b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Evanghelia de duminică ni-L arată pe Mântuitorul ca pe un Doctor bun ce dă lumină la doi orbi, vindecă un îndrăcit şi tămăduieşte toată boala şi neputinţa în popor.
O, ce Doctor mare şi bun a fost Iisus Mântuitorul! Pe oriunde ajungea El, bolile şi durerile încetau, bolnavii se făceau sănătoşi. „Mergând, spuneţi lui Ioan – zicea însuşi Iisus – că orbii văd şi şchiopii umblă, leproşii se curăţesc şi surzii aud, morţii se scoală şi săracilor bine se vesteşte” (Mt 11, 4-5). Erau sate întregi unde nu mai era nici o boală, nici un bolnav şi nici o durere, căci Iisus trecuse pe acolo şi le vindecase. Dar minunata putere şi lucrare a Mântuitorului nu stătea numai în aceea că El vindeca şi bolile cele trupeşti. „Duhul Domnului – zicea Iisus – M-a trimis să-i tămăduiesc pe cei zdrobiţi cu inima, să vestesc iertare celor robiţi şi orbilor vedere” (Lc 4, 18-19). Mântuitorul tămăduia şi inimile, tămăduia orbia şi ologia cea sufletească şi dezlega suflete din robia diavolului. Mântuitorul punea tămăduirea bolilor trupeşti în legătură cu tămăduirea cea din lăuntru, cea sufletească a omului, de aceea zicea celor tămăduiţi: „Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuieşti” (In 5, 14).
Iisus Mântuitorul e şi azi tot acelaşi Doctor minunat al sufletelor şi trupurilor noastre. Evangheliile ne spun că bolnavii se atingeau de El, căci putere ieşea de la Dânsul” (Lc 6, 19). | Continuare »

Evanghelia de duminică – duminica a doua a postului – istoriseşte tămăduirea unui slăbănog din Capernaum. Patru inşi îl purtau şi, neputând străbate cu el la Iisus din cauza mulţimii, l-au slobozit prin acoperişul casei. Iisus i-a zis: „Fiule, iartă-ţi-se ţie păcatele… ridică-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta” (citiţi pe larg această evanghelie la Marcu 2, 1-12).
Un adânc înţeles este în această evanghelie. Domnul Iisus a iertat mai întâi păcatele slăbănogului şi apoi l-a tămăduit. Asta însemnă că boala lui cea adevărată era înăuntru, în sufletul lui, şi de boala aceasta trebuia scăpat mai întâi.
Tămăduirea omului trebuie să plece din lăuntru în afară. Sufletul trebuie mai întâi tămăduit, ca, prin tămăduirea lui, să se vindece şi trupul. Boala cea adevărată este cea dinăuntru, cea sufletească.
Sănătatea şi boala îşi capătă înţelesul şi preţul lor cel adevărat numai în lumina Evangheliei. Sănătatea cea adevărată e sănătatea sufletului. Poţi fi tare şi mare cât un munte; această sănătate nu-ţi e de nici un folos, câtă vreme înăuntru, în suflet, eşti putred şi bolnav.
De multe ori boala cea trupească ajută sănătatea şi tămăduirea sufletului. | Continuare »

Cea mai mare nebunie, arătată de patru ori în Noul Testament

Într-o adunare de credincioşi s-a pus odată întrebarea: Care este cea mai mare nebunie pe care o arată Noul Testament?
Cele mai multe răspunsuri s-au oprit asupra nebunului care îşi îmbia sufletul să bea, să mănânce şi să se veselească, dar în noaptea aceea, moartea l-a trecut în iad (Lc 12, 20).
Desigur, aceasta este o nebunie mare – a zis întrebătorul, dar, pe lângă asta, mai este în Noul Testament una tot aşa de mare, dacă nu şi mai mare. Această nebunie este arătată acolo unde spune Evanghelia că oamenii L-au invitat pe Iisus să plece din hotarele lor.
Această nebunie este arătată în patru locuri din Noul Testament. Întâi o vedem în Evanghelia de duminică. După ce Iisus i-a vindecat pe cei doi îndrăciţi, oamenii L-au invitat să plece din hotarele lor. Această invitare se repetă şi la Luca 8, 37, şi la Marcu 5, 17, şi la Matei 8, 34, şi la Luca 4, 29.
Adică în patru locuri ne arată Evanghelia că Domnul Iisus a fost poftit de oameni să iasă îndată din hotarele lor şi din cetatea lor. Şi pe urmă, neputând scăpa de El, L-au răstignit pe dealul Golgotei.
Ce nebunie, ce grozăvenie! | Continuare »

