JERTFĂ ŞI ÎNĂLŢARE

Traian Dorz, din  LOCURILE NOASTRE SFINTE

Totul este profetic şi divin aici. Drumul Eroilor până la Scara Îngerilor are un urcuş continuu. Pe tot acest drum sunt presărate lupte, înfrângeri, ocolişuri, piedici, lacrimi, sudori şi sânge – dar fiecare dintre acestea au un rost, un scop, un rod nemuritor.
Pe acest drum de foc nu pot merge şi nu-l pot sfârşi decât eroii, profeţii şi martirii. Drumul însuşi le conferă acelora ce-l urcă până la sfârşit aceste nume şi aceste cununi nemuritoare.

Ce mult seamănă Coloana Infinitului de la Târgu-Jiu cu scara îngerilor de la Genesa 28, 12! De fapt, ea este aceeaşi, numai că primele cincisprezece trepte se văd şi jumătate din a şaisprezecea. Celelalte nu se mai văd de jos în sus, ci numai de Sus în jos. Dacă n-ar fi decât cele ce se văd de jos, ea ar fi o scară finită. Dar nu, ci ea continuă. Însă de la jumătatea aceasta în sus ea nu se mai vede decât cu ochii sufletului.
Eroii, profeţii şi martirii ce urcă pe ea sunt oameni până la această jumătate văzută. De acolo ei devin îngeri şi urcă în alt fel, precum este scris la Marcu 12, 25. De la acest tainic punct, oamenii devenind îngeri, trec hotarul nevăzut, intrând în Cer prin Arcul de Triumf al Eternităţii.
Cei ce se coboară din Cer, pentru a deveni aici pe pământ eroi, profeţi şi martiri, până acolo sunt îngeri, dar de acolo încoace ei devin oameni, pentru a-şi împlini aici timpul şi slujba omenească pentru care au fost trimişi. Apoi se întorc înapoi în cer tot aşa. | Continuare »

„Atunci Pilat a luat pe Iisus şi a pus să-L bată.“ (Ioan 19, 1)

În chinuirea lui Iisus, după marele preot, urmează acum marele dregător. După puterea religioasă, urmează puterea lumească. După neamul Său, urmează străinii.
Aceste două tabere, veşnic dezbinate între ele, în nici o privinţă nu se pot împăca şi uni; numai în ura împotriva lui Hristos se unesc. În ura contra lui Iisus se pot înţelege toţi cei răi, se pot ajuta între ei şi se pot completa cu o plăcere blestemată şi cu o grabă criminală toţi. De aceea vinovăţia lor este aceeaşi. Şi răsplata o vor împărţi la fel.
Pilat a pus să-L bată pe Iisus. Acest judecător nelegiuit, care spusese cu câteva clipe mai ’nainte că nu găseşte nici o vină în El, care se încredinţase că Omul din faţa lui este un om drept, care ştia bine ce nelegiuiţi şi ce vicleni erau pârâşii Lui, care era convins de partea Cui este dreptatea, – pune totuşi să-L bată pe Iisus… să-L bată ca pe un ucigaş, ca pe un tâlhar, ca pe un rău-făcător vrednic de ruşine şi de pedeapsă publică.
Marele preot pusese aprozii lui să-L bată pe Iisus, înjosindu-L şi dispreţuindu-L în numele autorităţii religioase. Acum Pilat pune soldaţii săi să-L bată pe Iisus, înjosindu-L în numele autorităţii civile, lumeşti.
Capii celor două autorităţi Îl înjosesc şi-L nedreptăţesc pe Iisus în faţa Legii lor şi în numele acestor Legi. În mâinile celor dintâi, Legea lui Dumnezeu devine legea ucigaşilor. Iar în mâinile celorlalţi, legea Dreptăţii devenise legea bunului plac. Când astfel de legi sunt la putere şi astfel de judecători stau în fruntea lor, vai de cei nevinovaţi care trebuie să ajungă să fie judecaţi de ei.
Vai de cei nevinovaţi care îşi pierd libertatea sau dreptatea, sau lumina şi ajung să le aştepte de la aceştia. Vai de toţi acei oameni a căror libertate, dreptate şi lumină depind de astfel de „luminători“, de astfel de stăpâni. Numai moartea sau minunea îi mai poate salva.
| Continuare »

TRAIAN DORZ, din LOCURILE NOASTRE SFINTE

Precum muntele, tot aşa şi clopotul ne vorbeşte despre Cer şi Viitor; şi precum Istoria, tot aşa şi piatra ne vorbeşte despre Trecut, despre Eternitate.
Piatra şi clopotul ne cheamă la Putna, la Cozia, la Alba Iulia – şi ne vorbesc despre Ştefan, despre Mircea, despre Horea. Cândva, din aceste locuri ne vorbeau ei, eroii şi profeţii noştri, ne mărturiseau ei, martirii şi jertfa lor. Atunci nu era nevoie să ne trezească clopot, să ne cheme flăcări, să ne strige pietre. Glasul lor răsuna mai înalt ca acestea, ardea mai fierbinte, tuna mai puternic. Răsunau munţii, se mişcau codrii, clocoteau văile. Şi toate inimile erau o singură inimă, toate braţele – un singur braţ, toate credinţele – o singură credinţă.

