ÎNSTRĂINAŢII DE DUMNEZEU

Arhim. Scriban, «Lumina Satelor» nr. 41 / 7 oct. 1934, p. 3

Amară ajunge viaţa oamenilor când ei se înstrăinează de Dumnezeu! Pot avea bogăţie, pot avea veselii şi petreceri, degeaba! Alături de dânşii rămân suferinţe necăutate, boli netămăduite, vieţi secerate.
Când oamenii sunt cuprinşi de setea de a trai cât mai lacom fără să le lipsească vreo plăcere, ei nu se mai pot gândi la semenii lor. Îşi născocesc cât mai multe prilejuri pentru ei. Îşi botează întâlnirile lor cu numele cele mai alese, le încarcă de toate laudele, le înfăţişează ca pline de folos pentru omeni-re.
Pot fi acelea curate fleacuri, nerozii, copilării, dezmăţări; pot fi şi lucruri mai puţin vinovate, dar oricum, nu fapte care să merite atâta tămâiere şi poleire. Oamenii însă îşi fac treaba din împlinirea gusturilor lor şi le îndreptăţesc cu vorbe umflate şi nume alese.
Fiind plăcerea omului aiurea la dezmierdările vieţii, ca tânărul risipitor din Evanghelie, el nu-şi caută plăcerile înalte, netrecătoare, duhovniceşti, ci-şi macină zilele gândindu-se ce să mai găsească pentru cheltuirea vremii în desfătările sale.
Da, da, noi avem o groază de oameni mânaţi de boala petrecerilor. Nu mai văd nimic din cele duhovniceşti, ci umblă numai să se tăvălească în alte şi alte gusturi, care li s-au năzărit peste noapte. | Continuare »

Zis-a Domnul pilda aceasta: „Unui om bogat i-a rodit ţarina. Şi cugeta întru sine, zicând: «Ce voi face, că nu am unde aduna rodurile mele?». Şi a zis: «Aceasta voi face: strica-voi jitniţele (ham­barele) mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo toate roadele mele şi bunătăţile mele. Şi voi zice sufleului meu: Suflete, ai multe bunătăţi, strânse spre mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te». Iar Dumnezeu i-a zis lui: «Nebune, întru această noapte sufletul tău vor să-l ceară de la tine; dar cele ce ai gătit ale cui vor fi?». Aşa este cel ce strânge luişi comoară, iar nu în Dum­nezeu se îmbogăţeşte”. (Lc 12, 16-21)

Pilda-bogatului-nesabuit_17_03Minunată pildă! Parcă nici o tâlcuire nu mai trebuie la ea. O putem vedea şi în zilele noastre. E plină lumea de astfel de pilde. E plină lumea de oameni care trăiesc şi mor în chipul bogatului din evanghelie. Să cercetăm puţin această pildă.
Voi spune îndată, la început, că nu averea şi strângerea averii l-a pierdut pe bogatul din Evanghelie. Averea şi strângerea ei nu este un păcat. Ea ne-a fost lăsată odată cu testamentul ce i s-a dat lui Adam în grădina Edenului: „În sudoarea feţei tale îţi vei câştiga pâinea” şi cele de lipsă traiului. Păcatul se iveşte însă atunci când averea se face scopul vieţii noastre; când trăim numai ca să strângem averi. Noi nu trăim ca să strângem averi trecătoare. „Viaţa cuiva nu stă din prisosurile avuţiei”, zicea Iisus (Lc 12, 11). Averea e numai ui scop trecător, de lipsă pentru traiul nostru cel trecător. | Continuare »

STĂPÂN CARE OMOARĂ, STĂPÂN CARE ’NVIOARĂ

„Plata păcatului este moartea” (Rom 6, 23).

De atâtea ori se adevereşte sub ochii noştri cum, într-adevăr, plata păcatului este moartea! Putem privi cum omul de azi a căzut tot mai jos în robia trupului. Pe de o parte i se cântă omului că el nu mai este ca cel de altădată, că nu mai este o lege pentru cei de sus, o lege pentru cei de jos; că acum toţi suntem slobozi, că nu mai avem robi pe lume, că toţi suntem una înaintea legii, că omul de jos se poate judeca cu omul bogat, că ne sunt deschise toate drepturile şi le putem dobândi dacă muncim şi ne pregătim; totuşi un lucru se poate băga de seamă: că omul de azi este mai rob decât cel de altădată.
Poate fi el mai învăţat, poate avea mai multe unelte la îndemâna lui, se poate îndestula cu câte nici nu visau părinţii noştri, totuşi noi îl vedem pe omul de azi mult mai rob decât pe omul de altădată. El a căzut în prada poftelor trupului în aşa măsură, încât se găseşte într-o adevărată robie.
Ce-mi este de folos că atâtea lucruri sunt la îndemâna mea, că eu pot gusta atâtea bunuri, că atâtea frumuseţi stau deschise înaintea ochilor mei, dacă eu uşor cad în prada lor şi apoi nu mă mai pot descurca de ele! | Continuare »

