[Hristos nu dă scaune moi… ci crucea]

Din vorbirea fratelui Popa Petru (Batiz) la nunta de la Ceişoara – duminică, 30 iunie 1974

„Cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze!”
Hristos nu dă titluri, nici scaune moi. Hristos ne dă crucea, s-o purtăm pe urmele Lui. O, voi, care aţi căutat mereu scaune şi titluri, şi întâietate în Lucrare, nu mai căutaţi în Lucrarea aceasta aşa ceva. Căci lucrurile acestea nu le poţi găsi aici. Noi nu avem aşa ceva. Vă veţi izbi de un zid puternic – Hristos – Care ca mâine vă va scoate din Lucrarea Lui. Cum i-a spus Sfântul Apostol Pavel lui Timotei: „Timoteie, păstrează credinţa şi cugetul curat pe care unii l-au pierdut şi au căzut de la credinţă. Din numărul lor sunt Imeneu şi Alexandru, pe care i‑am dat pe mâna satanei, ca să se înveţe să nu hulească”.

Vreţi voi, fraţilor care căutaţi întâietate în adunare şi scaune moi, vreţi voi să fiţi daţi pe mâna satanei? Dumnezeu poate să vă pună pe scaunul şi pe patul de durere, dacă vă ţineţi morţiş ca un spin în coasta acestei adunări. Dumnezeu ca mâine poate să vă scoată din Lucrare şi veţi sta ani de zile pe patul de durere. Dacă ai fi fost hotărât pentru mântuire, n-ai fi ajuns aşa. Dar acolo în chinuri şi în durere, Dumnezeu tot îţi va deschide inima pentru El şi pentru Lucrarea Lui. Însă e păcat, fraţilor, când Dumnezeu ne-a pregătit să avem atâtea mijloace, atâtea posibilităţi să întărim Biserica lui Dumnezeu, noi să ne credem cineva în adunarea Domnului, să-L înlocuim pe Domnul.

Cine suntem noi, de fapt? Spunea un Sfânt Părinte în Pateric că vine la stareţ şi îi zice: „Părinte mi-a venit duhul mândriei…” Stareţul zice: „Bine faci, fiule, că doar tu ai făcut cerul şi pământul…”
Mândriţi-vă şi voi, fraţilor, cei care aţi făcut cerul şi pământul. Căutaţi scaunele moi din adunări, dacă vouă vi s-a dat stăpânire peste adunări şi peste pământ. | Continuare »

Părintele Iosif Trifa, Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an

EVANGHELIA DUMINICII DUPĂ ÎNĂLŢAREA SFINTEI CRUCI

Iată cât de frumoasă este şi această Evanghelie! Ea cuprinde tot ce trebuie să primim pentru mântuirea sufletului nostru. Să luăm pe rând învăţăturile din ea:
„Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine…“ – zice Evanghelia. Asta înseamnă că, dacă vrei să pleci după Hristos, trebuie să te hotărăşti pentru El, trebuie să intri în slujba Lui şi să asculţi de El şi de voia Lui. Voile tale, de cele mai multe ori, sunt „voile trupului şi ale gândurilor“ (Efes. 2, 3), adică voile lui satan şi ale păcatului şi de aceea trebuie să te lepezi de ele şi să-L primeşti pe Hristos de Stăpân, Poruncitor şi Împărat în casa sufletului tău. „Au nu ştiţi că voi nu sunteţi ai voştri?“, zice apostolul Pavel (I Cor. 6, 19), ci sunteţi ai lui Iisus Hristos, Care „v-a răscumpărat cu preţ“. Lepădarea de sine asta înseamnă: să-ţi dai mâinile tale, picioarele tale, inima ta, vorbele şi gândurile tale, să-ţi dai tot ce ai lui Iisus Hristos, să le pui în slujba Lui şi în ascultare de El.
Dar lucrul acesta nu e uşor. De aceea, zice mai departe Evanghelia că tot cel ce vrea să se lepede de sine trebuie:
„Să-şi ia crucea sa“, adică să porţi luptă cu patimile, cu plăcerile, cu ispitele ce ţi le scoate lumea aceasta în calea ta de mergere înainte după Hristos. Dar, în această luptă, noi am cădea neputincioşi la cel dintâi pas dacă înaintea noastră n-am avea Crucea lui Hristos, adică Jertfa cea mare a răstignirii lui Hristos pentru păcatele noastre.
Cititorule! Priveşte icoana de alături şi-ţi dă seama că pentru tine suie Hristos Golgota. Pentru păcatele tale şi ale mele, şi ale tuturor. Crucea pe care o duce Hristos pe umerii Săi, ca să moară pe ea, este darul prin care ne-a venit iertare şi mântuire de pieirea cea veşnică. | Continuare »

Părintele Iosif Trifa

Obişnuit, crucea care ne este dată se pare a fi totdeauna cea mai grea. Toţi zic: Ştim că trebuie să avem mâhniri şi necazuri în lume, dar ceea ce sufăr eu nu mai suferă nimeni. Orice altă cruce e mai uşoară ca aceasta.
Dar Domnul a hotărât totul înainte. El a hotărât şi crucea noastră. Noi nu suntem stăpâni, ci trebuie să fim copii ascultători.
Fratele meu, gândeşte-te că ai fi primit dreptul să-ţi alegi tu crucea pe care trebuie să o porţi. O, numai atunci ai putea vedea cât de greu este să alegi!
Vrei să îţi alegi boală? Te rog nu răspunde îndată da. Eu ştiu ce este boala şi nu o voi lăuda.
Atunci, sărăcie? Grea cruce este şi aceasta. Căci nu este fericire a nu şti seara ce vei începe dimineaţa viitoare, pentru ca să-ţi poţi câştiga traiul vieţii. Să trăieşti din mila oamenilor nu este o fericire.
Sau îţi alegi ocară şi defăimare? Acestea zdrobesc inima chiar şi a unui om puternic. Ori vrei boala sau pierderea celor pe care îi iubeşti? „Doamne fereşte!“ – vei zice tu.
Dacă ai primi astfel dreptul să-ţi alegi tu crucea, ai păţi ca acei părinţi care au fost rugaţi să dea unul din cei zece copii pe care îi aveau.
| Continuare »

