EVANGHELIA DIN DUMINICA DUPĂ ÎNĂLŢAREA DOMNULUI

EV. DUMINICII A VII-A DUPĂ PAȘTI (a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic)

Despre unirea tuturor creştinilor

Până şi pe sate, dar mai ales la oraşe, creştinii nu au aceeaşi credinţă, nu aparţin la aceeaşi Biserică. Însăşi lăcaşurile sfinte nu sunt zidite şi aranjate la fel. Ale noastre biserici sunt cu altarul către răsărit, cele catolice către apus. Unele au în turnuri crucea izbăvitoare, altele un glob. În bisericile noastre sunt icoane şi candelabre, în altele pereţii sunt goi şi fără podoabe.
Precum în cele din afară se deosebesc, aşa şi în cele lăuntrice, iar aici deosebirea e şi mai mare; şi prăpastie adâncă se desface între unii şi alţii, încât numele de creştin pare a fi o mustrare pentru cei ce aud cum Hristos Se roagă Tatălui ceresc ca toţi creştinii să fie una.
Întâia mie de ani, toţi creştinii trăiau într-o singură Biserică creştină, apostolică şi sobornică şi aceasta e sfânta noastră Biserică Ortodoxă.
Deşertăciunea omenească şi păcatul i-a sfărâmat unitatea. S-au dezlipit întâi catolicii apuseni, care au născocit nişte documente mincinoase, pentru întâietatea Papei de la Roma, ca urmaş al Sfântului Petru, fruntaşul apostolilor.
Înşelăciunea s-a descoperit mai târziu.
Au ajuns pe scaunul papal nişte persoane desfrânate, pe urma cărora atâta stricăciune a năpădit în Biserică, încât cei buni n-au mai putut sta alăturea de cei răi şi au părăsit-o.
Nobile popoare, care erau mândria catolicilor, s-au lepădat de Papa şi au înfiinţat biserici noi, naţionale: englezii, germanii, suedezii. | Continuare »

O Evanghelie a Oastei Domnului: „Orb am fost şi acum văd”

Acum duminică avem la rând evanghelia cu vindecarea orbului din naştere. Această evanghelie se află tâlcuită pe larg în cartea noastră cu Tâlcuirea Evangheliilor, cartea a Il-a. Acum vom spune ceva – pe scurt – despre această evanghelie, în legătură cu Oastea Domnului.

vindecarea-orbului_17_03
Bietul orb din evanghelie! Ce sfântă bucurie va fi avut când i s-au deschis ochii şi a văzut! Dar alături de bucuria lui, s-au întristat fariseii. Pe Domnul Iisus Îl învinuiau, spunând că a făcut această minune sâmbăta. „Deci ziceau unii din farisei: «Acest om nu este de la Dumnezeu, pentru că nu păzeşte sâmbăta»… Deci au chemat pe omul care fusese orb şi I-au zis lui: «Dă slavă lui Dumnezeu, noi ştim că omul acesta păcătos este». Iar cel ce fusese orb a răspuns şi a zis: «De este păcătos, eu nu ştiu; eu una ştiu: că orb am fost şi acum văd»… Deci l-au ocărât pe el şi au zis lui: «Tu eşti ucenic al Aceluia, iar noi ai lui Moise suntem; iar pe Acela nu-L ştim de unde este». Răspuns-a cel ce fusese orb: «Întru aceasta este minunea, că voi nu ştiţi de unde este şi El a deschis ochii mei. Şi ştiu că, pe păcătoşi, Dumnezeu nu-i ascultă. Ci de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acela îl ascultă… Din veac nu s-a auzit ca cineva să fi deschis ochii vreunui orb din naştere. De n-ar fi Acela de la Dumnezeu, nu ar putea face nimic” (In 9, 24-41).
Două părţi putem vedea în evanghelia orbului din naştere. Întâi minunea şi bucuria tămăduirii lui, iar a doua supărările şi împotrivirile ce se ridicau în faţa acestei tămăduiri. Aceste două părţi le avem şi noi la Oastea Domnului. | Continuare »

„IA-ŢI PATUL TĂU ŞI UMBLĂ”

I. Tâlcuitor

38 de ani zăcuse bolnavul din evanghelie. Grozav lucru să pătimeşti 38 de ani, când te gândeşti că după câteva zile de boală ţi se face amară viaţa. Cu mare răbdare şi-a purtat boala bolnavul din evanghelie. 38 de ani de suferinţă n-au putut să-i frângă credinţa nădejdea tămăduirii. Când Iisus l-a întrebat, după 38 de boală: „Voieşti să fii sănătos?”, el primeşte cu linişte şi cu credinţă întrebarea, se încrede din tot sufletul său în acest Mântuitor şi îndată se ridică de jos şi începe a umbla.
Mare minune! Un om ce zăcuse neputincios 38 de ani odată se ridică de jos şi începe a umbla. Să luăm aminte, această minune se întâmplă şi astăzi. Mulţi se tămăduiesc şi azi de boli vechi prin credinţă tare şi prin dar şi ajutor de la Domnul. Dar minunea aceasta e şi mai mare atunci când se petrece în sufletul omului. Sunt şi boli sufleteşti mai cumplite decât acelea care ologesc picioarele, strică ochii, slăbesc auzul sau pieptul omului: sunt bolile cele sufleteşti. Oare pătimaşul beţiv nu este un olog şi slăbănog ce nu se poate ridica din ticăloşie? Oare desfrânatul, suduitorul, vicleanul şi toţi cei ce trăiesc în patimi şi fărădelegi nu sunt şi ei tot aşa, nişte slăbănogi ce nu se pot ridica din ticăloşie şi nu pot umbla în căile Domnului? Lumea aceasta e cu adevărat un mare spital sufletesc. Fiecare pătimeşte în ceva boală sufletească. Boli sufleteşti sunt şi azi destule şi aceste boli şi tămăduirea lor se poate face şi azi tot aşa – şi numai aşa – cum se făcea pe vremea Mântuitorului. Iisus Mântuitorul este şi azi Doctorul şi Tămăduitorul cel mare al bolilor sufleteşti. Minunea din evanghelia de duminică se întâmplă şi azi. Oameni păcătoşi şi slăbănogiţi de patimi şi păcate dintr-odată se ridică sus şi încep „a umbla” când Îl primesc cu credinţă adevărată pe Mântuitorul, se predau Lui şi încep o viaţă nouă cu El. Eu am cunoscut un pătimaş beţiv care, după 30 de ani de cumplită pătimire în beţie, dintr-odată a scăpat de ea hotărându-se la o viaţă nouă cu Domnul. | Continuare »

