MORMÂNTUL ŞI ÎNVIEREA

Traian Dorz, Răsplata ascultării

1. Mormântul nu este „casă de veci”, cum i se spune, căci din „casa” aceea vom ieşi odată, cum ieşim acum din aceastalaltă. Şi din „patul” acela ne vom scula odată, cum ne sculăm acum din acesta.
Şi abia cel de-al treilea loc va fi cel veşnic pentru noi. Cel în care vom merge după învierea din mormânt.
Abia locul unde vom pleca din faţa Marelui Tron Alb al Judecăţii lui Hristos, acela va fi cu adevărat locul nostru de veci (Mt 25, 46).

2. Ce frumoasă şi cât de plăcută lui Dumnezeu este credinţa acelora care nu privesc la nimic din lumea asta ca la ceva veşnic. Nici chiar la mormânt.
Câtă încredere dovedesc aceştia faţă de făgăduinţele sfinte al Domnului Iisus!
Şi faţă de adevărul Cuvântului Său!

3. Cuvântul spune că L au pus în mormânt, nu că L au înmormântat pe Iisus, – după cum grăuntele de grâu este pus sub brazdă, şi nu înmormântat.
Ce este pus este pentru un timp. Ce este înmormântat este pentru totdeauna.
Credinţa în înviere se vede din tot ce facem noi.

4. Dacă noi trăim îngropaţi în grijile lumii acesteia, dacă suntem îngropaţi în plăcerile vieţii acesteia, dacă suntem îngropaţi în felul deşert de vieţuire al oamenilor fireşti, al lumii acesteia, – atunci în noi nu există nici o sămânţă, nici o nădejde, nici o dorinţă a Învierii mântuitoare. | Continuare »

AJUTORAREA LUCRARII DOMNULUI

1. Câte drumuri sfinte s-ar fi putut face în răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu!
La câte suflete s-ar fi putut duce lumina Lui!
Câte suflete unice s-ar fi putut salva numai cu o parte din banii celor nepăsători, numai cu un strop din bunăvoinţa celor mari, numai cu o fărâmă din cunoştinţa celor care erau datori să facă şi puteau face, dar n-au vrut să facă nimic.
Iar când a trecut vremea păcii, cum a venit furtuna şi i-a luat pe toţi aceştia potopul şi i-a prăpădit! Focul trecător le-a ars avuţiile şi vremea lor, – iar focul veşnic îi arde pe ei, fiindcă n-au vrut să asculte şi să facă, atunci când puteau, voia lui Dumnezeu, cu nimic din avuţiile care nu erau ale lor, dar cu care puteau face mult bine în clipa când le aveau…

2. Să nu aşteptăm, fraţilor şi surorilor, vremi mai bune pentru lucru. Să lucrăm acum, cu toată graba şi cu toată puterea, ceea ce încă mai putem, fiindcă va veni în curând vremea când nu se va mai putea face nimic.
Şi atunci vor plânge veşnic toţi acei ce nu au înţeles acest mare adevăr.

3. Când este vremea de pace şi avem picioarele dezlegate, haideţi, fraţilor, să mergem mereu, cutreierând toate cetăţile frăţeşti. După cum făceau Sfinţii Apostoli, Sfântul Petru. | Continuare »

1. Un tată adevărat rămâne tată pentru fiii şi fiicele sale în orice vreme. Tatăl nostru Dumnezeu nu poate fi decât bun, iubitor, înţelegător, milostiv şi răbdător faţă de noi toţi, fiii şi fiicele Lui, oricare ar fi starea dintre noi, fiii Lui.
2. Fiii unui tată nu întotdeauna se iubesc şi se înţeleg între ei. Dar tatăl îi iubeşte şi îi înţelege pe toţi. Unii fii se pot lepăda şi se pot despărţi de tatăl lor, dar tatăl adevărat şi inima lui nu se poate despărţi de tot de ei niciodată.
3. Fiul cel pierdut l-a putut jigni pe tatăl său, a putut trânti poarta cu mânie, a putut pleca fără să se uite înapoi şi a putut trăi departe de tatăl său ani de zile, fără să-i pese şi fără să-l dorească.
Dar tatăl n-a putut… El a plâns la despărţirea fiului… l-a durut la trântirea portiţei, l-a zdrobit că fiul pleacă fără măcar să se uite înapoi… Şi a suferit toţi anii depărtării lui, stând adesea cu mâna streaşină la ochii scăldaţi în lacrimi, privind ceasuri întregi pe drumul de unde aştepta să se întoarcă iarăşi dragul lui copil plecat… Până ce s-a întors…
4. Şi când fiul, în sfârşit, s-a întors… cine l-a văzut întâi? Cine i-a alergat de departe înainte, cine i-a căzut pe grumaz şi l-a sărutat mult?… Cine, decât dragostea zdrobită, dar rămasă dulce, a Tatălui?
Inima lui frântă, dar rămasă iubitoare, sânul lui dispreţuit, dar rămas cald, primitor şi bun? Dintre toate iubirile mari, adânci şi răbdătoare, – cea mai mare, mai adâncă şi mai înţelegătoare cred că este iubirea tatălui. Iată Inima Tatălui nostru Ceresc… | Continuare »

