Nu s-a temut ILIE, proorocul, să se suie într-un car de  foc? – întrebă odată un învăţător pe elevii săi.
– Nu s-a temut, – răspunse copilul unui ostaş din Oastea  Domnului – pentru că în acel car îl chemase Dumnezeu şi Dumnezeu conducea carul.
Potrivit răspuns, pe care noi trebuie să-l completăm. Sfântul Ilie-proorocul s-a suit la cer într-un car de foc. Oare nu este şi lucrul acesta o minunată icoană pentru şcoala suferinţelor?
Cele mai multe suflete se ridică spre cer cu carul cel de foc al suferinţelor şi încercărilor. Înfricoşat este acest car, la vedere, dar trebuie să ne suim în el cu toată încrederea, pentru că, prin el, Domnul ne ridică la cer.

Preot IOSIF TRIFA, din 600 ISTORIOARE RELIGIOASE

Vasile Banielevici, Marginea – Bucovina

Mă tot întreabă oamenii de prin alte comune:
– Da’ nu cumva eşti venit din Rusia? Ai fost prizonier?

Iar eu le răspund:
– Da, am fost prizonier la Satana.
– Cum, măi, la Satana?
– Păi aşa, căci eu, prin Sfântul Botez, de mic, eram un fiu al lui Hristos. Dar, crescând cu anii, Satana tot s-a războit cu mine prin fel de fel de arme ca: beţia, curvia, sudalme, furturi, jocuri, cântece de-ale lui şi altele, şi apoi m-a biruit, căci n-am mai făcut voia Domnului, ci a lui Satana. Şi m-a dus departe, departe, tocmai în ţara pierzării şi am stat douăzeci şi cinci de ani prizonier la el. Şi-apoi, prin mila lui Hristos, am fugit de la el. Mi-a rupt Domnul lanţurile cu care eram legat. Şi, de atunci, caut să tot fug de el, făcând voia Domnului, ca nu cumva iar să mă ia prins; căci umblă ca un leu răcnind, căutând pe cine să prindă.“

Un învăţat neamţ a studiat viaţa viespilor şi a aflat un lucru interesant. Când o viespe află un fagur de miere sau altfel de dulceaţă, nu se apu-că să mănânce numai singură, ci face pe crainicul. Se duce şi dă de veste şi altor viespi şi le cheamă la înfruptare.
Să facem şi noi măcar atât cât fac aceste fiinţe sălbatice! Toţi cei ce am aflat dulceaţa Evangheliei să vestim şi altora această dulceaţă! Să strigăm pe toate drumurile cât de dulce este o viaţă trăită cu Domnul şi să-i chemăm şi pe alţii să guste din ea!

Preot IOSIF TRIFA, din 600 ISTORIOARE RELIGIOASE

vulpeaO vulpe văzu odată o grădină încărcată de toate bunătăţile. Dar grădina era apărată cu ziduri înalte, pe care vulpea nu le putea sări.
„Ce aş putea face să străbat în grădină?“ – se întreba vulpea. Umblând de jur-împrejurul zidului, dădu peste o gaură în zid, dar gaura era prea îngustă să se poată strecura prin ea. Tot gândindu-se şi judecându-se ce-i de făcut, vulpea îşi zise: „Ştiu ce voi face! Voi răbda foame câteva zile, voi slăbi şi voi încăpea prin gaură“.
Zis şi făcut. După trei zile de foame, vulpea se strecură prin gaură şi, ajungând la poame, se ospătă din belşug. Dar, după câteva zile, îşi aduse aminte că trebuie să iasă iar de aici, mai ales că sosise vremea culesului. Însă aici, un alt necaz: se îngrăşase de-a binelea şi nu mai încăpea pe gaură. Ce-i de făcut?
„Nu-i alt mod să scap de aici – îşi zise vulpea necăjită – decât să mă pun iarăşi pe foame şi răbdare, ca să slăbesc.“
Răbdă iar trei zile şi, slăbind, se strecură afară. Când se văzu scăpată, uitându-se spre grădina cu poame, zise:
„Frumoasă mai eşti tu, grădină şi dulci sunt poamele tale, dar ce folos am avut eu de ele? Cât am mâncat, atât am răbdat… Cum am intrat, aşa am ieşit…“.
Ce istorioară plină de înţeles! Aşa e şi cu noi. Cum am intrat în lumea aceasta, aşa vom şi ieşi din ea. Nimic nu vom putea duce cu noi.
Lume, lume, cât de dulci sunt poamele tale, dar ce folos ne rămâne nouă din ele!?