CHEMĂRILE FEMEILOR

Duminica de acum este Duminica Mironosiţelor. În biserici se va citi iarăşi evanghelia despre cum îngerul le-a vestit femeilor Învierea Domnului. Această evanghelie şi tălmăcirea ei o aflaţi în «Lumina Satelor» de acum e anul şi o puteţi citi de acolo. De mare cinste s-au învrednicit femeile de a li se vesti lor mai întâi Învierea, dar şi ele au arătat o iubire mare pentru Domnul. În vremea Patimilor, toţi Îl părăsiseră pe Domnul, chiar şi apostolii, însă femeile s-au ţinut de El până la sfârşit. Femeile au stat de faţă la toate chinurile şi suferinţele Domnului şi poate şi de aceea inima voastră, femeilor, este mai simţitoare, mai miloasă, mai caldă, mai plină de iubire şi bunătate. Femeile au daruri sufleteşti mai alese ca noi, bărbaţii, însă, durere, nu toate femeile îşi pun aceste daruri în slujba Domnului. Unele femei şi le pun în slujba diavolului. Acestea sunt femeile care aţâţă vrajba între oameni prin clevete şi minciuni, acestea sunt femeile care îşi pun darurile ce au de la Domnul: inima, ochii, frumuseţea, în slujba diavolului. Aceste femei nu-L vestesc pe Iisus cel înviat, ci, prin păcatele lor, încearcă să-L îngroape din nou pe Fiul lui Dumnezeu. „Înger şi demon” (diavol) zicea marele nostru poet (Eminescu) că este femeia; înger când îşi pune însuşirile şi darurile ei cele sufleteşti în slujba Domnului şi diavol când şi le pune în slujba diavolului. Femeia cea evlavioasă este cu adevărat un înger în casa omului şi face un rai din căsuţa lui, dar cea cu năravuri rele face un iad din casa omului. | Continuare »

Cele cinci simţuri ale credinţei

Credinţa are, şi ea, cinci simţuri omeneşti: auzul, văzul, pipăitul, mirosul şi gustul. Să le cercetăm.
Auzul credinţei este ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu. „Credinţa vine prin auz, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos” (Pilde 4, 7). „Vorbeşte, Doamne, că robul Tău ascultă!” (I Sam 3, 9). „Cine are urechi de auzit să audă” (Mt 11, 15).
Văzul credinţei este să vedem şi să înţelegem adevărul pe care ni-l spune credinţa. Prin credinţă vedem că suntem străini şi călători pe pământ (vezi Evr 11, 1-7). „Ferice de ochii voştri că văd şi de urechile voastre că aud!” (Mt 13, 16-17). „Urechea mea a auzit vorbindu-se de Tine şi ochii mei Te-au văzut” (Iov 42, 5-6).
Pipăitul credinţei, adică prin credinţă să pipăim şi noi, ca odinioară Toma, rănile Domnului; şi, înţelegând Jertfa Crucii, să luăm mântuirea. În acest înţeles zicea Domnul: „Eu sunt, pipăiţi Mă!” (Lc 24, 39). Iar Apostolul Ioan răspunde: „ceea ce am pipăit cu mâinile noastre… vestim vouă” (I In 1, 1-3).
Pipăirea înseamnă şi atingerea cu credinţă, pe care a făcut-o femeia cea bolnavă, care s-a vindecat atingându-se de haina Domnului (vezi Lc 8, 41-50).
Mirosul credinţei îl avem din dragostea şi Jertfa lui Hristos: „noi suntem înaintea lui Dumnezeu o mireasmă a lui Hristos” (II Cor 2, 15). „Hristos S-a dat pe Sine pentru noi ca jertfă de bun miros lui Dumnezeu” (Ef 5, 2).
Noi trebuie să fim „mireasma” lui Hristos. El ne-a tămăduit rănile cele putrede: ne-a scăpat de mirosul cel greu al păcatului şi ne-a dat şi nouă, tuturor celor ce trăim cu El, „un miros de bună mireasmă”.
Cu gustul credinţei aflăm că „Cuvântul lui Dumnezeu este mai dulce ca mierea” (Ps 117, 103). Când ne pierdem gustul acesta, am căzut (vezi II Pt 2, 3). Glasul credinţei ne dă „gust duhovnicesc”. „Gustaşi şi vedeţi că bun este Dom-nul” (Ps 34, 8). | Continuare »

REAZEMUL CREDINŢEI

Acum duminică avem evanghelia cu îndoiala de credinţă a Apostolului Toma. Vom spune ceva despre credinţă.
Ce dar mare este nouă credinţa în Dumnezeu! Omul trăieşte prin credinţă. Cel ce a pierdut credinţa a pierdut totul. Cel fără credinţă trăieşte în rând cu dobitoacele din curtea lui.
Dar trăim vremuri cumplite, când se stinge credinţa. Trăim vremuri de atacuri nemaipomenite contra credinţei. Ce crimă mare fac cei ce atacă credinţa!
Mai anii trecuţi, am văzut un lucru de mare indignare. Doi bieţi ologi se târau de-a lungul unui orăşel, cu cârjele lor. Nişte copii blestemaţi se apucă şi le smulg cârjele de sub braţe. Bieţii oameni se prăbuşesc în noroi. Şi-au pierdut reazemul. Nu se mai pot ridica şi nu mai pot înainta.
Blestemaţii de copii şi-au primit o corecţie binemeritată, iar bieţii ologi au fost ajutaţi să se ridice. Eu m-am gândit în mine că exact aşa se întâmplă şi cu cei ce-şi pierd reazemul credinţei şi li se ia reazemul credinţei. Sufleteşte, şi noi oamenii suntem nişte bieţi ologi care ne târâm pe drumul cel greu al acestei vieţi, rezemându-ne în reazemul credinţei. Ce am face fără acest reazem ceresc? Desigur, ne-am prăbuşi în noroi. Dar trăim vremuri cumplite, când oamenii tocmai acest reazem îl pierd. Stricăciunile sufleteşti în care se tăvăleşte lumea de azi sunt tocmai semnul că oamenii au pierdut reazemul credinţei şi s-au prăbuşit în noroi. | Continuare »

