Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Torceşti – 29 iulie 1984

Purtarea-CruciiMântuitorul a spus: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, aceluia îi spun ce trebuie să facă. Cel dintâi lucru este să se lepede de sine, să-şi ia crucea lui în fiecare zi şi să Mă urmeze. Şi unde voi fi Eu, acolo va fi şi ucenicul Meu”.
Deci, cel dintâi lucru pe care îl cere Domnul este lepădarea de sine, adică naşterea din nou. Omul cel vechi trebuie să se prăbuşească la picioarele Domnului. Omul cel orb în păcate, cel surd în neascultare, cel îngheţat şi mort în felul deşert de fărădelege în care se trăieşte obişnuit în păcatul lumesc, acela trebuie să moară şi să se nască un om nou, care v-a fi vrednic pentru Împărăţia lui Dumnezeu.
Aceste lucruri sunt aşa de cunoscute! Sfânta noastră Biserică, printre Tainele sale, are Taina Pocăinţei. Taina Pocăinţei asta este: naşterea din nou, lepădarea de sine, întoarcerea la Dumnezeu şi începutul unei vieţi noi.
Noi Îi mulţumim lui Dumnezeu că acest cuvânt se spune răspicat acum. Şi dovada că au fost suflete care au ascultat de acest cuvânt şi au trecut prin această minunată transformare este şi faptul că noi suntem aici adunaţi acum în număr aşa de frumos, mărturisind acest lucru şi prin dragostea faţă de Dumnezeu, şi prin adorarea faţă de Mântuitorul nostru, şi prin ardoarea cu care sufletele noastre ascultă Cuvântul lui Dumnezeu. Prin lacrimile care ne umezesc ochii noi dovedim că această minune s-a făcut în viaţa noastră şi că am trecut prin această minune a naşterii din nou, care ne-a deschis ochii să vedem o altă realitate: lumea cea nouă şi minunată a Împărăţiei lui Dumnezeu, care îl transformă pe om şi îl face un om nou, un om vrednic, un om destoinic, un om harnic, un om cinstit, un om respectuos, un om demn, un om superior, un om vrednic de cinste, de respect, de demnitate în faţa tuturor, care prin viaţa lui dovedeşte că este cu adevărat nou şi cu adevărat superior. Asta o face Hristos în viaţa noastră în clipa când ne întoarcem la El. Şi numai cine a ajuns în felul acesta dovedeşte că a trecut prin naşterea din nou, adică prin acea lepădare de sine care înseamnă moartea păcatului şi învierea credinţei.
Domnul Dumnezeul nostru să ne binecuvânteze pe noi toţi cu împlinirea acestui lucru, pentru că aceasta este, pentru noi, cel dintâi pas şi garanţia că într-a¬devăr facem parte din Biserica cea Vie a lui Hristos, care, în clipa venirii Lui, v-a fi luată cu El ca o mireasă cu mirele ei. | Continuare »

