LUPTA CREŞTINULUI ÎMPOTRIVA LUI SATAN

Ioan Marini

„Adam din rai s-a gonit cu mâncarea împărtăşindu-se, ca un neascultător. Moise văzător de Dumnezeu s-a făcut cu postul, curăţindu-şi ochii sufletului. Pentru aceasta, cei ce poftim să fim locuitorii raiului să ne lepădăm de hrana cea nefolositoare; şi, dorind să vedem pe Dumnezeu, să postim ca Moise, patruzeci de zile. Cu rugăciuni şi cu cereri, străduind din toată inima, să potolim patimile cele sufleteşti, să gonim zburdările cele trupeşti.”

Creştinul este un luptător pentru împărăţia lui Dumnezeu; unul ce dă năvală în fiecare zi, pentru a atinge „ţinta” desăvârşirii la care este chemat (Ef 4, 13-15).
Dar până să ajungi acolo, câte lupte, câte căderi, câte lacrimi şi dureri… Numai cel ce merge pe calea cea „strâmtă şi cu scârbe” ştie…
Dar fie; face să te lupţi, când ştii ce este la capăt. Şi Domnul ne-a dat o pildă, ca să călcăm pe urmele Lui (I Ptr 2, 21). Dar pentru ca să te lupţi îţi trebuie arme. Un luptător pe câmpul de luptă fără arme nici nu ţi-l poţi închipui. Oricine ar spune că este un nesocotit cel ce se încumetă să meargă la război cu mâinile în buzunar.
Dar un creştin, care este un „ostaş al Domnului” (I Tim 2, 2), nu va fi oare doborât în luptă, mergând nepăsător şi neînarmat în lupta aceasta?
Fără îndoială, îi trebuie arme duhovniceşti pentru lupte duhovniceşti.
Căci nu împotriva cărnii şi sângelui avem de luptat, ci împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii (diavolului), care sunt în locurile cereşti (Ef 6, 12). | Continuare »

VENIŢI LA MINE (Mt 11, 28) – DUCEŢI-VĂ DE LA MINE (Mt 25, 41)

Ioan  Marini, «Glasul Dreptăţii» nr. 4 / 23 ian. 1938, p. 4

De peste 100 de ori răsună în Biblie chemarea ,,Veniţi la Mine” şi numai o dată osânda ,,Duceţi-vă de la Mine”

În Sfânta Scriptură, în peste 100 de locuri se găseşte chemarea dragostei lui Dumnezeu către noi. Dulcea chemare „Veniţi la Mine” ne cheamă din peste 100 de locuri, în diferite chipuri, să venim, să gustăm şi să vedem că „bun este Domnul” (I Ptr 2, 3). Şi acel „vino” răsună atât de dulce şi gingaş, încât de piatră să fie cineva şi tot nu poate să nu-l asculte. „Dragostea lui Hristos ne strânge – striga Apostolul Pavel, înflăcărat de iubirea care îl copleşise la umbra Crucii (II Cor 5, 14). Socoteşte apoi Majestatea Dumnezeiască ce ne grăieşte şi ne cheamă şi vei vedea cât de măreaţă este această dragoste care vine în lume şi aleargă pe toate drumurile după nişte bieţi sărmani, săraci şi goi, după nişte hoţi şi puşcăriaşi, desfrânaţi, lacomi şi plini de tot felul de alte răutăţi. Cât de mare este această dragoste şi cât de preţioasă este chemarea ei!
A n-o asculta înseamnă a săvârşi cel mai mare păcat.
Faţă de aceste dulci chemări, Biblia are spus o singură dată, hotărât, cuvântul de osândă „Du-te”: „Duceţi-vă de la Mine”, pe care-l va spune Domnul la Judecata de Apoi.
O viaţă întreagă, dragostea lui Dumnezeu l-a chemat pe om; dacă el respinge această dragoste, la sfârşit se întâlneşte cu acel înfricoşat „Du-te”. „Dumnezeu este dragoste” (I In 4, 8). Această dragoste ne-a creat în chip atât de minunat (Ps 139, 14) şi ne-a dat o menire atât de frumoasă şi măreaţă pe pământ (Fac 2)! Omul a dispreţuit însă această dragoste, a păcătuit şi s-a despărţit de Dumnezeu, Făcătorul lui (Fac 3). | Continuare »

ZIUA JUDECĂŢII DIN URMĂ

O, ce mişcare va fi în ziua cea mare a Judecaţii, când milioane şi milioane de suflete vor sta de faţă înaintea Dreptului Judecător! Şi, o, ce cutremur sufletesc va fi în ziua aceea când se vor deschide cărţile, adică inimile oamenilor, şi se va vedea în ele ca într-o oglindă şi cele bune, şi cele rele. Atunci numai vor cunoaşte şi vor simţi toţi oamenii cât de mult L-au vătămat pe Dumnezeu cu păcatele lor. O groază cumplită îi va cuprinde pe păcătoşi simţind că trebuie să se înfăţişeze înaintea Dreptului Judecător. Apăsaţi de această groază şi mustrare, păcătoşii vor zice: „Munţilor şi pietrelor, cădeţi peste noi şi ne acoperiţi de Faţa şi mânia Aceluia ce şade pe scaun” (Apoc 6, 16).
Dar în această fierbere şi mişcare sufletească, deodată se va face tăcere de mormânt. Un înger va suna din trâmbiţă şi va striga numele tău, cititorule, şi tu va trebui să stai [la] judecată. De ai trăit o viaţă de păcate şi fărădelegi, atunci ziua Judecăţii va fi pentru tine „ziua cea mare a mâniei lui Dumnezeu” (Apoc 6, 17). Dumnezeu Tatăl, Judecătorul cel mare, Se va ridica şi va zice: „Eu sunt Dumnezeu, Care ţi-am dat toate darurile sufleteşti şi trupeşti, dar tu cu păcatele tale ai batjocorit mila Mea şi darurile Mele şi te-ai închinat altor dumnezei. Eu sunt Dumnezeu, Care L-am jertfit pe Fiul Meu cel scump pentru tine şi păcatele tale, dar tu n-ai primit această jertfă. Am omorât pe Fiul Meu pentru păcatele tale, dar tu n-ai primit această jertfă de mântuire şi acum Fiul Meu Mă îndeamnă să te judec pentru moartea Lui. Împotriva ta strigă, cerând răzbunare, sângele Fiului Meu, strigă rănite Lui, strigă patimile Lui. Eu sunt Judecător şi Tată. Ca Judecător, te judec pentru dreptatea Mea, iar ca Tată, te judec pentru Fiul Meu”… | Continuare »