Învăţătura evangheliei de duminică este aceasta:
Biserica noastră învaţă că demoni (diavoli) sunt şi azi şi ei caută neîncetat să-i tragă pe oameni în ispită şi să-i amăgească spre lucruri rele. „Fiţi deştepţi şi privegheaţi – zice apostolul Petru – pentru că potrivnicul vostru, diavolul, umblă ca un leu răcnind, căutând pe cine să înghită” (I Ptr 5, 8). Dar acest diavol n-are putere să-l silească pe om la păcat. Dumnezeu i-a dat omului voinţă şi înţelegere şi aşa omul păcătuieşte şi se apropie de satana cu voia lui. Ochii, spre pildă, i s-au dat omului să vadă înţeleapta orânduire a lui Dumnezeu şi, văzându-o, să-L preamărească. Dar de multe ori oamenii îşi lasă ochii să se facă slugile diavolului. Limba i s-a dat omului ca să-L laude pe Dumnezeu, dar mulţi, de multe ori, prin sudalme, înjurături şi minciuni, o fac slujnica diavolului.
Mâinile i s-au dat omului să lucreze cu ele şi să le împreuneze în semn de rugăciune, dar, de câte ori omul le întinde cu lăcomie să răpească, să fure şi să lovească, le pune în slujba satanei. | Continuare »

Evanghelia de duminică este plină de minunate învăţături sufleteşti. Zice mai întâi evanghelia că fiecare om are în el o lumină şi, când această lumină se întunecă, oare cât de mare se va face întunericul? Această lumină este conştiinţa omului, adică mustrarea sau mulţumirea sufletească ce o are omul când face fapte rele sau bune. Această lumină i s-a dat fiecărui om. Cine Îl primeşte pe Mântuitorul şi lumina Lui, în acela lumina conştiinţei luminează şi cele mai mărunte lucruri ale omului. Dar în cel păcătos, în cel ce stăruie în păcate şi fărădelegi, se stinge şi această lumină, întuneric mare se face într-un astfel de suflet.

Astfel de oameni îşi pierd cu totul văzul şi auzul cel sufletesc. Despre astfel de oameni a zis psalmistul că „ochi au, dar nu văd, urechi au, dar nu aud” (Ps 135, 16-17). Aceştia sunt [cei] despre care a zis prorocul Isaia că: „Zic răului că este bun şi binelui că este rău, întunericul îl numesc lumină şi lumina întuneric, amarul dulce şi dulcele amar” (Is 5, 20). Mai ales în vremile noastre, este plină lumea de astfel de oameni care n-au ochi pentru lucrul Domnului şi mântuirea sufletului. Nu cumva şi tu, cititorule, eşti dintre aceştia? | Continuare »

Duminică avem prăznuirea tuturor sfinţilor şi de aceea se citeşte evanghelia despre cei ce şi-au lăsat toate şi au urmat lui Hristos. Această prăznuire a sfinţilor este pusă cu învăţătură pentru noi. Să luăm şi noi pildă de viaţă din vieţile lor: „Fiţi şi voi sfinţi întru toată viaţa, căci scris este: «Fiţi sfinţi, că Eu sfânt sunt»” (I Ptr 1, 14-16). Asta înseamnă că şi noi putem şi trebuie să mergem pe urmele vieţii sfinţilor. Sfinţii nu s-au născut sfinţi, ci s-au făcut; şi viaţa lor este pusă înaintea noastră ca şi noi să facem asemenea lor. Şi oare sfinţii cum s-au făcut aleşii şi iubiţii Tatălui ceresc? S-au făcut aşa că mai întâi s-au hotărât să se facă. După această hotărâre, au părăsit lumea (adică păcatele şi plăcerile) şi s-au retras în rugăciune şi, prin rugăciune, au primit darul lui Dumnezeu şi acest dar i-a întărit ca să nu-i mai poată nimeni despărţi de Hristos: nici diavolul cu ispitele lui, nici oamenii (păgânii) cu prigonirile lor. Aşa trebuie să faci şi tu, cititorule. Mai întâi şi întâi trebuie să te hotărăşti pentru o viaţă nouă, apoi îndată să te retragi din lume, adică din păcate, şi, îngenunchind în faţa Mântuitorului, să zici: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele, de acum înainte vreau să intru în slujba Ta, vreau să pun în slujba Ta toate puterile mele sufleteşti şi trupeşti: mintea, inima, gândurile, mâinile, picioarele, gura, ochii, banii, averea… Întăreşte Tu, Doamne, hotărârea mea, cu darul şi ajutorul Tău”… Aşa făcând, darul lui Dumnezeu te va întări, ca să-l poţi birui pe diavolul şi să poţi suferi orice pentru Hristos, pentru Evanghelie şi pentru sufletul tău. | Continuare »

