o cale grea, o cale de durere şi de lacrimi. De-o parte, viaţa va scoate înaintea voastră necazuri şi dureri şi va pune cruci grele pe umerii voştri, iar de altă parte, satana cu ispitele şi amăgirile lui vă va îndemna să lăsaţi această cale grea şi să apucaţi pe cea largă şi uşoară ce duce la pieire. Dar voi, femeilor, de nimic să nu vă temeţi. Nici ostaşii, nici iudeii n-au putut opri calea femeilor ce mergeau după Hristos; aşa şi pe voi, nici greutăţile vieţii, nici ispitele satanei să nu vă poată abate de la calea ce duce după Hristos”…
Femeilor! Lacrimile şi durerile din această lume îl apropie pe om de Dumnezeu. Vă aduceţi aminte cum, în vremea războiului, suferinţele v-au apropiat mai tare ca oricând de Dumnezeu. | Continuare »