UN TÂNĂR A FOST ŞI FIUL CEL PIERDUT

Ioan Marini, «Isus Biruitorul» nr. 7 / 9 febr. 1936 , p. 6

Acum duminică avem la rând evanghelia cu fiul cel pierdut.
Această evanghelie ne grăieşte îndeosebi nouă, tinerilor. Căci şi fiul cel pierdut a fost un tânăr ca şi noi. Cum zice Evanghelia: „Un om oarecare avea doi fii. Cel mal tânăr din ei a zis tatălui său: «Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine.» Şi tatăl le-a împărţit averea. Nu după multe zile apoi, fiul cel mai tânăr a strâns totul şi a plecat într-o ţară depărtată, unde şi-a risipit averea, ducând o viaţă destrăbălată” (Lc 15, 11-15).
Aşa e tinereţea. Visătoare şi dornică de libertate, de slobozenie. Aşa era şi fiul cel tânăr din Evanghelie. Avea de toate acasă. Nu ducea lipsă de nimic, fiindcă un tată bun îi purta de grijă.
Dar într-o zi, în inima lui miji dorul de „libertate”, de „slobozenie”, de străinătate, unde să-şi poată petrece „în voie”, fără a mai fi supravegheat. Şi de când dorul acesta s-a înstăpânit în inima lui, nu-i mai era drag nici de tată, nici de mamă, nici de frate, de nimic… În fiecare din ei vedea un vrăjmaş care l-ar putea împiedeca să-şi ducă planul la îndeplinire.
De câte ori nu vezi şi nu auzi şi astăzi de încordări şi certuri în familii, când copiii mai mari sau mai mici nu vor să mai ştie de autoritatea tatălui sau mamei…
„Ce ai să-mi porunceşti? – spune feciorul tatălui său. Fac ce vreau.” „Ce treabă ai cu mine?” – strigă din altă parte fiica, mamei sale. Şi ies apoi cu prieteni şi prietene la plimbări, petreceri şi jocuri, pe calea cea largă a fiului pierdut. Iar în urmă lasă nişte ochi care plâng; ochii sărmanei mame. | Continuare »

PĂZIŢI-VĂ DE ALUATUL FARISEILOR (Lc 12, 1)

Preotul Vasile I. Ouatu, ostaş, parohul bisericii «Sf. Treime – Ghencea» din Bucureşti
«Oastea Domnului» nr. 10 / 5 martie 1933, p. 3

Toată Scriptura mărturiseşte că Mântuitorul a avut mult de suferit din partea fariseilor, care Îl urmăreau pas cu pas, dar cu un singur scop. Ei nu doreau învăţătura sănătoasă. Nu căutau alinare şi mântuire. Nu voiau o convingere sinceră, care să-i ducă la mântuire, ci, socotindu-se extraordinari, cu inima plină de viclenie şi răutate, căutau să se scape de Iisus, Care-i chema la mântuire prin „omul cel nou”. Activitatea şi toată lucrarea Mântuitorului era suspectată zi de zi de acest soi de oameni. Ori de câte ori Domnul Iisus a făcut vreo minune sau a învăţat ceva, ei găseau cuvânt de cârtire şi ocară. Niciodată n-au găsit ceva bun în lucrarea Domnului. Veşnic îi găsim nemulţumiţi de Domnul, pe Care L-au învinuit că „le strică legea”. Sărmanii oameni! Inima li s-a împietrit întru atâta, că n-au găsit în Iisus Domnul decât un stricător al legii! Că Iisus a învăţat ca nimeni altul, că a făcut semne şi minuni ce i-au pus chiar şi pe ei în uimire (In 11, 47-48), că a tămăduit bolnavii, că a vindecat orbii şi a înviat morţii, toate acestea pentru farisei au rămas de nici o importanţă şi de aceea în Iisus n-au găsit decât un om vrednic de moarte, un om de care trebuia cu orice preţ să se scape, spre a-şi dormi şi mai departe somnul morţii spirituale. Mereu îi găsim în faţa lui Iisus cu gândul viclean de a-L ispiti, ca astfel, prinzându-L cu ceva, să-L poată acuza şi dispreţui în faţa poporului. Şi atunci, dacă în faţa Domnului şi Mântuitorului nostru, aceşti oameni au rămas până la capăt „orbi”, „surzi” şi „împietriţi la inimă”, noi, ostaşii Domnului, nu ne mai putem mira că fariseii de azi ne urmăresc cu gând viclean. Nu ne mai putem mira că n-au văzut şi nu văd ce a făcut şi ce face Domnul prin Oastea Sa. | Continuare »

„Cu ochii ţintă la Căpetenia desăvârşirii noastre…

Testamentul lăsat fraţilor din Oastea Domnului de către Părintele Iosif Trifa“

„Stăm cutremuraţi şi îndureraţi în faţa unui sicriu care încheie în el un om mare, o jertfă mare.
Şi această jertfă încă nu o putem înţelege şi n-o putem preţui îndeajuns; încă nici nu ne dăm seama de marea ei însemnătate. Va trebui să treacă vreme încă până când va începe a se vedea ce a fost şi cât a făcut omul acesta. Va trebui să treacă încă atâta vreme până când se va afla mâna şi creierul care să scrie şi să judece fără părtinire, fără ură…
Stăm în faţa unei vieţi de jertfă şi a unei morţi de jertfă.
S-a luptat până la moarte pentru Adevăr, a suferit până la sânge pentru Adevăr: pentru Adevărul dumnezeiesc şi nepieritor al Cuvântului Bibliei.
N-a avut în viaţă alt ţel, altă dorinţă, decât să-L vestească, să-L facă cunoscut tuturora pe Iisus cel Răstignit şi Cuvântul Lui. N-a dorit să ştie între oameni altceva decât pe Iisus cel Răstignit (I Cor. 2, 2), pe Care L-a vestit cu timp şi fără timp, suferind din greu pentru această vestire, cum rar a mai fost om să sufere. A fost rănit şi izbit, dar le-a suferit pe toate fără cârtire, ştiind că numai prin suferinţă se poate face o lucrare temeinică şi veşnică.
Roada vestirii şi a suferinţei sale a fost binecuvântată de Dumnezeu însutit şi înmiit cu cea mai mare trezire religioasă care s-a petrecut vreodată pe pământul ţării noastre.
Într-o vreme când păgânătatea îşi face loc tot mai mult în viaţa oamenilor, într-o vreme când batjocura şi necredinţa în Dumnezeu au ajuns o regulă peste tot, el a făcut din zeci şi sute de mii de oameni nişte adevăraţi copii ai lui Dumnezeu.
Într-o vreme când răutatea şi-a atins culmea, el a creat acel minunat curent de întoarcere la Dumnezeu şi de înţelegere superioară a înălţătoarei Jertfe de pe Cruce, a Jertfei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu – a creat «Oastea Domnului», curentul de vestire şi trăire a Evangheliei. | Continuare »