Acum avem nevoie de piatră şi clopot. Avem nevoie de munte şi de istorie. Avem mai mult ca oricând nevoie, fiecare dintre noi, să ne ducem cât mai des, să auzim, să simţim şi să ne pătrundem de graiul, de chemarea şi de avertismentul eroilor, profeţilor şi martirilor noştri, pe care ni le transmit ele.

Acolo sus pe înălţimi, rugăciunea şi trezirea noastră să-şi poată plânge slobod nevrednicia şi uitarea – şi cu toate mâinile să-L putem cuprinde pe Dumnezeul nostru, regăsindu-L iarăşi întreg, ca în vremea dragostei dintâi a noastră cu El şi a Lui cu noi.
Şi acolo jos, în colţuri şi umbre de ziduri şi chilii, lângă marile jertfe îngropate în ziduri şi sub lespezi, să putem pătrunde taina şi preţul existenţei noastre, prin înţelepciunea mântuitoare de suflet şi de neam.

Avem nevoie de graiul pietrei şi al clopotului, ca să ne străpungă nepăsarea şi să ne înspăimânte lenevia, să ne trezească lacrimile şi să ne învie sufletul prea uscat şi prea amorţit.

Veniţi să ascultăm la Putna cum strigă clopotele pe eroul credinţei noastre: «Ştefan-Ştefan, Ştefan-Ştefan…» Fără auz şi fără inimă trebuie să fie acela care, trecând pe acolo, nu simte şi nu înţelege ce strigă ele. Şi fără suflet trebuie să fie acela căruia nu-i dau lacrimile şi nu se cutremură de copleşitoarea măreţie a tot ce este viu şi etern în umbrele şi luminile din ziduri ori dintre ele, de graiul şi de tăcerile lor.

Avem nevoia cea mai mare, fiecare dintre noi, ca să ne lipim măcar din când în când fruntea de gratiile celulei lui Horea ori inima de Mausoleul eroilor de la Mărăşeşti. Să ne prosternăm zdrobiţi pe lespezile sau brazdele unde s-a vărsat sângele lor fierbinte şi nevinovat pentru răscumpărarea libertăţii de care ne bucurăm noi acum. Ei au fost răstigniţi şi sfârtecaţi pe crucea şi roata acestor Golgote pentru Credinţă şi pentru neam. Pentru iubire şi pentru dreptate. | Continuare »

coloana-infinitului-din-tg-jiuTraian Dorz, Locurile noastre sfinte

…Prin câte lupte şi primejdii a trecut, în lunga sa istorie milenară, poporul lui Dumnezeu, dar oricât de multe înfrângeri şi prăbuşiri a avut el în decursul vremurilor, Dumnezeu a fost totdeauna cu el şi, până la urmă, din toate l-a scos biruitor şi toate au avut un sfârşit frumos.

Nici o carte din lume, ca Biblia, n-a avut atâtea împotriviri şi atâţia vrăjmaşi. Tot aşa şi Biserica – Mireasa lui Hristos, ea, Trupul Său cel tainic… Nici o altă lucrare, nici o altă Idee şi nici o altă Cale din lumea asta n-a avut de-a lungul veacurilor de înfruntat atâţia potrivnici şi prigonitori ca aceste sfinte şi unice valori ale cerului şi ale pământului acestuia. Şi, cu toate acestea, iată că din toate veacurile şi din toate confruntările îndurate ele au ieşit biruitoare. Mai curăţite încă şi mai frumoase de fiecare dată, pentru că aurul etern şi sfânt din ele cu cât a fost trecut prin mai multe cuptoare, cu atâta s-a făcut mai scump şi mai strălucitor. Dumnezeul Cel Etern Care le-a creat a fost în mijlocul lor şi prin puterea Sa eternă le-a asigurat eternitatea lor. Lucrarea adevărată şi vie a lui Hristos şi lucrările adevărate şi vii, inspirate şi create prin Duhul Său şi prin voia Sa, care Îl au pe El în ele şi cărora El le dă ceva din Eternitatea Sa, după cum au avut împotriviri şi lupte în trecut, – vor avea, desigur, şi în viitor mereu astfel de încercări, de lupte şi de împotriviri. Aşa a fost totdeauna, dar nu va fi pe totdeauna. Vine Domnul nostru Iisus Biruitorul! El este Biruitorul Veacurilor, Biruitorul Istoriei, Biruitorul Evenimentelor, Biruitorul Ultim şi Etern… Şi El va dărui biruinţa Lui – ultima şi eterna Lui biruinţă – şi Bisericii Sale, şi Cuvântului Său, şi Lucrării Adevărului, tuturor lucrărilor născute şi sfinţite prin acest Adevăr. Bisericuţele noastre, Biblia noastră, troiţele noastre, ruinele noastre sfinte – şi tot ce are semnul cel adevărat şi sfânt al lui Dumnezeu din credinţa noastră, din istoria noastră, din fiinţa noastră şi a neamului nostru – vor ieşi din veacurile acestea spre veacurile veşnice strălucind nemuritoare prin Hristos şi pentru El. Supravieţuirea lor până astăzi este o dovadă fericită despre acest mare şi frumos sfârşit. Pentru că tot ceea ce a început prin Hristos şi a continuat veşnic prin El a avut şi va avea veşnic un sfârşit frumos. Toate acestea sunt infinite ca şi Coloana Infinită, ca şi Scara Îngerilor, ca şi Cel de la Începutul şi de la Sfârşitul tuturor acestora, Care le garantează infinitatea lor. Finalul lor este Infinit, iar infinitul este în Dumnezeul cel Frumos, Iubitor şi Desăvârşit. Să gândim profund şi fericiţi la acest Adevăr când stăm sau trecem printre locurile noastre sfinte care sunt peste tot, lângă noi toţi. Şi totdeauna.