Preot IOSIF TRIFA, din 600 ISTORIOARE RELIGIOASE

Preot IOSIF TRIFA, din 600 ISTORIOARE RELIGIOASE

Mai săptămânile trecute, o doamnă din Bucureşti, din „cea mai bună familie“, şi-a pus capăt vieţii.
În cea mai bună familie era neînţelgere şi nefericire. Raportul poliţiei spunea că lângă moartă s-a aflat revolverul cu care îşi trăsese un glonţ în cap şi patruzeci de chei: cheile de la toate încăperile caselor.
Lipsea însă o cheie, pe care, dacă ar fi avut-o sinucigaşa, n-ar fi apucat calea lui Iuda: lipsea cheia credinţei în Dumnezeu. Dacă ar fi citit în Biblie, ar fi aflat această cheie, pentru că Biblia este o Carte plină de chei sufleteşti, care se potrivesc la orice împrejurări grele din viaţă. Nu este nici o stare sufletească pentru care să nu găseşti în Biblie o cheie potrivită, care îţi aduce mângâiere, întărire şi scăpare. De ar fi avut cheia aceasta, n-ar fi apucat calea pierzării; şi, desigur, nu devenea un „iad“ nici casa în care n-a mai putut sta. Ce folos de chei şi averi dacă nu-i credinţă în Dumnezeu?!

homer-odysseus-540x250Odiseu a fost un erou al vechilor greci. A luat şi el parte la războiul de la Troia, unde grecii i-au bătut pe troieni, după un război de zece ani. După gloriosul război, Odiseu a plecat spre casă cu oamenii lui. În drumul lor, pe mare şi uscat, au pribegit ani de zile, trecând prin fel de fel de primejdii.
Între altele, au trecut şi pe lângă primejdia cu insula sirenelor. Aceste sirene erau un fel de vâlve ale mărilor; nişte zâne încântătoare, care, prin cântecele lor vrăjite, ademeneau pe trecători, le furau voinţa, îi îmbătau cu un fel de beţie dulce care îi făcea să sară în valurile mării, unde îşi aflau moartea şi mormântul.
Ca să scape de primejdia aceasta, Odiseu a înfundat cu ceară urechile oamenilor săi, iar pe sine s-a legat strâns de catargul corabiei. Luptătorii lui n-auzeau ademenirile sirenelor. El le auzea, dar era legat de barcă. În felul acesta, au trecut teferi pe lângă insula cea vrăjită a morţii.
Un adânc înţeles creştinesc văd eu în această legendă. Un fel de insulă vrăjită a morţii este şi lumea aceasta cu „sirenele“ ei; cu desfătările şi amăgirile ei. Omul vâsleşte spre Patria Cerească, dar lumea îl amăgeşte cu „cântările“ şi desfătările ei. Lumea îi fură omului voinţa, îi fură mintea, îl îmbată cu plăcerile ei şi îl face să se arunce în valurile ei, în valurile pieirii sufleteşti şi trupeşti.
În faţa ispitei, Odiseu s-a legat strâns de catargul corabiei.
În faţa ispitei, leagă-te şi tu cu puterea Evangheliei! Leagă-te cu putere de catargul Evangheliei!
În faţa ispitei, oamenii lui Odiseu s-au făcut surzi, înfundându-şi urechile cu ceară.
Mut şi surd fă-te şi tu faţă de lume şi ispitele ei!
Câtă vreme însă, în loc să faci aşa, tu cauţi parcă anume „sirenele“, pe la cârciumi, petreceri, cinematografe şi alte desfătări lumeşti – cum crezi, dragul meu, că ai putea birui ispita?
Câtă vreme toate urechile tale, şi cele din carne şi cele din duh, sunt desfundate pentru lume, te miri că te biruie ispita şi lumea?