LA ÎNTÂMPINAREA DOMNULUI

I. Tâlcuitor, «Lumina Satelor» nr. 5 / 11 febr. 1923, p. 4

Acum joi avem Praznicul Întâmpinării Domnului. Evanghelia acestui praznic ne spune că, la patruzeci de zile după Naşterea din Vifleem, Maria cu Iosif au luat pe Iisus, Copilul Sfânt, şi L-au dus la biserică, cu jertfă de curăţire, „ca să facă după obiceiul Legii pentru El”. În biserică aştepta bătrânul Simeon, „om drept şi temător de Dumnezeu, căruia îi era făgăduit de la Duhul Sfânt să nu vadă moartea până nu va vedea pe Mesia”. Şi, văzând Simeon pe Iisus cel făgăduit, „L-a luat în braţele sale şi a binecuvântat pe Dumnezeu, zicând: «Acum slobozeşte, Stăpâne, pe robul Tău în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta»” (Lc 2, 22-31).
Evanghelia Praznicului de joi este cu multă învăţătură pentru noi. Bătrânul Simeon a trăit o viaţă întreagă frământat de un singur dor şi o singură dorinţă: să-L poată vedea şi afla pe Iisus Hristos. Şi rostul vieţii noastre trebuie să fie tot acesta: să-L aflăm pe Mântuitorul Hristos. Două însuşiri bune l-au ajutat şi l-au învrednicit pe Simeon să vadă pe Mântuitorul. Întâia dată, dorul, dorinţa lui cea caldă şi fierbinte; şi a doua oară, purtările lui cele bune. Acestea ne trebuie şi nouă ca să L putem afla pe Mântuitorul.
Ca bătrânul Simeon, şi tu trebuie să-L chemi şi să L aştepţi cu dor pe Mântuitorul Hristos să se apropie de tine, să intre în viaţa ta, în casa ta, în frământările tale, în lipsurile sufletului tău şi vieţii tale. | Continuare »

O chemare la care trebuie să răspunzi

Spicuiri din cuvântarea fratelui Ioan Marini ţinută în adunarea de la Cluj, în 3 sept. 1939

„Toate sunt gata, veniţi la nuntă!” (Mt 22, 4). Sunt cuvinte care ne privesc în chip deosebit pe fiecare dintre noi. De două mii de ani, acest cuvânt a trecut pe lângă multe urechi. Mulţi au auzit această poftire, dar câţi oare i-au dat ascultare? Câţi au intrat la nuntă? Pentru câţi n-a fost zadarnică această chemare şi poftire, cum a fost şi pentru „chemaţii” din Evanghelie!
În zilele noastre, „chemarea la nuntă” este şi mai stăruitoare decât altădată. Cuvântul Evangheliei aleargă cu iuţeală mare (Ps 147, 15). Vremea e aproape şi Stăpânul stăruie să I se umple casa.
Astăzi, când în bătrâna Europă bubuie tunul, creştinii de nume, care au respins chemarea Domnului, trebuie să se gândească la marea răspundere ce vor avea purtându-se într-un chip atât de neomenesc faţă de Acela care S-a pogorât de pe tronul Său pentru a veni şi a le face o asemenea cinstire, invitându-i la masa Sa. Şi trebuie să se mai gândească la clipa când se închide uşa şi când vor vrea să intre şi nu vor mai putea.
Iubiţi fraţi, şi noi suntem chemaţi la această nuntă. Orice om este chemat. Acolo nu se aminteşte numele vreunui neam, religii sau vreunei categorii (clase) de oameni. „Chemaţi pe toţi aceia pe care îi veţi găsi” arată în chip hotărât că la această nuntă este poftit orice om, deci şi tu, şi eu, şi noi toţi.
Iubite frate şi prietene, ascultă glasul ce te cheamă, vino la nuntă, vino, căci Dumnezeu te cheamă. El te iubeşte şi de aceea vrea să te facă fericit.
Nunta Fiului de Împărat e Jertfa Crucii de pe Golgota. Mirele e Domnul Iisus Hristos, Care Şi-a dat viaţa ca să ne pregătească nouă un ospăţ, ospăţul iertării sufleteşti, moştenirea cea minunată a Împărăţiei lui Dumnezeu, în care vor fi strânşi toţi cei ce au intrat pe uşă (In 10, 9) şi vor purta haina albă a neprihănirii.
În pildă se vorbeşte despre unul ce nu avea haină de nuntă şi a fost dat afară. | Continuare »

AZI S-A FĂCUT MÂNTUIRE CASEI ACESTEIA

Ioan  Marini, «Viaţa Creştină» nr. 4 / 22 ian. 1939, p. 1

Duminica aceasta avem la rând Evanghelia cu Zacheu, vameşul care s-a mântuit primindu-L pe Domnul în casa sa (citiţi pe larg această Evanghelie la Luca 19, 1-10).
Este aceasta una dintre cele mai frumoase şi mai duioase pagini din Evanghelie; unul dintre cele mai minunate imnuri scrise în cartea mântuirii şi care mai răsună şi azi în cer şi pe pământ ori de câte ori un Zacheu Îl primeşte pe Domnul.
Să cercetăm puţin istoria vieţii şi a mântuirii lui Zacheu.
Cine era el? Evanghelia ne descrie istoria lui în cinci cuvinte care ne spun totul; era mai-marele vameşilor şi era bogat.
Vameşii erau păcătoşii timpului, cunoscuţi de toţi ca nişte oameni încărcaţi de avuţia nedreptăţii şi lăcomiei şi din cauza aceasta, căzuţi în dispreţul tuturor. Zacheu, fiind mai-marele vameşilor, era, desigur, şi mai-marele păcătoşilor. „Şi era bogat”; bogat în aur şi avuţii şi bogat în păcate, care erau mult mai numeroase decât banii lui.
Cine ar mai putea crede că acest om avea să fie într-o zi altul? Cine ar putea crede că într-o zi Zacheu avea să se schimbe, să urască avuţia păcatului şi să devină un om nou, un sfânt? Nimeni! Omeneşte vorbind, acest lucru nici nu se poate. Lumea zice despre viaţa ăstor fel de oameni că nu se mai poate repara. „Ce este strâmb nu se poate îndrepta şi ce lipseşte nu poate fi trecut la număr” (Ecles 1, 15). Dar ceea ce nu se poate face de oameni se poate de Dumnezeu. Ceea ce este cu neputinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu. | Continuare »