Traian Dorz, din Mărgăritarul ascuns

cop-Margaritar1. La capătul timpului nu ne mai rămân decât amintirile scumpe, jertfele iubirii şi mulţumirea binefacerilor; pe toate celelalte le pierdem sau le uităm pe totdeauna.

2. Iubire, numai tu afli totdeauna ceva să lauzi, ceva să dai, ceva să mângâi, ceva să înfrumuseţezi, ceva să dezvinovăţeşti, ceva să înalţi. Iubire, numai tu poţi ceea ce nimeni altcineva nu poate, ştii ceea ce nimeni altcineva nu ştie, ierţi ceea ce nimeni altcineva nu poate ierta şi birui ceea ce nici o altă putere din lume nu poate birui.

3. Nu te uita niciodată înapoi decât pentru a şti să vezi mai bine înaintea ta, nu te odihni niciodată decât pentru a-ţi relua şi mai harnic munca ta şi nu te opri decât pentru a te arunca şi mai cu avânt înainte. Până ce vei ajunge la Ţinta fericită a mântuirii tale. Atunci să stai.

4. Doamne Iisuse, Soţul şi Mântuitorul Scump al inimii mele, binecuvântată este Taina cerească ce ne-a unit, făcându-ne pentru totdeauna unul: Butuc şi mlădiţă, Trunchi şi ram, astfel că rădăcinile noastre se împletesc sub pământ, iar mugurii noştri sub cer.
Seva Ta se ridică în roadele mele, iar respiraţia rugăciunii mele se coboară în inima Ta. Binecuvântare veşnică Tainei care a făcut această desăvârşită părtăşie!

5. Să nu regreţi niciodată bunele hotărâri, oricât de repede le-ai luat aici, chiar când ele cer un preţ greu. Greul lor trece, dar bunele hotărâri care te-au dus la făptuirea binelui rămân asigurări spre o răsplată netre­cătoare.

| Continuare »

Cetăţile ne vorbesc despre asupritori, lanţurile ne vorbesc despre asupriţi… Şi unele şi altele au fost inventate de marii tirani ai vremii: cetăţile pentru stăpâni, iar lanţurile pentru robi.
Poate că nicăieri, ca la Alba Iulia, în Ardeal, nu se poate vedea mai bine acest cumplit şi vinovat adevăr. Uriaşa cetate construită cu trufie şi ură de către marii asupritori acum aproape trei sute de ani în urmă – şi care îşi întinde zidurile pe o suprafaţă de şaptezeci hectare de pământ – te înfioară în grozăvia ei.
Ce siguranţă şi trufie dovedeşte ea că aveau atunci tiranii şi lacomii ei stăpâni! Ce veşnică li se părea lor că le va fi domnia în ea! Şi cum i-a prăbuşit Dumnezeu pe veşnicie când li s-a umplut măsura nedreptăţilor – şi n-au mai trebuit răbdaţi!
Dintre cele patru porţi mari pe care le avea la început, au mai rămas până astăzi trei. Deasupra celei de a treia porţi – cea din imaginea de mai sus – se mai poate vedea şi astăzi celula întunecată, fioroasă şi îngustă, cu butucii ei de fier şi cu lanţurile groase, în care a zăcut legat de mâini şi de picioare, cu obezi nituite cu ciocanul pe nicovală, două luni de iarnă geroasă, din decembrie 1784 până în februarie 1785, martirul Horea; şi în alt loc cei doi soţi ai săi, Cloşca şi Crişan.