CREDINŢA ŞI FAPTELE BUNE

Pr. Iosif TRIFA, «Oastea Domnului» nr. 39 / 25 sept. 1932, p. 3

Mă grăbesc să trec cu aceste învăţături la legătura dintre credinţă şi faptele bune, pentru că la noi, cât ce vorbeşti mai apăsat despre credinţă şi mântuire, cazi sub bănuială. Cică aceasta ar fi o învăţătură „sectară”.
S-a discutat mult învăţătura despre credinţă şi faptele cele bune. Protestanţii şi sectarii trec hotarul dreptei învăţături, apăsând totul asupra credinţei şi prea puţin asupra faptelor bune.
Iar unii dintre ai noştri trec în celălalt extrem, apăsând prea mult asupra faptelor, în detrimentul credinţei.
Biserica noastră Ortodoxă ţine calea de mijloc, calea cea adevărată: omul se mântuieşte prin credinţa sa şi prin faptele sale.
Aici este însă punctul care trebuie lămurit. Ce legătură este între credinţă şi faptele cele bune? Care este legătura cea adevărată între credinţă şi faptele cele bune?
Întrebarea aceasta a lămurit-o în chip desăvârşit, în chip minunat însuşi Mântuitorul, prin cuvintele de la Ioan capitolul 15: „Eu sunt buciumul viţei şi voi ramurile. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu întru el aduce roadă multă; căci fără de Mine nu puteţi face nimic” (In 15, 1-6). „După roadele lor îi veţi cunoaşte pe ei” (Mt 7, 16). „Că nu poate pomul cel bun să facă poame rele, nici pomul cel rău să facă poame bune” (Mt 7, 18). | Continuare »

PILDA SAMARINEANULUI MILOSTIV

Acum duminică avem la rând pilda cu samarineanul cel milostiv care l-a ridicat pe cel căzut între tâlhari şi l-a dus la o casă de oaspeţi, purtând grijă de el până s-a tămăduit. Pe lângă cel rănit trecuseră „alături un preot şi un levit”, dar singur samarineanul s-a apropiat de el şi l-a ridicat (citiţi această evanghelie pe larg la Luca 10, 24-38).
Evanghelia de duminică ne aduce din nou aminte de marea poruncă şi virtute a milostivirii şi iubirii de-aproapelui. Ah, ce larg ogor de muncă i se deschide unui creştin adevărat şi în latura aceasta! E plină lumea de răni trupeşti şi sufleteşti. E plină lumea de cei răniţi cu sufletul şi cu trupul. Fiecare creştin adevărat trebuie să fie – să se facă – un samarinean milostiv.
Dar evanghelia de duminică are un înţeles şi mai adânc decât porunca milostivirii. Evanghelia de duminică închipuie întreaga istorie a mântuirii neamului omenesc. Samarineanul cel bun şi milostiv este chipul şi icoana scumpului nostru Mântuitor, Care a venit în lume să tămăduiască omenirea cea rănită de moarte prin păcatul strămoşesc.
Samarineanul din pilda evangheliei a sosit după ce trecuse „alături un preot şi un levit”… Tot aşa şi Iisus Mântuitorul a sosit după ce „a trecut preotul şi levitul”, adică după ce nici legea şi preoţii Vechiului Testament, nici învăţaţii şi filozofii veacurilor n-au putut să dea omenirii bolnave ceea ce îi trebuia: tămăduire şi mântuire sufletească. „Untdelemn şi vin” a turnat samarineanul peste rănile celui rănit. Aşa şi Iisus Hristos „ne-a spălat cu sângele Său” păcatele noastre. | Continuare »