… atât de mult a iubit Dumnezeu lumea

… În Evanghelia de astăzi e cuprinsă cea mai minunată Evanghelie, după [cea din] Ziua Învierii, din toate Evangheliile anului. Dacă veţi citi capitolul 3 de la Sfântul Evanghelist Ioan, veţi da acolo peste unele dintre cele mai minunate versete ale Cuvântului lui Dumnezeu, provocate de întâlnirea lui Nicodim cu Mântuitorul. Ar fi multe de vorbit despre lucrurile acestea, adevăruri foarte necesare pentru noi. Dar timpul, ceasul acesta ne zoreşte şi obligaţia să ne prezentăm la timp la sfânta biserică pentru Taina Cununiei nu ne dă voie să vorbim aşa de pe larg şi aşa de adânc, şi aşa de amănunţit cum s-ar cuveni despre aceste lucruri. Dar dacă veţi citi capitolul 3 din sfânta Evanghelie după Ioan, care este unul dintre cele mai rău interpretate, în înţelesul lor, de către foarte mulţi, veţi vedea că prima parte, până la versetul 10, 12, este ocupată de problema naşterii din nou, de care era frământat Nicodim când a venit noaptea la Iisus. Ce mare lucru este acesta! Frământarea naşterii din nou să te aducă la Iisus şi să stai de vorbă cu Cuvântul Lui este unul dintre cele mai minunate lucruri. Nicodim a venit noaptea atunci la Iisus. Şi fiecare cuvânt din tot ce scrie acolo cu privire la aceasta este foarte important.
N-avem timp să stăm de vorbă… Ar trebui zile întregi să dezbatem amănunţit şi să medităm profund la aceste adevăruri foarte necesare pentru noi, pe care cei care nu le cunosc, răstălmăcindu-le ca şi pe celelalte Scripturi, o fac spre pierzarea şi rătăcirea lor.
Deci prima parte vorbeşte despre naşterea din nou, cuvinte adresate lui Nicodim. După aceea urmează un cuvânt minunat al Mântuitorului, în care e cuprinsă şi Evanghelia de astăzi… (Şi dacă întârziem zece minute, se merită să întârzii pentru nişte lucruri pe care nu oricând le poţi afla.) Deci începând cu versetul 13 se începe vorbirea Mântuitorului către Nicodim. Şi cuvintele acestea cuprinse în versetele acestea despre naşterea din nou, despre faptul că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” şi despre celelalte adevăruri, până la versetul 21, sunt cuvintele lui Hristos. Cuvintele acestea Hristos le-a spus. Domnul şi Mântuitorul nostru Hristos. Versetul 16 din capitolul 3 de la Ioan, care este versetul de aur, cel mai strălucit verset din toată Scriptura, a fost spus de gura lui Hristos, Mântuitorul nostru. Şi El vorbeşte aici despre semnul ridicat de către Moise în pustie. Ce era acest semn? | Continuare »

Părintele Iosif Trifa, Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an

Moise-a-inaltat-sarpele-in-pustie_17_10Evanghelia de duminică e în legătură cu o întâmplare din Vechiul Testament. Dumnezeu trimisese asupra israelitenilor şerpi veninoşi, ca pedeapsă pentru păcatele lor. Atunci, „văzând Moise moarte multă în popor, s-a rugat pentru popor şi Domnul a zis lui Moise: «Fă-ţi un şarpe de aramă şi îl pune sus, într-o prăjină, ca pe un semn şi tot cel muşcat de şerpi va privi spre el şi va trăi». Şi a făcut Moise aşa şi oricare era muşcat de şarpe şi privea spre şarpele de aramă trăia şi nu murea“ (Numeri 21, 6-9).
O, ce înţeles adânc este în această istorie din Vechiul Testament!

Semnul şarpelui de aramă a închipuit înainte cu mii de ani Jertfa Crucii de pe Golgota şi darul mântuirii ce l-a adus această Jertfă. Cel care privea spre şarpele de aramă al lui Moise „trăia şi nu murea“. Tot aşa, şi cel care primeşte darul Crucii de pe Golgota scapă de moarte şi de pieire sufletească.
În Eden, (rai) şarpele-diavol a muşcat odinioară pe strămoşii noştri, Adam şi Eva. Prin păcatul neascultării, şarpele-diavol a căpătat putere şi a muşcat mereu în urmaşii lui Adam. Lumea se umpluse de cumplită moarte şi pieire sufletească. Tatălui Ceresc I S-a făcut milă de cei pierduţi. În mijlocul pieirii sufleteşti, Dumnezeu a ridicat, ca oarecând Moise în pustie, un Semn: a ridicat Crucea şi Jertfa Fiului Său, „ca tot cel ce va crede întru El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“. Jertfa Crucii l-a biruit pe şarpele-diavol şi puterea veninului său. Şarpele-diavol şi-a pierdut puterea. Muşcăturile lui nu mai omoară. I s-a găsit leacul. Însă, ca pe vremea lui Moise, şarpele-diavol şi-a pierdut puterea numai faţă de cel care priveşte şi primeşte neîncetat Semnul ce l a ridicat Dumnezeu în pustia acestei vieţi: Jertfa Crucii Fiului Său. Faţă de cel care nu priveşte şi nu primeşte această Jertfă, şarpele-diavol are toată puterea să l muşte de moarte. | Continuare »

CUM ÎNŢELEGI TU CRUCEA LUI HRISTOS? – I. Tâlcuitor

Crucea-i Ascultarea – Traian Dorz

Crucea Domnului – Sfântul Luca al Crimeei

ÎNVĂŢĂTURĂ LA PRAZNICUL ÎNĂLŢĂRIISFINTEI CRUCI – I. Tâlcuitor

Ceva despre crucea suferinţelor – Pr. Iosif Trifa

Crucea nu este chip cioplit – Traian Dorz

Toţi cei care, în viaţă, crucea ca jugul aţi purtat – Ioan Opriș

IUBEŞTE-ŢI CRUCEA TA – Traian Dorz

Cum este făcută crucea? – Preot IOSIF TRIFA

„…Să se lepede de sine” – Traian Dorz

Despre ce înseamnă a purta crucea –  Preot IOSIF TRIFA

RUPEŢI-O CU ADUCĂTORII ÎNVĂŢĂTURILOR STRĂINE –  Traian Dorz

CĂ NU-I UŞOARĂ CRUCEA – Vlad Gheorghiu

NU CA SĂ JUDECE – Traian Dorz

Despre purtarea crucii – Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov

Cu tot întregul meu amar – Traian Dorz

La picioarele Crucii se poate afla taina mântuirii sufleteşti – Preot IOSIF TRIFA