Părintele Iosif Trifa, 6oo de istorioare

Inger-44Ieromonah ARSENIE BOCA, CĂRAREA   ÎMPĂRĂŢIEI

În hrisoavele unui bătrân din Sfântul Munte, se găseşte întâmplarea următoare:
„Un slăbănog venise în Kapsala. Era bolnav de mai mulţi ani de zile şi-şi pierduse răbdarea. Slăbise cu sufletul şi, plângând, se ruga lui Dumnezeu să-i scurteze viaţa.
Un înger se arătă şi-i zise bolnavului:
– Prea bine, frate, Domnul în milostivirea Sa nemărginită îţi as cultă rugămintea: El scurtează viaţa ta pământească, dacă te învoieşti, ca pentru un an de suferinţe ce-ai mai avea de răbdat pe pământ – ca să
te curăţeşti printr-însele, ca aurul prin foc – să petreci trei ceasuri în muncile iadului. Păcatele tale cer curăţirea ta prin suferinţele propriului tău trup, ca tu să trăieşti slăbănog încă un an de zile, căci pentru tine, ca şi pentru toţi credincioşii, nu este altă cale spre Cer, decât calea Crucii, care a fost arătată de Dumnezeu-Omul, Cel fără de păcat. Calea Crucii te face să suferi. încearcă deci ce sunt suferinţele veşnice, unde merg toţi păcătoşii; dar tu nu vei suferi decât vreme de trei ceasuri, după care vei fi scăpat din munci, prin rugăciunile Bisericii.
Nenorocitul începu a cugeta:
– Încă un an de suferinţe pe pământ e o vreme tare lungă! Mai bine rabd trei ceasuri suferinţele de dincolo; şi zise îngerului: mă învoiesc să merg în iad.
Îngerul îi luă sufletul şi-l închise în temniţele iadului.
– După trei ceasuri voi veni să te caut, îi spuse îngerul, cu mângâietoare grăire.
După plecarea îngerului totul se întunecă, un întunerec de smoală, o strâmtoare cumplită, un vuiet sfâşietor de suspine ale sufletelor păcătoase, duhuri rele cu ochii de văpaie şi cu urâciunea lor, îl împrejmuiau, şi-i îngheţau făptura, iar el nu se putea apăra cu nimic; toate acestea îl cuprinseră ca nişte gheare de groază şi-l cufundară într-o spaimă nespusă. Nu vedea nimic, deşi suferinţa şi plânsul strigau de pretutindeni. Ochii arzători ai demonilor luceau în întunerec şi se vedeau deasupra umbrele lor pocite, care se repezeau la dânsul, gata să-l sfărâme şi să-l înghită într-o sorbitură de fiară. | Continuare »

Bogatul-nemilostiv-saracul-Lazar-8Preot IOSIF TRIFA, din 600 ISTORIOARE RELIGIOASE