[Când eşti smerit te vei compara cu vameşul]

 Traian Dorz,
Alergarea Stăruitoare

… Cel mai uşor lucru este să dai pildă pe alţii. Şi cel mai greu lucru este să te dai pildă pe tine – fie în bine, fie în rău. Dacă eşti un rău, niciodată nu te vei da pildă de răutate pe tine însuţi, din două motive: fie din îngâmfare, fie din ruşine. Dacă eşti un om bun, niciodată nu te vei da pildă pe tine, din o mie de motive.

 Când eşti un fariseu, spui: Îţi mulţumesc, Doamne, că eu nu sunt atât de rău ca alţii sau chiar ca acest vameş… Când eşti un ticălos şi un desfrânat, totdeauna te vei compara cu alţii şi vei zice: Oricum, tot nu sunt ca ăla sau ca aia…

Dar şi când eşti smerit te vei compara cu vameşul şi vei zice: O, de-aş ajunge să mă pocăiesc şi eu ca el! Sau când eşti răbdător, vei arăta spre Iov sau spre Hristos – şi vei zice: O Doamne, ce este răbdarea mea pe lângă răbdarea aceasta!… Sau când eşti în suferinţă, vei zice: Ce este suferinţa mea pe lângă cele pe care le-ai îndurat Tu, Domnul meu, – şi înaintaşii mei sfinţi!… Ce greu este, într-adevăr, să te dai pildă pe tine însuţi!

Numai oamenii cu adevărat mari înaintea lui Dumnezeu au putut să se dea pe ei înşişi pildă vrednică de urmat. Ce pildă în toate privinţele ne-a fost nouă, mai presus de toţi şi de toate, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor Iisus! El Cel Dintâi a spus: „Învăţaţi de la Mine, că Eu sunt blând şi smerit cu inima” (Mt 11, 29). Sau: Eu v am dat o pildă – cum am făcut Eu, aşa să faceţi şi voi (In 13, 15). | Continuare »

CEL CARE ÎMI CERI ŞI ÎMI DAI TOTUL

Tu eşti Cel care îmi ceri şi îmi dai totul. Fără puternica Ta credinţă, eu sunt un neputincios.
Iubirea Ta îmi cere mereu să duc o mare luptă, atât în lăuntrul meu, cât şi afară. (…)
Ştiu bine că acela care vrea să sfărâme o stâncă trebuie să muncească, încă de la prima izbitură, cu o fericită încredere în izbânda ultimă.
Credinţa întăreşte braţul, reînnoieşte efortul, menţine puterea.
În momentul pierderii credinţei, vrăjmaşul se ridică, apele cresc, piatra se întăreşte şi împotrivirea învinge. Fă să nu-mi pierd niciodată credinţa în iubire!
Având credinţa în Tine, voi lupta fericit şi voi muri fericit. Prin credinţa în Tine, tot ce nu-mi reuşeşte astăzi, sigur îmi va reuşi mâine. Sau, în orice caz, într-un mâine.
Tot ce nu pot atinge acum, credinţa în Tine mă asigură că voi atinge în curând. Sau, în orice caz, că voi atinge cândva, odată, sigur!
Tot ce nu-mi reuşeşte în felul cum aş vrea acum, credinţa în Tine îmi dă încredinţarea că voi reuşi în alt fel. Dar că sigur voi reuşi!
Când ţinta mea este sfântă şi umbletul meu este curat – poate să fie ea cât de înaltă şi pot fi aripile mele cât de slabe sau picioarele mele cât de încete – minunea se va împlini! | Continuare »