Crucea Domnului nostru Iisus Hristos – Traian Dorz

INALTAREA SFINTEI CRUCI – Sfantul Luca al Crimeei

Crucea-i Semnul Mântuirii – Traian Dorz

Care-i lemnul cel mai roditor? – Preot IOSIF TRIFA

Am murit… ca să trăiesc – Traian Dorz

„Cu crucea după Mine, fiule!“ – Ioan Opriș

CUVÂNT TESTAMENTAR – Traian Dorz

Crucea este Calea – Sfântul Nicolae VELIMIROVICI

IISUSE DRAG, CE CRUCEA – Traian Dorz

Cântarea Sfintei Cruci

DESPRE SFÂNTA CRUCE – Traian Dorz

Evanghelia despre cruce şi mântuirea sufletului – Sfântul Nicolae VELIMIROVICI

IUBEŞTE-ŢI CRUCEA TA – Traian Dorz

SEMNUL CRUCII – Ieromonah ARSENIE BOCA

SPRE DUMNEZEU ARATĂ CRUCEA – Traian Dorz

Ceva despre crucea suferinţelor – Părintele Iosif Trifa

Dumnezeu vine la noi prin Cruce – Traian DORZ

Unde să căutăm mângâiere de necazuri? – Sfântul Luca al Crimeei

Crucea este Calea – Sfântul Nicolae VELIMIROVICI

SĂ-MI IAU CRUCEA – Traian DORZ

Cuvant la Înălţarea Sfintei Cruci – Sfântul Ioan Maximovici

Nu după tine cu crucea, ci după Mine – Pr. Iosif Trifa

EU ERAM COPIL, IISUSE – Traian DORZ

CRUCE VECHE

TAINA CRUCII – Traian Dorz

Jertfa Crucii Mântuitorului – Pr. Iosif Trifa

TAINA CRUCII – Traian Dorz, vorbire la nunta din Cricău

DUMNEZEU NE CERE – Traian Dorz

DUPĂ CUM A FOST ÎNĂLŢAT ŞARPELE – Traian Dorz

Traian Dorz

…Către multe primejdii şi vârtejuri pierzătoare ne duc adesea paşii noştri, firea noastră, slăbiciunile şi nepriceperea noastră, dacă nu avem grijă să facem în toată vremea tot felul de rugăciuni şi cereri.
Şi să veghem la aceasta cu mulţumiri (Efes. 6, 18).
Totuşi, suflete slab, oriunde te-ai afla, oriunde ai fi alunecat, – strigă către Domnul Iisus!…
Chiar dacă toţi diavolii ruşinii şi fricii luptă să te oprească, roagă-L pe Domnul să te izbăvească.

Cheamă în ajutorul tău rugăciunile Maicii Domnului şi ale părinţilor plăcuţi Lui, iar Domnul te va izbăvi… şi nu te va mai spune nimănui, căci El este Cel Bun (Ioan 8, 11).

…Nu nesocoti mijlocirea rugăciunilor Maicii Domnului, căci pe ea, care a făcut voia lui Dumnezeu, Dumnezeu totdeauna o ascultă (Ioan 9, 31) şi vei avea totdeauna belşug de ajutor.

Părintele Iosif Trifa

Peste tot, cultul Maicii Domnului îşi are temeiul lui în Biblie. Greşesc sectarii care resping cultul Maicii Domnului, spunând că nu-şi are temeiul în Sfânta Scriptură.
Dar greşesc, de altă parte, şi cei care umblă să apere acest cult cu fel de fel de istorisiri şi ocoşeli omeneşti – care nu-şi pot avea temeiul lor sprijinit de Biblie.
Cultul Maicii Domnului este arătat lămurit în Sfânta Scriptură în multe locuri, atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament, şi se poate oricând apăra şi susţine prin Cuvântul cel Sfânt al lui Dumnezeu. Însăşi Preacurata arată acest cult prin cuvintele ei din Evanghelia de la Luca 1, 48, când spune: „Iată că de acum mă vor ferici toate neamurile…“
Ce păcat neiertat vor avea acei nesocotiţi (sectari) care n au decât cuvinte de hulă pentru cel mai curat şi mai desăvârşit vas din lume, pe care cerul l-a ales şi l-a folosit în lucrarea cea mare a mântuirii neamului omenesc, adică Sfânta Fecioară, Maica Domnului nostru Iisus Hristos.
Biserica noastră învaţă că Maica Domnului mijloceşte şi ea la Fiul său, Mântuitorul nostru, pentru noi, prin rugăciunile ei. Şi noi vedem limpede acest lucru mai ales din mijlocirea de la Nunta din Cana pentru cei ce se găseau atunci în mare strâmtorare… (Ioan 1, 3). Iar Mântuitorul a ascultat-o.
Taina Întrupării Mântuitorului nostru, Fiul lui Dumnezeu, este o taină care trebuie să ne umple de evlavie şi de recunoştinţă faţă de Sfânta Fecioară, Maica Domnului, care a fost aleasă de Însuşi Tatăl Ceresc şi sfinţită de Însuşi Duhul Sfânt pentru această mare şi veşnică lucrare a mântuirii noastre.
Oricine vorbeşte în chip necuviincios despre Sfânta Fecioară şi Maică a Domnului va fi vinovat de un păcat veşnic împotriva Tatălui Care a ales-o, împotriva Fiului Care a sfinţit-o şi împotriva Duhului Sfânt Care a umbrit-o.
Noi, ostaşii Domnului, spunem, potrivit Sfintei Scripturi, şi cântăm cu evlavie: «Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine, Născătoare de Dumnezeu…»
Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, roagă-te Fiului tău pentru noi păcătoşii.