ImgTomaGlasul lui Iisus se aude din prag:
Pace vouă!
Toma nu era de faţă. Ceilalţi când îl întâlnesc cu grabă îi spun care de care: a înviat Domnul, l-am văzut cu ochii noştri, a stat de vorbă cu noi, a mâncat în faţa noastră, i-am auzit dulcele glas.
Toma nu-şi poate da seama, aude o poveste, ori visează sau poate fi fapt ce spun Apostolii. El era tulburat până în măduva oaselor de batjocura îndurată de Iisus pe Calvar; văzând cum vrăjmaşii lui au stors şi ultima picătură de sânge din sfânta Sa inimă care a iubit chiar şi pe vrăjmaşi. Era îngrozit la gândul că Iisus nici după moarte n-a fost lăsat în pace de duşmani, ci au prăvălit o piatră grea peste mormânt, au ferecat-o, au pus străji şi paznici la mormât, ca nici o pasăre să nu se apropie de mormânt să-i plângă de jale.
La vestea aceasta mare, Toma, în ochi cu două mărgele de lacrimi: privind în zare, cu gândul la Crucea de pe Golgota şi la mormânt, zice cu glas rar şi moale.
De nu voiu vedea în mâini ranele cuielor…Mai mult: de nu voiu pune degetul meu în ranele cuielor şi de nu voiu pune mâna mea în coasta lui străpunsă, nu voiu crede.
Ochii adeseori te înşală. Mulţi au avut vedenii. Te poţi asigura numai pipăind ca orbul, care e sigur numai pe ce pune mâna. | Continuare »

Toma-4rintele Vasile Ouatu, ostașul jertfirii de sine – pg. 341

„În mijlocul vostru stă Acela pe care voi nu-L cunoaşteţi” (In 1, 27)

Astăzi când nimic nu mai este sigur, [nici chiar] viaţa (deoarece nu ştii ce surprize poate aduce ziua de mâine), astăzi când atât între indivizi, cât şi între naţiuni ura şi vrăjmăşia este într-o necontenită creştere, astăzi când lumea toată pare că stă pe un imens vulcan în clocot, ce stă gata a şi deschide gura în orice minut, spre a înghiţi totul, un fior de groază mă cuprinde şi din nou îndrept spre tine, iubite frate, o sfântă întrebare: care este reazemul şi mângâierea ta? Vezi bine că toţi şi toate se pot prăbuşi într-o clipă. Şi atunci, care este scăparea ta? În cine-ţi pui nădejdea? Chiar şi cei mai scumpi ai tăi, pe care tu îi iubeşti mult acum, chiar însăşi viaţa ta, şi ea te poate părăsi într-o clipă când poate nici nu bănuieşti. Şi atunci la cine te vei duce? În cine vei nădăjdui? Unde-ţi vei afla odihnă sufletului tău? Într-un singur loc: la Iisus Mântuitorul… Dar Îl cunoşti tu pe acest Iisus? Trăieşti tu zi de zi sub călăuzirea Lui? Ai cunoscut tu pacea Lui sfântă? (In 14, 27; 20, 20). Ai cunoscut tu pe Iisus cel bun şi blând, a Cărui frunte, cu spini încununată, a fost străpunsă, spre a-ţi împărtăşi ţie viaţa şi fericirea veşnică? Ai cunoscut cum sfânta Lui coastă pentru tine a fost străpunsă? Ai cunoscut tu că pentru tine Iisus a dat totul, chiar însăşi viaţa Sa? O, de-ai cunoaşte tu toate acestea! Ai cunoscut tu în Iisus pe singurul tău mântuitor? L-ai luat tu de stăpân şi călăuzitor al vieţii tale? O, de-ai fi făcut aceasta cu adevărat… atunci ai fi în totul un suflet fericit, căci la Iisus şi numai în Iisus e toată fericirea ta!…
„Veniţi-vă în fire – zice Scriptura –, căci sunt între voi unii care nu-L cunosc pe Dumnezeu” (I Cor 15, 34). Da, mă îngrozesc, iubite frate, gândindu-mă că poate chiar tu, cel ce citeşti aceste rânduri, eşti unul din aceia care încă nu-L cunosc pe Domnul Iisus! | Continuare »

Evanghelia de duminică ne spune cum l-a mustrat Iisus pe Apostolul Toma pentru îndoiala şi necredinţa lui. Acest Toma cu îndoiala lui este pus înaintea noastră cu învăţătură, precum zice şi cântarea bisericească: „Pe Toma l-a încredinţat pentru mântuirea noastră”. Vom cerceta această învăţătură.
Cu un fel de uşurinţă, Apostolul Toma e luat între oameni ca chipul omului slab de credinţă, necredincios. Nu o dată îi auzi pe oameni aruncându-şi vorba: „Măi Toma necredinciosule!”. Greşită judecată şi greşită asemănare, căci altfel a fost necredinţa lui Toma şi altfel e necredinţa noastră; altfel a fost îndoiala lui şi altfel e îndoiala noastră.