Aceştia trei dintre cei mai mari asupriţi de către tiranii lumii au fost poate cei mai sfâşiaţi martiri ai neamului şi ai credinţei noastre… Cei care ne vorbesc cel mai zguduitor şi pe care nu trebuie să-i uităm niciodată.
Până la cumplita celulă a lui Horea – zidită în vârful marii porţi, sub soclul statuii-călare a împăratului de atunci al Austriei – trebuie să urci zeci de trepte de piatră printr-un coridor de ziduri prin care martirii vor fi fost împinşi şi împunşi din spate cu săbii şi lănci, iar din faţă traşi şi smuciţi cu lanţuri şi lovituri de către călăii lor şi slugile acestora. Ca pe o cale a calvarului, până la Golgota lor şi a soţilor lor: Dealul Furcilor, din vârful acestor schingiuiri. | Continuare »

Sfântul Andrei Criteanu (660-740 sau 726) este considerat de unii comentatori patristici „ctitorul canonului bisericesc“. El este autorul a numeroase cuvântări, idiomele, stihiri, irmoase şi canoane. Canonul de pocăinţă al Sfântului Andrei Criteanu este cel mai reprezentativ. El este scris la maturitate când, privind în urmă, crede de cuviinţă să-şi aducă în faţa lui Dumnezeu tot ceea ce nu va fi fost după voia Lui, spre curăţire prin pocăinţă. Textul canonului are 250 de strofe şi se află în cadrul utreniei de joi, săptămâna a cincea a Postului Mare.
Alcătuit cu multă măiestrie, canonul pătrunde în cele mai adânci temniţe ale patimilor, pentru a slobozi de acolo sufletul rănit de păcat. O dată cu stihurile, cel care se pocăieşte trece de la plânsul amar pentru mulţimea păcatelor la alinul pe care-l aduce acesta conştiinţei rănite de vină, apoi spre nădejdea mântuirii care, tot crescând, odrăsleşte curaj şi nădejde în inima zdrobită şi atinge floarea dragostei înflăcărate pentru Dumnezeu, singura care aduce adevărata mireasmă a deplinei îndreptări şi iertări. Singura care ajunge la Dumnezeu.
Canonul este alcătuit din nouă cântări, care încep cu câteva stihiri prezintând diferitele teme ale acestora şi care dovedesc o similitudine cu odele biblice, şi sfârşesc cu alte două stihiri de mare importanţă dogmatică: una închinată Sfintei Treimi, iar cealaltă Prea Curatei Născătoare de Dumnezeu.
Plin de lirism şi elemente poetice, Canonul cel Mare se prezintă nu numai ca un „monument“ de pocăinţă, dar şi de artă poetică. Descrierile vii, comparaţiile grăitoare, mulţimea epitetelor, | Continuare »

Traian Dorz, din «Cărarea tinereţii curate», cap. Tânărul în nenorocire

… Când trebuie să vină vremea şi lucrarea nenorocirii în viaţa omului sau a unui popor sau a unei generaţii, nimeni nu o mai poate împiedica, nici ocoli.
Ea vine ca urmare a unui şir de ani şi de fapte, a căror curăţire, îndreptare, răsplată sau limpezire numai ea o poate face.
Atunci înţeleptul şi nevinovatul şi curajosul, trebuie să răzbească înainte cu încrâncenare, neabătut de la drumul cel bun, prin rugăciune, prin răbdare, printr-o puternică încleştare de Hristos. Ca în ceasul cumplitelor furtuni şi uragane dezlănţuite.
Daniel – şi cei trei tovarăşi ai lui, Anania, Azaria şi Mişael – erau patru tineri credincioşi peste care a venit nenorocirea înfrângerii şi robiei poporului lor (Dan.1, 6).
Dar cine este credincios adevărat acasă la el, acela este şi mai credincios când ajunge departe de casa lui.
Şi cine s-a alipit de Hristos când i-a fost bine, acela se alipeşte şi mai mult de EI atunci când ajunge la greu. Aşa a fost cu Daniel şi cu ceilalţi trei credincioşi. Din multa credinţă şi sfinţenie în care trăiau în familiile lor, ei au ajuns la şi mai multă, acolo departe, duşi în surghiunul lor. În surghiunul lor…
Cuviincioşi, dar hotărâţi, ei şi-au spus şi şi-au ţinut încredinţările lor cu orice preţ şi în orice vreme.
Om al rugăciunii, tânărul Daniel n-a renunţat la rugăciunea sa nici atunci când, descoperit, el era ameninţat cu cea mai cumplită moarte. Nenorocirea în care ajunsese l-a făcut şi mai hotărât în credinţa şi dragostea sa faţă de Dumnezeul său. | Continuare »