«Oastea Domnului», nr. 14/1930 şi «Isus Biruitorul», nr. 20/1935

Pilda datornicului neiertător

Părintele Iosif Trifa, Tâlcuirea evangheliilor duminicilor de peste an

Evanghelia din duminica aceasta cuprinde o pildă tâlcuită şi explicată de Însuşi Mântuitorul. Omul Împărat din pildă este Tatăl Ceresc, Care ne iartă atâtea şi atâtea „datorii“ de păcate grele şi multe, iar datornicul suntem noi, oamenii, care sărim în capul de-aproapelui pentru toate nimicurile şi greşelile. Să luăm aminte că evanghelia asta este pusă şi în «Tatăl nostru», când zicem: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri“. Vedeţi ce mare apăs se pune pe iertarea de-aproapelui nostru?! Domnul Iisus ne spune apriat că Tatăl Ceresc ne iartă greşelile numai condiţionat, adică dacă şi noi iertăm pe cele ale semenilor noştri. Dacă nu facem acest lucru, e o minciună toată rugăciunea noastră şi tot numele nostru de creştini. Iubirea şi iertarea sunt semnele cele mai bune că cineva este un creştin adevărat; şi cine nu le are n a primit cu adevărat pe Mântuitorul şi Evanghelia Lui.
Când eram preot la ţară, mi-aduc aminte că, în scaunul mărturisirii, la îndemnurile mele, de a se împăca cei sfădiţi şi de a se ierta, cei mai mulţi răspundeau: „Asta una n o pot face, părinte, nu mă lasă inima să iert!“. „Ba, diavolul nu te lasă!“ – răspundeam eu. El te opreşte, nu mânia, ca să nu-ţi dai seama de bunătatea lui Dumnezeu care te-a iertat prin Jertfa Fiului Său şi tu nu vrei să ierţi. Diavolul te opreşte să nu-ţi dai seama că tu ai stat de faţă la o judecătorie care te-a condamnat la moarte şi pieire veşnică în numele „paragrafului de lege“ care zice răspicat: „Plata păcatului este moartea“ (Rom. 6, 23). Din această osândă te-a scăpat Iisus Hristos, Care a murit în locul tău, te-a scăpat prin Jertfa Lui, prin bunătatea şi mila Lui; şi tu nu poţi să ierţi o nimica toată ce se cere de la tine? | Continuare »

Părintele Iosif Trifa, Tâlcuirea evangheliilor duminicilor de peste an

Potolirea-furtuniiUmblarea pe mare; potolirea furtunii

Iată o evanghelie pe care o trăim şi noi de atâtea ori în viaţa noastră cea sufletească. Cine oare n‑a avut vifor în marea vieţii lui? Cine oare a avut tot senin şi vreme bună în viaţa lui? Nimeni! Toţi am avut sau avem furtuni mai mari sau mai mici în marea vieţii noastre. Vremea vieţii noastre se trece mai mult în nor decât în senin; mai mult în furtună decât în linişte. Sunt două feluri de valuri şi de furtuni în marea vieţii noastre: de o parte sunt valurile necazurilor şi ale întristărilor, iar de altă parte e viforul ispitelor şi al păcatelor. Pe furtuna cea dintâi – a necazurilor – toţi o cunosc, toţi se tem de ea şi se feresc de ea. Însă nu cunosc toţi oamenii pe cealaltă: viforul ispitelor şi al patimilor lumeşti. Puţini se înspăimântă de acest vifor şi puţini caută să scape de el. Dimpotrivă. Cei mai mulţi caută în adânc această furtună şi simt plăcere în valurile plăcerilor lumeşti (adică în valurile pieirii sufleteşti). Şi mai puţini sunt apoi acei care-L cunosc pe Acela Care singur poate domoli şi linişti furtuna necazurilor şi viforul ispitelor: pe Iisus Mântuitorul. O, ce privelişti înspăimântătoare se pot vedea în marea acestei vieţi! În toate părţile se văd corăbii ce se cufundă şi corăbieri ce se îneacă; în toate părţile, suflete care se pierd în valurile patimilor şi păcatelor; în toate părţile, corăbieri ce dorm la cârma vieţii în vreme ce corabia lor se cufundă. Dar, iată, în mijlocul acestei grozave furtuni de pieire sufletească, o mică ceată pluteşte în jurul unei lumini. E ceata celor puţini, care Îl au pe Iisus Mântuitorul de cârmaci şi cârmuitor al vieţii lor. În mijlocul valurilor, această ceată stă fără frică şi peste valuri umblă ca pe uscat. | Continuare »

Minunea cu înmulţirea pâinilor şi a peştilor

Inmultirea-painilor-4O, ce înţeles adânc este în această evanghelie! Dar acest înţeles îl afli numai când citeşti Evanghelia cu luare-aminte. Minunea din evanghelie nu stă numai în aceea că Iisus a săturat cinci mii de oameni cu cinci pâini şi doi peşti, ci minunea stă şi în aceea că acei cinci mii de oameni umblaseră o zi întreagă după Cuvântul lui Dumnezeu. O zi întreagă Îl ascultase gloata pe Mântuitorul şi nu se mai sătura de învăţăturile Lui. Mântuitorul Se retrăsese „într-un loc pustiu, departe de sate“ şi gloata Îl urmase ca să-L asculte şi să-şi sature sufletul cu învăţăturile Lui. Când s a înserat, învăţăceii s-au apropiat de El şi I au zis: „Locul acesta este pustiu şi, iată, vremea a trecut; dă gloatelor drumul să se ducă prin sate să-şi cumpere mâncare“. Nu trebuie să meargă, a răspuns Iisus… Pe Mine M-au ascultat, a Mea e grija să le dau să mănânce. Şi Mântuitorul le a săturat şi foamea lor cea trupească. | Continuare »

Iisus vindecă doi orbi

Evanghelia de mai sus ne spune cum a tămăduit Iisus doi orbi. Astfel de orbi care cerşesc pe la poduri sau pe lângă drumuri sunt şi azi; şi datori suntem cu toţii să-i miluim. Dar, în afară de aceştia, mai sunt şi altfel de orbi: sunt cei orbi cu sufletul. Orbia cea sufletească o fac patimile şi păcatele cele grele. Spre pildă, doi oameni cuprinşi de focul mâniei nu sunt altceva decât doi orbi care nu mai văd şi nu mai judecă nimic. Desfrânatul, de asemenea, este un orb ce nu mai vede nimic curat şi sfânt, ci merge orbeşte înainte pe calea poftelor spurcate ce-i omoară, rând pe rând, sănătatea, viaţa şi sufletul. O şi mai cumplită orbie sufletească face beţia. Beţivul este şi el un orb ce şi-a pierdut cu totul vederea sufletească. Despre acest fel de orbi zicea Psalmistul: că „ochi au şi nu văd…“. Aţi văzut cum pe cei orbi îi duc alţii, de mână sau de bâtă, unde ei nici nu ştiu. Întocmai aşa îi poartă patimile şi păcatele pe oamenii cei stăpâniţi de ele.
Oh! Ce cumplită orbie sufletească este în lumea de azi! Parcă s-au împlinit cuvintele Scripturii, ce zic că „Domnul veacului acestuia (diavolul) a orbit minţile necredincioase, să nu vadă strălucind Evanghelia lui Hristos.“ (II Cor. 4, 4). Lumea şi oamenii de azi trăiesc în cumplită orbie sufletească, pentru că n-au primit cu adevărat lumina lui Hristos, Care a venit în lume „să dea orbilor vedere“ şi să-i „lumineze pe cei care şedeau în întuneric şi în umbra morţii“ (Ps. 106, 10).
Iisus este „lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul ce vine în lume“ (evanghelia de Paşti). „Eu sunt Lumina lumii – zicea Iisus; tot acela ce vine după Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii“ (Ioan 8, 12).
Lumina lui Hristos luminează tuturor şi toţi care o primesc pe dânsa cu adevărat „ies din întuneric şi se fac fiii luminii“ (Ioan 12, 36). „Dar osânda aceasta este că Lumina a venit în lume, însă oamenii iubiră mai mult întunericul…“ (Ioan 3, 19). În zilele noastre, lumina iar s-a împreunat cu întunericul şi întunericul a copleşit lumina, pentru că creştinii de azi n-au primit cu adevărat pe Iisus Mântuitorul şi lumina Lui despre care zice evanghelia din ziua de Paşti că „întunericul n-o poate cuprinde pe ea“. „Rodul luminii stă în dreptate, în dragoste şi adevăr“ (Efeseni 5, 9). | Continuare »