ImgToma

Toma a avut o îndoială ce-L căuta pe Domnul, Toma a avut un beteşug care-i scotea otrava din suflet, Toma a avut nişte îndoieli care, după şapte zile, l-au îngenuncheat la picioarele Domnului. Toma cu îndoiala lui e pus mai mult pentru încredinţarea mântuirii noastre decât pentru el. Alta a fost necredinţa lui şi alta e necredinţa şi îndoiala oamenilor de azi. De două feluri e necredinţa oamenilor de azi. Unii spun pe faţă că nu cred în Dumnezeu şi în Iisus Hristos. Aceştia sunt aşa-numiţii atei.

| Continuare »

„SĂ IERTĂM TOATE PENTRU ÎNVIERE”

Părintele Iosif Trifa
„Şi unii pe alţii îmbrăţişându-ne, să ne zicem fraţilor…”

Aşa ne învaţă praznicul Învierii şi aşa trebuie să facem pentru bucuria Învierii. Să ne gândim ce dar mare şi ce bucurie mare este nouă Învierea lui Hristos: ea ne chezăşuieşte că nu vom rămâne în pământ, ci vom învia şi noi şi vom trece „din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer”. Dar să ne dăm seama câte a făcut şi câte a suferit Hristos pentru acest dar şi pentru această bucurie a învierii noastre. Să nu uităm că darul şi praznicul Învierii noastre a trecut peste Golgota, adică ne-a venit după înfricoşatele şi sfintele patimi ce le-a suferit Hristos pentru noi. Să nu uităm Crucea, cuiele, batjocorile, sângele şi suferinţele ce le-a răbdat Hristos pentru noi toţi, ca să ne facă pe toţi fiii Săi şi fraţi întreolaltă.
Creştinilor! Să ascultăm chemarea Învierii: să iertăm toate pentru darul şi bucuria învierii noastre. Să iertăm toate micile noastre împărecheri şi zavistuiri pentru marile şi înfricoşatele suferinţe ce le-a răbdat Hristos pentru noi.
Învierea lui Hristos ne-a făcut pe toţi fiii Săi şi fraţi întreolaltă. „Să umblăm”, dar şi să trăim ca „fiii luminii şi ai învierii”.

Dar să luăm aminte, căci îndemnul Paştilor: „Să iertăm toate pentru înviere şi unii pe alţii îmbrăţişându-ne, să ne zicem fraţilor”… strigă parcă anumit pe noi românii. | Continuare »

HRISTOS A ÎNVIAT!

David Bălăuţă Ioan

Eu sunt învierea şi viaţa. Am fost mort şi iată că sunt viu în vecii vecilor! (Apoc 1, 18). Cine crede în Mine nu va muri niciodată (In 11, 25-26)

„Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou, prin învierea lui Iisus Hristos din morţi, la o nădejde vie şi la o moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi care nu se poate vesteji, păstrată în ceruri pentru noi” (I Ptr 1, 3-4).

Bucuraţi-vă, popoare! Săltaţi de veselie, toţi credincioşii Domnului! Astăzi a înviat Cel ce este viu în vecii vecilor, moartea n-a avut nici o stăpânire asupra Lui. Iisus Mântuitorul este viu şi, împreună cu El, sunt vii toţi copiii Lui. Moartea a fost înghiţită de biruinţă (I Cor 15, 54). Nu mai este moarte pentru cei credincioşi (Rom 8, 30). O bucurie veşnică le va încununa capul, veselia şi bucuria îi vor apuca, iar durerea şi gemetele vor fugi! (Is 35, 10).
Prin învierea lui Iisus din morţi, noi suntem mai mult decât biruitori asupra lumii şi păcatului (I In 5, 4). Domnul Dumnezeu a binevoit să ne cheme la părtăşia cu Fiul Său şi ne-a dat arvuna Duhului (II Cor 5, 5) şi viaţă veşnică. Cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa (In 5, 14, 4).
Noi Îi iubim pentru că El ne-a iubit întâi (I In 4, 19). Căci pe când eram noi încă fără putere, Hristos, la vremea cuvenită, a murit pentru cei nelegiuiţi (Rom 5, 6), dându-Şi viaţa pentru noi (I In 4, 10). Dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, Care ne-a fost dat (Rom 5, 5).
Fratele meu, vino şi tu, de praznicul Învierii, la crucea lui Iisus, ca să învii la o viaţă nouă. Învierea credinciosului înseamnă viaţă în Dumnezeu; tărie, dar şi putere prin Hristos. | Continuare »

ZIUA ÎNVIERII – BUCURIA CELOR CE „MORŢI AU FOST ŞI AU ÎNVIAT”

Multe învăţături se scriu [cu] prilejul Învierii.
Toate ziarele şi foile sunt pline cu aşa-numite „articole de Paşti”. Dar cele mai multe sunt vorbe goale. Sunt cu adevărate ,,articole” comandate de Paşti. Cum spunea odată un ziarist, că-i ceruse un redactor un articol de Paşti. Şi mi-a trebuit – spunea ziaristul – o seară întreagă de cafenea şi cinci şpriţuri de vin până mi-a venit „inspiraţia” şi am scris articolul. Fireşte, astfel de articole, ce urme ar putea lăsa în suflete?
Se vorbeşte mult la Paşti despre minunea Învierii Domnului. Şi despre minunea învierii din morţi.
Se vorbeşte însă prea puţin despre cealaltă latură a Învierii. Despre minunea învierii păcătoşilor la o viată nouă. Despre învierea pe care o vestea fiul cel pierdut: „Mort am fost şi am înviat”.
Căci darul şi minunea învierii tocmai aici se arată şi lucrează. Iisus cel înviat învie şi pe cei „vii”, pe cei ce trăiesc, dar sunt morţi (Apoc 3, 1).
În numărul acesta avem o pagină întreagă (pag. 7) cu „învieri de pe fronturile Oastei Domnului”. | Continuare »

„NU ESTE AICI, CI S-A SCULAT” Marcu 16, 6

Părintele Vasile Ouatu

Cu adevărat, cel ce a dus o viată plină de păcate şi care, ca fiul risipitor, s-a dezmeticit, căci a văzut prăpastia în care se afun¬da, şi a venit iarăşi la Dumnezeu şi Biserica Sa nu poate să mai fie tovarăş cu cei ce încă îşi duc o viaţă fără de Dumnezeu. El s-a sculat din ticăloşia în care se afla. El nu mai are ce căuta în locul de pierzanie pentru suflet.
În zadar îl vei mai căuta în acele locuri. În zadar vei întreba de el pe foştii săi tovarăşi, căci toţi îţi vor răspunde: „S-a sculat, numai este aici!”.
O, fratele meu, tu care duci în¬că o viaţă fără de Dumnezeu şi stai departe de Biserica Sa, tu până când zăboveşti în calea pier¬zaniei?
Tu nu vrei să te scoli şi să te ridici din starea de păcat şi tică¬loşie sufletească în care te afli?
Nu vrei tu să-ţi părăseşti to¬varăşii cei răi, care te duc la moar¬tea trupească şi sufletească?
Până când încă zăboveşti? Nu amâna pentru altă dată, că va fi prea târziu.
Scoală-te, fratele meu! Părăse¬şte calea păcatului şi vino la Domnul.
Nu te mai uita înapoi la viaţa pierdută, ci uită-te numai înainte, la viaţa şi bucuria pe care Hristos ţi-o făgăduieşte. Haide, ridică-te şi vino în Oastea Domnului Iisus!
Hristos a murit pentru păcate¬le tale, dar azi Hristos a înviat, pentru ca ţie să-ţi dea biruinţa asupra morţii şi asupra păcatului.
Fă-ne, frate, bucuria ca azi să-i auzim pe tovarăşi tăi de altădată că tu nu mai eşti cu ei, ci te-ai sculat şi-n Oaste ai intrat.
Hai, frate! Hristos e cu noi. El ne dă putere.