Traian Dorz

O, suflete al meu, iată, priveşte la Crucea Mântuitoare a Domnului tău Iisus Hristos, de pe Golgota pătimirii Lui, priveşte la Sângele Lui Scump, priveşte la lacrimile Lui pentru tine şi mântuirea ta! Apoi priveşte la tot ce ţi a făcut dragostea Lui, neîncetat, până astăzi…
…şi apoi vezi şi spune, şi simte, dacă vei putea bănui măcar vreodată cât de mult te a putut şi te poate El iubi pe tine?
Apoi adu ţi aminte de toată răbdarea care a avut o Domnul faţă de tine, de toată mila şi bunătatea, şi grija Lui pe care ţi le a arătat… …şi, după toate acestea, ruşinează te cât de puţin L ai iubit tu pe El şi cât de netrebnic te ai arătat tu faţă de El prin multe din purtările tale de până astăzi. O, suflete al meu, fii cel puţin de acum înainte mai vrednic de marea Lui iubire.
Încrederea noastră în Puterea lui Dumnezeu şi în minunile acestei puteri trebuie să fie fără de margini. Fiindcă El poate totul! Lui Dumnezeu toate lucrurile fiindu I cu putinţă, trebuie să fim deplin încredinţaţi că tot ce I cerem noi El poate să facă şi că nimic nu este pentru El cu neputinţă.
Desigur că Dumnezeu este totul… Dar El fără credinţa noastră nu poate să facă nimic. De aceea, unde nu se găseşte nici credinţă, nu se întâmplă nici minuni (Mt 13, 58; Mc 6, 5-6). Dar credinţa noastră trebuie să fie, în fiecare caz, neapărat tot atât de mare cât de mare este minunea pe care I o cerem Domnului să o facă. Dacă e mai mică, ce să mai aşteptăm să primim?
Desigur că Domnul are puterea să împiedice, ca să nu se întâmple atâtea nenorociri, de care ochii noştri se îngrozesc şi inima noastră se cutremură! Dar toate acestea se întâmplă pentru că acolo unde ele au loc Dumnezeu nu este chemat deloc. Sau nu este chemat la timp. Căci numai Dumnezeu poate lucra acolo unde este nevoie să fie împiedicat un rău. Sau să fie alungat după ce s a aşezat acolo. | Continuare »

Traian Dorz, «Lupta cea bună»

…Nu este de-ajuns numai conţinutul fără formă, după cum nici forma fără conţinut. Forma adevereşte conţinutul, iar conţinutul dă valoare formei.Numai înţelesul duhovnicesc, fără cel material, nu‑i de-ajuns. După cum nici înţelesul material, fără cel duhovnicesc… Sufletul cel nevăzut nu poate lucra fără trup, după cum şi trupul este mort fără sufletul său.

Nimeni nu poate tăgădui că Viul Cuvânt al lui Dumnezeu este cuprins în Cartea Bibliei. Nimeni nu poate spune că acest Cuvânt viu şi duhovnicesc este hârtie, carton, cerneală şi pânză, cum este Cartea Bibliei. Dar orice noţiune abstractă are una şi concretă. Orice înţeles nevăzut are şi unul văzut. Cuvântul lui Dumnezeu nu-i Cartea Bibliei, dar este în ea. Nimeni nu-l poate despărţi pe el de ea.

Cu adevărul Crucii este la fel. Înţelesul duhovnicesc al Crucii este Jertfa Răscumpărătoare a Domnului Iisus. Dar înţelesul acesta se materializează în forma ei văzută, după cum Cuvântul Cel nevăzut este în Biblia văzută. Nimeni nu poate despărţi aceste două jumătăţi ale aceluiaşi întreg. Oricine le desparte, dispreţuind-o pe una, păcătuieşte împotriva amândurora.
Noi, când eram neîntorşi la Dumnezeu, aveam o cruce fără Hristos. Abia când ne-am predat Domnului, hotărându-ne pentru El, am ajuns să avem nu o cruce goală ca până atunci, ci o Cruce cu Hristos. Crucea adevărată Îl are pe Hristos – după cum şi Hristosul adevărat are Cruce.
Nici Crucea fără Hristos n-are nici un folos în viaţa unui om, nici Hristos fără Cruce n-are nici un folos în viaţa unei Biserici. Cei care cinstesc un Hristos fără Cruce fac exact aceeaşi greşeală ca şi cei care cinstesc o cruce fără Hristos.
| Continuare »