[Lepra păcatului]

„Leprosul să-şi poarte hainele sfâşiate şi să umble cu capul gol; să-şi acopere faţa şi să strige: «Necurat! Necurat!»” (Lev 13, 45)

(…) Păcatul şi grozăvia lui se poate asemăna cu multe cele. Dar cea mai potrivită asemănare e doar asemănarea cu lepra.
Lepra e o boală teribilă. Ea roade carnea şi trupul omului. Şi fiindcă e o boală lipicioasă, îl scoate pe om dintre oameni. Leprosul e un om scos dintre oameni.
Grozăvia acestei boli e arătată şi în Vechiul Testament. La Levitic capitolul 13, e amintită pe larg grozăvia acestei boli şi felul cum se proceda pe atunci la izolarea leproşilor şi vindecarea lor. Când se ivea cea dintâi „pată albă” a leprei, lepra trebuia declarată şi leprosul, izolat. „Leprosul atins de această boală trebuia apoi să-şi poarte hainele sfâşiate, să umble cu capul gol, să-şi acopere faţa şi să strige: „Necurat! Necurat!”. Câtă vreme va avea rana, va fi necurat (Lev 13, 45-46).
Iată şi în acest loc din Biblie o icoană minunată a păcatului, a căinţei pentru păcat şi a curăţirii de păcat.
Întâi şi întâi, legea leprei din cărţile lui Moise cerea declararea imediată a leprei. Lepra trebuia declarată imediat ce şi-a arătat cele dintâi semne ale ei, cea dintâi „pată albă”. Ivirea leprei trebuia să-l îngrozească pe om şi să-l facă a-şi declara lepra. Aceasta era şi o condiţie a vindecării.
Aşa e şi cu lepra păcatului. Prin toată Biblia trece ca un fir roşu parola: lepra trebuie declarată, păcatul trebuie declarat, lepra păcatului trebuie declarată.
Mântuirea începe în clipa când vezi cu groază prima pată neagră a păcatului pe haina cea albă a sufletului tău. Începutul mântuirii este declararea leprei, adică cunoaşterea şi recunoaşterea stării noastre celei păcătoase. Şi îngrozirea de starea aceasta.
După declararea leprei, urma apoi, în Vechiul Testament, ca leprosul atins de această boală să-şi poarte hainele sfâşiate şi să umble cu capul gol; să-şi acopere faţa şi să strige: „Necurat! Necurat!”. | Continuare »

POCĂIŢI-VĂ, CĂCI ÎMPĂRĂŢIA CERURILOR ESTE APROAPE

Semnele şi urgiile vremilor noastre sunt predica Sf. Ioan Botezătorul

Pr. Iosif TRIFA, «Isus Biruitorul» nr. 1 / 3 ian. 1937, p. 7

Sf. Ioan Botezătorul a păşit în lume cu o predică cutremurătoare. „El zicea: «Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape»… Şi purta Ioan o haină de păr de cămilă şi la mijloc era încins cu un brâu de curea. El se hrănea cu lăcuste şi miere sălbatică. Locuitorii din Ierusalim şi din toată Iudeea veneau la el… dar când a văzut pe mulţi din Farisei şi Saduchei, le-a zis: «Pui de năpârci, faceţi roduri vrednice de pocăinţă… căci, iată, securea stă înfiptă la rădăcina pomilor»” (Mt 3, 1-12).
Predica lui Ioan cutremura sufletele.
Predica lui înfricoşa sufletele şi le făcea să caute mântuirea.
„Şi noroadele, spăimântate, îl întrebau pe Ioan: «Ce trebuie să facem?»” (Lc 3, 19).
„Şi au venit şi nişte vameşi şi i-au zis lui: «Ce trebuie să facem?»” (Lc 3, 12). „Şi îl întrebau şi ostaşii: «Ce trebuie să facem?»” (Lc 3, 14).
Aceste întrebări ale mântuirii erau şi ele o dovadă că predica lui Ioan răscolise sufletele. Trezise în suflete căutarea mântuirii şi aflarea ei. Predica lui Ioan trezise în lume şi în suflete aşteptarea că se va petrece ceva deosebit… aşteptarea că s-apropie împărăţia lui Dumnezeu… că vine Împăratul acestei împărăţii… că vine Domnul Iisus.
Sf. Ioan Botezătorul a pregătit calea şi venirea Domnului într-un chip minunat, răscolind şi trezind sufletele. | Continuare »

PRAZNICUL SPĂLĂRII ÎNTINĂCIUNILOR ŞI AL ÎNVĂLIRII ÎN HARUL DE SUS

Pr. Iosif TRIFA, «Oastea Domnului» nr.1 / 1 ian. 1931, p. 1

Şi S-a pogorât Domnul în apele Iordanului şi a primit de la Ioan botezul, pentru a ne da nouă icoană la Sine chemătoare şi de dulce nădejde dătătoare că: precum Domnul în acea clipă spălatu-S-a de tot ce e pământesc şi omenesc şi îmbrăcatu-S-a în haina darului de sus, despre care a fost vestit prin cuvintele venind din cerul deschis: „Acesta e Fiul Meu cel iubit, întru care bine am voit, pe Acesta să-L ascultaţi!…”, aşa părtaşi ne facem şi noi aceluiaşi har, prin Botezul pe care şi noi toţi îl primim încă în pruncia noastră nevinovată.
Dar în vreme ce Iisus, Întruparea lui Dumnezeu, Şi-a păstrat – ca pildă dumnezeiască pentru noi toţi – acel har curat şi neumbrit măcar de vreo stricăciune omenească, noi îl umbrim, ba îl întinăm cu totul, îl lepădăm şi de Domnul ne depărtăm prin faptele noastre.
Spală, Doamne, din nou şi sufletele noastre în apele Iordanului Tău, ape ce şi astăzi curg în tot pământul şi care sunt: izvoraşele de lacrimi ale pocăinţei, care spală ca apele Iordanului… Şi ajută-ne apoi a rămâne şi noi curaţi, neumbriţi şi neîntinaţi, precum Tu ai rămas după Botezul Tău în Iordan, până la chemarea Ta de către Tatăl de-a dreapta Sa, în Cerul Său cel sfânt.