«Ostaşul Domnului» nr. 1 / 15 apr. 1934, p. 7

CELE DOUĂ FELURI DE CĂINŢĂ: A LUI PETRU ŞI A LUI IUDA

Şi Petru, şi Iuda apostolul au greşit. De frica unei slujnice, Petru s-a lepădat cu jurământ de Domnul, iar Iuda L-a vândut pentru lăcomia banilor. Amândoi s-au căit pentru greşeala ce au făcut. Dar este o mare deosebire între căinţa lor. Petru s-a căit îndată. Ispita şi căderea lui au ţinut o clipă şi această clipă a plâns-o cu amar şi a stropit-o mereu cu lacrimi sfinte de căinţă. „Şi ieşind afară, Petru a plâns cu amar.”
Şi lui Iuda „i-a părut rău” pe urmă de fapta sa. Dar căinţa lui a fost prea târzie. Căinţa lui a fost mai mult mustrarea de cuget pe care a avut-o şi Cain după ce l-a ucis pe fratele său. Iuda nu s-a căit cu lacrimi, ci cu un fel de tulburare şi mânie sufletească. A fost o căinţă ce i-a pus ştreangul în mână. Un vestit predicator zicea că şi Iuda ar fi fost iertat dacă ar fi căzut plângând la picioarele Crucii. Sângele Domnului ar fi spălat şi greşeala lui, căci Iisus a cerut iertare şi pentru cei ce-L răstigneau. Însă satana i-a şoptit că păcatul lui nu poate fi iertat. Căinţa lui Iuda a fost căinţa diavolului şi această căinţă o fac şi azi cei ce se împuşcă, cei ce se spânzură, cei ce se omoară cu băutura. Când eram preot la ţară, odată a venit la mine să se mărturisească un mare desfrânat. Era tare abătut şi spunea întruna că ticăloşia lui nu poate fi iertată. L-am lămurit că poate lua îndată, prin Jertfa Crucii, tămăduire şi iertare, însă a treia zi s-a spânzurat. Diavolul se întărise asupra lui cu şoapta că el nu poate avea iertare. | Continuare »

„Cine-mi va da apă şi izvor de lacrimi, ca să plâng pe preaiubit dulcele meu Fiu”, a strigat Fecioara Maria şi se tânguia… O, munţi înalţi şi dealuri şi voi oameni toţi, plângeţi şi vă întristaţi împreună acum şi cu mine tânguiţi-vă!
(din cântările bisericeşti ce se cântă la slujba îngropării Mântuitorului)

Punerea-in-Mormant_17_01O, Iisuse, preadulcele meu Mântuitor, dă-mi lacrimi să Te plâng şi eu ticălosul şi nemernicul.
Mă cutremur şi mă înfricoşez, o Doamne, văzându-Te mort pentru mine şi păcatele mele.
Atât de mult m-a iubit Dumnezeu, încât şi pe Tine, Fiul Sau cel iubit, Te-a dat morţii pentru mine şi viaţa mea (In 3, 16).
Atât de mult m-ai iubit, o, Iisusul meu cel scump, încât pentru mine înfricoşată moarte ai răbdat.
Unul din Sfânta Treime defăimată moarte rabdă pentru mine – mă-înfricoşez şi mă cutremur de o taina ca aceasta. | Continuare »

PATIMILE MÂNTUITORULUI

Luni începe Săptămâna cea Mare şi sfântă a patimilor lui Hristos. Biserica pune înaintea noastră înfricoşatele patimi ale Mântuitorului, ca să trecem prin ele cu înţelegere şi cu folos sufletesc. Mergeţi cu toţii la slujbele Bisericii din Săptămâna cea Mare şi ascultaţi cu luare aminte şi cu lacrimi Evangheliile şi cântările despre patimile şi moartea Mântuitorului. În legătură cu patimile şi moartea lui Iisus, dăm şi noi aici câteva învăţături:
„Nu Mă plângeţi pe Mine, ci vă plângeţi pe voi.”
„Şi mergea după El (spre Golgota) mulţime multă de norod şi de muieri care plângeau şi se tânguiau pentru dânsul. Şi întorcându-se către ele, Iisus a zis: «Fiicele Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine, ci vă plângeţi pe voi»”… (Lc 23, 23).
Aşa ne grăieşte şi nouă Mântuitorul: „Nu Mă plângeţi pe Mine, ci vă plângeţi pe voi şi păcatele voastre”. Aceasta este taina cea mare a patimilor Mântuitorului: să înţelegem că pe Hristos L-au răstignit păcatele omenirii şi tu Îl răstigneşti din nou cu păcatele tale. Această înfricoşată gândire trebuie să trezească în tine o ură cumplită faţă de păcat şi această ură trebuie să te scoată din păcat. Altcum în zadar te cutremuri când auzi înfricoşatele patimi, că şi pământul şi pietrele s-au cutremurat, ba şi iudeii şi întreg Ierusalimul s-au cutremurat de înfricoşatele patimi, dar nu s-au îndreptat. | Continuare »