Vorbirea fratelui Titus Neculcea de la nunta de la Leorda – 26 iulie 1981

fratele Titus NeculceŞtim că Scriptura este plină de semne arătătoare. Chiar şi pământul, şi lucrurile din jurul nostru, toate sunt nişte semne care ne vorbesc despre Dumnezeu. Toate Îl arată. Ştiţi ce a spus îngerul când le a vorbit păstorilor, la Naşterea Domnului Iisus: „Mergeţi în cetate şi iată semnul: veţi vedea un Prunc înfăşat, în iesle”. „Iată semnul…”.
Dar nu vorbim prea mult despre acestea. Trecem la un semn prin care ne putem verifica. El este semnul Sfintei Cruci, aşa cum îl facem noi. Deşi unii ne învinuiesc că îl facem, noi rămânem, făcându-l mai departe, pentru că este un semn arătat şi proorocit chiar în Sfintele Scripturi. Spune în Isaia 13: „…pe un munte înalt, pleşuv, faceţi semn cu mâna, ca să vină la porţile asupritorilor!”. Muntele înalt e Golgota, semnul e [crucea de pe el] (…). [Dar gol], semnul crucii încă nu mântuieşte, dacă nu este primită şi Jertfa de pe el. Împreună cu Jertfa, semnul Crucii are putere. Dar dacă ai înlăturat şi ai negat, ai tăgăduit jertfa şi ascultarea de Hristos, semnul acesta rămâne un semn gol, fără putere şi fără să te ajute la ceva.
Acesta este semnul pe care în facem noi şi cu care ne însemnăm totdeauna când facem rugăciunile noastre şi când vorbim în Numele Domnului. (…)
Dar aici în Ezechiel arată despre un alt semn. Semnul credinţei, pe care ţi-l pune Dumnezeu în inimă atunci când ai primit Cuvântul lui Dumnezeu, atunci când ţi-a venit în inimă căinţa şi dorinţa, şi scârba de păcat. Atunci când te-ai hotărât să te întorci la Dumnezeu. Atunci când ai avut sentimentul remuşcării de tot ce ai făcut în viaţa ta, când ţi s-a luminat mintea şi ai început să vezi lucrurile altcumva, nu aşa cum le vedeai până când ai ajuns la Evanghelie. În momentul în care ai primit puterea credinţei şi te-ai hotărât să nu mai mergi la păcat şi să nu-l mai faci, să-ţi fie scârbă de urâciunile ce se fac în cetate, aşa cum am citit aici: „…fă un semn pe fruntea oamenilor care suspină şi gem din pricina tuturor urâciunilor care se fac acolo”. Căci numai aceştia sunt însemnaţi: care gem şi suspină de ceea ce văd zilnic că se face în cetate. Şi când ţi-a venit în suflet ura împotriva beţiei, împotriva fumatului, împotriva desfrânării, împotriva celorlalte pofte, împotriva a tot ce-i rău şi păcătos, când te-ai scârbit de toate acestea, atunci, fratele meu, te-a însemnat Dumnezeu. Duhul lui Dumnezeu te-a însemnat cu pecetea Lui minunată. (…) | Continuare »

 

DE-AI LUA PE UMĂR CRUCEA

De-ai lua pe umăr crucea, după Domnul de-ai porni,
fericire, fericire nici nu ştii câtă-ai găsi!

În a’ vieţii clipe grele, când din greu ai suspina,
mângâiere, mângâiere nici nu ştii câtă-ai afla!

De-ai zăcea zdrobit în chinuri, te-ar scula şi sprijini,
alinare, alinare ne-ncetat ţi-ar dărui.

Iar de-ai fi stăpân pe lume şi pe aurul din ea,
bucuria, bucuria ce-ţi dă crucea n-ai avea.

Vino, ia-ţi pe umăr crucea şi-L urmează pe Iisus,
veşnicia, veşnicia îţi va fi lumină Sus.

inaltarea-sf-cruci-micaSub Crucea Ta ne-am întâlnit, Iisuse,
cu Tatăl nostru cel Ceresc şi Sfânt,
când ne-ai chemat – şi dragostea ne-aduse,
ca înfiaţi de-un veşnic legământ.

Sub Crucea Ta ne-ai dat împărtăşirea
cu Duhul Sfânt prin Care-am fost sfinţiţi;
prin El Ţi-ai pus pe noi pecetluirea,
la jertfă şi la slavă rânduiţi.

Sub Crucea Ta noi ne-am predat viaţa,
acelaşi jug şi sarcină primind,
ca să-Ţi vedem cu bucurie Faţa
când Tu vei fi pe veci la noi venind.

Sub Crucea Ta păstrează-ne întruna,
oricât am fi de mici şi de străini,
ca Tu să poţi să ne aşezi cununa
pe fruntea unde-au stat atâţia spini!