Ziua a doua de Rusalii. Marea zi a Oastei Domnului
O zi de mare izbândă; o zi hotărâtoare pentru viitorul Oastei
Vorbirea Părintelui Iosif

După mişcătoarele cuvântări care s-au spus aici, eu cred că e de prisos să vorbesc mai pe larg. Eu, de altcum, vorbesc prin foaie, în fiecare săptămână, cu „ascultătorii” mei din ţară.
Predica mea de aici e scurtă. Eu însumi sunt o predică vie în faţa mulţimii de aici şi în faţa Oastei.
Într-o lucrare atât de mare cum e Oastea Domnului, iată ce vas mic şi slab Şi-a ales Domnul, pentru ca toţi să vadă şi să înţeleagă că Oastea Domnului este cu adevărat a Domnului şi nu a omului. Eu stau în faţa acestei mişcări mai mult ca o mărturie despre cuvintele Ap. Pavel că Domnul alege de multe ori vasele cele slabe (I Cor. 1, 27).
În mişcarea Oastei, eu sunt o predică vie, pentru ca toţi cei ce mă văd să dea slavă lui Dumnezeu. Când vă veţi întoarce, iubiţii mei fraţi ostaşi, pe la casele voastre şi lumea vă va întreba ce aţi văzut pe la Sibiu, voi să răspundeţi: „Slăvit să fie Domnul! Văzut-am cu adevărat că la Sibiu nu e lucrul omului, ci e lucrul Domnului. Văzut-am cu adevărat că omul cel mic şi slab pe care l-a pus Domnul să sufle din trâmbiţă la Sibiu nu poate să fie altceva, decât o unealtă de care Domnul S-a folosit în lucrarea Sa”.
În mişcarea Oastei, eu nu sunt altceva, decât un vas umil şi slab de care Domnul S-a folosit în lucrarea Sa.
Tot ce s-a făcut aici e darul lui Dumnezeu. | Continuare »

s-au arătat vădit şi la serbarea din Sibiu. În vreme ce Sibiul vuia de cântări religioase, pădurea oraşului vuia şi ea de o uriaşă petrecere. Acolo erau şi „parohiile din suburbiile Sibiului”, în frunte cu cine?…

Vuietul cel ceresc din ziua cea mare a Cincizecimii împărţise odinioară Ierusalimul în două tabere. Unii plângeau cu „inima străpunsă” şi căutau mântuirea, iar alţii râdeau de apostoli şi de mulţimea celor 3000.
O, binecuvântată Biblie! O, sfântă şi scumpă Carte a lui Dumnezeu! Cum se plinesc şi azi toate cuvintele tale!
Cele două tabere s-au arătat vădit cu prilejul serbării de la Sibiu. În timp ce Sibiul vuia de un fel de vuiet ceresc – afară, în pădurea oraşului, era o uriaşă petrecere la care plecase dis-de-dimineaţă, cu muzici şi drapele, aproape toată suflarea românească.
Nu facem din aceasta nici un reproş nimănui. Noi suntem o Oaste de voluntari şi nu prindem pe nimeni cu arcanul.
Notăm acest fapt numai pentru cine va scrie istoria Oastei şi cea dintâi a ei manifestaţie mai mare.
Ne-a durut însă un lucru. Între cei duşi la pădure erau anunţate în public şi „parohiile noastre din suburbiile Sibiului”, care acolo au fost, în frunte cu preoţii lor. | Continuare »

„Mulţimea celor ce crezuseră era o inimă şi un suflet. Nici unul nu zicea că averile sunt ale lui, ci aveau toate de obşte… şi nu era nici unul care să ducă lipsă” (Fapte 4, 32-35).
Cum tâlcuieşte Sf. Ioan Gură de Aur acest „comunism” religios