Rugăciune şi mărturisire

Traian Dorz, Piatra scumpă – fragment

…Sfântul Ioan Botezătorul, ca toţi marii oameni ai lui Dumnezeu, a rămas mereu la mărturisirea sa pe care a ţinut să şi-o sfârşească cu credincioşie. Şi aşa şi-a şi sfârşit-o. De aceea a fost lăudat de Dumnezeu. Căci numai acela care rămâne statornic îşi duce mărturisirea sa până la sfârşit. Toţi cei nestatornici îşi pierd mărturia şi n-o mai găsesc niciodată. De aceea nu mai au crezare apoi la nimeni.

Ioan n-a spus la început un lucru, iar mai târziu altul. N-a spus o dată într-un fel, iar altă dată altfel, căci mărturisirea adevărată este ca şi credinţa: numai una. Voi sunteţi martori, a zis el, că eu am spus: Nu eu, ci El. Voi sunteţi martori că eu aşa am zis de la început şi voi sunteţi martori că eu tot aşa zic şi acum, până la moarte. O, ce mărturie vrednică şi ce martor vrednic este acesta în faţa cerului, în faţa pământului şi în faţa veşniciei! Doamne, aşa să fie şi mărturia noastră! (…)

Duhul Sfânt, Care l-a umplut pe Sfântul Ioan Botezătorul, i-a descoperit lui cele două mari taine cu privire la Hristos: Taina Jertfei Sale răscumpărătoare, când a zis: Iată Mielul şi Taina Nunţii Sale Veşnice, când a zis: Iată Mirele. Acestea sunt adevăratele descoperiri ale Duhului Sfânt pentru oricine este cu adevărat un prooroc.

Fiecare om are un dar şi o chemare. Darul unui prooroc şi chemarea lui este să-L descopere şi să-L arate pe Hristos, să meargă înaintea Lui, spunând: Iată Mielul, iată Mirele. Atât. | Continuare »

[Ori eşti pentru Hristos, ori eşti pentru Satana]

Traian Dorz, Piatra scumpă – cap. Hristos, Dumnezeul nostru (fragment)

… 8. De acum şi până în veac, oricine Îl arată puternic prin cuvinte şi fapte pe Iisus Hristos ca fiind Mielul Care ridică păcatul lumii este un om al lui Dumnezeu. Cât de puţin a fost, în vremea Sa, preţuit şi înţeles Ioan Botezătorul – acest mare sol şi trimis al lui Dumnezeu!
Cât de puţin au fost înţeleşi şi preţuiţi marii trimişi ai lui Dumnezeu în neamul şi în vremea lor până astăzi de către oamenii cei la care ei duceau solia lor aleasă şi mare!
Aşa a fost totdeauna. Dar nu va fi aşa pe totdeauna.

9. Vestind adevărul veşnic într-o formă nouă, potrivit vremii noi pe care o trăiesc oamenii, trimişii Domnului nu vor fi niciodată nici înţeleşi şi nici primiţi de semenii lor care trăiesc mereu privind spre trecut.
Oamenilor le place mereu ceea ce este vechi, ceea ce este călduţ, adică ceea ce este comod.
Iar trimişii lui Dumnezeu osândesc chiar asta.

10. Dumnezeu şi oamenii sunt într-un mare proces contrariu. Acest mare proces se desfăşoară din ce în ce mai crâncen, cu cât se apropie sfârşitul. Inevitabilul sfârşit.
Noi suntem – şi nu putem să nu fim – martori ori pentru Hristos, ori împotriva Lui. Ori în slujba lui Hristos, ori în slujba mamonei. | Continuare »