NUMELE LUI IISUS

Sf. Evanghelist Luca, în Evanghelia sa, la capitolul 2, versetul 21, istoriseşte despre copilăria Fiului lui Dumnezeu: „Când s-au împlinit 8 zile şi a fost să-L taie împrejur, I-au pus numele Iisus, cum fusese numit de înger mai înainte de a se zămisli în pântece”.
Iisus, adică Mântuitor. Este oare sub soare un nume mai mare, mai dulce decât acesta: Mântuitor? Nume ce trezeşte nădejde în cei năcăjiţi, dă curaj celor din strâmtorări şi fericeşte pe toţi cei dornici de bunătatea lui Dumnezeu.
În acest nume sfânt încape toată dumnezeirea, pentru că mântuirea omului este lucrarea lui Dumnezeu, care îmbrăţişează întreagă lumea. Slăvit să fie Domnul că ne arată tuturor zorile fericirii şi trece cu vederea urâtul păcat al lui Adam şi al urmaşilor lui, mântuindu-ne de această nelegiuire prin scumpul Său Fiu, Iisus.
Prin puterea acestui nume, în fiecare minut, mii şi mii de suflete se trezesc din moarte la viaţă. Prin farmecul dumnezeiesc al acestui nume, păcatul întunecat se schimbă în lumină, sufletele se curăţesc şi omul se face fiu al lui Dumnezeu.
Iisus este pentru noi creştinii buciumul vieţii, din care sufletele noastre îşi trag sucul vieţii veşnice.
Purtat-a cineva dintre oameni nume cu putere aşa de mare ca numele Iisus, prin care se deschide cerul, se închid porţile iadului, învie morţii, se vindecă neputincioşii, se opresc furtunile, se iartă păcatele şi sporesc faptele bune? | Continuare »

LA NAŞTEREA DOMNULUI: FUGA ÎN EGIPT

Pr. Iosif TRIFA

Când s-a născut Moise şi când S-a născut Iisus; satan în luptă cu planurile lui Dumnezeu; diavolul-Irod întreabă şi azi: „Unde s-a născut cineva din nou, ca să-l omor?”

Timp de 12 ani, noi am tâlcuit Naşterea Domnului cu alte şi alte învăţături noi. Cine are colecţia foilor noastre are cele mai minunate predici şi învăţături despre Naşterea Domnului. Anul acesta vom tâlcui fuga la Egipt.
Satan a cunoscut de la început planurile lui Dumnezeu. Iar după răscoala lui – şi a îngerilor lui – el a luptat şi luptă neîncetat împotriva acestor planuri. Oriunde vede satan un plan al lui Dumnezeu, el începe lupta contra lui. Această bătălie se poate vedea pe tot locul prin Biblie şi prin viaţă. Îndeosebi ea se poate vedea la naşterea lui Moise şi la naşterea lui Iisus.
Când s-a născut Moise, satan s-a înfuriat. Ştia că Dumnezeu are un plan mare cu omul acesta. Şi – prin Faraon – a dat ordin să fie ucişi toţi pruncii israeliteni¬lor, în credinţa că va fi ucis şi Moise. Dar Moise a scăpat.
Când S-a născut Iisus, satan s-a înfuriat şi mai mult. Ştia că în naşterea aceasta se afla planul mântuirii neamului omenesc. De aceea – prin Irod – căuta Pruncul, să-L omoare. Dar Pruncul Iisus a scăpat fugind la Egipt. „Un înger al Domnului s-a arătat în vis lui Iosif, zicându-i: «Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt, căci Irod caută Pruncul să-L omoare (Mt 2, 13).
Adică atât la naşterea lui Moise, cât şi la naşterea lui Iisus, s-a dat o luptă între Dumnezeu şi satan. Între planurile lui Dumnezeu şi contrarea lui satan. Şi satan a pierdut această luptă. Este interesantă această luptă şi plină de învăţătură pentru noi.
Întâi îl vedem pe satan că atacă cu o mare furie. Şi la început se pare că biruie. Când s-a început uciderea pruncilor în Egipt şi Vifleem, satan părea că a biruit. Dar tocmai când se credea biruitor – intervine puterea lui Dumnezeu şi satan rămâne bătut şi ruşinat. | Continuare »

SFÂNTUL ŞTEFAN, OSTAŞ AL LUI IISUS

Părintele Vasile Ouatu

Când Domnul i-a trimis la propovăduire pe sfinţii ucenici, le-a zis: „Iată, vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor” (Lc 10, 4). Şi acest cuvânt dumnezeiesc urma să se împlinească, căci tot Iisus mai zisese: „Vor pune mâinile pe voi şi vă vor prigoni, vă vor da în judecata soboarelor şi vă vor bate cu nuiele, vă vor da pe mâinile sinagogilor, veţi fi duşi înaintea dregătorilor, vă vor arunca în temniţe din pricina Numelui Meu, vă vor omorî pe mulţi dintre voi şi veţi fi urâţi de toţi” (Lc 21, 12); Mt 10, 16). Şi într-adevăr, acestea toate vin să se împlinească. Primele comunităţi creştine, abia înfiripate, sunt pline de credinţă, de râvnă şi iubire. Cuvântul Evangheliei se vesteşte cu multă îndrăzneală (Fapte 4, 31) şi o mare mulţime venea la credinţă (Fapte 6, 7). Toţi cei ce credeau erau o inimă şi-un suflet (Fapte 4, 32), iar prin apostoli, Domnul zilnic lucra cu semne şi minuni (Fapte 5, 12). O, dar toate acestea au stârnit îndată furia prigonitorilor, care începe să se arate. Apostolii sunt urmăriţi, aruncaţi în temniţă (Fapte 5, 17) şi chiar bătuţi (Fapte 5, 19). Dar cu toate acestea, ucenicii, plini de încredinţare că Domnul nu-i va părăsi, vestesc fără de teamă Cuvântul lui Iisus (Mt 10, 27). Ce sfântă mărturie ne oferă întru aceasta viaţa Sfântului Ştefan! El este oglinda vie a adevăratului ostaş luptător.
Creştin din adunare, ales la slujba de diacon, Sfântul Ştefan era „bărbat plin de credinţă şi de Duh Sfânt” (Fapte 6, 6). Dar el era şi un puternic mărturisitor al Domnului Iisus, căci „era plin de har şi de putere şi făcea minuni şi semne mari în popor”. Cu el aveau să se împlinească cuvintele lui Iisus. Nişte farisei încep cu el o ceartă de vorbe. | Continuare »