Pogorârea Duhului Sfânt din Ziua Cincizecimii a lăsat o mare schimbare în viaţa şi traiul celor dintâi creştini. A lăsat o lume de dragoste şi frăţietate. „Mulţimea celor ce crezuseră era o inimă şi un suflet. Nici unul nu zicea că averile sunt ale lui, ci aveau toate de obşte… Îşi vindeau averile şi preţul lor îl depuneau la picioarele apostolilor şi se împărţea fiecăruia după cum avea trebuinţă… Şi nu era nici unul care să ducă lipsă”… (Fapte 4, 32-35).
„A, iată, acesta este comunismul nostru!” – va striga atare bolşevic. Dar este o enormă deosebire; este o prăpastie întreagă între acest „comunism” al Duhului Sfânt şi între cel al bolşevismului.
Comunismul bolşevicilor are de temei ura, tirania, glonţul, necredinţa, dar „comunismul” Duhului Sfânt are de temei dragostea şi libertatea.
Nimeni nu era obligat să-şi depună averile la picioarele apostolilor; nimeni nu era obligat nici chiar la taxe şi dăruiri. Fiecare putea ţinea banii şi averile ce le avea (Fapte 5, 1-4). Totul se făcea din dragoste şi libertate. Totul era rodul revărsării Duhului Sfânt.
Sf. Ioan Gură de aur tâlcuieşte acest „comunism” religios prin următoarea minunată predică a milostivirii faţă de cei săraci şi lipsiţi: „Tot ceea ce avem este al lui Hristos; chiar şi viaţa de la Dânsul şi printr-Însul o avem; şi dreptul de a trăi, de a respira, şi lumina, şi aerul, şi pământul, toate sunt ale Lui; şi, dacă ne-ar lipsi de una din acestea, ne pierdem şi ne nimicim, căci noi suntem acei trecători şi nemernici (drumeţi). | Continuare »

Despre Duhul Sfânt se vorbeşte mult şi în multe feluri în Sfintele Scripturi. Dar poate cea mai nimerită icoană a Duhului Sfânt este cea de la Ezechil capitolul 37. „Şi m-a pus Domnul – zice prorocul Ezechil – în mijlocul unei văi plină de oase. Şi mi-a zis: «Profeţeşte, fiul omului, şi zi Duhului: Duhule, vino din cele 4 vânturi şi suflă acestor morţi ca să învie»… Şi Duh de viaţă a intrat într-înşii şi au înviat, şi au stătut pe picioarele lor, o oaste mare foarte, foarte”. Citiţi, pe larg, la Ezechil capitolul 37, versetele 1-11 (chipul de mai jos arată această minune).
Minunea aceasta a învierii oaselor şi morţilor se petrece şi azi; minunea aceasta o face şi azi Duhul Sfânt, în înţeles sufletesc. Duhul Sfânt trezeşte sufletele păcătoşilor şi le învie la o viată nouă. Însuşirea de căpetenie a Duhului Sfânt tocmai aceasta este: trezirea păcătoşilor, trezirea sufletelor la o viaţă nouă, învierea la o viaţă nouă.
Oriunde S-a arătat şi Se arată Duhul Sfânt, oriunde începe a sufla „vântul” Duhului Sfânt, el face şi azi minuni ca cea din ziua Cincizecimii şi ca cea de la Ezechil; el face un „vuiet” (răsunet) sufletesc, o „beţie” sufletească, o trezire din somnul păcatelor, o schimbare a vieţii, o înviere la o viată nouă.
Minunea de la Ezechil trebuie să se petreacă şi în viaţa noastră. Aceasta este minunea pe care i-a spus-o Iisus noaptea lui Nicodim, când îi zicea că trebuie „să se nască din nou” (In 3). | Continuare »

Pr. Iosif TRIFA, «Oastea Domnului» nr. 22 / 25 mai 1930, p. 1

Acum duminică avem la rând evanghelia cu orbul cel din naştere de la Ioan capitolul 9. Am tâlcuit-o pe larg anul trecut, în «Lumina Satelor». În legătură cu această evanghelie, dăm învăţătura de mai jos.
Mai anul trecut am citit prin ziare o ştire cu mult înţeles sufletesc. Într-un spital, un orb şi-a recăpătat vederea printr-o grea operaţie săvârşită de un medic vestit. *
Orbul s-a reîntors în satul lui văzând. Vestea acestei minunate tămăduiri s-a răspândit degrab’ în lumea orbilor.
Şi ce s-a întâmplat? Într-o bună dimineaţă, cel tămăduit s-a pomenit cu nu mai puţin decât 50 de orbi care îl rugau stăruitor să-i conducă şi pe ei la doctorul cel vestit.