CÂND VA FI PE PĂMÂNT PACE ŞI ÎNTRE OAMENI BUNĂVOIRE

Pe Pruncul ce s-a născut nouă şi s-a dat nouă, noi nu L-am primit cu adevărat şi nu L-am lăsat să se facă în sufletul nostru un Sfetnic minunat, un Dumnezeu biruitor, un Domn al păcii. Noi ne-am depărtat de Hristos şi pacea Lui. „Pace las vouă, pacea Mea dau vouă“… zicea Iisus, dar noi n am primit această pace a Lui în sufletul nostru şi asta-i pricina că nu-i pe pământ pace şi între oameni bună voire. „Fiecare vorbeşte de pace cu gura lui, dar în inimă pune pândă” (Ier 9, 4).
Pace nu va fi pe pământ până când împărăţiile nu se vor închina Lui şi neamurile nu vor sluji Lui cu adevărat. Pacea lumii, înfrăţirea popoarelor este o vorbă goală până când pământul nu se va umple de cunoştinţa Domnului şi de Duhul Domnului. Pace nu vor avea oamenii şi popoarele până când nu se vor apropia de Iisus, Domnul Păcii, cu vorbele proorocului: „Să facem pace cu El, să facem pace” (Is 27, 5).
P. Trifa, «Lumina Satelor» nr. 52 / 1923 (apărută în 6 ian. 1924), p. 1

[Sfântul Ştefan a fost prima victimă – după Hristos – a credinţei rătăcite şi împotrivitoare]

Traian Dorz, din Mărturisirea strălucită – fragment

… Nenorocirea cea şi mai mare este nu când omul n are încă nici un fel de credinţă… pentru că atunci, printr o puternică chemare sau printr o suferinţă trupească ori sufletească, sau printr un har aşteptat de la Dumnezeu, – el poate ajunge în faţa lui Hristos. Şi atunci va căpăta credinţa cea bună.
Ci nenorocirea cea cu adevărat mare şi veşnică este atunci când, prin păcatele cu voia şi cu ştiinţa lui, omul ajunge să aibă o credinţă falsă, o credinţă intolerantă, o credinţă ucigaşă, o credinţă satanică, o credinţă rea şi pierzătoare.
O credinţă blestemată luptă în contra lui Dumnezeu, în Numele lui Dumnezeu. O credinţă nelegiuită foloseşte cuvintele Sfintei Scripturi ca să desfiinţeze Scriptura. Şi caută, în Numele lui Hristos, să nimicească tocmai Lucrarea lui Hristos. Şi în numele iubirii Lui, să-i ucidă, să-i suprime, să-i chinuiască trupeşte sau duhovniceşte pe cei care mărtu¬risesc şi trăiesc cu adevărat această iubire.
Ce înspăimântătoare şi crudă fiară este credinţa cea falsă… şi ideea cea falsă despre Dumnezeu şi despre Biserică, şi fanatismul cel orb şi interesat al acelora care, în numele vieţii viitoare, urmăresc cu satanică lăcomie foloasele blestemate ale vieţii acesteia şi, cu o făţarnică evlavie exterioară, caută numaidecât dorinţele scârboase ale trupului acestuia.
Această falsă credinţă şi prefăcută evlavie are osânda orbiei şi călăuzirea cruzimii. Ea, din Casa lui Dumnezeu, Îl dă afară chiar pe Dumnezeu şi bagă acolo viţelul cel de aur sau „leul” şi „ursul” nimicitor. | Continuare »

Hristos parcă S-a născut ca să ne salveze numai pe noi

Neamul nostru ar trebui să aibă faţă de Dumnezeu aşa o credinţă nezdruncinată şi aşa o dragoste fierbinte cum să nu mai fi avut un alt neam din lume. La Sărbătoarea Naşterii lui Hristos, noi ar trebui să ne bucurăm şi să I aducem daruri şi mulţumiri mai sfinte decât toţi. Căci şi El a fost cu noi mai altfel decât cu toţi ceilalţi.
Tot poporul nostru ar trebui să L primească în toată fiinţa sa pe Hristos Domnul, Care parcă S-a Născut şi a venit în lumea asta numai pentru salvarea şi eliberarea noastră. Ar trebui să ascultăm şi să avem o aşa umblare ascultătoare de Dumnezeu cum să nu mai aibă nici un alt neam de pe pământ. Căci cu noi, Dumnezeu S a arătat atât de binevoitor şi atât de puternic cum poate faţă de nici un alt neam nu S-a mai arătat aşa. | Continuare »

A FI ÎNCHINĂTOR ADEVĂRAT

Traian Dorz,
fragment din «Crucea mântuitoare»

… Omenirea a avut mulţi binefăcători, în toate timpurile, care i-au căutat fericirea prin tot ce au crezut ei că pot ajuta şi uşura viaţa acesteia, a semenilor lor pe pământ. Dar cei mai mari binefăcători ai omenirii au fost, în toate timpurile şi în toate locurile, acei care le-au arătat oamenilor pe Hristos.
Acei care nu numai cu cuvântul lor puternic, luminos şi fierbinte, dar mai ales cu viaţa lor curată, binefăcătoare şi smerită L-au arătat strălucit şi vrednic pe Hristos, Viu şi Adevărat, în faţa semenilor lor, în aşa fel, ca şi aceştia să-L iubească şi dorească pe Hristos.