Să cântăm Domnului, nr. 30

Vorbirea părintelui Teodor Heredea (Gavriş) la nunta de la Goioasa – 25 septembrie 1976

Pr-GavrisÎn Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
„Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Iar viaţa pe care-o trăiesc acum o trăiesc prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Cel ce s-a jertfit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.”

Scumpii şi mult iubiţii mei fraţi, numai Domnul ştie, Cel ce cercetează inimile, cu cât drag L-am dorit şi cum am vrut să ne-ntâlnim. Dar, iubiţii mei, să nu vă uitaţi la noi, cei ce vă spunem Cuvântul lui Dumnezeu, ci priviţi mai sus de noi; priviţi că-n mijlocul nostru este Hristos, Domnul Iisus. El a făgăduit… şi puneţi-L la încercare, să vedeţi că în mijlocul nostru este El în chip nevăzut. Sufletele noastre, dacă lăsăm toată grija cea lumească şi dăm deoparte vălul de peste ochii sufletului, Îl vor vedea pe Mântuitorul Hristos. De El să ascultăm. Ceea ce spunem, spunem din Cuvântul lui Dumnezeu întâi nouă, întâi mie nevrednicului şi tuturor celor ce vor să asculte acest Cuvânt al lui Dumnezeu.
Dumnezeu ne-a dat prilejul acesta aşa de minunat, prilejul nunţii. Şi din nou ne trece prin suflet fiorul bucuriei Nunţii noastre cu Mirele nostru iubit, Iisus. Şi, în vederea Nunţii noastre, căutăm de pe-acum să ne pregătim pentru Mirele nostru cel minunat, să fim într-adevăr ca o mireasă curată, fără pată, fără zbârcituri sau ceva de felul acesta.
Am citit aici cuvintele Sfântului Apostol Pavel către Galateni, din capitolul 2, versetul 20. „Am fost răstignit împreună cu Hristos, spunea el, şi trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”. Iată starea la care ne vrea Dumnezeu. Hristos să trăiască în noi. Şi viaţa pe care-o mai trăim în trup, s-o trăim prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Cel ce ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi.
O, dragii mei, aduceţi-vă aminte cum Duhul lui Dumnezeu, Care ne-a trezit din somnul păcatelor demult, demult, odată, după ce ne-a trezit din acest somn greu al păcatului, ne-a adus la cunoştinţa stării noastre pierdute, ne-a făcut să strigăm disperaţi: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de o astfel de moarte?”, şi ne-a făcut apoi să ne ridicăm privirile spre Crucea Golgotei şi să auzim glasul cel dulce al iubirii lui Dumnezeu, că Sângele lui Iisus Hristos ne curăţeşte de orice păcat. Şi acolo, la picioarele Crucii, aduceţi-vă aminte cum a căzut păcatul şi cât de uşuraţi ne-am simţit, plecaţi la picioarele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. | Continuare »

Ochii Tăi sunt, Iisuse, adânci splendori,
Iar privirea-Ţi spre mine ca mii de sori.
Oglindească-se-n mine-aşa
Ca un soare, lumina-Ţi grea,
Să se vadă în mine splendoarea Ta.

Fără seamăn în veci, frumuseţea Ta
Să se vadă răsfrântă-n făptura mea.
Drag Iisus, Te aştept să vii,
Tot – în mine – pe veci, să-nvii,
Frumuseţea din mine doar Tu să-mi fii.

3. Să trăiască în mine-al Tău Nume Sfânt,
Proslăvire să-Ţi vină din tot ce cânt.
Suflete-al meu, cântarea mea
Numai Domnului drag aş vrea
Nesfârşită mărire, în veci, să-I dea.

4. Fie-mi Sfântul Tău Duh mângâierea mea,
Eu să-I dau ca sălaş toată inima.
Binecuvântări de sus
Mi-nsoţească-ntreg rodu-adus,
Cina Ta şi cu mine s-o-mparţi, Iisus.