Cel tămăduit ce era să facă? Ca un fost tovarăş de suferinţă, i-a ascultat. Dar… o altă greutate. Cum era să-i conducă pe cei 50 de orbi? După o lungă chibzuinţă, a făcut aşa: a luat o sfoară şi i-a legat pe cei 50 de orbi unul de altul, şi el, punându-se în fruntea lor, a plecat cu ei la doctorul cel vestit. | Continuare »

O Evanghelie a Oastei Domnului: „Orb am fost şi acum văd”

Acum duminică avem la rând evanghelia cu vindecarea orbului din naştere. Această evanghelie se află tâlcuită pe larg în cartea noastră cu Tâlcuirea Evangheliilor, cartea a Il-a. Acum vom spune ceva – pe scurt – despre această evanghelie, în legătură cu Oastea Domnului.

Bietul orb din evanghelie! Ce sfântă bucurie va fi avut când i s-au deschis ochii şi a văzut! Dar alături de bucuria lui, s-au întristat fariseii. Pe Domnul Iisus Îl învinuiau, spunând că a făcut această minune sâmbăta. „Deci ziceau unii din farisei: «Acest om nu este de la Dumnezeu, pentru că nu păzeşte sâmbăta»… Deci au chemat pe omul care fusese orb şi I-au zis lui: «Dă slavă lui Dumnezeu, noi ştim că omul acesta păcătos este». Iar cel ce fusese orb a răspuns şi a zis: «De este păcătos, eu nu ştiu; eu una ştiu: că orb am fost şi acum văd»… Deci l-au ocărât pe el şi au zis lui: «Tu eşti ucenic al Aceluia, iar noi ai lui Moise suntem; iar pe Acela nu-L ştim de unde este». Răspuns-a cel ce fusese orb: «Întru aceasta este minunea, că voi nu ştiţi de unde este şi El a deschis ochii mei. Şi ştiu că, pe păcătoşi, Dumnezeu nu-i ascultă. Ci de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acela îl ascultă… Din veac nu s-a auzit ca cineva să fi deschis ochii vreunui orb din naştere. De n-ar fi Acela de la Dumnezeu, nu ar putea face nimic” (In 9, 24-41).
Două părţi putem vedea în evanghelia orbului din naştere. Întâi minunea şi bucuria tămăduirii lui, iar a doua supărările şi împotrivirile ce se ridicau în faţa acestei tămăduiri. Aceste două părţi le avem şi noi la Oastea Domnului. | Continuare »

În şcoala cea mare a Duhului Sfânt, începem cu un rând nou de prelegeri: despre „apa cea vie”

În anul 1929 am început, prin foaia «Lumina Satelor», învăţăturile despre Duhul Sfânt. Am împărţit învăţăturile în patru părţi principale. În anul 1929 am dat învăţăturile generale despre Duhul Sfânt, despre lucrarea Sa, despre Duhul Sfânt învăţătorul, Mângâietorul etc.
Am purces apoi la cele 3 simboluri (icoane) ale lucrării Duhului Sfânt: vântul, focul şi apa.
Despre vântul cel ceresc am vorbit pe larg în foaia «Oastea Domnului», anul I. Despre focul cel ceresc am vorbit anul trecut şi anul acesta. Mai avem două prelegeri despre focul cel ceresc şi apoi trecem la apa cea vie. Duhul Sfânt e şi apa cea vie, apa vieţii de care vorbesc Scripturile.
Începem aceste învăţături în legătură cu evanghelia de duminică, în care Domnul vorbeşte despre apa cea vie.
Samarineanca nu L-a înţeles pe Mântuitorul când îi vorbea despre apa cea vie. Şi nu e mirare. Nici apostolii nu L-ar fi înţeles. Apa cea vie de care vorbea Domnul erau darurile Duhului Sfânt. Apa cea vie era o învăţătură nouă. Era un dar nou. Era un dar închis încă în fântâna darurilor cereşti. Era un dar ce aştepta moartea Domnului, ca să se reverse în lume. | Continuare »