„Am vrea să-L vedem pe Iisus, am vrea să-L auzim pe Hristos…”
Ascultă această strigare dureroasă şi adâncă a tuturor celor ce-i întâlneşti. Poartă-te în aşa fel cu toţi, vorbeşte în aşa fel cu fiecare, ai grijă să umbli totdeauna în aşa fel, încât ascultătorii tăi să spună în urma ta nu ce frumos ai vorbit tu, ci cât de minunat este Iisus! | Continuare »

BOALĂ ŞI VINDECARE

1. O, ce privelişte tristă este un suflet care, în loc să stea drept şi să meargă frumos, stă gârbov şi merge încovoiat sub povara unui păcat ascuns sau a mai multora, – în timp ce Domnul şi fraţii se tot luptă să l îndrepte. Şi numai el nu şi dă seama de marea nenorocire în care se află.

2. Ce jalnică este starea când şi mai multe suflete ale aceleaşi familii au ajuns astfel – şi orice nădejde de vindecare pare pierdută pentru ei! Dar după ani de încercări şi după ce toţi au pierdut nădejdea de a i mai îndrepta, – totuşi o singură scăpare încă mai poate fi: minunea lucrării lui Hristos. Deci să nu i părăsim de tot niciodată pe cei ajunşi astfel. Ci să strigăm către Domnul cu atât mai mult cu cât starea lor e mai grea. Boala învechită însă se vindecă cu atât mai greu, cu cât însuşi bolnavul doreşte tot mai puţin vindecarea sa.

3. Toate dorinţele şi gândurile noastre bune nu se pot înfăptui niciodată fără Jertfa cea Scumpă a Mântuitorului nostru Preaiubit. Dar nici fără partea de suferinţă care ni se cere şi nouă înşine, împreună cu suferinţa lui Hristos, pentru realizarea scopului mântuitor la care lucrăm (Col 1, 24). | Continuare »

Traian Dorz, Păşunile dulci

1. Maica Domnului fusese aceea care cea dintâi auzise din gura trimisului ceresc Vestea Cea Bună, adică Evanghelia. A fost ea însăşi atât de adânc fiica Adevărului, încât s a putut învrednici să fie Maica Lui! A fost atât de mult o slujitoare, încât a putut ajunge o veşnică Stăpână.

2. Iată ce mare har pot să fie nu numai părinţii credincioşi pentru fiii lor, ci şi fiii aleşi, pentru părinţii lor. Binecuvântaţi sunt nu numai fiii, din pricina părinţilor lor sfinţi, ci şi părinţii, din pricina unor copii sfinţi. Binecuvântat este nu numai credinciosul, din pricina Domnului, ci şi Domnul, din pricina unui adevărat credincios al Său. Tot ceea ce este binecuvântat de Dumnezeu este şi pricină de binecuvântare pentru El.

3. Dovada cea mai adevărată că un suflet s a umplut de Duh Sfânt este nu numai că el Îl binecuvântează pe Domnul cu gura lui, cu rugăciunea şi cu cântarea lui, ci mai ales că Domnul este binecuvântat de către alţii din pricina faptelor acestuia. Din pricina binefacerilor lui şi a bunătăţii lui. Aceasta este şi slujba, dar şi răsplata unui suflet sfânt.

4. Când un credincios Îl binecuvântează pe Domnul cu gura şi cu lucrarea mâinilor sale, este, desigur, o dovadă că are Duhul Sfânt. Căci nimeni nu poate spune „Hristos este Domnul“ decât prin Duhul Sfânt (I Cor 12, 3). Dar când alţii Îl binecuvântă pe Domnul pentru dânsul, aceasta este cea mai înaltă dovadă că el este un vas sfânt. Şi că Duhul Sfânt i a dat un har nemăsurat.