LA NAŞTEREA DOMNULUI: „LEUL DIN SEMINŢIA LUI IUDA” (Apoc 5, 5)

În Scripturi sunt multe profeţii despre Mesia. Între acestea este şi profeţia din cartea întâi a Bibliei. „Şi sceptrul din Iuda nu se va depărta până va veni Şiloh (Mesia). De El vor asculta toate popoarele” (Fac 49, 10).
E vorba de „steaua ce va ieşi din Iacov” şi de „toiagul de Domnie ce se va ridica din Israel” (Num 24, 17); de „odrasla ce va ieşi din tulpina lui Isai” (Is 11, 1); de „Unsul” lui Dumnezeu (Dan 9, 25); de „lumina Neamurilor şi slava poporului Israel” (Lc 2, 32).
La vremea rânduită, Cel „prin care toate s-au făcut” a coborât din slăvi într-o iesle de dobitoace. Clipa aceea în care păstorii şi-au lăsat turmele şi îngerii au lăsat cerul ca să se bucure împreună de Darul cel mai de seamă al lui Dumnezeu a fost o clipă fără de asemănare. „Adam al doilea” venea să-i pună în cinstea din care căzuse pe urmaşii lui „Adam întâi”. La această sărbătoare unică nu se putea să nu se bucure împreună cele pământeşti cu cele cereşti! De aceea peştera din Betleem devine un colţ de cer. Este icoana veşnică a unei inimi de om în care lutul se sfinţeşte, se îndumnezeieşte.
Iisus nu cobora decât pentru a înălţa la El pe toţi cei cu inima simplă ca a păstorilor şi cu cugetul neprefăcut ca al magilor. | Continuare »

FIUL LUI DUMNEZEU N-A AFLAT ÎN VIFLEEM CASĂ UNDE SĂ SE NASCĂ (Lc 2, 7)

Fiul lui Dumnezeu nu află nici azi case sufleteşti unde să Se nască

Pr. Iosif TRIFA, «Glasul Dreptăţii» nr. 11 / 25 dec. 1937, p. 5
Evanghelia Naşterii ne spune că Iosif şi Maria, „săvârşind călătoria”, n-au aflat în Vifleem „gazdă” unde să Se nască Fiul lui Dumnezeu (Lc 2, 7). Mântuitorul lumii n-a aflat nici o casă şi nu L-a primit nici o „gazdă”. Pentru El nu era loc. Abia pe urmă, atare om sărac L-a poftit în grajdul dobitoacelor sale.
„Văd că sunteţi osteniţi şi sălaş nu aflaţi – va fi grăit omul acela – poftim, intraţi în grajdul meu.”
„Într-un grajd?” – se va fi întrebat Iosif. Dar ce era să facă?
Au intrat înăuntru şi pe urmă grajdul s-a umplut de lumină mare.
Ah, ce lucru grozav s-a petrecut în noaptea Naşterii! Fiul lui Dumnezeu a trebuit să Se nască în ieslea unui grajd. Dar, vai, acest lucru grozav se petrece şi azi. Pentru Fiul lui Dumnezeu nici oamenii de azi n-au loc. Pentru Evanghelie, nici creştinii de azi n-au loc. Au loc pentru toate cele; au loc pentru tot felul de plăceri şi desfătări lumeşti, dar când e vorba să-L primească cu adevărat pe Iisus în casa sufletului lor nu mai au loc.
Iisus, Copilul cel Sfânt, umblă şi azi de la casă la casă, de la gazdă la gazdă, întrebând după sălaş. El caută şi azi case sufleteşti în care să Se nască şi să renască la o viaţă nouă pe cei din ele. El umblă şi azi de la casă la casă, zicând: „Iată, stau la uşă şi bat” (Apoc 3, 20). | Continuare »

„VENIŢI, CĂ IATĂ, GATA SUNT TOATE!”

Pr. Iosif TRIFA, «Lumina Satelor» nr. 50 / 11 dec. 1927, p. 3

Zis-a Domnul pilda aceasta: „Un om oarecare a făcut cină mare şi a chemat pe mulţi. Şi a trimis pe sluga sa în ceasul cinei să zică celor chemaţi: «Veniţi, că iată, gata sunt toate». Şi au început toţi dimpreună a se lepăda. Cel dintâi a zis: «Ţarină am cumpărat şi am nevoie să ies şi să o văd, rogu-te să mă ierţi». Şi altul a zis: «Perechi de boi am cumpărat cinci şi merg să-i ispitesc, rogu-te să mă ierţi». Şi altul a zis: «Muiere mi-am luat şi pentru aceasta nu pot veni». Şi întorcându-se sluga aceea, a spus domnului său acestea. Atunci, mâniindu-se, stăpânul casei a zis slugii sale: «Ieşi curând la răspântiile şi uliţele cetăţii şi sărăcii, şi betegii, şi orbii adu-i aici. Că zic vouă: nici unul din bărbaţii aceia ce erau chemaţi nu va gusta cina mea. Că mulţi sunt chemaţi, iar puţini aleşi»”. (Lc 14, 16-20)
Cina din pilda evangheliei este împărăţia lui Dumnezeu; este mântuirea noastră cea sufletească prin Jertfa cea mare şi sfântă a Fiului Său. Cei chemaţi la această „cină” au fost, în primul rând, evreii. Pentru ei pregătise Dumnezeu acest ospăţ al mântuirii. Dar ei au refuzat chemarea Domnului; Evanghelia mântuirii a trecut asupra „neamurilor”, asupra popoarelor păgâne.
Dar, afară de acest înţeles, evanghelia de duminică mai are şi un alt înţeles, care ne priveşte pe noi, pe mine şi pe tine, dragă cititorule. Evanghelia de duminică este o invitare ce ne cheamă şi pe noi la „cina cea mare”. Domnul ne cheamă la cina mântuirii sufleteşti. | Continuare »