Evanghelia de duminică (In 4, 3-43) ne spune că Iisus plecase cu învăţăceii Lui, peste Samaria, în Galileea. În calea lor, se opriră de popas la fântâna Iui Iacob. Iisus îi trimise pe învăţăcei în cetate, să cumpere hrană. Iar El, ostenit fiind de călătorie, se aşeză lângă fântână.
Atunci „a venit o femeie din Samaria să ia apă. Zis-a ei Iisus: «Dă-Mi să beau». Deci a zis Lui femeia samarineancă: «Cum, Tu, iudeu fiind, ceri apă de la mine, femeie samarineancă fiind eu?”. (Samarinenii trăiau în mare duşmănie cu iudeii.) Răspuns-a Iisus şi i-a zis ei: «De ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce zice ţie: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la Dânsul şi ţi-ar fi dat apă vie». Zis-a Lui femeia: «Doamne, nici vadră nu ai şi fântâna este adâncă, de unde dar ai apa cea vie?». Răspuns-a Iisus şi i-a zis ei: «Tot cel ce va bea din apa aceasta va înseta iarăşi. Iar cel ce va bea din apa pe care Eu voi da lui nu va înseta în veac; ci apa pe care Eu voi da lui se va face într-însul izvor de apă curgătoare întru viaţă veşnică». Zis-a către Dânsul femeia: «Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez»”…
Iată o parte din vorbirea lui Iisus cu samarineanca. Această frumoasă vorbire este plină de învăţătură pentru noi. Să luăm aminte! Şi sufletul îşi are setea lui şi apa lui. | Continuare »

Arhimandritul Iuliu Scriban

În viata omului vin dureri si amaruri asa de grele, ca-i este peste putinta sa le înghita. Da, omul poate rabda foarte mult. Nu degeaba zice românul: „Sa nu dea Dumnezeu omului cât poate sa rabde!”, cu toate ca nu poate rabda chiar peste masura, daca nu are si anumite proptele care-l feresc de prabusire.
Prin singurele lui puteri nu poate rabda prea mult. De la o vreme se prabuseste. Dovada sunt multele sinucideri din ziua de azi. Ce sunt toate acestea? Numai dovezi ca omul n-a mai putut rabda. Vine o clipa când i se pare peste putinta sa mai înghita amarul si atunci îsi taie singur firul zilelor lui.
Acelasi om însa poate foarte mult, mai mult decât îsi poate închipui cineva, când se sprijina pe credinta în Dumnezeu.
Atunci omul acela ajunge o minune. Daca ne gândim la mucenicia domnitorului nostru Constantin Brâncoveanu, gasim ca fiul sau cel mai mic, dupa firea omeneasca, s-a înfricosat de moarte si a spus ca primeste sa-si lepede legea sa crestineasca.
Dar la cuvântul tatalui sau, îndata s-a ridicat în el puterea credintei si a marturisit ca vrea sa moara crestin.
Care a fost puterea care, de la o clipa la alta, a alungat temerea si a trezit în el puterea barbatiei? Numai credinta crestineasca. De aceea cu dreptate a strigat Sfântul Pavel despre marii barbati ai credintei din trecut: „Sfintii prin credinta au biruit împaratii… au dobândit fagaduinte, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scapat de ascutisul sabiei, au fost tari întru slabiciune, tari în razboaie, au întors taberele vrajmasilor în fuga” (Evr 11, 33-34). | Continuare »

38 de ani zăcuse bolnavul din evanghelie. Grozav lucru să pătimeşti 38 de ani, când te gândeşti că după câteva zile de boală ţi se face amară viaţa. Cu mare răbdare şi-a purtat boala bolnavul din evanghelie. 38 de ani de suferinţă n-au putut să-i frângă credinţa, nădejdea tămăduirii. Când Iisus l-a întrebat, după 38 de ani de boală: „Voieşti să fii sănătos?”, el primeşte cu linişte şi cu credinţă întrebarea, se încrede din tot sufletul său în acest Mântuitor şi îndată se ridică de jos şi începe a umbla.
Mare minune! Un om ce zăcuse neputincios 38 de ani odată se ridică de jos şi începe a umbla. Să luăm aminte, această minune se întâmplă şi astăzi. Mulţi se tămăduiesc şi azi de boli vechi prin credinţă tare şi prin dar şi ajutor de la Domnul. Dar minunea aceasta e şi mai mare atunci când se petrece în sufletul omului. Sunt şi boli sufleteşti mai cumplite decât acelea care ologesc picioarele, strică ochii, slăbesc auzul sau pieptul omului: sunt bolile cele sufleteşti. Oare pătimaşul beţiv nu este un olog şi slăbănog ce nu se poate ridica din ticăloşie? Oare desfrânatul, suduitorul, vicleanul şi toţi cei ce trăiesc în patimi şi fărădelegi nu sunt şi ei tot aşa, nişte slăbănogi ce nu se pot ridica din ticăloşie şi nu pot umbla în căile Domnului? Lumea aceasta e cu adevărat un mare spital sufletesc. Fiecare pătimeşte în ceva boală sufletească. Boli sufleteşti sunt şi azi destule şi aceste boli şi tămăduirea lor se poate face şi azi tot aşa – şi numai aşa – cum se făcea pe vremea Mântuitorului. Iisus Mântuitorul este şi azi Doctorul şi Tămăduitorul cel mare al bolilor sufleteşti. Minunea din evanghelia de duminică se întâmplă şi azi. Oameni păcătoşi şi slăbănogiţi de patimi şi păcate dintr-odată se ridică sus şi încep „a umbla” când Îl primesc cu credinţă adevărată pe Mântuitorul, se predau Lui şi încep o viaţă nouă cu El. | Continuare »