De ce le merge bine celor răi?… De ce încercările şi necazurile îi izbesc, de regulă, tocmai pe cei care Îl caută pe Domnul şi mântuirea?… De ce sunt parcă mai feriţi de încercări cei care trăiesc în nepăsare de cele sufleteşti şi se tăvălesc în toate patimile şi păcatele?…
Iată o întrebare care ispiteşte. Dar nu e greu de dezlegat. Vom folosi o asemănare.
Când cineva e bolnav, doctorul nu cruţă medicamentele, oricât de amare ar fi. Şi, pe lângă aceasta, se dau bolnavului şi fel de fel de oprelişti de mâncăruri şi băuturi (aşa-numita „dietă“). Şi bolnavul nu se supără, căci e vorba de viaţa şi sănătatea lui.
În chipul acesta sunt cei credincioşi, pe care Doctorul cel Ceresc îi apără de boala păcatului, de boala pieirii sufleteşti, prin „medicamente“ şi „oprelişti“; prin fel de fel de necazuri şi încercări. Dar sunt şi altfel de bolnavi, care nu mai pot fi salvaţi. Pe aceştia medicul nu-i mai supără cu medicamentele şi opreliştile. Ci face ceea ce se vede în chipul de mai sus. Se apleacă spre cei ai casei şi le şopteşte: „Bolnavul e pierdut!… Nu-l mai chinuiţi cu medicamente şi diete… Daţi-i să mănânce şi să bea tot ce pofteşte, căci şi aşa e pierdut!“.
În chipul acesta, sunt cei necredincioşi, cărora „le merge bine“. Dar «binele» lor e şoapta medicului: „Lăsa-ţi-l să mănânce tot ce-i pofteşte inima, căci şi aşa e pierdut!… Lăsaţi-l să guste din toate plăcerile lumii, căci şi aşa mântuirea lui e pierdută!“
Să ne ferească Bunul Dumnezeu de un astfel de «bine»! Cea mai mare nenorocire pentru un om pământean este când se tăvăleşte în păcate şi „îi merge bine“; când Dumnezeirea nu Se mai ocupă de el; când Doctorul cel Ceresc îl lasă „să bea şi să mănânce“ tot ce-i pofteşte inima.

Preot IOSIF TRIFA, din 600 ISTORIOARE RELIGIOASE

Un credincios, care trăia cu adevărat Evanghelia, spunea odată între nişte oameni:
– Am un lucru foarte greu. Când vine seara, stau să cad mort de oboseală… abia apuc să mă dau odihnei.
– Şi ce lucru atât de greu vei fi având? – întrebară oamenii.
– Un lucru foarte greu. În fiecare zi păzesc doi şoimi, îngrijesc doi iepuri, asupresc doi săpători, biruiesc un leu, apăr o casă de foc, curăţ o fântână şi vindec un bolnav.
Ascultătorii zâmbiră. Credeau că omul lui Dumnezeu glumeşte.
– Desigur, dumneata glumeşti cu noi, căci unde s-a mai pomenit ca cineva să îngrijească iepuri şi să omoare lei. Astea-s poveşti!
– Nicidecum! – răspunse credinciosul. Ceea ce v-am spus e adevărat. Ascultaţi!
Cei doi şoimi sunt ochii mei, pe care trebuie să-i păzesc toată ziua, să nu „zboare“ pe acolo pe unde se rănesc inimile şi se strică sufletele.
Cei doi iepuri sunt picioarele mele, de care trebuie să grijesc neîncetat să nu alerge în căile pierzării şi să nu mă ducă şi pe mine în calea cea rea.
Cei doi săpători sunt mâinile mele, pe care trebuie să le „asupresc“ neîncetat cu munca, pentru a-mi câştiga traiul vieţii şi a ajuta, după puterile mele, şi pe cei săraci şi lipsiţi.
Leul, pe care trebuie să-l biruiesc, este vrăjmaşul diavol care „umblă neîncetat, răcnind ca un leu şi căutând să mă înghită“ (I Petru 5, 8).
Focul, de care trebuie să apăr casa, este limba mea, căci „foc este limba, care aprinde case şi păduri“ (Iacov 3, 5). De acest foc îmi apăr mereu casa sufletului, înfrânându-mi limba, ca să nu grăiesc decât ceea ce place lui Dumnezeu. | Continuare »

Preot IOSIF TRIFA, din 600 ISTORIOARE RELIGIOASE
o istorioară din viaţa lui Shundar Singh