Pr. Iosif TRIFA, «Lumina Satelor» nr. 43 / 20 oct. 1929, p. 4

Acum duminică avem la rând pilda cu Lazăr cel sărac care cerşea la uşa bogatului pe care până şi câinii îl întreceau în milostenie. Dar moartea a schimbat situaţia: pe Lazăr l-a ridicat din gunoi în „sânul lui Avraam”, iar pe bogatul l-a aruncat în focul iadului. (Citiţi pe larg această evanghelie la Luca 17, 19-31)
E foarte cunoscută această evanghelie, dar înţelesul ei nu este acela că toţi bogaţii ar trece în iad şi toţi săracii în rai. Sunt şi dintre săraci atâţia şi atâţia beţivani şi păcătoşi care vor înfunda iadul – precum şi dintre bogaţii cei milostivi şi credincioşi, atâţia şi atâţia vor dobândi raiul.
Evanghelia vrea să ne spună încă o dată, cu apăs, că averea şi bogăţia se pot face o primejdie pentru mântuirea sufletului. Această primejdie vine în trei feluri:

Bogatul-nemilostiv-și-săracul-Lazăr_17_03Pe unii avuţia îi trage în spinii grijilor şi alergărilor trecătoare (Lc 18, 20), pe alţii îi bagă în boala zgârceniei şi, iarăşi, pe alţii, ca pe bogatul din evanghelia de mai sus, îi aruncă şi îi îneacă în valurile desfătărilor, beţiilor şi plăcerilor.
Averea şi avuţia în sine nu e rea. Nu averea l-a trecut pe bogatul din evanghelie în iad, ci împietrirea inimii sale faţă de strigătul săracilor, iar aceasta era rodul necredinţei. Bogatul îşi făcuse un idol din averea şi banii lui. Dumnezeul lui era pântecele şi plăcerile. | Continuare »

SĂMÂNŢA ÎNECATĂ DE SPINI

Acum duminică avem la rând evanghelia cu pilda semănătorului. În cartea cu Pildele Mântuitorului aflaţi tâlcuită pe larg această evanghelie.
Aici vom spune câteva cuvinte despre sămânţa cea căzută între spini. Despre pământul cel cu spini, zice evanghelia că îi închipuie pe aceia „care ascultă Cuvântul”, dar, cu grijile şi cu bogăţiile, şi cu dulceţile vieţii acesteia umblând, „se îneacă şi nu săvârşesc roadă”.
Şi cât de mulţi sunt aceştia! E plină lumea de creştini înecaţi în grijile şi alergările, şi desfătările acestei lumi. „Spinii” i-au copleşit cu totul.
Precum un pământ bun şi roditor – zice Sf. Ioan Gură de Aur –, dacă nu se lucrează, produce multă pălămidă şi spini, tot aşa se întâmplă şi cu noi oamenii. Firea noastră e aplecată a produce roadele faptei bune, însă dacă nu se lucrează cu plugul cucerniciei şi nu se seamănă cu sămânţa cunoştinţei de Dumnezeu, ea produce o întreagă pădure de păcate…
Aici am ajuns noi, creştinii de azi; la pădurea de spini şi păcate. Viaţa cea sufletească a oamenilor de azi este o pădure fioroasă de spini şi păcate în care s-a înecat aproape cu totul Cuvântul lui Dumnezeu şi grija de cele sufleteşti.
Dragă cititorule! Ia seama, poate şi ogorul inimii tale este înecat de spini şi pălămidă. Te-au copleşit cu totul grijile şi alergările, şi desfătările acestei lumi. Spinii cei răi au înecat cu totul sămânţa cea bună. Din această stare grozavă, un singur lucru te poate scăpa: focul Duhului Sfânt. | Continuare »

SĂMÂNŢA CEA MÂNCATĂ DE PĂSĂRI

Pr. Iosif TRIFA, «Lumina Satelor» nr. 42 / 13 oct. 1929, p. 5

Acum duminică avem la rând minunata pildă cu semănătorul şi sămânţa. Această evanghelie o aflaţi tâlcuită pe larg în cartea cu pildele Mântuitorului. Acolo veţi afla ce înseamnă sămânţa căzută lângă drum, în pietre, între spini şi pe pământ bun.
Aici vom aminti ceva despre sămânţa cea căzută lângă drum, pe care „păsările cerului au mâncat-o”. Aceştia sunt – spune evanghelia – „cei ce aud Cuvântul, dar vine diavolul şi ia Cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască”.
Pilda evangheliei spune că „păsările cerului” fură sămânţa cea căzută lângă drum. Noi însă vom spune că păsările fură şi sămânţa cea căzută pe piatră, ba, de multe ori, o fură şi pe cea căzută în pământ bun. Ba încă mai mult decât atât: păsările fură chiar şi sămânţa ce a rodit. „Păsările ceriului” – înşelăciunile diavolului – stăruie neîncetat pe lângă sămânţa cea bună ce cade în inima noastră. Ciorile iadului pândesc neîncetat şi recolta seminţei. Când sămânţa începe a da rod – când creştinul începe a da înainte în cele sufleteşti – ciorile iadului umblă tot roată, să fure rodul.
O, ce lucru grozav este şi acesta! Sămânţa cea cerească se face hrana lui satan. Păsările iadului se hrănesc cu sămânţa cerească pe care omul n-o primeşte şi n-o grijeşte.
Noi trebuie să ne apărăm sămânţa cea bună căzută în inima noastră… noi trebuie să ne apărăm rodul acestei seminţe. Noi trebuie să ne apărăm neîncetat contra „păsărilor” din pilda evangheliei. | Continuare »