GOLGOTA

GOLGOTA

În Biblie, ne spune prorocul Ezechil că i s-a arătat odată următoarea vedenie:
„O apă văzut-am curgând din lăcaşul Domnului. Un om mi-a zis: «Treci apa». Şi am intrat în apă şi apa, la început, ajungea până la glezne, apoi până la genunchi şi pe urmă s-a făcut râu mare până la brâu. Şi omul mi-a zis: Aceasta este «apa iertării» şi această apă va intra în marea moartă şi, vărsându-se în mare, apele ei se vor vindeca… Şi se va însănătoşi şi va trăi tot acela peste care va curge râul… Şi pe lângă acest râu vor creşte tot felul de pomi roditori şi nu se va sfârşi rodul lor, pentru că apele care-l udă din cele sfinte ies”… (Ezec 47).
Aşa este şi jertfa lui Iisus de pe Golgota. Jertfa Crucii a deschis un izvor din care curge sângele şi apa iertării şi a mântuirii noastre sufleteşti. Râul ce izvorăşte din Golgota curge spre marea cea moartă a acestei vieţi, ca să-i vindece apele. De 1923 de ani curge mereu acest râu al vieţii, dar marea cea moartă a omenirii nu s-a mai vindecat deplin, ci parcă acum s-a făcut mai moartă şi mai plină cu mortăciuni sufleteşti ca oricând. Asta vine de acolo că nu toţi oamenii au primit cu destulă înţelegere şi cu destulă credinţă darul ce ni-l dă Golgota cu jertfa ei.
Cititorule, şi tu trebuie să ai o Golgotă a ta. Aceasta este Golgota ta: „Tot cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să vină după Mine” (Lc 9, 23). „Omul nostru cel vechi cu Hristos împreună s-a răstignit, ca noi să nu mai slujim păcatului” (Rom 6, 6). | Continuare »

Preot Iosif Trifa, din Tâlcuirea evangheliilor duminicilor de peste an

EVANGHELIA DUMINICII A 5-A DIN POSTUL MARE  (a Cuvioasei Maria Egipteanca)

Maria-Egipteanca_Sf-ZosimaDupă cum vedeţi din evanghelie, Iisus vorbea apostolilor Săi despre patimile şi moartea Sa, după care vor urma însă şi învierea şi preamărirea Sa. Dar unii dintre apostoli nu se puteau desprinde de credinţa pe care o avea poporul evreu, că Iisus va înfăptui o împărăţie lumească. Gândul acestei împărăţii mari şi puternice a trezit în cei doi apostoli mândria să ceară locuri de frunte în această împărăţie. Faţă cu mândria lor, Iisus pune smerenia, învăţându-i că Împărăţia Lui va fi Împărăţia smereniei, unde cel mare va trebui să fie sluga tuturor.
Se vede şi în evanghelia aceasta ce ispită grozavă este ispita trufiei. Ani de zile petrecuseră apostolii în jurul Domnului şi totuşi mai trăia în ei răsadul cel blestemat al trufiei.
Despre Împărăţia lui Dumnezeu Iisus a vorbit de multe ori şi în multe chipuri. Înaintea lui Pilat, Iisus a zis: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” (In 18, 36). Către apostoli a zis odată: „Iată, Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru” (în inimile voastre) (Lc 17, 21). Altă dată a zis: „Iată, Împărăţia lui Dumnezeu între voi”. Şi, iarăşi, în „Tatăl nostru” ne-a lăsat să ne rugăm să vie Împărăţia Lui şi pe pământ (Mt 6, 10), adică n-a venit încă.
S-ar părea că este o contrazicere între aceste învăţături, dar nu este. Aceste învăţături stau în legătură strânsă unele cu altele. Iată legătura şi înţelesul lor cel adevărat:
Înaintea lui Pilat, Iisus a vorbit despre Împărăţia cea cerească pe care trebuie s-o dobândim cu faptele şi purtările noastre cele bune. Înaintea apostolilor, Iisus a vorbit despre cum trebuie să înfăptuim Împărăţia lui Dumnezeu şi la noi, pe pământ.

| Continuare »

IZVORUL FAPTELOR BUNE

În vremea aceea, luând Iisus pe cei doisprezece învăţăcei, a început a le spune lor cele ce erau să I se întâmple Lui: „Iată, ne suim în Ierusalim şi Fiul Omului se va da arhiereilor şi cărturarilor şi-L vor judeca pe El spre moarte, şi-L vor da pe El neamurilor. Şi-L vor batjocori pe El, şi-L vor bate pe El, şi-L vor scuipa pe El, şi-L vor omorî pe El, şi a treia zi va învia”. Şi au venit la El Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedei, zicând: „Dă-ne nouă ca să şedem unul de-a dreapta Ta şi altul de-a stânga Ta, întru slava Ta”. Iar Iisus le-a zis lor: „Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi să beţi paharul care Eu beau? Şi cu botezul cu care Eu Mă botez să vă botezaţi?”. Iar ei au zis Lui: „Putem”. Iar Iisus a zis lor: „Paharul pe care Eu voi bea, cu adevărat veţi bea şi cu botezul cu care Eu Mă botez vă veţi boteza. Iar a şedea de-a dreapta Mea şi de-a stânga Mea nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a gătit”. Şi auzind cei zece, au început a se mânia pe Iacov şi pe Ioan. Iar Iisus, chemându-i pe dânşii la Sine, le-a zis lor: „Ştiţi că celor ce li se pare că sunt începători ai neamurilor le stăpânesc pe ele şi cei mai mari ai lor le domnesc pe dânsele. Iar între voi nu va fi aşa, ci care va vrea să fie mai mare între voi, să fie vouă slugă. Şi care va vrea să fie între voi întâi, să fie tuturor slugă. Pentru că şi Fiul Omului n-a venit ca să slujească Lui, ci ca să slujească El şi să-Şi dea sufletul Său răscumpărare pentru mulţi” (Mc 10, 33-45).
Precum vedeţi, evanghelia de duminică cuprinde o vorbire a lui Iisus cu apostolii Săi. Această vorbire este plină de învăţături şi pentru noi. Iisus vorbea apostolilor Săi despre patimile şi moartea Sa, dar unii dintre apostoli nu se puteau dezbăra de credinţa (pe care o avea întreg poporul iudeu) că Iisus va înfăptui o împărăţie lumească. | Continuare »