5. În multe feluri Îşi arată Dumnezeu mila Sa nemărginită faţă de noi, făpturile Mâinilor Sale, dar când dragostea Lui face ca în mijlocul familiei noastre să se nască un suflet ales, un fiu sfânt pentru El, acesta este cel mai înalt fel al milei Lui. Atunci Dumnezeu ne arată o îndurare cu totul deosebită. | Continuare »

1. Numai dacă omul este un nebun sau un nepăsător îşi închipuie că tot ce are el este al lui. Acel om aruncă nepăsător şi cheltuieşte vinovat ceea ce nu este al său. Şi pentru care nu vrea să se mai gândească deloc că va trebui să răspundă. Însă omul înţelept şi chibzuit ştie că nici el nu este al său. Şi se va purta cu toate totdeauna aşa ca să poată da socoteală oricând Adevăratului Stăpân.

2. Ce minunat, ce binecuvântat şi ce strălucit este acel suflet care nu şi păstrează pentru sine decât partea puţină ce i se cuvine, doar cea de care are strictă nevoie, din ceea ce i s a dat. Iar cea mai mare parte o dă spre ceilalţi, pentru care a primit o. Ca robul înţelept pe care l a pus Stăpânul său peste slugile Sale… ca să le dea (Mt 24, 45 51).

3. Celor iubiţi ai Lui, pentru că ei ştiu să pună totul în slujba mângâierii, Dumnezeu le face parte neîncetat de mângâiere. Le dă ocazii s o împartă altora, spre a avea totul pentru veşnicie. Căci ei ştiu că nu avem decât ceea ce dăm altora. Din câte am cunoscut trăind pe lume, n am aflat un mai mare har decât aceasta. | Continuare »

Traian Dorz, Numele Biruitorului

1. Nevoia cea mai mare a celor pierduţi este de apropiere simţită şi caldă, dulce şi binefăcătoare, care singură îi poate ridica. Numai faţă de un astfel de binefăcător sufletele oamenilor îşi dezvelesc rănile şi îşi arată durerile lor cu încredere. Numai atunci mângâierea se primeşte cu speranţă, iar mustrarea se urmează cu îndreptare.

2. Dragă suflet de păstor şi părinte, – cum te porţi tu oare cu cei căzuţi din casa ta, din familia ta, din biserica ta? Te porţi oare numai cu asprime şi lovituri ori cu nepăsare, cu judecată şi cu nebăgare de seamă, sau te porţi cu bunătatea mântuitoare a Samariteanului milostiv? Aşa Se va purta şi Dumnezeu faţă de tine!

3. De câte ori te-ai aplecat tu până la starea copilului tău sau a părintelui tău ori până la starea soţului tău sau a fraţilor tăi? Te-ai aplecat cu rugăciune, cu lacrimi, cu fierbinte şi repetată chemare la Dumnezeu, ca să nu se piardă lângă tine aceste suflete, – ori nici nu-ţi pasă de ele?

4. De câte ori te-ai aplecat plângând cu fratele tău sau lângă el, pentru păcatele lui? De câte ori te-ai aplecat, rugându-te cu el sau pentru el, ca să fie iertat sau ridicat? Cât untdelemn mângâietor şi simţit ai turnat pe rănile lui, pentru ca el să poată primi apoi vinul mustrării, curăţitor şi vindecător, îndreptându-se? Nu uita că aceasta este cea mai mare nevoie a lui şi datorie a ta! | Continuare »

Traian Dorz, Dorim să fim

La Parada Victoriei din marea Piaţă a Capitalei Victorioase sunt prezenţi toţi slujitorii şi toţi oamenii apropiaţi ai Împăratului. Acolo, în tribuna oficială, toţi acei colaboratori ai marelui Împărat învingător au cinstea cea mare de a asista la defilarea marilor unităţi victorioase şi a marilor eroi care au săvârşit cele mai glorioase fapte de arme.
Un crainic fericit al împăratului anunţă, în auzul lumii întregi, Numele fiecărei unităţi care trece prin faţa tribunei, locul unde a luptat, faptele de vitejie pe care le a săvârşit. Numărul vrăjmaşilor doborâţi şi însemnele gloriilor câştigate…
Din tribuna împărătească se strigă urale, se aruncă flori, se flutură eşarfe, se fac semnele celei mai fericite bucurii… Însuşi Împăratul, cu gura Lui, află câte un cuvânt fericit pentru fiecare.