Lidia Hamza, Blid de lut, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2010

Traian Dorz, Cântări îndepărtate

Eu nu ştiu cum Te-ai îndurat
de m-ai ales şi m-ai chemat,
căci eu nimic n-am făptuit
să fiu iertat şi miluit!

…Ce oare să-Ţi fi arătat,
că n-am avut decât păcat?
…Cum, oare, Tu la un tâlhar
i-ai dăruit atâta har?
…Cum oare-atât Te-ai aplecat
şi din adânc m-ai ridicat?

…O Doamne, ştiu: Tu m-ai primit
şi mai ales căci m-ai iubit!
…Pe tot întinsul viitor
doresc să-Ţi fiu ascultător,
recunoştinţă arătând
iubirii Tale orişicând.

Căci, Doamne, tot ce Tu mi-ai dat
e numai har nemeritat!

Traian Dorz, Cântări îndepărtate

Copii ai Mulţumirii, popor de biruinţă,
cât datoraţi voi oare azi Domnului, o ştiţi?
Ce multă mulţumire şi ce recunoştinţă,
că-n faţa Lui de-atâtea aţi fost învredniciţi!

Copii dragi ai Credinţei, popor de biruinţă,
sunteţi puţini şi umili? Fiţi tari şi-ncrezători.
Voi nu pe altă cale, ci numai prin credinţă
putea-veţi pân’ la capăt să fiţi biruitori!

Copii ai Rugăciunii, popor de biruinţă,
supuşi fiţi ca şi Domnul şi blânzi ca nişte miei,
slăvită-i rugăciunea făcută-n umilinţă
puternică-i aceasta! Voi fiţi copii ai ei!

Copii ai Mărturiei, popor de biruinţă,
voi numai cât vesti-veţi pe Domnul veţi trăi
şi veţi pieri în clipa când slaba nevoinţă
s-ar ruşina sau teme de El a mai grăi.

Copii ai Înfrăţirii, popor de biruinţă,
uniţi-vă-ntr-un suflet, o inimă având,
să-L aşteptaţi pe Domnul şi-a Lui făgăduinţă,
căci doar atunci staţi bine,
când sunteţi într-un gând!

tuturor sfintilorZiua de 1 septembrie are o semnificaţie deosebită pentru creştinii ortodocşi, fiind începutul anului nou bisericesc.
Obiceiul calculării anului eclezial, numit şi Indiction, începând cu prima zi de toamnă vine din Antichitate. După tradiţia moştenită din Vechiul Testament, 1 septembrie este ziua în care a început crearea lumii şi, în acelaşi timp, momentul în care Mântuitorul a început propovăduirea Evangheliei Sale.
Praznicul Anului Nou bisericesc s-a aşezat de către Sfinţii Părinţi la Sinodul I de la Niceea, cînd marele împărat Constantin, biruind pe Maxenţiu prigonitorul, a înnoit şi a luminat toată lumea cu dreapta credinţă, dezrădăcinînd praznicele păgîneşti. Astfel a izbăvit pe creştini de jugul greu al persecuţiilor, schimbînd înţelesul vechi al Indictionului.
Sfinţii Părinţi au rînduit să se prăznuiască Anul Nou bisericesc ca un început al mântuirii creştinilor, aducîndu-ne aminte de intrarea lui Hristos în mijlocul adunării evreilor şi de vestirea din cartea lui Isaia a “anului Domnului bine primit”. Aşadar, nu prăznuim praznicul Legii Vechi în prima zi a lunii septembrie, ci prăznuim intrarea Domnului, cînd singur dătătorul Legii S-a arătat pe Sine lumii, pogorîndu-Se din cele de sus şi purtînd în Sine pe Duhul Tatălui.