Treceam într-o iarnă – spune Shundar Singh – prin munţii Tibetu¬lui. Era un viscol puternic şi un ger grozav. Calea era tot mai grea. Simţeam că puterile îmi scad. Mă biruia frigul şi îngheţul.
La o răspântie, văd un om căzut în zăpadă. E aproape îngheţat şi mort. Mă aplec spre el. E un tibetan. Îmi dă să înţeleg că orice încercare pentru salvarea lui e zadarnică. Dar eu nu pot să-l las aici. Îl ridic în spate şi plec cu el la drum. Povara e grea, dar, sub greutatea ei, simt că mă încălzesc. Eram aproape îngheţat de frig şi acum, iată, mă năpădesc sudorile. M-am încălzit, iar căldura mea o simte cel din spatele meu. Am devenit un fel de cuptor pentru el. Era aproape mort, iar acum îl simt că se mişcă şi dă semne de viaţă. Nu mai pot de bucuria mântuirii unui pierdut. Această bucurie îmi dă puteri noi. Păşesc cu bărbăţie prin zăpadă şi viscol. În zare se iveşte un sat. Suntem mântuiţi! Suntem mântuiţi amândoi, unul prin altul. Tibetanul ar fi pierit fără ajutorul meu, dar şi eu aş fi pierit fără el. Purtându-l în spate, m-am încălzit şi l-am încălzit şi pe el. M-am mântuit mântuind pe altul.“
Ce mult-grăitoare este această întâmplare! Să o luăm şi noi pe sufletul nostru! O taină a mântuirii sufleteşti aceasta este: să te mântui mântuind pe altul.
Creştinii de azi sunt atât de „reci“, tocmai pentru că nu se încălzesc încălzind pe alţii. Creştinii noştri sunt atât de „slabi“, tocmai pentru că nu se întăresc întărind pe alţii.
Şi sunt atât de „săraci“ creştinii de azi, tocmai fiindcă nu se îmbogăţesc îmbogăţind pe alţii.
Să nu uităm nici noi, ostaşii Domnului, porunca: Să ne mântuim, mântuind pe alţii!… Să ne încălzim, în-călzind pe alţii!…

Preot IOSIF TRIFA, din 600 ISTORIOARE RELIGIOASE

Un preot istoriseşte, în amintirile sale pastorale:
O doamnă distinsă şi bogată veni odată la mine.
– Părinte, îmi zicea ea, eu sunt un suflet care caută de mult mântuirea. Dar nu o pot rupe cu lumea. Cad necontenit în vechile mele păcate. Făcut-am mereu rugăciuni, m-am spovedit în posturi, făcut-am multe pomeni cu săracii, şi tot parcă e zadarnic… Ce să mă fac?…
– Mai este încă o scăpare, – îi răspunsei eu liniştit.
– Şi anume ce?
– Nenorocirea! Crucea încercărilor!
– Ah! Nenorocirea? – grăi doamna cam speriată.
Şi aşa a şi fost. În casa ei cea plină de lux şi îmbuibare, intrară izbeliştile. Printr-un proces, pierdu o mare parte din averea ei. Rudele se întoarseră împtriva ei. Şi, pe deasupra, trecu şi printr-o boală grea.
Peste un an, căzu în faţa mea, strigând:
– Slavă lui Dumnezeu! În sfârşit, nenorocirea mi-a ajutat să apuc calea mântuirii. Prin crucea încercărilor am aflat ceea ce căutam.

Preot IOSIF TRIFA, din 600 ISTORIOARE RELIGIOASE

Trei păsări zburătoare: struţul, găina, vulturul; dar câtă deosebire este în zborul lor!
Struţul are aripi, dar nu zboară niciodată cu ele pe sus. Le foloseşte numai ca să-şi asprească mersul.
Găina zboară şi ea, dar numai din când în când; şi numai zboruri mici şi scurte. Zboară peste garduri.
Pe când vulturul zboară veşnic la înălţime. Îi place înălţimea cerului. Cu aripile se ridică mereu spre înălţimile cerului.
Aşa sunt şi rugăciunile oamenilor. Sunt oameni, în chipul struţului, care nu folosesc niciodată aripile rugăciunii. Au „aripi“, dar nu „zboară“. Cu aripile rugăciunii nu se ridică niciodată spre cer, spre Dumnezeu. Nu cunosc măreţia desprinderii noastre de pământ prin zborul rugă- ciunii.
Sunt apoi alţii, în chipul găinii, care folosesc din când în când „aripile“ rugăciunii. Fac însă numai „zboruri“ mici şi scurte. Se roagă fără să se desprindă prea mult de „pământ“. Se roagă din obicei, fără să se ridice din lume, fără să iasă din lume.
Cei care se roagă cu adevărat sunt în chipul vulturului. Se roagă cu putere. Când îşi desfac „aripile“, se desprind cu totul de pământ şi se ridică în slăvile cereşti. Le place – ca şi vulturului – măreţia înălţării spre cele cereşti. Cu aripile rugăciunii ies mereu din lume şi se ridică în slăvile unde lumea şi pământul nu ne mai pot urmări.
Aşa te rogi tu? Cum te rogi tu?