Crucea hotar

Crucea de pe Dealul Căpăţânii este dovada măreţei iubiri a lui Hristos. Este uşa deschisă larg omului de către Dumnezeu. Omul, din Eden, a căzut prizonier de război în mâinile diavolului şi numai ea, Crucea de pe Golgota, poate fi preţul răscumpărării Lui.
Aici, în faţa revărsării şuvoiului de iubire, cu faţa scăldată în lumina Răstignitului de pe Cruce, simţămintele nu încap în cuvinte. Înţelegem, întrezărirn doar, dorinţa arzătoara a lui Hristos de a găsi iubire în inima noastră. Înţelegem de asemenea menirea noastră pe acest pământ: pătrunşi adânc de tainicul înţeles al Răstignirii, să facem cunoscut tuturora iubirea cea fără măsură a lui Hristos. Iubirea care S-a dat pe Sine însăşi, nădăjduind că, astfel, făptura mâinilor Sale Îi va răspunde tot aşa. Iubirea care S-a aşezat pe Sine însăşi dea curmezişul în calea păcatului. Iubirea care S-a împărţit pe Sine în cele patru părţi ale pământului, răstignindu-Se şi unindu-ne astfel, prin braţele Crucii, pe noi cu noi şi, prin capătul de sus, pe care a stat rezemat capul sfânt, pe noi cu Dumnezeu Tatăl. Iar prin capătul îngropat în pământ, unindu-ne pe noi cu înaintaşii noştri, până la Adam. | Continuare »

Vlad Gheorghiu

Drag Iisus, cum ai devenit Tu Prietenul meu?
Ai aşteptat să Te cunosc şi să Te accept mai întâi? Sau aşa, dintr-o dată, de cum Te-am văzut?
Ştiam de la mama mea că Tu eşti Prietenul celor ce Te iubesc pe Tine. Dar nu ştiam cum anume să Te iubesc, cum anume să mi Te fac Prieten. Nici dacă eu aveam sau nu neapărată nevoie să Te iubesc sau să-mi fii Prieten.
Îmi linişteam dorul doar cu şuieratul tremurat al frunzelor de plopi, în suspinul înlăcrimatelor sălcii, în freamătul undelor. Sau mi-l aprindeam din izvorul zilei sau din aprinsul apus, mi-l creşteam o dată cu firul de iarbă şi mi-l legănam, prin luminişuri, pe sânul fraged al primăverii sau, toamna, pe mireasma gutuilor coapte. | Continuare »

La iezerul întâlnirilor noastre vin iară…
Arde inima mea ca para focului de dor. Şi nu-ndrăznesc să m-apropii. Am alergat aici ca puiul de căprioară spre nălţimi. Şi-acum, atât de aproape… m-am oprit. Mi-e teamă…
Nu, nu mi-e teamă. Mi-e dor. Mi-e atât de dor că n-am curaj să m-apropii. Nu-s frumoasă… Nu-s gătită pentru Tine. Am alergat, hainele mele sunt numai mărăcini şi marama mea s-a rupt, agăţându-se-ntr-o cracă… Am ascuns la piept o floare de câmp ca să Ţi-o aduc Ţie. Era proaspătă şi plină de rouă când am cules-o. Acum nu mai e tot aşa. Lujerul ei s-a frânt şi petalele s-au vestejit pe margini. Numai parfumul i-a mai rămas acelaşi. Dar nu-i prea puţin? Cum să m-apropii de fântâna unde m-aştepţi Tu?
Dar ce să fac dorului năvalnic să-l astâmpăr? Ce iute s-ar avânta spre Tine…
Dar parcă-l înzăvoară necreşterea mea, nepriceperea mea, neputinţa mea… şi îndoiala… Cum să-ndrăznesc către Tine când sunt atât de săracă? Inima mea e aproape pustie. Nici o podoabă n-am găsit s-o gătesc. Doar mireasma dorului meu puternic mai stăruie încă. Şi al florii de câmp cu lujerul | Continuare »

POEŢI ŞI VERSURI DIN ÎNCHISORILE COMUNISTE
Vlad Gheorghiu

Poporul nostru şi-a răscumpărat prin jertfă fiecare generaţie, încă de la formarea lui având sfinţi a căror moaşte ne-au dăinuit peste veacuri neamul şi credinţa. Chiar în vreme de răstrişte, când, o mie de ani, s-au tot zbătut unii să ne şteargă din istorie, sfinţii noştri români sunt atestări pe care nimeni nu le poate nega. Cu cât se dorea mai tare zdrobirea identităţii noastre ortodoxe, cu atât răsăreau mai mulţi vajnici apărători ai ei.
Pe lângă sfinţii români, canonizaţi deja, care au purtat temeluirea noastră ca neam creştin pe umerii martiriului lor şi care au răscumpărat cu jertfele lor ortodoxia neamului nostru, mai avem încă mulţi trăitori de ortodoxie pe care doar puţini îi ştiu: sfinţii închisorilor comuniste.
Lor şi poeziei în zeghe doresc să le aduc un pios omagiu, astăzi, de ziua Sfinţilor români.
Românul s-a născut poet. Poezia lui irumpe însă din suferinţa neamului. Doina şi balada specifice poporului de pe acest mirific picior de plai sunt unice tocmai pentru că izvorăsc din suspin, precum floarea de crin, a cărui mireasmă cu cât e mai zdrobită, cu atât devine mai puternică. Neamul românesc a trăit însă dintotdeauna suferinţa ca pe o biruinţă. Cântecul era victoria lui. Viersul aninat de coarda vibrândă sub degetele vreunui vituoz era şi este încă remediul aprigelor crize sociale sau morale prin care a trecut poporul nostru de-a lungul zbuciumatei sale istorii. | Continuare »