În continuare: sursa aici

Sf Acoperamantul Maicii Domnului 01Potrivit tradiţiei, Apostolul Toma, nefiind prezent la înmormântarea Maicii Domnului, a primit Sfântul Brâu ca dovadă a învierii şi înălţării ei cu trupul la cer. Acesta a fost ţesut de Maica Domnului din păr de cămilă. Până în secolul al IV-lea, Brâul s-a păstrat la Ierusalim. Arcadie, fiul împăratului Teodosie cel Mare (379-395), aduce Cinstitul Brâu la Constantinopol în 395.
În sec. al X-lea, în urma vindecării sale miraculoase, împărăteasa Zoe, soţia lui Leon cel Înţelept, a brodat Brâul cu fir de aur şi l-a reaşezat în racla dăruită de împăratul Arcadie. Evenimentul reaşezării Brâului în raclă este pomenit, în calendarul ortodox, la 31 august.
Mai târziu, în secolul al XIII-lea, trimişii regelui bulgar Ioniţă Caloian iau Brâul de la Constantinopol. În secolul XIV, cneazul sârb Lazar I (1372-1389) dăruieşte Brâul mănăstirii Vatoped, din Muntele Athos. După cercetările altora, acest Brâu a fost dăruit mănăstirii de împăratul bizantin Ioan Cantacuzino (1347-1355).
Între anii 1512 şi 1520, domnitorul Tării Româneşti, Neagoe Basarab, a înnoit încinta mănăstirii Vatoped şi a construit un paraclis cu hramul „Brâul Maicii Domnului”. Acesta a fost reparat în 1794 tot cu ajutoare româneşti, iar în secolul al XIX-lea România a dăruit paraclisului o nouă catapeteasmă. | Continuare »

VindecareaDemonizatului2Sfântul Ioan Gură de Aur

 Scriptura ni-l arată pe acest om foarte slab în credinţă. Din multe fapte se vede aceasta: din cele spuse de Hristos: „Toate sunt cu putinţă celui ce crede“; din cele spuse chiar de cel care a venit la Hristos: „Ajută necredinţei mele!“; din porunca dată de Hristos demonului ca să nu mai intre în fiul lui; şi în sfârşit din cele spuse de om lui Hristos: „Dacă poţi!“
Aş putea fi însă întrebat:
– Dar dacă necredinţa aceluia a fost de vină că ucenicii n-au scos demonul din fiul lui, pentru ce Hristos îi mai învinuieşte?
– Ca să le arate că pot vindeca întotdeauna, chiar fără credinţa celor ce se apropie de ei. După cum de multe ori a fost de ajuns credinţa celui ce cerea pentru a dobândi cererea chiar de la sfinţi mai mici, tot aşa de multe ori a fost de ajuns numai puterea sfinţilor pentru săvârşirea unei minuni, chiar dacă nu credeau cei care veneau la ei. Amândouă aceste cazuri se văd în Sfintele Scripturi. Corneliu şi cei din casa lui au atras harul Duhului numai prin credinţa lor. Pe vremea lui Elisei însă un mort a înviat fără să creadă cineva. Cei care au aruncat mortul în groapa lui Elisei, l-au aruncat fără nici o socoteală şi la întâmplare, nu din credinţă, ci de teamă; temându-se de tâlhari, au aruncat mortul în groapă şi au fugit; iar mortul a înviat numai prin puterea sfântului trup al lui Elisei. De aici se vede că şi unii din ucenici erau slabi în credinţă, dar nu toţi. Stâlpii nu erau acolo. | Continuare »

„Până când vă voi răbda pe voi?”