CUM SĂ ŢINEM SĂRBĂTORILE

În vremea aceea învăţa Iisus într-una din sinagogi sâmbăta. Şi iată, o femeie era acolo ce avea duhul neputinţei de optsprezece ani. De această femeie S-a apropiat Iisus şi punându-Şi mâinile pe dânsa, îndată s-a tămăduit şi mărea pe Dumnezeu. Dar pizmătăreţii farisei cârteau, zicând: „Nu se cade a lucra sâmbăta”. La aceasta, Iisus a răspuns cu mustrarea: „Făţarnicilor, au nu-şi dezleagă fiecare dintre voi boul de la iesle sâmbăta şi-l duce la apă? Dar această femeie pe care a legat-o satana de optsprezece ani au nu se cădea a se dezlega de legătura ei sâmbăta?”. Şi aceste zicând, se ruşinau toţi cei ce stăteau împotriva Lui. (Lc 13, 10-17)

Precum vedeţi în evanghelia de duminică, Iisus le-a dat fariseilor o mustrare şi o învăţătură cum să prăznuiască ziua Domnului. Dar să luăm aminte. Evanghelia de duminică ne mustră şi pe noi şi ne învaţă şi pe noi cum să ţinem cu adevărat şi bine praznicele Domnului.
Pe multe din poruncile şi învăţăturile Domnului Dumnezeu le-a stricat vremea şi diavolul, dar parcă pe nici una n-a stricat-o aşa de mult ca pe porunca a patra: „Adu-ţi aminte de ziua Domnului şi o cinsteşte pe ea”. De la început, Lucifer, diavolul cel mare, a zis slugilor sale: „Veniţi să stingem toate praznicele lui Dumnezeu de pe pământ!” (Ps 73, 9). Şi de atunci diavolul lucrează neîncetat să strice praznicele Domnului. Hotărât, iubiţilor cititori, duminicile şi sărbătorile, aşa cum se ţin astăzi, stau mai mult de jumătate în slujba dracilor decât în slujba măririi lui Dumnezeu. | Continuare »

CRONCĂNIT DE CORBI

Ioan  Marini, «Viaţa Creştină» nr. 39 / 24 sept. 1939, p. 5

Început de toamnă. Pe cerul azuriu, în fapt de seară ca şi în zori de dimineaţă, trec în stoluri negre cârduri de corbi. Croncănitul lor neplăcut indispune pe mulţi oameni, care cred că acest „cântec” ar fi aducător de nenorocire.
Aceasta este o credinţă superstiţioasă. Corbii nu ştiu nici viitorul, ca să anunţe nenorociri, şi nu sunt nici în măsură de a se amesteca în viaţa oamenilor ce umblă pe pământ.
Ei îşi fac „slujba” pe limba lor. Cântă şi se „înţeleg” laolaltă aşa cum li-e graiul şi nimic mai mult.
Sunt însă altfel de „corbi”, care nu zboară pe aripile vântului, ci umblă pe aici pe jos, pe pământ, şi se numesc oameni. Ca „pene” (haine), ei pot să difere: unii le au negre, alţii pestriţe, vărgate sau albe. Sufletul însă îl au la fel: negru, plin de răpire şi păcat.
Despre ei se vorbeşte în capitolul 23, versetele 27şi 28 ale Evangheliei de la Matei: „Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi sunteţi ca mormintele văruite, care pe dinafară se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de oasele morţilor şi de orice fel de necurăţenie. Tot aşa şi voi, pe dinafară vă arătaţi neprihăniţi oamenilor, dar pe dinăuntru sunteţi plini de făţărnicie şi fărădelege”. | Continuare »

ORBUL DE LA IERIHON

Pr. Iosif TRIFA, «Lumina Satelor» nr. 49 / 1 dec. 1929, p. 3

Acum duminică avem la rând evanghelia cu orbul de la Ierihon.
Un biet cerşetor orb cerea milă la marginea unui drum din Ierihon. Glasul lui tânguitor răsuna până departe, cerând mila trecătorilor. Sărmanul! De ani de zile cerşeşte şi putrezeşte lângă un zid din oraşul Ierihon.
Dar deodată un zgomot mare se face. Mulţime de oameni dau năvală din toate părţile. Bietul orb întreabă şi el ce s-a întâmplat, ce înseamnă această mişcare. „Vine Iisus Hristos – îi răspunde cineva din mulţime. Vine Omul despre care se vorbesc atâtea lucruri minunate”. În sufletul celui orb, deodată se aprinde o lumină mare. Toată fiinţa lui se cutremură de nădejdea tămăduirii. Când gloata se apropie, nădejdea orbului deodată capătă grai şi strigă: „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!”…
Lumea îl ceartă să tacă, dar el strigă tot mai stăruitor: „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!”. Domnul aude glasul bietului orb. El totdeauna aude glasul celor ce sufăr. Se apropie cu iubire de el şi îl întreabă: „Ce voieşti să-ţi fac?”. „Doamne, să văd”, răspunde orbul.
Iisus i-a zis: „Fie ţie după credinţa ta”. Şi orbul îndată s-a tămăduit (citiţi pe larg această evanghelie la Luca 18, 35-43).
O, ce înţeles adânc este în această evanghelie! Tâlcul acestei evanghelii îl aflaţi şi în Calendarul nostru care a ieşit acum de sub tipar. | Continuare »

AVEM UN SECERIŞ PLIN DE BELŞUG

Pr. Iosif TRIFA

Dar grijă: de la Facere 3, 17 până Ia Luca 12, 16-21 nu este decât un pas mic

Anul acesta a umblat un timp foarte potrivit pentru semănături. Călduri şi ploi s-au perindat la timp. Semănăturile au crescut pădure. Avem un seceriş plin de belşug.
În faţa acestui belşug, cuvine-se mai întâi să ne ridicăm ochii şi inimile în sus spre cer, cu rugăciuni de mulţumită către Tatăl cel ceresc, Care ne-a trimis această binecuvântare.
Să nu uităm apoi că bunul Dumnezeu ne dă rod şi belşug ca să trăim din el, dar să nu ne înecăm în el.
Să nu uităm că în faţa unui bogat seceriş s-a pierdut bogatul de la Luca 12, 16-21, care făcea la planuri cum să-şi lărgească hambarele şi moşiile, iar sufletul şi-l îmbla ca nebunia: „Suflete, bea, mănâncă şi te veseleşte”.
Domnul Iisus ne-a pus înainte pilda aceasta, să băgăm de seamă, să nu ne fure lăcomia de a trăi numai pentru averi şi desfătări. Să nu ne fure ispita de a face din avere un idol.
Să grijim mereu, căci de la Facere 3, 17, de la porunca lui Dumnezeu să ne scoatem pâinea cu trudă din pământ – este numai un pas mic până la ispita de a face din muncă şi avere un idol de pierzare sufletească.
Sapi în pământ şi, dacă na bagi de seamă, pământul te fură mereu, te apleacă mereu spre el, te afundă mereu în coaja lui şi nu te mai lasă până n-ajungi la adâncimea de 2 metri, cât ţi-e groapa. | Continuare »