Preot IOSIF TRIFA, din 600 ISTORIOARE RELIGIOASE

Cică un călugăr, răzbit odată de foame, căuta cum ar putea să mănânce ceva, în afară de timpul rânduit de mănăstire.
„Ştiu ce voi face – îşi zise el după o vreme. Căuta-voi pe unde se ouă găinile mănăstirii şi voi lua câteva ouă!“
Zis şi făcut.
Dar, după ce aduse ouăle în chilie, un alt necaz: cum era să fiarbă aceste ouă? Căci la bucătărie nu cuteza a se duce cu ele.
„Ştiu ce voi face! – îşi zise călugărul, judecând înde-lung. Lua-voi o lumânare, o voi aprinde şi voi «frige» oul, învârtindu-l la flacăra lumânării.“
Zis şi făcut.
Dar, tocmai pe când „frigea“ oul, dădu buzna peste el stareţul mănăstirii.
– Ce te-ai apucat să faci, fiule? Vai de mine! Ai furat ouă şi te-ai apucat să le fierbi cu lumânarea!
– Iartă-mă, preacuvioase stareţe! – suspină călugărul. Diavolul m-a îndemnat să fac aşa ceva.
Dar, în clipa aceea, apăru diavolul, răspunzând indignat:
– Nu-i adevărat, cuvioase stareţe!… Eu nu l-am îndemnat să facă acest lucru… Mie nici prin gând nu mi-a trecut că ar putea cineva fierbe ouă cu lumânarea… Nu aruncaţi toate în cârca mea!
Şi diavolul se făcu nevăzut.
Într-o carte bătrână am citit această istorioară. Iar învăţătura din ea e aceasta: diavolul a lăsat în lume şi în suflete sămânţa răului, dar, în iscodirea păcatului, omul de multe ori e mai drac decât dracul.

Preot IOSIF TRIFA, din 600 ISTORIOARE RELIGIOASE

Un adânc înţeles este chiar şi în felul cum este făcută crucea.
O cruce de lemn e făcută din două braţe. Un braţ e mai lung, mai lungăreţ. Acest braţ e parcă o cale netedă, un drum deschis ce alunecă înainte. Celălalt braţ – cel mai scurt – vine şi se aşază de-a curmezişul peste braţul cel mai lung. Se aşază ca şi când ai închide calea cuiva, ca şi când l-ai opri pe cineva în drumul său.

Aici este taina cea mare a Crucii. Ea înseamnă o oprire a noastră, a vieţii noastre, din calea cea largă a păcatului. Ea trage o dungă peste toate lumeştile noastre planuri şi gânduri. Crucea se aşază de-a curmezişul în calea vieţii   noastre celei păcătoase. Ea înseamnă un hotar sufletesc, un hotar de oprire a unei vieţi vechi şi de începere a unei vieţi noi. Ea înseamnă o schimbare din temelie a  vieţii.
Însă, vai, puţini au aflat crucea în acest înţeles! Crucea celor mai mulţi creştini are numai un braţ. Are numai braţul cel lung: calea deschisă a lumii, a răutăţilor. Celălalt braţ, cel cu hotarul sufletesc şi cu schimbarea din temelie a vieţii, lipseşte.
Nu cumva o astfel de cruce este şi crucea ta, iubite cititorule?