SOIURI DE OAMENI

Arhim. Scriban

În vechile noastre poveşti se află zugrăvite chipuri ciudate de oameni-neoameni, făpturi care parcă ar fi fost ca noi după înfăţişare, dar cu apucături sălbatice şi cu puteri neînchipuite. Poveştile le-au zis căpcăuni, adică nişte dihănii care sunt mai mult altceva decât oameni, jigănii cumplite, fioroase şi primejdioase.
Închipuiri, ar zice cineva. Mintea omului a născocit de la ea şi a plăsmuit povestiri cu făpturi care n-au fost.
Cu toate acestea, când noi stăm şi privim nu chipul, ci faptele omului de azi, de atâtea ori eşti ispitit să zici: „Acesta e neom!”. În adevăr, sunt între noi fiinţe cu chip omenesc, [dar] cu apucături atât de sălbatice şi de cumplite, atât de abătute din croiala firească a omului, încât cu dreptul ar fi să spui: „Şi este acesta om, fiindcă seamănă a om? Numai chipul lui e de om, iar încolo…”.
Atunci nu ar fi cu dreptul să le zicem acestora căpcăuni?
Ba cu tot dreptul. Când vezi la ei fapte şi pofte care nu pot fi ale omului obişnuit, când vezi cum colcăie în ei ca un cazan de patimi, când vezi cum spumegă să facă una mai rea decât alta, când îi vezi că n-au astâmpăr de a săvârşi răutatea – că aceasta este cea mai mare dulceaţă a lor –, atunci ce să spui? Aceştia sunt căpcăuni, fiinţe din alt aluat, care doar chipul de om îl au.
Doamne, multe dihănii de acestea mai sunt! Doamne, cât s-a înmulţit lifta lor! Doamne, câte veşti ne vin despre oameni care trăiesc ca turbaţii, care şi au poftele cele mai turbate!
Citeşti că şi în alte vremuri au fost astfel de chipuri, că lumea niciodată n-a fost lipsită de ticăloşi, de fiarele cu chip de om; dar nu s-a mai pomenit să răsară aşa de mulţi dintr-odată ca acum, să împânzească zările cu mulţimea lor. De câte ori deschizi o foaie cu veştile zilei, dai mai întâi de ei. | Continuare »

AŞA, AŞA, FIUL MEU… DUPĂ CRUCEA MEA CU CRUCEA TA

„Tot cel ce vrea să vină după Mine trebuie să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi să vină după Mine” (Lc 9, 23)

Fiul Meu! Nu uita nici o clipă: mântuirea este calea cea îngustă. Mântuirea este calea crucii. Mântuirea este purtarea crucii. „Tot cel ce vrea să vină după Mine trebuie să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi să vină după Mine”.
Fiul Meu! Orice suflet care vrea să se mântuiască trebuie să apuce calea aceasta şi să poarte crucea aceasta. Şi orice ostaş care vrea biruinţa şi cununa, aşijderea trebuie să apuce pe calea aceasta şi să poarte crucea aceasta.
Fiul Meu! Ţi-ai luat şi tu pe umeri crucea Oastei? Şi ai plecat cu ea după Mine? Aşa, aşa, fiul Meu! După Mine cu crucea ta. După crucea Mea cu crucea ta. Cu ochii ţintă la drumul Meu, la harul Meu şi ajutorul Meu. Priveşte-Mă neîncetat pe Mine, căci Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa ta. Eu sunt calea ta. Dacă nu aş merge Eu înaintea ta, tu îndată ai cădea.
Fiul Meu, priveşte-Mă neîncetat, căci privindu-Mă neîncetat, vei afla cât de mult te-am iubit şi vei începe şi tu să Mă iubeşti. Privindu-Mă neîncetat, vei începe să vezi ce pildă de viaţă ţi-am lăsat Eu şi vei începe şi tu să urmezi această pildă. Dragostea Mea va fi dragostea ta. Răbdarea Mea va fi şi răbdarea ta. Smerenia Mea va fi şi smerenia ta. Suferinţele Mele vor fi şi ale tale. Moartea Mea de pe cruce va fi şi moartea ta faţă de lume. Învierea Mea va fi şi învierea ta. Şi biruinţa Mea va fi şi biruinţa ta.
Şi astfel, iubitul Meu, vei începe şi tu să păşeşti după Mine, pe urmele crucii Mele, alături de milioanele şi milioanele de suflete care au păşit pe calea aceasta şi au ajuns aici în cer. | Continuare »

CUNOŞTI TU GRAIUL JERTFEI LUI IISUS?…

Pr. V. I. Ouatu, «Ostaşul Domnului» nr. 14 / 1 nov. 1934, pp. 2-4

Dragul meu cititor, ai înţeles tu graiul jertfei lui Iisus? Auzi cum El necontenit te cheamă să stai o clipă să priveşti la jertfa ce-ţi îmbie iertare, pocăinţă şi iubire? O, de-ai înţelege preţul jertfei lui Iisus!
Din ea apare strălucind iubirea sfântă a Domnului Iisus. Ah, ce fericit vei fi în clipa în care vei pricepe această minunată iubire!… Numai ea te face să uiţi totul şi să te apleci cu grabă sub crucea binecuvântată. Ea-ţi străpunge inima ca o săgeată ascuţită, şi-ţi scaldă ochii în lacrimile unei pocăinţe curate. Stăpânit de-a Lui iubire, începi să simţi cum inima ţi se moaie şi-n ea încolţeşte un nou răsad, ce te călăuzeşte înspre veşnicie. E rodul vieţii celei noi, ascunse în Iisus. Îngenuncheat sub a Lui Cruce, în inimă-ţi vor picura divinele-I cuvinte, care într-o clipă te schimbă şi înnoiesc. Numai smerit îngenuncheat la sânul blând al Domnului Iisus îţi vei putea descoperi păcatul care a ros de multă vreme fiinţa ta plăpândă. Numai aşa vei înţelege de ce Iisus pe cruce ni Se dă ca să ne aducă nouă tuturor o veşnică şi sigură răscumpărare. Da, Iisus ni Se dă nouă prin jertfa de pe cruce. De aceea mare şi minunat este acest grai al jertfei lui Iisus! Dar cine-l mai pricepe?!… Şi dragostea nu are margini.
În dorul Lui fierbinte de-a rămâne cu noi pentru totdeauna şi a ne lumina, sfinţi şi călăuzi pe-ale vieţii căi, Iisus îşi strânge ucenicii şi lor le încredinţează un dar nepreţuit: e însăşi Trupul şi Sângele Său, pecetluirea de totdeauna a dragostei Sale pentru noi. Ah, ce dar minunat!… Cine va putea să-l înţeleagă?!… | Continuare »

LUPTA CREŞTINULUI ÎMPOTRIVA LUI SATAN

Ioan Marini

„Adam din rai s-a gonit cu mâncarea împărtăşindu-se, ca un neascultător. Moise văzător de Dumnezeu s-a făcut cu postul, curăţindu-şi ochii sufletului. Pentru aceasta, cei ce poftim să fim locuitorii raiului să ne lepădăm de hrana cea nefolositoare; şi, dorind să vedem pe Dumnezeu, să postim ca Moise, patruzeci de zile. Cu rugăciuni şi cu cereri, străduind din toată inima, să potolim pati¬mile cele sufleteşti, să gonim zburdările cele trupeşti.”