„IEŞI DELA MINE, DOAMNE, CĂ OM PĂCĂTOS SUNT EU”

Acum duminică avem la rând evanghelia cu chemarea la apostolie a lui Simon Petru şi alţi trei apostolii (Lc 5, 1-11).
Am tâlcuit această evanghelie pe larg în şcoala de la Oastea Domnului.
Să arătăm învăţătura cu chemarea la apostolie a Ap. Petru.
„Ieşi de la mine, Doamne, că om păcătos sunt eu” – a zis Simon Petru, căzând la picioarele Domnului. Ce adânc înţeles este în această cădere! Din această cădere s-a ridicat Simon Petru schimbat în apostol, în „vânător de oameni”.
Simon Petru arată prima condiţie a mântuirii noastre sufleteşti: recunoaşterea şi simţirea stării noastre celei păcătoase…
Simţirea păcatului, simţirea stării noastre celei păcătoase trebuie să ne aplece şi pe noi la picioarele Domnului, la picioarele Crucii, cu cuvintele: „Doamne, om păcătos sunt”. Numai peste această recunoaştere se pogoară darul iertării şi mântuirii.
Carul mântuirii sufleteşti are multe roţi care îl urnesc la drum, dar cea dintâi roată care trebuie să se mişte este: cunoaşterea, recunoaşterea păcatului, împreunată cu smerenia pentru păcat. A nu te smeri înseamnă a te pierde. Unii cad însăşi în greşeala de a se crede prea păcătoşi şi nu se pot mântui. | Continuare »

„NU TE TEME, DE ACUM VEI VÂNA OAMENI”…

Evanghelia de duminică începe aşa de frumos, cu vorbele: „Şi a fost când Îl îmbulzea pe Iisus poporul, ca să asculte Cuvântul lui Dumnezeu”… Ce privelişte frumoasă va fi fost aceea! Parcă-i vedem pe oamenii de atunci cum se îmbulzeau care de care să ajungă mai aproape, lângă Cuvântul lui Dumnezeu. Parcă-i vedem cum umblau din sat în sat şi din oraş în oraş, să poată auzi cuvântul lui Iisus. Şi să luăm aminte, creştinilor, că învăţăturile şi cuvintele după care alergau oamenii în vremea lui Iisus se află şi azi şi sunt şi astăzi tot aceleaşi. Evanghelia spune şi azi tot aceleaşi cuvinte şi este o carte, Biblia, care cuprinde toate cuvintele şi toate învăţăturile pe care le-a spus şi pe care le-a lăsat Dumnezeu oamenilor. Dar astăzi a slăbit râvna pentru Cuvântul lui Dumnezeu. Spusul Evangheliei despre vremea când „se îmbulzea poporul să asculte Cuvântul lui Dumnezeu” răsună astăzi ca o poveste de demult şi răsună ca o mustrare pentru oamenii de azi, care însetează după fel de fel de plăceri, pofte, petreceri, băuturi şi alte patimi stricătoare de suflet.
Dragă cititorule! Eu n-am cuvinte să-ţi spun ce putere, ce plăcere şi ce bucurie simte şi astăzi acela care ascultă sau citeşte regulat şi cu stăruinţă Cuvântul lui Dumnezeu din Scripturi. Dacă ai fi lângă mine, ţi-aş vorbi ceasuri întregi despre ce-ţi dă ţie Cuvântul lut Dumnezeu. Ai simţit tu cândva plăcerea şi pu¬terea acestui cuvânt? Ai simţit tu cândva un dor, o dorinţă, o lipsă, o sete după Cuvântul lui Dumnezeu? Dacă n-ai simţit lucrul acesta, atunci tu nu mă înţelegi nici pe mine şi nu-i înţelegi nici pe oamenii despre care evanghelia de duminică spune ca „se îmbulzeau să asculte Cuvântul lui Dumnezeu”. | Continuare »