Zis-a Domnul pilda aceasta: „Unui om bogat i-a rodit ţarina. Şi cugeta întru sine, zicând: «Ce voi face, că nu am unde aduna rodurile mele?». Şi a zis: «Aceasta voi face: strica-voi jitniţele (ham­barele) mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo toate roadele mele şi bunătăţile mele. Şi voi zice sufleului meu: Suflete, ai multe bunătăţi, strânse spre mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te». Iar Dumnezeu i-a zis lui: «Nebune, întru această noapte sufletul tău vor să-l ceară de la tine; dar cele ce ai gătit ale cui vor fi?». Aşa este cel ce strânge luişi comoară, iar nu în Dum­nezeu se îmbogăţeşte”. (Lc 12, 16-21)

Pilda-bogatului-nesabuit_17_03Minunată pildă! Parcă nici o tâlcuire nu mai trebuie la ea. O putem vedea şi în zilele noastre. E plină lumea de astfel de pilde. E plină lumea de oameni care trăiesc şi mor în chipul bogatului din evanghelie. Să cercetăm puţin această pildă.
Voi spune îndată, la început, că nu averea şi strângerea averii l-a pierdut pe bogatul din Evanghelie. Averea şi strângerea ei nu este un păcat. Ea ne-a fost lăsată odată cu testamentul ce i s-a dat lui Adam în grădina Edenului: „În sudoarea feţei tale îţi vei câştiga pâinea” şi cele de lipsă traiului. Păcatul se iveşte însă atunci când averea se face scopul vieţii noastre; când trăim numai ca să strângem averi. Noi nu trăim ca să strângem averi trecătoare. „Viaţa cuiva nu stă din prisosurile avuţiei”, zicea Iisus (Lc 12, 11). Averea e numai ui scop trecător, de lipsă pentru traiul nostru cel trecător. | Continuare »

ISamariteanul-milostivoan Marini, din Gânduri creştine (vol. 1)

III
Altă greutate este chiar şi în felul de a înţelege cuvântul „iubire“. Iubirea este unul dintre cele mai imprecise cuvinte dintre cuvintele noastre. Prin iubire se înţelege câteodată adoraţie, câteodată dragoste, altă dată simţământ ori milostenie sau filantropie; dar iubirea, pe buzele lui Iisus, a fost ceva ce se deosebeşte de toate acestea. De fapt, El n-a spus ce este iubirea, dar a arătat ce este ea. Niciodată El n-a lăsat pe cineva în neştiinţă şi întuneric. Când i-a spus cărturarului să-l iubească pe aproapele său ca pe sine însuşi, îi arăta lămurit şi cum s o aplice şi s-o trăiască, spunând minunata pildă a samariteanului.
Apoi, când porunceşte apostolilor Lui să se iubească unul pe altul, nu-i lasă în întuneric cu privire la înţelesul acestei porunci. El atârnă o lampă deasupra poruncii pe care o dă, în lumina căreia ei pot citi lămurit gândul Lui sfânt: „Să vă iubiţi unii pe alţii cum Eu v-am iubit pe voi…“
Să vă iubiţi cum v-am iubit. Deci, iată! Ei trebuie să se iubească unul pe altul precum i-a iubit El. Singur El este tabloul care ilustrează calea ce trebuie urmată. Nimeni altul decât El n-are dreptul de-a explica însemnătatea iubirii în vreun alt chip. Tâlcuirea Lui e de-ajuns pentru acest minunat cuvânt al Său. Creştinii trebuie să se iubească unii pe alţii „după cum Eu v-am iubit pe voi“.
Mulţi teologi s-au poticnit de cuvântul „nouă“ – o poruncă „nouă“. Unul a tradus cuvântul „nouă“ prin „ceva nou“, altul a tradus „reînnoire“, altul „neaşteptat“, altul „ultima poruncă“ iar altul a spus că ea este o „ilustraţie“. Unii teologi au încercat să arate cu dovezi că porunca cea nouă e tot cea veche. Dar dacă ar fi cea veche, Domnul Iisus n-ar numi-o nouă! | Continuare »

„Toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Mc 9, 23)

Ioan MARINI, «Ecoul» nr. 6, din 8 iulie 1937, pg. 5

Iată un cuvânt nespus de însemnat, spus de Mântuitorul pentru noi: „Toate sunt cu putinţă celui ce crede”… Cine poate cunoaşte şi măsura marginile acestui cuvânt? El e nemărginit. Este o făgăduinţă care trebuie să ne apropie mai mult de adâncimile bunătăţii şi bogăţiei lui Dumnezeu. Căci acest cuvânt arată desluşit că, din partea lui Dumnezeu, izvorul tuturor darurilor şi binecuvântărilor este deschis.
Întrebarea este: folosim noi aceste daruri? Pot ele curge neîmpiedicat în inimile noastre, sau sunt oprite de stăvilarul necredinţei?…
De ce oare suntem atât de săraci, când avem un Tată atât de bogat?
De ce suntem aşa de slabi, când avem un Dumnezeu atât de puternic? (Isaia 9, 6).
De ce arătăm atât de trişti, când ne este dată bucuria Lui pe totdeauna? (Mt 5, 12; Rom 12, 12).
De ce suntem atât de nemângâiaţi, când „Dumnezeul oricărei mângâieri” este Dumnezeul nostru? (II Cor 1, 3).
De ce suntem cu atât de puţină îndrăzneală, când El spune: „Eu sunt cu voi” (Mt 28, 28). „Nu vă temeţi!… Îndrăzniţi!” (In 16, 33).
De ce atâta frică, când El spune: „Nu te teme, Eu sunt cu tine… Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijin cu dreapta Mea biruitoare!”?… (Isaia 41, 10). | Continuare »