Sfântul IOAN GURĂ DE AUR

Vindecarea_slabanogului_16_01l. Când am vorbit acum câtăva vreme despre slăbănogul care zăcea pe un pat lângă scăldătoare , am găsit multă şi mare comoară. N-am săpat în pământ, ci am săpat în sufletul lui şi am găsit comoara! Nu comoară cu aur şi argint şi pietre preţioase, ci plină de putere de a îndura, de înţelepciune, răbdare şi multă nădejde în Dumnezeu, care-i mai scumpă decât tot aurul şi toată bogăţia. Bogăţia cea materială este supusă vicleniei hoţilor, gurii calomniatorilor, mâinii spărgătorilor şi răutăţii slugilor. Iar când scapă de toate acestea, atunci atrage asupra stăpânilor ei prăpădul cel mai mare: deşteaptă ochii invidioşilor, şi de aici se nasc mii şi mii de furtuni. Dar bogăţia cea duhovnicească scapă de toate aceste primejdii: este mai presus de orice pericol; îşi râde de hoţi, de spărgători, de invidioşi şi calomniatori, îşi râde chiar de moarte. La moarte nu se desparte de cei ce o au, ci atunci mai cu seamă, după moarte, este mai sigură stăpânirea ei; călătoreşte o dată cu stăpânii ei, se mută cu ei în viaţa viitoare, ajunge minunat apărător al celor cu care a păşit pe celălalt tărâm şi-L pleacă pe Judecător spre îndurare.

Această bogăţie am găsit-o şi noi din belşug săpând în sufletul slăbănogului. Martori îmi sunteţi voi, care aţi luat cu multă râvnă din bogăţia lui duhovnicească, dar n-aţi secătuit-o. Aşa e natura bogăţiei duhovniceşti: se aseamănă cu izvoarele apelor; dar, mai bine spus, întrece chiar belşugul de ape al izvoarelor, căci atunci e mai îmbelşugată bogăţia aceasta, când sunt mulţi cei care iau din ea. Nu se împarte, nici nu se micşorează când intră în suflete, ci odată intrată, rămâne în fiecare suflet necontenit întreagă şi nefurată; căci bogăţia aceasta niciodată nu poate pieri. | Continuare »

(Vindecarea slăbănogului din Capernaum) Ceva despre boli şi încercări

Pr. Iosif Trifa, Tâlcuirea evangheliilor duminicilor de peste an

Această evanghelie vine la rând – cu mici deosebiri – de trei ori peste an. La fiecare evanghelie, am dat un tâlc separat. Se potriveşte aici şi tâlcuirea pe care am dat o la evanghelia cu bolnavul de la lacul Vitezda. În tâlcul acela am vorbit pe larg despre bolile noastre cele sufleteşti şi despre doctorul sufletelor noastre.
La evanghelia aceasta, vom vorbi acum despre bolile cele trupeşti, despre scopul şi rosturile ce le au în viaţa noastră bolile şi încercările.
Vom spune îndată, la început, că bolile cele trupeşti sunt totdeauna în legătură cu viaţa noastră cea sufletească… sunt întotdeauna în legătură cu cerul, cu Dumnezeu. Orice boală, orice încercare îşi are un rost al ei, iar acest rost este în mâinile Domnului. Văzute prin lumina aceasta, bolile cele trupeşti s-ar putea împărţi în trei clase: ele ne vin ca o pedeapsă pentru păcate; ele ne vin să ne trezească din păcat şi ca un ajutor să putem ieşi din păcat; ele vin să ne apere de păcat şi să ne întărească sufletul. Le vom cerceta pe rând. | Continuare »

Părintele Iosif Trifa, din Tâlcuirea evangheliilor duminicilor de peste an

Evanghelia cu cei îndrăciţi se repetă, cu mici deosebiri, de patru ori în duminicile de peste an. La fiecare vom da un alt tâlc. Acum vom spune că patimile cele rele sunt nişte lanţuri diavoleşti pe care numai Iisus Mântuitorul le poate frânge.
Vom spune că Evanghelia cu îndrăciţii se petrece şi azi. Sunt şi azi destui „îndrăciţi“. Oamenii cred – foarte greşit – că cei îndrăciţi ar fi cei care suferă de boala cea grea, numită epilepsie; fals! Dar această boală de multe ori n-are de-a face nimic cu diavolul. E o boală numai trupească.
„Îndrăciţii“ cei adevăraţi sunt toţi cei cuprinşi şi stăpâniţi de patimi rele şi urâte. Patimile cele rele sunt tot atâtea lanţuri diavoleşti. Ce îndrăcit înfricoşat este, spre pildă, beţivul! „Beţivul – zice Sf. Ioan Gură de Aur – are de suferit aceleaşi patimi ca şi cel îndrăcit. El, de asemenea, se clatină în toate părţile, tot aşa cade la pământ, tot aşa zgâieşte ochii şi spumegă la gură. Cine trăieşte în beţie a căzut sub tirania lui satan“.
Din calea beţivilor trebuie să fugi mai rău ca din calea îndrăciţilor. Tot aşa sunt şi celelalte patimi rele. Lanţuri tot atât de grele poartă şi ceilalţi pătimaşi: desfrânaţii, zgârciţii, zavistuitorii etc. Uitaţi-vă, de pildă, la cel desfrânat, cum îl târăşte satan, nopţile, după el… Uitaţi-vă la cel zgârcit cum l-a legat satan şi i-a tras până şi mâncarea de la gură.
Evanghelia cu îndrăciţii o putem vedea în toate părţile. În toate părţile zornăie lanţurile diavolului. Diavolul, de meserie, este fierar. El face mereu lanţuri de patimi cu care îi leagă pe oameni. Şi, lucru ciudat: fierul din care satan face lanţurile îl dau oamenii. De bunăvoia sa se bagă omul în aceste lanţuri fioroase. | Continuare »