La capătul marii parade, în faţa tribunei împărăteşti şi în faţa frontului tuturor ostaşilor biruitori, se aliniază şirul marilor eroi, cu steagurile glorioase ale marilor unităţi… Şi, în privirile uimite de admiraţie şi de bucurie ale tuturor mulţimilor adunate la această unică sărbătoare, Împăratul Însuşi coboară la vitejii Săi. Îl sărută pe lacrimi pe fiecare. Îi aşază pe răni fiecăruia însemnele biruinţei. Iar pe fruntea plină încă de răni, de sudoare şi de sânge – aşază cununa nemuritoare a slavei.

Şi atunci corurile nesfârşite ale îngerilor biruitori ai Arhanghelului Mihail, învingătorul ostaşilor satanei (Apoc 5, 11 şi 12, 7 8), vor cânta cântările celor mai mari biruinţe, în cinstea celor mai mari biruitori.
Şi atunci, corurile fericite ale îngerilor cântăreţi ai Arhanghelului Gavril, vestitorul bucuriilor lui Dumnezeu (Lc 1, 26 28; Dan 9, 21 23), vor cânta cele mai nemuritoare cântări în cinstea celor care au muncit cel mai mult, s au rugat cel mai mult, au iubit cel mai mult şi au suferit cel mai mult pentru Biruinţa aceasta. | Continuare »

1. Tot ce este rămas în ceruri – adică în lumea superioară, în starea de necădere – spune slava lui Dumnezeu, cântă şi laudă veşnic slava Lui. Atât îngerii şi duhurile, cât şi sorii şi planetele, care au fost create prin Ideea şi prin Cuvântul Tatălui, adică de Expresia Sa, Fiul Său Iisus Hristos, de El, Oglindirea Slavei Sale, şi de El, Chipul Fiinţei Sale (Evr 1, 3), totul Îi aduce o veşnică şi cutremurător de strălucită şi imensă slavă Lui, Celui prin Care au fost create şi prin Care se ţin.

2. Toate spun… spun neîncetat, spun puternic, spun frumos şi măreţ numai slava Dumnezeului nostru, Care le-a creat şi Care le susţine…

3. Priviţi voi, toţi acei care aveţi ochi şi care puteţi vedea cu ei! Priviţi într-o noapte senină spre cerul înstelat… iar apoi ascultaţi!…
Dacă aveţi urechi şi dacă mai puteţi auzi cu ele, – ascultaţi graiul măreţ al cerurilor, strigat şi tăcut peste toate meridianele şi paralelele lor; ele vă vor spune numai despre slava lui Dumnezeu şi despre frumuseţea Lui!

4. Frumosul mers al tuturor lumilor cosmice, structura lor înţeleaptă, legile lor minunate sau faţa şi umbra lor strălucitoare şi liniştită, măreţia şi tăcerea lor, – toate vă vor spune Măreţia şi Slava Făcătorului şi Binefăcătorului lor şi a tuturor văzutelor şi Nevăzutelor lucrate de El! | Continuare »

Traian Dorz, Acum să facem (CUGETĂRI NEMURITOARE  – 27)

1. Adevărat este că sufletele unite cu Hristos şi despărţite de păcat şi de satana înaintează şi cresc frumos, din bine în mai bine, din sus în mai sus, până ce ajung părtaşe firii dumnezeieşti (II Ptr 1, 4).
2. Dar tot atât de adevărat este şi că sufletele unite cu păcatul şi cu satana şi despărţite de Hristos se prăbuşesc mereu din jos în tot mai jos, din rău în tot mai rău, până ce ajung părtaşe firii diavoleşti.
3. Fie în bine, fie în rău, nu există o stare pe loc, ci o urcare ori o prăbuşire necontenită.
4. Pe cel bun, faptele lui bune de ieri îl fac să fie mai bun astăzi. Iar pe cel rău, păcatele lui de astăzi îl vor face să fie mai rău mâine.
5. Astfel, omul bun, cel unit cu Hristos, ajunge cu timpul să aibă chipul lui Hristos nu numai pe făptura lui sufletească, ci chiar şi pe înfăţişarea lui trupească (Gal 6, 17). | Continuare »