Vlad Gheorghiu

M-a întrebat cineva odată după ce criterii să-şi aleagă prietenii. Mi s-a părut atunci că trebuie gândit bine răspunsul, că oamenii sunt atât de diferiţi unul de altul, şi atât de multe lucruri pot lega pe oameni…
Şi totuşi… numai un singur lucru poate lega pe oameni într-o pietenie adevărată: Hristos.
Sunt prietenii de interes care ţin cât ţine interesul care le naşte. Sunt prietenii de plăceri, care ţin numai cât le întreţine cauza care le-a creat: plăcerea. Sunt prietenii de anturaj, care ţin atât cât trăieşti în mediul acela.
De aceste prietenii, fugi cât poţi. Multe duc la pierzare, uneori ireversibil. Câţi n-au plătit cu ratarea întregii lor vieţii, cu închisoare sau chiar cu moartea, prieteniile nepotrivite, anturajele nesănătoase!
Tu, tinere care doreşti mântuirea, chiar dacă abia ai pornit pe drumul desăvârşirii, probează-ţi prietenii după tiparele lui Hristos! | Continuare »

“Şi când s-au împlinit zilele curăţirii lor, după legea lui Moise, L-au adus pe Prunc la Ierusalim, ca să-L pună înaintea Domnului. Precum este scris în Legea Domnului, că orice întâi-născut de parte bărbătească să fie închinat Domnului. Şi să dea jertfă, precum s-a zis în Legea Domnului, o pereche de turturele sau doi pui de porumbel. Şi iată era un om în Ierusalim, cu numele Simeon; şi omul acesta era drept şi temător de Dumnezeu, aşteptând mângâierea lui Israel, şi Duhul Sfânt era asupra lui. Şi lui i se vestise de către Duhul Sfânt că nu va vedea moartea până ce nu va vedea pe Hristosul Domnului. Şi din îndemnul Duhului a venit la templu; şi când părinţii au adus înăuntru pe Pruncul Iisus, ca să facă pentru El după obiceiul Legii, El L-a primit în braţele sale şi a binecuvântat pe Dumnezeu şi a zis:
Acum slobozeşte pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace, Că ochii mei văzură mântuirea Ta, Pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, Lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel.
Iar Iosif şi mama Lui se mirau de ceea ce se vorbea despre Prunc. Şi i-a binecuvântat Simeon şi a zis către Maria, mama Lui: Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va stârni împotriviri. Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi. Şi era şi Ana proorociţa, fiica lui Fanuel, din seminţia lui Aşer, ajunsă la adânci bătrâneţe şi care trăise cu bărbatul ei şapte ani de la fecioria sa. Şi ea era văduvă, în vârstă de optzeci şi patru de ani, şi nu se depărta de templu, slujind noaptea şi ziua în post şi în rugăciuni. Şi venind ea în acel ceas, lăuda pe Dumnezeu şi vorbea despre Prunc tuturor celor ce aşteptau mântuire în Ierusalim.”

Sfântul şi Dreptul Simeon s-a născut cu 360 de ani înaintea Domnului nostru Iisus Hristos.
Între cei şaptezeci de înţelepţi ai lui Izrael pe care i-a numit Ptolomeu Filadelful, regele Egiptului, ca să traducă Vechiul Testament din limba ebraică în limba greacă, a fost ales şi Simeon, despre care Sf. Tradiţie spune că era „un înţelept şi iscusit întru dumnezeiasca Scriptură“.
| Continuare »