Evanghelia mântuirii oamenilor şi pieirii porcilor

Sfântul Nicolae Velimirovici, „Predici”

Oamenii săvâresc nedreptate împotriva lui Dumnezeu şi tot ei se mânie asupra Lui. Omule, cine are dreptul să se mânie pe altcineva?
Nelegiuiţii îşi astupă gura şi îşi zic: „Să nu mai pomenim numele lui Dumnezeu, ca să se şteargă de pe lume!”
Bieţi oameni, glasurile voastre sunt nimic în lumea aceasta mare. Aţi văzut voi, aţi auzit cum un zăgaz face râul să vuiască? Fără stavile, râul ar curge tăcut, ar fi mut; dar zăgazul i-a deschis gâtlejul si fiecare strop a prins glas!
Zăgazurile voastre la fel vor face: vor deschide graiul celor tăcuţi şi vor învăţa pe cei muţi să vorbească.
Dacă buzele voastre nu mai mărturisesc numele Domnului, o să vă umpleţi de frică auzind necuvântătoarele mărturisindu-L.
Adevărat vă spun: dacă voi tăceţi, „pietrele vor striga” (Luca 19,40).
De-ar tăcea toţi oamenii de pe pământ, iarba ar prinde glas.
Dacă oamenii ar şterge numele lui Dumnezeu dintre dânşii, s-ar scrie cu curcubeu pe cer şi cu foc pe fiecare fir de nisip.
Atunci nisipul ar fi omenire şi omenirea praf.
„Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria. Ziua zilei spune cuvânt, si noaptea nopţii vesteşte ştiinţă” (Psalm 18, 1-2).
Aşa vorbeşte Văzătorul şi Psalmistul.
Dar voi, oameni, cum vorbiţi?
Voi îl treceţi cu dispreţ sub tăcere pe Dumnezeu; de aceea, iată, pietrele prind glas! Vorbirea se va lua de la voi şi se va da pietrelor. Pietrele vor fi oameni, iar oamenii pietre.
S-a întâmplat în vremurile vechi că oamenii greoi la grai au privit faţa Fiului lui Dumnezeu şi nu L-au cunoscut, nici nu le-au fost dezlegate limbile ca să-L slăvească. | Continuare »

vindecarea-slugii-sutasuluiVindecarea robului sutaşului

Evanghelia acestei duminici îl pune în faţa noastră pe sutaşul din Capernaum, cu multă învăţătură. Sutaşul din Capernaum stă în faţa noastră, în primul rând, ca o pildă de smerenie. El era ofiţer roman, era reprezentantul unei uriaşe împărăţii. Vulturul roman stăpânea pe atunci lumea. Sutaşul era reprezentantul acestei puteri, trimis într-o ţară de supuşi străini. Iată tot atâtea lucruri care ar fi putut face din sutaşul acesta un om plin de trufie şi mândrie, cum desigur vor fi fost ceilalţi camarazi ai lui. El însă se prezintă atât de smerit şi se intitulează „nevrednic“.
În al doilea rând: sutaşul din Capernaum este o pildă de iubire. Bolnavul, pentru care umbla pe drumuri şi pentru care Îi cerea Domnului cu lacrimi în ochi tămăduire, nu era nici fiul său, nici fiica sa, nici rudenia sa, ci era servitorul său. Şi, când ne gândim că în acele vremuri servitorii erau robi, fiind vânduţi şi cumpăraţi cu bani, ca nişte vite… Iată ce pildă de iubire a aproapelui său a arătat sutaşul.
În al treilea rând: sutaşul din Capernaum este o pildă de credinţă vie şi tare. El credea şi se încredea din tot sufletul său în Mântuitorul, în puterea şi în ajutorul Lui. Această credinţă l-a plecat să-L caute pe Iisus; şi această credinţă a ajutat tămăduirea slugii sale.
Vom spune însă că toate aceste virtuţi ale sutaşului au ieşit dintr o alta, din a patra: din cunoaşterea stării sale celei păcătoase şi nevrednice. Eu cred că centrul de greutate al evangheliei sunt cuvintele: Doamne, eu nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu! Eu sunt un biet păcătos! N-am nici un merit să fiu ascultat! | Continuare »

Viaţa unui creştin adevărat nu e numai o viaţă de luptă, ci şi de suferinţă

„Iar tu te luptă şi suferă”… zice într-un loc Ap. Pavel (II Tim. 2, 3). S-ar părea o contrazicere între aceste vorbe. Dar nu este. În viaţa unui creştin luptător şi biruitor îşi are şi suferinţa însemnătatea ei, o însemnătate foarte mare. În Evanghelia Mântuitorului îşi are locul ei, un loc foarte însemnat. O latură a Evangheliei, o latură a mântuirii noastre sufleteşti este tocmai suferinţa. Să nu uităm că Mântuitorul a fost înainte de toate un Miel – Mielul lui Dumnezeu – Care a biruit prin răbdare, tăcere şi suferinţă. Din cele zece fericiri pe care le-a spus Mântuitorul, jumătate vorbesc despre suferinţele ce le vor avea cei „fericiţi”… „Fericiţi sunt cei ce plâng… fericiţi sunt cei prigoniţi din pricina neprihănirii… Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî pe voi şi vă vor prigoni… Fericiţi veţi fi când vă vor urî pe voi oamenii şi vă vor ocărî şi izgoni dintre ei”… (Matei 5, 1-12 şi Luca 6, 20-23).
Despre însemnătatea suferinţelor în viaţa noastră creştinească aş putea scrie o carte întreagă. Voi spune aici pe scurt că sunt patru feluri de suferinţe.

1. Întâi e suferinţa care vine ca o pedeapsă pentru păcate şi ca o chemare, ca o solie a Tatălui Ceresc, să ne întoarcem din căile pierzării. O astfel de suferinţă sunt şi necazurile vremurilor noastre, care de ani de zile ne cheamă să ne întoarcem la Dumnezeu.

2. A doua este suferinţa ce ne vine ca o încercare a credinţei noastre. O astfel de suferinţă a fost aceea a lui Iov din Biblie.