Duminica de acum este Duminica Mironosiţelor. În biserici se va citi iarăşi evanghelia despre cum îngerul le-a vestit femeilor Învierea Domnului. Această evanghelie şi tălmăcirea ei o aflaţi în «Lumina Satelor» de acum e anul şi o puteţi citi de acolo. De mare cinste s-au învrednicit femeile de a li se vesti lor mai întâi Învierea, dar şi ele au arătat o iubire mare pentru Domnul. În vremea Patimilor, toţi Îl părăsiseră pe Domnul, chiar şi apostolii, însă femeile s-au ţinut de El până la sfârşit. Femeile au stat de faţă la toate chinurile şi suferinţele Domnului şi poate şi de aceea inima voastră, femeilor, este mai simţitoare, mai miloasă, mai caldă, mai plină de iubire şi bunătate. Femeile au daruri sufleteşti mai alese ca noi, bărbaţii, însă, durere, nu toate femeile îşi pun aceste daruri în slujba Domnului. Unele femei şi le pun în slujba diavolului. Acestea sunt femeile care aţâţă vrajba între oameni prin clevete şi minciuni, acestea sunt femeile care îşi pun darurile ce au de la Domnul: inima, ochii, frumuseţea, în slujba diavolului. Aceste femei nu-L vestesc pe Iisus cel înviat, ci, prin păcatele lor, încearcă să-L îngroape din nou pe Fiul lui Dumnezeu. „Înger şi demon” (diavol) zicea marele nostru poet (Eminescu) că este femeia; înger când îşi pune însuşirile şi darurile ei cele sufleteşti în slujba Domnului şi diavol când şi le pune în slujba diavolului. Femeia cea evlavioasă este cu adevărat un înger în casa omului şi face un rai din căsuţa lui, dar cea cu năravuri rele face un iad din casa omului. | Continuare »

Chipul de alături ne arată pe Mântuitorul Hristos ducându-Şi crucea în sus spre Golgota. Apostolii Îl părăsiseră de frica iudeilor, dar iată, femeile se ţin în urma Lui cu plângere şi lacrimi pentru patimile ce le îndură. Nici iudeii, nici ostaşii n-au putut opri calea de durere şi de iubire a femeilor pentru Mântuitorul Hristos. Iată-le, se suie spre Golgota cu Hristos şi, ajunse acolo, se aşază la picioarele crucii şi plâng patimile şi moartea Mântuitorului.
Calea de durere şi de iubire ce au făcut-o femeile spre Golgota este pusă cu învăţătură pentru toate femeile din toate vremurile. „Luaţi aminte femeilor – zice această învăţătură – căci calea ce duce după Hristos şi învăţăturile Lui şi astăzi este o cale grea, o cale de durere şi de lacrimi. De-o parte, viaţa va scoate înaintea voastră necazuri şi dureri şi va pune cruci grele pe umerii voştri, iar de altă parte, satana cu ispitele şi amăgirile lui vă va îndemna să lăsaţi această cale grea şi să apucaţi pe cea largă şi uşoară ce duce la pieire. Dar voi, femeilor, de nimic să nu vă temeţi. Nici ostaşii, nici iudeii n-au putut opri calea femeilor ce mergeau după Hristos; aşa şi pe voi, nici greutăţile vieţii, nici ispitele satanei să nu vă poată abate de la calea ce duce după Hristos”…
Femeilor! Lacrimile şi durerile din această lume îl apropie pe om de Dumnezeu. Vă aduceţi aminte cum, în vremea războiului, suferinţele v-au apropiat mai tare ca oricând de Dumnezeu. | Continuare »