„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Fiul Său cel unul născut L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa de veci”

EVANGHELIA DE DUMINICĂ, DINAINTEA ÎNĂLŢĂRII SFINTEI CRUCI

Zis-a Domnul: „Nimeni nu s-a suit în cer, fără numai Cel ce S-a pogorât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Şi precum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa se cade a Se înălţa Fiul Omului. Ca tot cel ce crede întru El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Că aşa a iubit Dumnezeu lumea, cât şi pe Fiul Său, Cel unul născut, L-a dat, ca tot cel ce crede întru El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Că n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea; ci ca să se mântuiască lumea prin El” (In 3, 13-17).

O evanghelie scurtă este aceasta. Dar ea spune mai mult decât toate cărţile şi filozofiile din lume. Ea ne descoperă taina cea mare a mântuirii noastre prin crucea Golgotei. Nicăieri nu se află pusă cu atâta putere mântuirea noastră prin Jertfa Crucii ca în această evanghelie.
Fiul Omului (Iisus) S-a înălţat pe cruce aşa cum odinioară Moise a înălţat şarpele din pustie, pentru ca cei muşcaţi de şerpi să nu moară. Am tâlcuit pe larg această asemănare în nr. 13 din foaia noastră, când ne-am oprit cu călătoria spre Canaan la şarpele din pustie, la Crucea şi Jertfa Golgotei.
Evanghelia de duminică este imnul dragostei cereşti, este cântarea mântuirii noastre. Este vestea cea mai minunată care s-a auzit cândva pe acest pământ. Dar şi cea mai înfricoşată, căci această evanghelie a mântuirii noastre a ieşit dintr-o mare judecată şi jertfă cerească pe care un Sf. Părinte şi-a închipuit-o astfel:
După căderea lui Adam şi a omenirii, se prezentară în faţa Tatălui ceresc Bunătatea şi Dreptatea cerească. Se apleacă amândouă în faţa Tronului ceresc şi Bunătatea începu: | Continuare »

De câte ori citesc această minunată pildă, îmi aduc aminte de soarta neamurilor şi a profeţilor lor. Căci aici nu e vorba de viţa de vie şi de lucrătorii ei, ci de virtuţile pe care le-a sădit Dumnezeu în sufletul omului de la zidirea lui şi de buna chivernisire cu care suntem datori faţă de acestea.
Dumnezeu n-a lăsat neamurile în grija sorţii oarbe, ci le conduce şi astăzi prin înţeleapta povaţă a profeţilor mari şi le cere din când în când socoteală de roadele vieţii lor.

Pilda_lucratorilor_celor_rai_17_06Ce fac însă neamurile? De obicei, în loc să-i primească pe profeţi cu flori şi cântece de slavă, în loc să-i înconjoare cu toată dragostea sufletului lor şi să le urmeze îndemnurile mântuitoare, îi ucid. Dacă nu cu pietre, cum au făcut iudeii, cel puţin cu neascultarea lor. Aceasta a fost soarta tuturor profeţilor; aceasta a fost şi soarta celui mai mare profet – a lui Iisus – care, mântuind lumea, drept răsplată, a fost răstignit pe cruce. | Continuare »