Preot IOSIF TRIFA,
din
600 ISTORIOARE RELIGIOASE

Un elev isprăvise liceul şi se pregătea a-şi continua studiile într-un oraş mare.
– Dumnezeu să-ţi ajute, dragul meu nepot, să poţi închide uşile! – îi zise, la despărţire, bunică-sa.
– Ce uşi, bunică dragă, doar n-o să mă fac portar, acum, după ce am isprăvit cu liceul?
– Pe unde vei merge, bagă de seamă să-ţi închizi mai întâi uşile urechilor tale! Să le închizi faţă de toate şoaptele şi ispitele Satanei!
Să-ţi închizi apoi uşile ochilor tăi! Să nu citeşti cărţi rele, pline de otravă şi să nu te duci nicăieri unde inima ta se poate otrăvi cu priveliştea ochilor!
Să-ţi închizi apoi uşa gurii tale, ascultând de sfatul Psalmistului: „Pune, Doamne, pază gurii mele şi uşă de îngrădire buzelor mele!“, gândindu-te neîncetat şi la cuvintele Mântuitorului că, pentru orice cuvânt nefolositor, omul va da seama în Ziua Judecăţii.
Şi, mai presus de toate, dragul meu, să-ţi închizi uşa inimii tale faţă de toate ispitele cele rele! Să o laşi deschisă numai pentru Domnul!
Aşa făcând, noroc mare vei avea în viaţă.

Preot IOSIF TRIFA, din 600 ISTORIOARE RELIGIOASE

Mare necaz când nu găseşti cheia cea potrivită de la ceva! Stai în faţa unei uşi şi nu poţi face nimic.
Aşa e şi cu inima noastră. De atâtea ori e şi ea „încuiată“ şi nu găsim „cheia“ cea potrivită pentru descuierea ei. Această cheie se află în mâna Domnului. El nu greşeşte niciodată „cheia“. Întrebarea este însă: Îl lăsăm noi să ne descuie inima şi să intre în ea?
Pe cei care L-au primit pe Domnul, pe aceştia El îi foloseşte pentru a descuia prin ei şi inima altora. Dar nu e uşor acest lucru. Oamenii sunt de diferite firi. Trebuie să încerci multe „chei“ până afli pe cea „potrivită“. Îţi trebuie răbdare, multă răbdare. Dar, mai presus de toate, pentru a „descuia“ inimi pentru Domnul îţi trebuie dragoste. Cu mustrări grele şi vorbe aspre, niciodată nu poţi descuia inimi. Cu lovituri de ciocan şi cu tunetele şi fulgerele ame-ninţărilor pentru pă-cat, cu greu vei putea descuia atare inimă.
Pentru lucrul acesta, foloseşte cheia dragostei! Iubeş-te-l din tot sufletul tău pe cel căzut şi fă-l să simtă dragostea ta de a-l aduce la Domnul!
Iubire, iubire, iubire – împreunată cu răbdare, cu îndelungă răbdare şi cu smerenie şi stăruinţă – iată cheia care se potriveşte la orice inimă încuiată.

Preot IOSIF TRIFA, din 600 ISTORIOARE RELIGIOASE

Când eşti bolnav şi medicul îţi prescrie un tratament, nu poţi citi reţeta lui. E scrisă atât de încurcat, că, oricât te-ai trudi, nu poţi afla ce scrie în ea.
De altfel, acest lucru nici nu te interesează. Nu te interesează reţeta, ci te interesează medicamentele din ea.

Exact aşa sunt şi tainele încercărilor şi necazurilor ce vin peste noi. Ele sunt o reţetă a Domnului, a Doctorului nostru Cel Mare. Oricât ne-am trudi să „citim“ această reţetă, noi n-o putem citi. Şi nici nu ni-i de trebuinţă s-o „citim“. Pentru noi este necesar numai medicamentul din ea.
Taina încercărilor este o reţetă a Domnului, care ni se dă pentru mântuirea şi tămăduirea sufletelor noastre.
Cât de încurcată este reţeta de mai sus! Eu mă gândesc că aşa o „reţetă“ avem acum şi la Oastea Domnului. Ne-a venit  pe neaşteptate – şi ne-am speriat întâi de ea. Dar, pe urmă, aflat-am că „reţeta“ cuprinde un tratament de înviorare. Taina „reţetei“ a înviorat din nou fronturile Oastei.