Sf. Luca al Crimeii

Domnul Iisus Hristos S-a pogorât de pe Muntele Taborului după ce a arătat lumii prin ucenicii Săi aleşi Lumina cerească.
O, cât ar fi vrut El ca această lumină să lumineze în lume, ca oamenii s-o primească în inimile lor, ca toate popoarele să meargă pe calea luminată de lumina Lui cerească!
S-a pogorât de pe munte în mulţimea de oameni, gălăgioasă şi plină de dispute; şi duhul cotidian, neschimbat al mulţimii I-a atins inima. S-a apropiat de El tatăl unui copil demonizat. L-a rugat doar de vindecare – nu închinarea în faţa Fiului lui Dumnezeu, nu dragostea faţă de Mântuitorul lumii l-a adus pe el aici, ci doar dorinţa de a primi vindecare trupească de la Doctorul -Făcător de minuni.
Domnul Şi-a amintit de poporul săturat de El în pustie cu pâine şi de poporul grosolan şi trupesc, căruia i-a spus:Voi Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni,ci pentru că aţi mâncat şi v-aţi săturat.
Şi au ieşit din inima Lui cuvinte amare: O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi, până când vă voi răbda pe voi? | Continuare »

RECUNOŞTINŢĂ, DOAMNE – Traian Dorz

Însemnatatea postului în privinta duhurilor cazute – Sfântul Ignatie Briancianinov

NU-I NIMENI MAI DATOR– Traian Dorz

RUGĂCIUNEA ŞI MULŢUMIREA – Traian Dorz

„Până când vă voi răbda pe voi?” – Sfântul Luca al Crimeii

…Nebuni… slabi… şi dispreţuiţi – Traian Dorz., Meditaţii la Apostolul Duminicii

Suflet chinuit – Traian Dorz

Tămăduirea fiului lunatic – Sf. Ioan Gura de Aur

Eram copil – Traian Dorz

Vindecarea lunaticului – Pr. Constantin Galeriu

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

TDorz1…Nebuni… slabi… şi dispreţuiţi
Noi suntem nebuni pentru Hristos, voi înţelepţi… Noi slabi, voi tari… Voi puşi în cinste, noi dispreţuiţi…
Iată la ce stare ajung, până la urmă, slujitorii lui Hristos şi aleşii Săi… să fie de batjocura şi de dispreţul celor pe care ei înşişi i-au născut în Evanghelie şi i-au crescut cu cuvântul, cu lacrimile, cu jertfele, cu primejdiile şi cu suferinţele lor.
Iată soarta părinţilor care, după ce şi-au născut copiii cu suferinţă şi i-au crescut cu greutăţi şi primejdii, au ajuns să fie judecaţi, ocărâţi şi dispreţuiţi de înşişi aceşti copii.
Iată soarta apostolilor şi a trimişilor lui Dumnezeu, care, după ce au părăsit tot ce era şi pentru ei un drept şi un câştig pământesc (îşi părăsesc familia pentru chemarea Evangheliei,
îşi părăsesc rostul pe care şi ei aveau dreptul să şi-l aibă, cum şi-l au toţi ceilalţi oameni…
renunţă la ceea ce era şi pentru ei o bucurie sau o parte de viaţă cum este şi pentru alţii…),
iau toiagul căutării altora, grija mântuirii altora, povara îndrumării altora…

Iar după ce şi-au cheltuit toată viaţa în munca nerăsplătită decât cu foame, cu lipsuri, cu bătăi şi cu ocări,
după ce trezesc suflete din păcat, le aduc la lumină, le hrănesc cu lacrimile lor, cu nopţile lor nedormite, cu drumurile lor istovitoare, cu primejdii de moarte la fiecare pas, cu sudoarea şi cu sângele vieţii lor sacrificate, ajung judecaţi, dispreţuiţi şi părăsiţi chiar de către cei pentru care ei au îndurat pe toate acestea. | Continuare »

6-schimbarea-la-fataAm fost un ceas pe munte, trăind aceste stări
ce sunt numai cu Domnul şi-n veşnicele-I zări,
când îngerii-n tăcere îngenunchează jos
şi Moise şi Ilie spun taine cu Hristos.

Şi-acum vin iar în valea unde-am lăsat un ceas
povara şi purtarea mulţimii fără glas,
ca iarăşi să-mi iau crucea şi, cu privirea-n jos,
să-mi urc spre ispăşire calvarul cu Hristos.