3. A treia e suferinţa ce ne vine de la Domnul ca să cureţe aurul credinţei şi inimii noastre. În foc se curăţă şi aurul; în focul necazurilor şi al încercărilor se curăţă şi aurul credinţei noastre. Printr-o astfel de suferinţă curăţitoare a trecut Iosif, din Biblie, şi toţi aleşii Domnului. Printr-o astfel de suferinţă trec toţi cei care apucă pa calea mântuirii sufleteşti. „Pe cei care îi iubeşte, Domnul îi ceartă”, zice Scriptura. Precum olarul arde mai tare în cuptor vasele cele mai bune, aşa face şi Domnul când din­tr‑un om vrea să facă un vas ales. Domnul Îşi scoate vasele cele alese din cuptorul suferinţelor. Aleşii Domnului au ieşit şi ies aproape toţi din şcoala suferinţelor. | Continuare »

Cornel RUSU, din «Casa sufletului tău»

Trăirea duhovnicească este rodul hrănirii cu mana cerească. Atunci când poporul lui Israel călătorea spre Canaan, Domnul îl hrănea cu mană cerească. Cuvântul lui Dumnezeu este hrana şi băutura celor ce călătoresc spre Împărăţia Lui. Evanghelia slavei lui Hristos este chipul lui Dumnezeu (cf. II Cor. 4, 4).

Această hrană duhovnicească, întocmai ca împărtăşirea cu Sf. Taine, ar trebui mâncată pe genunchi, fiind dar ceresc, mâncare îngerească.
Să urmărim ce ne spune Biblia despre asemănarea cu vechiul Israel, care călătorea prin pustie spre Canaanul pământesc, a celor care călătoresc spre cer:
„Poporul însă începu să cârtească în auzul Domnului. (…) Străinii, dintre ei, începură să-şi arate poftele şi şedeau cu ei şi fiii lui Israel şi plângeau, zicând: «Cine ne va hrăni cu carne? Căci ne aducem aminte de peştele pe care-l mâncam în Egipt în dar, de castraveţi şi de pepeni, de ceapă, de praz şi de usturoi; acum însă sufletul nostru tânjeşte; nimic nu mai este înaintea ochilor noştri decât numai mana»“ (Num. 11, 1-6).

„Şi grăi poporul împotriva lui Dumnezeu şi împotriva lui Moise, zicând: «La ce ne-ai scos din pământul Egiptului, ca să ne omori în pustiu, că aici nu este nici pâine, nici apă, şi sufletul nostru s-a scârbit de această hrană sărăcăcioas㻓 (Num. 21, 5). „Dă-ne carne să mâncăm!…“ (Num. 11,13).
Şi a zis Domnul către Moise: Spune poporului: Aveţi să mâncaţi carne o lună întreagă. Şi Domnul a făcut să sufle de peste mare un vânt care a adus prepeliţe… Şi poporul s-a sculat şi a strâns prepeliţe. Şi, încă fiind carnea între dinţii lor, fără să fie mestecată, S-a mâniat Domnul pe popor şi l-a lovit cu urgie mare. Şi s-a chemat locul acela Chibrot-Hataava (Mormintele lăcomiei) (cf. Num. 11, 18-35).

Ce lucru dureros ne este înfăţişat aici! Evreii au uitat curând minunile Domnului, grija permanentă ce le-o purta, s-au săturat şi de mâncarea cea cerească, i-a lovit pofta după carnea din Egipt, dorul după Egipt. Au uitat din ce robie groaznică au scăpat prin mila Domnului şi auziţi-i cum cârtesc împotriva Lui şi a lui Moise, zicând: De ce ne-aţi scos din Egipt…că bine ne era acolo“ … „Erau: peşte, castraveţi; dar aici ni se usucă sufletul cu mana aceasta proastă. | Continuare »

Părintele Iosif Trifa, Tâlcuirea Evangheliilor de peste an

Predica-de-pe-munte-Crimeea 1
„Căutaţi la păsările cerului şi la crinii câmpului“

Una dintre cele mai frumoase evanghelii este aceasta. Vom tâlcui, pe scurt, învăţăturile din ea.
Luminătorul trupului este ochiul.
Zis-a Domnul: „Luminătorul trupului este ochiul. Deci de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat, iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat“ (Matei 6, 22).
Ce dar mare ne sunt nouă ochii şi vederea! Fără lumina şi vederea ochilor, viaţa noastră cea pământească n-ar avea nici un preţ – ar fi o osândă. Întocmai aşa e şi viaţa cea sufletească fără ochii sufleteşti şi fără vedere sufletească: o viaţă de osândă, o viaţă trăită în zadar. Şi, vai, e plină lumea de astfel de nefericiţi!
Lumina vieţii este lumina lui Hristos. Această lumină îţi arată rosturile acestei vieţi. Cei care n au această lumină „ochi au, dar nu văd“ (Ps. 134, 16). „Răului îi zic bine şi binelui rău, întunericul îl numesc lumină şi lumina, întuneric“ (Isaia 5, 20). | Continuare »

chemarea-primilor-apostoliPărintele Iosif Trifa, Despre pescuirea cea sufletească

Evanghelia acestei duminici ne arată cum i-a chemat Iisus la apostolie pe patru dintre Apostoli. Din pescuitori de peşti i-a făcut pescuitori de suflete. „Veniţi după Mine, le-a zis Domnul, la o pescuire mai minunată decât cea pe care o faceţi… Eu vă chem în marea cea largă a vieţii, unde veţi pescui suflete pentru Împărăţia lui Dumnezeu; în Numele Meu veţi arunca mrejele şi multe suflete veţi scoate din adâncul pierzării… Cei patru pescari au ascultat chemarea Domnului. Mai târziu, Domnul a alăturat la ei încă opt „pescuitori“ de suflete. Minunată pescuire sufletească au făcut aceşti doisprezece „vânători“. În istoria lumii nu se cunoaşte o altă aşa minune ca doisprezece pescari simpli să cucerească o lume întreagă pentru Evanghelie.
Alexandru Macedon a pornit odinioară cu o uriaşă armată, ce întuneca soarele, să cuprindă lumea; şi n a putut răzbi. Şi, iată, doisprezece pescari au cuprins-o fără să aibă nici putere şi nici ştiinţă lumească…
Taina acestei biruinţe este, înainte de toate, darul şi lucrarea Duhului Sfânt. Prin cei doisprezece Apostoli a lucrat puterea Duhului Sfânt; a lucrat prin ei Iisus Mântuitorul, prin darul şi harul Duhului Sfânt.
În al doilea rând, vine râvna Apostolilor. Iar în al treilea rând, această biruinţă a fost ajutată şi de râvna celor care au primit Evanghelia mântuirii. La începutul creştinismului, fiecare creştin era un mic apostol şi vestitor al Evangheliei. Evanghelia s-a vestit şi s-a dus de la om la om, de la suflet la suflet. | Continuare »

Minune mare s-a văzut la sfârşitul vieţii tale celei dumnezeieşti, o, fericite Pavele: căci, tăiat fiind capul tău, de trei ori la înălţime de la pământ a săltat, cu săltările ca şi cu nişte cântări lăudând Treimea aşa: Aliluia!