Traian Dorz, Prietenul tinereţii mele

1. O, nenorocitul de mine, ce aspre au fost cuvintele mele împotriva Ta!
2. Ce nedrept eram cu mine însumi atunci când Te învinuiam pe Tine! Cum îmi nimiceam chiar cu mâinile mele propria mea fericire, alungându-Te!
3. Tu îmi spuseseşi de atâtea ori că va veni şi încercarea dragostei mele. Şi că necazurile vor fi singurul mijloc prin care se va putea dovedi că eu Te iubesc pe Tine cu adevărat.
4. Mi-ai dovedit de atâtea ori că dragostea Ta pentru mine a trecut biruitoare prin încercări nespus mai mari decât oricare mi le-aş fi putut închipui eu,
5. făcându-mă să înţeleg că şi dragostea mea pentru Tine nu se poate adeveri decât astfel, că este sau nu vrednică de Tine.
6. Dar, într-o clipă de nebunie şi de nerăbdare, eu am uitat totul.
7. Cât Te-am avut lângă mine, nu Te-am ştiut preţui. Îmi îmbogăţiseşi sufletul atât de mult, încât ajunsesem să mă cred bogat şi fără Tine.
8. Îmi dăruiseşi atâtea frumuseţi şi binecuvântări, încât mă credeam fericit şi fără prezenţa Ta.
9. Mă acoperiseşi cu atâtea daruri şi mă înzestraseşi cu atâtea binefaceri, că mă credeam îndestulat pe totdeauna – chiar dacă n-ai mai fi fost Tu.
10. Suferinţa pentru Tine îmi apăru atunci fără nici un rost, ba chiar îmi păru o povară chinuitoare şi ruşinoasă.
11. Îmi păru că Tu Însuţi eşti pentru mine ceva chinuitor şi ruşinos. Din pricina Ta trebuia să înfrunt prea multă ură, prea multe lovituri, prea multe pierderi.
12. Şi nu le mai puteam înfrunta. Pierdusem orice putere. | Continuare »

Orice rugăciune izvorâtă dintr-un suflet sfânt care îl iubeşte şi-L laudă pe Dumnezeu este ca un plăcut fum de tămâie înălţat până la cer. Ca un plăcut parfum, de la cea mai aleasă floare, care învăluie Fiinţa Divină a lui Hristos.

***

Când stai mai departe de lucruri, de oameni şi de întâmplări, atunci vezi mai bine totul, îi cunoşti mai bine pe toţi, le înţelegi mai limpede pe toate. Atunci vezi cel mai bine că podoaba iubirii este înţelepciunea, podoaba înţelepciunii este sfinţenia, iar podoaba sfinţeniei este umilinţa. Acestea îi aleg pe sfinţii din Casa lui Dumnezeu.
Suferinţele cele mai dureroase ale vieţii noastre ne sunt cele mai necesare, pentru că numai ele ne învaţă cel mai bine să-L cunoaştem pe Dumnezeul nostru, şi pe semenii noştri, şi pe noi înşine. Cine nu le are rămâne fără aceste cunoaşteri.

***

Tot ce este atrăgător şi drag în fiinţa omului este al sufletului. Şi pentru suflet. Îndată ce sufletul pleacă din trup, oricât ţi-a fost cândva de drag acest trup, te înfiorează şi nu mai doreşti să te apropii de el. De altfel, orice apropiere de un trup mort, nu numai că respinge, dar devine cu totul nefirească – necurată – nedorită. Ce frumos este sufletul curat! El dă frumuseţe şi trupului.
Numai respectul faţă de morţii sfinţi este mai mare decât toate gândurile omeneşti şi fireşti care te îndepărtează de morţi. Pe aceşti morţi sfinţi, din pricina comorii cereşti pe care au purtat-o în aceste vase de lut, trebuie să-i atingem totdeauna cu evlavie.
Fiindcă un conţinut sfânt a sfinţit şi vasul în care a fost ţinut. Sufletul lor sfânt a sfinţit şi trupul lor. Sufletul sfânt sfinţeşte tot ce atinge, fiindcă Dumnezeu locuieşte în el.
O Doamne, sfinţeşte-ne astfel pe toţi. (Traian DORZ – Cugetări)