La o biserică slujeau doi preoţi, cu multă râvnă. În fiecare duminică se predica Cuvântul lui Dumnezeu.
Unul dintre preoţi, voind în predica lui să facă legătură cu predica celuilalt preot din duminica trecută, îl întrebă pe crâsnic (paracliser) despre ce a vorbit părintele în duminica trecută.

„Să mă iertaţi, – răspunse crâsnicul – dar eu eram atunci încurcat cu cădelniţa, căci se stinseseră cărbunii din ea şi  nu-mi aduc aminte… Voi întreba însă pe cantor.“ Dar cantorul nu-şi aducea nici el aminte, pentru că pe vremea predicii căutase prin Tipic glasul şi rânduiala duminicii  viitoare.
Crâsnicul îl întrebă pe epitrop, dar nici epitropul nu-şi aducea aminte, pentru că pe timpul predicii îşi făcuse socoteala banilor strânşi cu tasul. Disperat, crâsnicul se suie sus la cor, la domnul învăţător, dar nici aici nu se ferici. Pe timpul predicii, domnul învăţător ieşise afară „să tragă o ţigară“.
Bietul crâsnic, ce era să facă?! Să se întoarcă la părintele fără nici un răspuns? Ar fi fost prea-prea ca o biserică întreagă să nu ştie ce a predicat părintele în duminica trecută. Se gândi una bună şi, ivindu-se pe uşa altarului, zise încet, şoptind: „Părinte, am aflat: în duminica trecută, părintele celălalt a vorbit… despre Dumnezeu!“

O întâmplare de râs ar fi aceasta, dacă n-ar fi în ea un dureros adevăr. În câte biserici se rosteşte Cuvântul lui Dumnezeu cu foc şi înţelegere – şi câţi îl ascultă cu folos şi înţelegere?

Preot IOSIF TRIFA, din 600 ISTORIOARE RELIGIOASE

Odată, Bunul Dumnezeu chemă virtuţile de pe pământ la ceva sfat în cer. Între cei chemaţi erau: Adevărul, Dreptatea, Mila, Credinţa, Bunătatea etc. Iar între aceştia erau şi doi care nu se mai văzuseră şi nu se cunoşteau. Se apropiară unul de altul să se recomande.
– Eu sunt Binefacerea – zise unul.
– Eu sunt Recunoştinţa – răspunse celălalt.
– Cum, voi nu vă cunoaşteţi? întrebă Bunul Dumnezeu.
– Nu, Doamne, – răspunseră cei doi necunoscuţi – căci pe pământ încă nu ne-am întâlnit niciodată.

Pr. Iosif Trifa, 600 istorioare religioase

Pr. Iosif Trifa, din 600 ISTORIOARE RELIGIOASE

Într-o predică, un vestitor al Evangheliei spunea:
„Zilele trecute, am chemat un mecanic. Mi se deranjase soneria electrică.
Sosind  mecanicul, i-am zis:
– Domnule mecanic, o dată cu repararea soneriei, te rog, cu acest curent de la sonerie, să aranjezi şi o lampă electrică de iluminat!
– O, aceasta nu se poate! – a răspuns mecanicul. Puterea electrică de la sonerie este prea slabă pentru a face cu ea lumină. Curentul acesta poate face gălăgie cu clopoţelul, dar nu poate face şi lu-mină. Pentru a face lumină trebuie un curent mai mare decât pentru a face gălăgie.
Iar eu – zicea predicatorul – m-am gândit în mine că aşa e şi cu  lucrurile mântuirii şi cu vestirea mântuirii.
E mai uşor a face «gălăgie» – a ţine predici strigătoare şi a spune vorbe mari, decât a «lumina» şi prin faptele noastre.“

Să nu uităm cuvintele Mântuitorului: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca, văzând oamenii faptele voastre cele bune, să-L mărească pe Tatăl din cer!“ (Matei 5, 16).
Nu numai auzind predici şi învăţături se îndreaptă oamenii, ci şi văzându-le coborâte în viaţa şi faptele noastre.