PILDA CU LUCRĂTORII VIEI

Evanghelia de duminică e o pildă în care se cuprinde toată Biblia Vechiului şi a Noului Testa­ment, adică toată istoria mântuirii omeneşti. „Stăpânul care a sădit vie” e Dumnezeu, Care l-a înze­strat pe om cu un fel de avere sufletească, cu un fel de vie su­fletească în care să lucreze şi „roade” sufleteşti bineplăcute lui Dumnezeu să aducă. Dar, în cur­gerea vremilor, oamenii – şi în­deosebi israelitenii, poporul cel ales – au uitat acest lucru şi pe „slu­gile stăpânului”, adică pe profeţii şi prorocii prin care grăia Dum­nezeu şi-i chema pe oameni la îndreptare, i-au bătut şi i-au omorât. Pe urmă, Dumnezeu L-a trimis pe Însuşi Fiul Său, pe Iisus Hristos, dar iudeii L-au omorât. Atunci Dum­nezeu a luat via, adică a luat mântuirea sufletească de la iudei, şi a dat-o neamurilor, adică poarelor care s-au întors de la păgânism la credinţa în Iisus.
Iisus a spus pilda aceasta pentru fariseii şi cărturarii care se împotriveau Lui, dar pilda se po­triveşte şi nouă şi vremilor noa­stre. Şi viaţa ta, iubite cititorule, este o avere sufletească, este o vie sufletească pe care ţi-a dat-o şi ţi-a dăruit-o Dumnezeu să lu­crezi în ea şi „roade” sufleteşti de fapte bune să aduci stăpânului Dumnezeu. Dumnezeu a spus acest lucru şi într-alt loc, prin gura prorocului Ieremia, prin care zice:
„O vie sădit-am iubitului meu. Şi i-am îngrădit-o şi am făcut împrejur şanţ, şi am zidit turn în mij­locul ei, şi teasc am săpat într-însa… Ce voi face încă viei Mele şi ce nu i-am făcut?… Şi, pe când am aşteptat să facă struguri, a făcut spini… Lua-voi gardul ei şi va fi de jaf şi spre călcare. Netăiată şi nesăpată va fi şi va răsări în ea scai şi spini” (Is 5, 1-7). | Continuare »

PENTRU SUFLET

Evanghelia de la Matei 17, 14-21

Sus pe muntele Taborului, în faţa celor trei ucenici, se petrecea marea sărbătoare a puterii dumnezeieşti prin schimbarea la faţă a Domnului. Jos în vale, la poala muntelui, rămăsese mulţime de norod, între ei şi cei nouă apostoli care n-au fost luaţi de Domnul în munte. Se făcuse mare pricire. Mizeria şi necazul oamenilor era mare şi lipsea putinţa de ajutorare. Un om adusese la apostoli pe fiul său lunatic, cuprins de duh necurat, să-l vindece. Şi nu puteau. Căpeteniile jidovilor căutau să răsfrângă neputinţa ucenicilor asupra Învăţătorului lor, ca să-L umilească înaintea poporului. Şi se făcuse tulburare mare.
Atunci se văzu coborând Iisus din munte. Norodul aleargă în calea celui ce făcuse atâta bine. Domnul întreabă de pricina zavistiei. Atunci tatăl copilului se desprinde din mulţime, se apropie de Iisus şi îi spune: «L-am adus la învăţăceii Tăi şi n-au putut să-l tămăduiască» – şi întorcându-se Domnul spre ei, le impută cu mâhnire: «O, neam necredincios şi îndărătnic… până când voi răbda pe voi»… Apostolii n-au putut săvârşi tămăduirea, n-au avut destulă putere, pentru că n-aveau destulă credinţă şi încredere în sine.
Aşa ne găsim adeseori şi noi în faţă cu puterile întunericului. Deşi ucenici ai lui Hristos prin botez, nu putem sta împotrivă, nu putem birui răul din lume, el ne umileşte, ne face să suferim, să gustăm din amarul ce ni-l toarnă în paharul vieţii – pentru puţinătatea credinţei noastre. | Continuare »

ECATERINA TEODOROIU – eroina neamului românesc

În foaia «Lumina Satelor» numărul 26 din 1925, săptămânal ce apărea la Sibiu, Părintele Iosif Trifa, întemeietorul văzut al mişcării de redeşteptare duhovnicească a poporului român, Oastea Domnului, cu ocazia dezvelirii monumentului ridicat întru cinstirea memoriei Ecaterinei Teodoroiu – una dintre cele mai alese fiice ale acestui „sfânt pământ ce zămisleşte doina şi martirii” –, scrie un articol de evocare a personalităţii ei marcante şi a rolului pe care Eroina de la Jiu l-a avut în timpul unora dintre cele mai dramatice şi decisive lupte care s-au dat în războiul pentru reîntregirea noastră naţională.
Astăzi, la 100 de ani de când sufletul Cătălinei, veşnic tânăr, s-a înălţat la cer de pe dealurile Vrancei udate şi cu sângele ei, figura sa rămâne parcă tot mai luminoasă în panteonul eroilor stăpâniţi de duhul jertfirii de sine pentru nemurirea neamului românesc; şi numele ei devine parcă tot mai răsunător în conştiinţa tuturor celor care vor forma în viitor „zidul iubirii de moşie” care nu se va înspăimânta de nici o faimă a vreunui tiran ce se va mai ridica vreodată împotriva lui Dumnezeu şi a dreptăţii celor care nu s-au lepădat de El.