Ce mare de tineri „lucrători“ are Oastea Domnului de astăzi! Şi prin adunări şi pe internet…
Întrebat spre sfârşitul vieţii sale dacă mai scrie poezii, fratele Traian a răspuns: Nu! Acum fac poeţi! Bănuia că lucrătorii de mîine (vorbim despre mâinele lui şi astăzi-ul nostru) nu vor şti cum se lucrează împreună cu Dumnezeu, în comuniune cu Dumnezeu şi în cadrele voii Sale – nu împotriva Sa, ca o antihristică lucrare.
Prin extensie, putem asocia poeziei: şi cântarea, şi rugăciunea, şi predica, şi postarea pe net, şi trairea cu fapta cea de zi cu zi, care de multe ori face cât mii de cuvinte (sau de postări). În cadrul celor nouă Sărbători literare, fratele Traian aloca mult timp formării şi creşterii duhovniceşti a celor pe care-i vedea dăruiţi de Domnul cu vreun talent. Pentru că nu ajunge doar talentul pentru a deveni împreună lucrător cu Dumnezeu, ci trebuie ca talentul primit în dar sau tastatura să le mântuieşti împreună cu tine.
Iată răspunderea duhovnicească cerută de standardele duhovniceşti.
Nu se poate să fii mână lucrătoare a lui Dumnezeu fără ca trupul tău să nu fie templu al Duhului Sfânt.
În numele Oastei Domnului, pe internet, sunt mii de postări şi în viaţa de zi cu zi, mii de încredinţări…
Cine controlează veridicitatea, specificitatea, standardele şi sfinţenia acestora?
Atât de mulţi tineri se angajează în lucrul Domnului fără să fi gustat măcar din cele patru fântâni despre care spune fratele Traian că sunt adăpătoarele Oastei Domnului.
Dacă aceşti tineri „ostaşi“ de azi, nici nu ştiu care sau unde sunt aceste fântâni, de unde se adapă atunci când fac lucrul Domnului? Că în fântânile Oastei lor de azi apele sunt tulburate de ereziile ecumeniste, de amestecătura de idei lumeşti şi învăţături străine de tot ce a avut sfânt şi frumos Lucrarea Oastei Domnului cea adevărată. Pentru că ceea ce se numeşte azi Oastea Domnului nu mai este demult a Lui, ci a lor, a multora care o trag înspre ceea ce ea tocmai nu este şi nu s-a vrut a fi, înspre ceea ce ea tocmai lupta să nu intre în neamul şi în Biserica noastră.
Cu ce cresc, de unde îşi iau hrana aceşti tineri „admini“ de astăzi, care postează, în numele Oastei, lucrări antiostăşeşti, care nu au gust de har, ci doar spoială strălucitoare pe dinafară, ca mormintele văruite despre care le vorbea Hristos evreilor. Cum se poate ca nevoia sufletului de Dumnezeu să te înşeli s-o saturi cu ambalajul sforăitor, dar gol pe dinăuntru, al lucrărilor de azi ale Oastei. Unde este saţul lor spiritual, cu ce-şi astâmpără foamea?
Dar poate că tinerii de azi nu văd | Continuare »

Evanghelia de duminică ne spune cum l-a mustrat Iisus pe Apostolul Toma pentru îndoiala şi necredinţa lui. Acest Toma cu îndoiala lui este pus înaintea noastră cu învăţătură, precum zice şi cântarea bisericească: „Pe Toma l-a încredinţat pentru mântuirea noastră”. Vom cerceta această învăţătură.
Cu un fel de uşurinţă, Apostolul Toma e luat între oameni ca chipul omului slab de credinţă, necredincios. Nu o dată îi auzi pe oameni aruncându-şi vorba: „Măi Toma necredinciosule!”. Greşită judecată şi greşită asemănare, căci altfel a fost necredinţa lui Toma şi altfel e necredinţa noastră; altfel a fost îndoiala lui şi altfel e îndoiala noastră.

Toma a avut o îndoială ce-L căuta pe Domnul, Toma a avut un beteşug care-i scotea otrava din suflet, Toma a avut nişte îndoieli care, după şapte zile, l-au îngenuncheat la picioarele Domnului. Toma cu îndoiala lui e pus mai mult pentru încredinţarea mântuirii noastre decât pentru el. Alta a fost necredinţa lui şi alta e necredinţa şi îndoiala oamenilor de azi. De două feluri e necredinţa oamenilor de azi. Unii spun pe faţă că nu cred în Dumnezeu şi în Iisus Hristos. Aceştia sunt aşa-numiţii atei.

| Continuare »