Legământul este un act unic şi sfânt.
Bineînţeles că aspectele legate de organizare depind de la caz la caz. E frumos să se poată potrivi şi acestea. Dar, cu siguranţă că, singuri sau la un loc cu alţii, etapele pe care trebuie să le respecte cei care depun legământ în faţa lui Dumnezeu în cadrul Oastei Domnului sunt aceleaşi. Ne-o spune un înaintaş peste cuvintele căruia un ostaş adevărat nu trece. Aceste etape sunt (Traian Dorz – Sărbătorile literare): Mărturisirea (Taina Pocăinţei), Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos şi rugăciunea de legământ către Dumnezeu.
Acesta credem că este modul corect de a depune un legământ. Şi aşa am dori să-l facem cu toţii.
Legământul de a-L urma pe Hristos în cadrul Oastei Domnului este un legământ unic şi sfânt prin care eu înţeleg să-i dăruiesc lui Hristos toată viaţa mea într-o perpetuă liturghie de după Liturghie, într-o ascultare şi o trăire profund creştină în toată ziua, nu numai duminica. Prin care înţeleg să permanentizez tot ceea ce învăţ la biserică duminica, nimic mai mult, dar nici mai puţin.
Nu înseamnă că dacă cineva nu pune legământ în cadrul Oastei Domnului nu se va mântui. Şi cel ce alege drumul monastic face un legământ cu Hristos. Şi, dacă cineva se căsătoreşte, nu se mai mântuieşte? Cine nu depune legământ de călugărie nu înseamnă că nu se mântuieşte, ci că nu poate fi niciodată călugăr. Aşa şi cu legământul de ostaş. Poţi să te mântuieşti prin Taina Pocăinţei care reactualizează Taina Botezului şi care este şi ea un legământ de rupere cu tot ce e păcat. Şi acesta aduce cu sine binecuvântările Duhului Sfânt. Dar acesta nu te face ostaş, în cadrul Oastei Domnului.

Oastea Domnului are un specific al ei, prin care omul, acceptându-l şi respectându-l, Îl poate descoperi pe Dumnezeu ca pe un prieten foarte apropiat, al lui personal, cu care se identifică şi în bucurie şi în suferinţă, cu care ară la acelaşi plug, cu care cântă şi plânge deopotrivă, în care se încrede cu o credinţă nestrămutată, care se lasă cu toate ale lui în Mâna iubitoare a lui Dumnezeu, în mila iertătoare a lui Hristos şi în grija călăuzitoare a Duhului Sfânt – într-un cadru frăţesc unde fraţii trăiesc într-o părtăşie iubitoare şi jertfitoare, care se dăruieşte pe sine din dragoste pentru aproapele, care împarte cu ceilalţi bucuria ei şi care-şi despovărează fratele de suferinţa lui, împărtăşindu-i durerea, care trece prin foc de dragul fraţilor pe care nu i-ar vinde chiar dacă ar plăti cu viaţa. Poate că tocmai aceasta este ceea ce ne-a ţinut de-a lungul „epocii de aur“ atât de aproape de Hristos şi pe noi unii de alţii. Specificul acesta al Lucrării Oastei Domnului: lacrimile şi dragostea, suferinţa şi iubirea. | Continuare »

de Vlad Gheorghiu

Colinda strabunaAş dori să fac o mărturisire şi un apel totodată către toţi tinerii, şi mai ales către tinerii ostaşi, faţă de care inima mea s-a alipit în mod deosebit.
Încă din copilărie, am tras multe învă­ţături frumoase despre ceea ce înseamnă specificul frumos şi curat al acestei minunate Lucrări de care m-am legat pentru totdeauna tocmai pentru că nu e de natură omenească.
Dar iată că acum ceea ce trăim noi nu seamănă cu ceea ce am înţeles eu că trebuie să facem, ca tineri ostaşi. Puţini mai sunt cei cu care să poţi discuta în duhul pe care l-am înţeles eu de la părinţii mei. Tot mai multe preocupări duhov­niceşti capătă substrat material, şi tot mai multe acţiuni specifice Oastei, care au avut odată un alt statut, acum prind iz de interes pământesc.
Eu am înţeles că trebuie să mă încred totdeauna în mâna lui Dumnezeu şi la bine, şi la greu. E drept că nevoile de astăzi sunt mul­te, dar cred că niciodată n-au fost nevoi mai puţine. Nu sunt mulţi ani de când ostaşii făceau multă bine­fa­cere deşi erau foarte săraci. Eu n-am văzut astăzi nici un tânăr ostaş desculţ sau cu hainele peticite. Cât de cât, fiecare are un anume nivel de trai. Şi totuşi nimeni nu se mulţu­meşte cu ceea ce i-a rânduit Dumne­zeu, dar să mai şi dea din ceea ce are sau chiar din ceea ce nu are.
Spune Psalmistul: N-am văzut pe credincioşii Lui cerşind pâine. | Continuare »

FIORI DE DOR

Autor: Maria BLĂJERIU

Fiori de dor134-FIORI-DE-DOR
tresar
în miez de noapte
când liniştea
adoarme
trudita cetate.
Obosit, drumul
îşi reazimă capul
pe stânca uitării,
iar colbul
acoperă durerea tăcută.

Mai este şi mâine o zi!
Curând,
zorii bucuriei
vor înflori
printre nori-arămii,
iar talpa
arsă de spini
şi de pietre,
se va răcori
prin iarba-nrourată,
pe cărări
împletite
cu raze de soare.

Departe,
în zare
va creşte Citadela –
Ierusalimul Ceresc
când spinii
şi dorul
îşi vor odihni
fruntea
la picioarele
Mielului,
în armonia de glasuri
ale răscumpăraţilor.