MONUMENTUL EROINEI ECATERINA TEODOROIU

În orăşelul Slatina din judeţul Olt s-a dezvelit, săptămânile trecute, statuia eroinei Ecaterina Teodoroiu. Din acest prilej, s-au făcut mari şi înălţătoare serbări naţionale, la care au participat şi Majestatea Sa Regina, ministrul de război şi o mulţime de cărturari, armată şi popor mult, strâns din toată Oltenia. | Continuare »

CUNOŞTI TU GRAIUL JERTFEI LUI IISUS?…

Dragul meu cititor, ai înţeles tu graiul jertfei lui Iisus? Auzi cum El necontenit te cheamă să stai o clipă să priveşti la jertfa ce-ţi îmbie iertare, pocăinţă şi iubire? O, de-ai înţelege preţul jertfei lui Iisus!
Din ea apare strălucind iubirea sfântă a Domnului Iisus. Ah, ce fericit vei fi în clipa în care vei pricepe această minunată iubire!… Numai ea te face să uiţi totul şi să te apleci cu grabă sub crucea binecuvântată. Ea-ţi străpunge inima ca o săgeată ascuţită, şi-ţi scaldă ochii în lacrimile unei pocăinţe curate. Stăpânit de-a Lui iubire, începi să simţi cum inima ţi se moaie şi-n ea încolţeşte un nou răsad, ce te călăuzeşte înspre veşnicie. E rodul vieţii celei noi, ascunse în Iisus. Îngenuncheat sub a Lui Cruce, în inimă-ţi vor picura divinele-I cuvinte, care într-o clipă te schimbă şi înnoiesc. Numai smerit îngenuncheat la sânul blând al Domnului Iisus îţi vei putea descoperi păcatul care a ros de multă vreme fiinţa ta plăpândă. Numai aşa vei înţelege de ce Iisus pe cruce ni Se dă ca să ne aducă nouă tuturor o veşnică şi sigură răscumpărare. Da, Iisus ni Se dă nouă prin jertfa de pe cruce. De aceea mare şi minunat este acest grai al jertfei lui Iisus! Dar cine-l mai pricepe?!… Şi dragostea nu are margini.
În dorul Lui fierbinte de-a rămâne cu noi pentru totdeauna şi a ne lumina, sfinţi şi călăuzi pe-ale vieţii căi, Iisus îşi strânge ucenicii şi lor le încredinţează un dar nepreţuit: e însăşi Trupul şi Sângele Său, pecetluirea de totdeauna a dragostei Sale pentru noi. Ah, ce dar minunat!… Cine va putea să-l înţeleagă?!… Şi cine L-a îndemnat pe Iisus la aceasta? Iubirea şi numai iubirea. Iisus este iubirea desăvârşită. Şi întru toate s-a ostenit a ne convinge de sfânta Lui iubire. Ah, Doamne Iisuse, deschide-ne ochii ca să înţelegem iubirea Ta cerească. Ajută-ne să auzim, cel puţin acuma, strigătul jertfei Tale sfinte. | Continuare »

Învăţătura acestei evanghelii, pe scurt, este aceasta: Gloata celor cinci mii de oameni s-a hrănit mai întâi cu Cuvântul lui Dumnezeu şi numai după această săturare sufletească a urmat minunea lui Iisus care a săturat şi foamea lor cea trupească. Aceste două feluri de săturări sunt puse înaintea noastră cu învăţătură: să avem grijă mai întâi de cele sufleteşti, să căutăm mai întâi împărăţia lui Dumnezeu (Mt 6, 33) şi învăţăturile Lui şi atunci Dumnezeu va îngriji şi de trebuinţele noastre trecătoare.

Inmultirea_painilor_17_05Şi vremile de astăzi sunt pline de gloate flămânde. Niciodată n-au fost mai multe lipsuri ca acum. Mai ales oraşele sunt pline cu oameni lipsiţi şi flămânzi. Sunt ţări întregi (Germania) care rabdă foame. Pe tot locul s-a împuţinat pâinea, hrana şi leguma.

| Continuare »

„ŞI VINDECA TOATĂ BOALA ŞI NEPUTINŢA ÎN POPOR”