Ce liniştit întâmpini sfârşitul răstignit
când mergi spre el cu nimbul Taborului suit!
Ce ’naltă-i cununia cu rugul luminos
când crucea-ţi este-o slavă alături de Hristos!


Schimbarea_la_fata_Saliste7. Înainte de cădere, omul nu era carnivor.

Tu îl aşezaseşi în grădina Edenului ca să o lucreze şi să o păzească.

8. Atunci omul se hrănea cu soare şi cu rouă, ca florile câmpului,

9. se înveşmânta cu lumina ca şi cu o haină, precum cerul Tău şi al lui,

10. se desfăta cu miresme şi culori, ca dimineaţa,
şi se îmbăia în cântări şi în dragoste, ca seninul.

11. Chipul lui era din lumină şi frumuseţea lui, din neprihănire.
De aceea umbla cu Dumnezeu pururea, ca printr-o răcoare, ca printr-o dimineaţă, ca printr-o tinereţe eternă.

12. Şi niciodată nu s-a văzut gol, pentru că lumina era veşmântul lui; un veşmânt de care nu se dezbrăca niciodată.

13. Fiindcă acest veşmânt nu are nevoie să fie spălat, pentru că el nu se poate întina,
nici nu se poate învechi,
nici nu se poate rupe, niciodată.
Ci numai se poate pierde.

14. Înainte de ispitire, cei doi erau unul şi una.
Cele două părţi ale omului erau ca şi cum n-ar fi fost despărţite.
Erau tot ca şi înainte de primul lor somn.
15. Ci ispita i-a despărţit.
Păcatul i-a dezbrăcat de veşmântul luminii.

16. Iar ei s-au pomenit atunci şi goi, şi vrăjmaşi.

17. Căderea i-a făcut doritori şi datornici cărnii
– precum şi pe mine!

18. O Dumnezeul meu cel minunat, unde m-am prăbuşit eu din primul meu Eden, cu amândouă părţile mele?

19. Ce minunat era când nu cunoscusem decât florile şi roua,
când nu-mi văzusem încă goliciunea,
ci numai lumina. | Continuare »

Predică la duminica a VII-a după Rusalii

Sfântul Nicolae Velimirovici

Un lac fără apă mai poate fi numit lac? Nu; e mai degrabă un crater uscat. Un om fără Dumnezeu mai poate fi numit om? Nu; e mai degrabă un mormânt. După cum apa e tot ce-i mai de seamă dintr-un lac, tot așa Dumnezeu în om.
Dacă sufletul omului ar fi cu totul deschis către Dumnezeu (și acest lucru presupune închiderea către lume), omul acela s-ar întoarce la încântarea primordială a vederii lui Dumnezeu. Credința înseamnă, mai înainte de toate, amintirea acelei pierdute primordiale vederi a lui Dumnezeu, amintire rămasă întipărită în conștiință. După întunecimea Gadarei, a viețuirii păgâne, unde Domnul nu a întâlnit nici un strop de credință la oameni – nici măcar după marea minune a vindecării celor doi îndrăciți – urmează, una după alta, câteva împrejurări când Hristos găsește mare credință la câte cineva. Hristos putea, cu un singur cuvânt al Său, să vindece într-o clipă toți bolnavii de pe pământ, spune înțeleptul Gură-de-Aur. Dar pentru ce? Ar fi însemnat să-i pună pe oameni pe aceeași treaptă cu necuvântătoarele, care sunt lipsite și de libera voință, și de libera alegere, și de scopuri mai înalte. Ar fi coborât oamenii, să zicem, la scara lunii și a stelelor, care sunt legate prin legi să strălucească; și la scara stâncilor, care sunt legiuite să stea și să cadă la poruncă; și a apelor din râuri, care curg după cum li s-a rânduit. Dar omul are înțelegere, el trebuie să facă de bunăvoie ceea ce creaturile necuvântătoare fac în virtutea legii puse lor: să fie credincioși lui Dumnezeu și să împlinească poruncile Lui. „Dumnezeu poruncește și sunt legată să-L ascult”, spune întreaga fire. „Dumnezeu poruncește și am datoria morală să-L ascult”, spune omul. Omul are alegerea; nu între două bunuri, ci între bine și rău. Daca alege binele, va fi prieten lui Dumnezeu și fiu in împărăția cea veșnică, și va fi deasupra firii. | Continuare »