Creştinul este un luptător pentru împărăţia lui Dumnezeu; unul ce dă năvală în fiecare zi, pentru a atinge „ţinta” desăvârşirii la care este chemat (Ef 4, 13-15).
Dar până să ajungi acolo, câte lupte, câte căderi, câte lacrimi şi dureri… Numai cel ce merge pe calea cea „strâmtă şi cu scârbe” ştie…
Dar fie; face să te lupţi, când ştii ce este la capăt. Şi Domnul ne-a dat o pildă, ca să călcăm pe urmele Lui (I Ptr 2, 21). Dar pentru ca să te lupţi îţi trebuie arme. Un luptător pe câmpul de luptă fără arme nici nu ţi-l poţi închipui. Oricine ar spune că este un nesocotit cel ce se încumetă să meargă la război cu mâinile în buzunar.
Dar un creştin, care este un „ostaş al Domnului” (I Tim 2, 2), nu va fi oare doborât în luptă, mergând nepăsător şi neînarmat în lupta aceasta?
Fără îndoială, îi trebuie arme duhovniceşti pentru lupte duhovniceşti.
Căci nu împotriva cărnii şi sângelui avem de luptat, ci împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor rău¬ăţii (diavolului), care sunt în locurile cereşti (Ef 6, 12). | Continuare »

CUVÂNT LA PRAZNICUL BUNEIVESTIRI

Pr. Iosif TRIFA, «Lumina Satelor» nr. 13 / 6 apr. 1924, p. 3

Acum luni avem praznicul Buneivestiri, adică Vestea cea bună ce i-a adus-o îngerul Gavriil Preacuratei Fecioare Maria când i-a zis: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de dar, Domnul este cu tine, binecuvântată eşti tu între femei… că, iată, Duhul Sfânt se va coborî peste tine şi vei naşte Fiu şi vei chema numele lui Iisus”. (Citiţi pe larg la Evanghelistul Luca, cap. 1).
O, de ce dar mare s-a învrednicit Preacurata Fecioară Maria! Nimeni din muritorii pământului nu s-a învrednicit de un dar aşa mare şi sfânt. Fecioara Maria petrecea o viaţă sfântă de rugăciune şi peste această viaţă S-a pogorât darul Sf. Duh şi vestea cea bună a naşterii Mântuitorului. Cu credinţă şi cu smerenie a răspuns Sfânta Fecioară la vestea ce i-a adus-o îngerul Gavriil; şi peste această credinţă şi smerenie s-a pogorât darul Sfântului Duh. De la început şi până la sfârşit, viaţa Preacuratei a fost o viaţă de rugăciune, de curăţenie, de smerenie, de iubire, de lacrimi, de suferinţe… şi până la sfârşitul veacurilor, neamurile pământului vor ferici pe Sfânta Fecioară, cântând cu vorbele ei:
„Măreşte, suflete al meu, pe Domnul şi s-a bucurat Duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu. Că a căutat spre smerenia roabei sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire cel Puternic şi Sfânt Numele Lui” (Lc 1, 17-49).
Dar, pe lângă fericirea şi cinstea ce i se cuvine Fecioarei Maria, să luăm şi pildă de învăţătură. Vestea cea bună a unui Mântuitor ţi se aduce şi ţie, iubite cititorule. Domnul vrea să se pogoare, să intre şi în sufletul tău, în viaţa ta, în casa ta… | Continuare »

„Şi l-a scos Domnul Dumnezeu pe Adam din raiul desfătării”… (Fac 3, 23)

Iată cu ce plâns şi durere iese Adam şi Eva din raiul desfătării. Dumnezeu îi aşezase în raiul tuturor bucuriilor şi plăcerilor sufleteşti. Ei trăiau acolo cu adevărat „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, fără să cunoască păcatul sau moartea, sau boala, sau orice alte lipsuri şi scăderi sufleteşti sau trupeşti. Şi cine a stricat această minunată stare sufletească a lui Adam şi Eva? Ispita şi păcatul. Adam şi Eva n-au ascultat porunca ce le-a dat-o Dumnezeu şi iată ce a făcut cu ei păcatul neascultării. I-a scos din raiul cel frumos; le-a slăbit sufletul şi trupul şi le-a umplut viaţa cu boli, cu necazuri, cu lipsuri, cu dureri trupeşti şi sufleteşti. Păcatul lui Adam şi Eva a fost atât de mare, încât a trecut şi asupra urmaşilor lor, precum zice Apostolul Pavel: „Printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea” (Rom 5, 12). Acesta e păcatul strămoşesc care a trecut cu moarte şi cu mari scăderi trupeşti şi sufleteşti în toţi urmaşii lui Adam.
Dar alături cu păcatul şi moartea, în urmaşii lui Adam a trecut şi ceva bun. Adam şi Eva au ieşit din rai cu lacrimile părerii de rău pentru păcatul ce l-au făcut şi pentru starea fericită pe care au pierdut-o. Aceste lacrimi, precum şi amintirea şi dorinţa cea vie după fericirea pierdută, au rămas şi în urmaşii lui Adam. Şi a mai rămas încă ceva bun. Când i-a scos din rai, Dumnezeu i-a mângâiat pe Adam şi Eva cu făgăduinţa unui Mântuitor „Care va zdrobi capul şarpelui”. | Continuare »