Evanghelia de duminică ni-L arată pe Mântuitorul ca pe un Doctor bun ce dă lumină la doi orbi, vindecă un îndrăcit şi tămăduieşte toată boala şi neputinţa în popor.
O, ce Doctor mare şi bun a fost Iisus Mântuitorul! Pe oriunde ajungea El, bolile şi durerile încetau, bolnavii se făceau sănătoşi. „Mergând, spuneţi lui Ioan – zicea însuşi Iisus – că orbii văd şi şchiopii umblă, leproşii se curăţesc şi surzii aud, morţii se scoală şi săracilor bine se vesteşte” (Mt 11, 4-5). Erau sate întregi unde nu mai era nici o boală, nici un bolnav şi nici o durere, căci Iisus trecuse pe acolo şi le vindecase. Dar minunata putere şi lucrare a Mântuitorului nu stătea numai în aceea că El vindeca şi bolile cele trupeşti. „Duhul Domnului – zicea Iisus – M-a trimis să-i tămăduiesc pe cei zdrobiţi cu inima, să vestesc iertare celor robiţi şi orbilor vedere” (Lc 4, 18-19). Mântuitorul tămăduia şi inimile, tămăduia orbia şi ologia cea sufletească şi dezlega suflete din robia diavolului. Mântuitorul punea tămăduirea bolilor trupeşti în legătură cu tămăduirea cea din lăuntru, cea sufletească a omului, de aceea zicea celor tămăduiţi: „Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuieşti” (In 5, 14).
Iisus Mântuitorul e şi azi tot acelaşi Doctor minunat al sufletelor şi trupurilor noastre. Evangheliile ne spun că bolnavii se atingeau de El, căci putere ieşea de la Dânsul” (Lc 6, 19). | Continuare »

TĂMĂDUIREA SLĂBĂNOGULUI DIN CAPERNAUM

Evanghelia de duminică – duminica a doua a postului – istoriseşte tămăduirea unui slăbănog din Capernaum. Patru inşi îl purtau şi, neputând străbate cu el la Iisus din cauza mulţimii, l-au slobozit prin acoperişul casei. Iisus i-a zis: „Fiule, iartă-ţi-se ţie păcatele… ridică-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta” (citiţi pe larg această evanghelie la Marcu 2, 1-12).
Un adânc înţeles este în această evanghelie. Domnul Iisus a iertat mai întâi păcatele slăbănogului şi apoi l-a tămăduit. Asta însemnă că boala lui cea adevărată era înăuntru, în sufletul lui, şi de boala aceasta trebuia scăpat mai întâi.
Tămăduirea omului trebuie să plece din lăuntru în afară. Sufletul trebuie mai întâi tămăduit, ca, prin tămăduirea lui, să se vindece şi trupul. Boala cea adevărată este cea dinăuntru, cea sufletească.
Sănătatea şi boala îşi capătă înţelesul şi preţul lor cel adevărat numai în lumina Evangheliei. Sănătatea cea adevărată e sănătatea sufletului. Poţi fi tare şi mare cât un munte; această sănătate nu-ţi e de nici un folos, câtă vreme înăuntru, în suflet, eşti putred şi bolnav.
De multe ori boala cea trupească ajută sănătatea şi tămăduirea sufletului. | Continuare »

„ŞI L-AU RUGAT PE EL (PE IISUS) SĂ PLECE DIN HOTARELE LOR” (Mt 8, 34)

Cea mai mare nebunie, arătată de patru ori în Noul Testament

Într-o adunare de credincioşi s-a pus odată întrebarea: Care este cea mai mare nebunie pe care o arată Noul Testament?
Cele mai multe răspunsuri s-au oprit asupra nebunului care îşi îmbia sufletul să bea, să mănânce şi să se veselească, dar în noaptea aceea, moartea l-a trecut în iad (Lc 12, 20).
Desigur, aceasta este o nebunie mare – a zis întrebătorul, dar, pe lângă asta, mai este în Noul Testament una tot aşa de mare, dacă nu şi mai mare. Această nebunie este arătată acolo unde spune Evanghelia că oamenii L-au invitat pe Iisus să plece din hotarele lor.
Această nebunie este arătată în patru locuri din Noul Testament. Întâi o vedem în Evanghelia de duminică. După ce Iisus i-a vindecat pe cei doi îndrăciţi, oamenii L-au invitat să plece din hotarele lor. Această invitare se repetă şi la Luca 8, 37, şi la Marcu 5, 17, şi la Matei 8, 34, şi la Luca 4, 29.
Adică în patru locuri ne arată Evanghelia că Domnul Iisus a fost poftit de oameni să iasă îndată din hotarele lor şi din cetatea lor. Şi pe urmă, neputând scăpa de El, L-au răstignit pe dealul Golgotei.
Ce nebunie, ce grozăvenie! | Continuare »