CREDINŢA ŞI RUGĂCIUNEA

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de Botez de la Pechea  – 9 august 1986

Multe ar fi de spus… Am vrut să amintim la început Evanghelia zilei de astăzi (pentru că se poate zice acum că-i duminică). Avem la rând Evanghelia din Matei capitolul 9, începând cu versetul 27, până la versetul 35. Este vorba despre vindecarea a doi orbi. Am vrea s-o citim, pentru că vreau să rămână un gând de-aici în amintirea noastră. Că de multe ori mergem la sfânta biserică, ascultăm Sfânta Evanghelie, dar prea puţin ne rămâne nouă din adevărurile puse de Dumnezeu în versetele acestei Evanghelii – şi care ar trebui să ne fie nouă ca nişte stâlpi de foc şi să ne călăuzească în viaţă. Pentru că avem nevoie de tot ce ni se spune acolo, că de-aceea ni se spune: că noi avem nevoie să reţinem aceste lucruri.
Vom citi deci din Sfânta Evanghelie după Matei Evanghelia de mâine de la biserică. Şi vrem să stăruim asupra unui singur adevăr (că sunt ele sute de adevăruri aici!) care se leagă apoi cu alte trei probleme la care trebuie să medităm în chip deosebit în zilele acestea.
„Când a plecat de acolo Iisus, s-au luat după El doi orbi care strigau şi ziceau: «Ai milă de noi, Fiul lui David!». După ce a intrat în casă, orbii au venit la El şi Iisus le-a zis: «Credeţi voi că Eu pot face lucrul acesta?». «Da, Doamne, au răspuns ei, credem!». Atunci S-a atins de ochii lor şi-a zis: «Facă-vi-se după credinţa voastră». Şi li s-au deschis ochii chiar în clipa aceea. Iisus le-a poruncit cu tot dinadinsul şi le-a zis: «Vedeţi, să nu ştie nimeni». Dar ei, cum au ieşit, au răspândit vestea despre El în tot ţinutul acela. Pe când plecau orbii aceştia, iată că au adus la Iisus un mut îndrăcit”.
De-un lucru foarte însemnat am dori să [ţinem seama]: în primul rând, Dumnezeu a vindecat doi oameni care erau într-o stare imposibil de vindecat prin alte mijloace, decât prin puterea lui Dumnezeu. Şi această vindecare a fost răspunsul la rugăciune şi la credinţă. Două daruri mari le-a dat Dumnezeu acestor oameni: credinţa şi rugăciunea. Ei s-au dus la Hristos prin credinţă; şi au obţinut vindecarea prin rugăciune. | Continuare »

Într-o atmosferă deosebit de calmă și de caldă, ne-am întâlnit din nou pe colina Băncenilor, pe urme de sfinți.
E singurul loc unde Oastea Domnului mai păstrează curată și neamestecată îmvățătura de la înaintașii ei. Și  noi, românii cei puțini rămași pe linia neamestecată de duhul eretic al ecumenismului, de aici ne-am încărcat sufletele cu mult drag și cu multă nădejde în mila lui Dumnezeu pentru tot ce va fi să vină, pentru tot ce va fi să ducem, într-o țară în care niciun ierarh nu vede eretic ecumenismul. Și roadele amare ale acestui fapt se văd prin toate „Untold“-urile de pe plaiurile țării…

Postăm mai jos vorbirea Vlădicăi Longhin, în nădejdea că va mângâia și pe alții, așa cum ne-a alinat sufletele noastre.