Reprezentare a tăierii capului Sfântului Apostol Pavel din biserica ridicată pe locul martiriului său din Roma.

Despre cum trebuie să-L mărturisim şi să-L iubim pe Hristos

Părintele Iosif Trifa

În duminica aceasta, Biserica a pus prăznuirea tuturor Sfinţilor, de aceea se citeşte o evanghelie ce spune despre viaţa cea trăită în retragere, în sfinţenie şi jertfire pentru Domnul. Dar să nu credem că această evanghelie ar fi numai a Sfinţilor şi grăieşte numai lor. Ea este şi a noastră. Fiecare creştin trebuie să trăiască o viaţă de sfinţenie; prin sfinţenia vieţii sale să se sfinţească Numele Tatălui Ceresc. „Fiţi şi voi sfinţi întru toată viaţa – scrie Apostolul Petru creştinilor – căci scris este: «Fiţi sfinţi, că Eu Sfânt sunt»“ (I Petru 1, 16). Apostolul Pavel, în epistolele sale, de multe ori îi agrăieşte pe creştini „sfinţi“ (Filip. 4, 22).
Cum se câştigă această sfinţenie? Ne-o spune evanghelia: întâi, mărturisindu-L pe Hristos, iar apoi iubindu-L mai presus de orice iubire şi de orice lucru pământesc.
Zis-a Domnul: „Tot cel ce Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu pe dânsul înaintea Tatălui Meu. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu de dânsul înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri“.
Grea era această mărturisire pe vremea celor dintâi creştini. Mărturisirea Domnului Hristos era persecutată de evrei şi de păgâni. Mărturisirea Domnului, de multe ori, însemna
să alegi între moarte şi viaţă. Dar nici o persecuţie n-a putut slăbi mărturisirea primilor creştini. Nici sabia, nici prigoana, nici moartea, nici ameninţarea nu i-a putut despărţi de dragostea şi mărturisirea Domnului Hristos.
Persecuţiile împotriva celor care cred în Domnul Iisus Hristos au încetat de mult, dar mărturisirea lui Hristos a rămas şi trebuie să o facem şi noi. Prin sfinţenia vieţii noastre, prin vorbele noastre şi prin faptele noastre trebuie să-L mărturisim şi noi pe Domnul.
Prin vorbele tale, prin dragostea ta, prin răbdarea ta, prin faptele tale şi prin pilda vieţii tale şi tu eşti – şi trebuie să fii – un mărturisitor al lui Hristos. Iar, pe de altă parte, prin fărădelegile şi faptele cele rele şi tu eşti un hulitor şi tăgăduitor de Dumnezeu. Şi tu eşti un mărturisitor sau un hulitor al lui Hristos, aşa după cum faptele tale sunt bune sau rele. Fiecare creştin adevărat trebuie să fie un mărturisitor al Domnului şi o mărturie despre puterea Evangheliei.
La început, creştinismul era prigonit de evreii şi de păgânii care umblau să-i despartă pe creştini de mărturisirea lui Hristos. Mărturisirea lui Hristos însemna bătaie şi moarte. | Continuare »

Părintele Iosif Trifa

Pogorârea Duhului Sfânt se află istorisită pe larg în Faptele Apostolilor, capitolul 2. Vă rog să o citiţi şi de acolo cu băgare de seamă, căci e plină de învăţături sufleteşti. Vom cerceta şi noi aici câteva.
Mai întâi, ne spune Scriptura că Apostolii aşteptau pogorârea Duhului Sfânt „toţi împreună, adunaţi la un loc“, unde se rugau. Aceasta e şi azi cerinţa şi pregătirea sufletească pentru primirea Duhului Sfânt: retragerea din zgomotul lumii, retragerea din păcate, rugăciunea stăruitoare şi dorinţa după mântuire sufletească. Cei mai mulţi creştini trăiesc după „duhul care este acum în lume“ (Efes. 2, 2), iar în duhul acestei lumi sunt fel de fel de „mode“ şi moravuri păgâne ca: beţii, jocuri, petreceri, destrăbălări, înşelăciuni, glume, vorbe urâte etc. Acest duh este cea mai mare piedică pentru primirea Duhului Sfânt.
Ne spune mai departe Scriptura că Duhul Sfânt S-a pogorât cu „vuiet mare“ şi cu limbi de foc. Duhul Sfânt e şi azi în chipul şi puterea focului, căci „precum focul cel pământesc preface lutul cel moale în vas vârtos, aşa şi focul Duhului Sfânt, când cuprinde un suflet, îl face mai tare decât fierul, aşa că păcatul nu-l mai poate strica“ (Sf. Ioan Gură de Aur).
O, ce minunată schimbare s-a făcut în sufletul Apostolilor după pogorârea şi primirea Duhului Sfânt! Toate îndoielile, toată frica au fugit din sufletul lor şi i‑au cuprins o nespusă tărie, însufleţire, curaj, înţelepciu­ne, râvnă şi putere cu care au cucerit o lume întreagă, răbdând pentru Hristos lipsuri, batjocuri, ocări, prigoane şi moarte. Această minunată schimbare şi această minunată putere se sălăşluiesc şi în noi când primim darul şi harul Duhului Sfânt. Fără acest dar suntem încă numai vas de lut al olarului, vas pe care încă nu l-a ars focul. | Continuare »

Ioan CAPĂTĂ, din Biserica – Trupul lui Hristos

– învăţătura de temelie a creştinismului –
Un adevăr de credinţă, care, asemenea aurului, s-a limpezit, a ajuns strălucitor şi curat în focul unor frământări de aproape un veac şi jumătate, este învăţătura despre Sfânta Treime – învăţătura de temelie a creştinismului.
Credinţa în Sfânta Treime are un temei lămurit în Biblie (Geneza 1, 26; 18, 1-3; Isaia 6, 3; Matei 28, 19; II Cor. 13, 13; I Petru 1, 2; I Ioan 5, 7; Apoc. 4, 8 ) şi a fost de la început mărturisită în Biserică – măcar că uneori (până la Sinodul I de la Niceea), într-o formă nu în destul de lămurită. Prilejul pentru adâncirea şi lămurirea acestei învăţături, a fost o frământare, o rătăcire care s-a ivit în Biserică pe la începutul veacului al patrulea (319 d.H.) şi anume erezia lui Arie, un preot din Alexandria (Egipt) care susţinea că Domnul Iisus Hristos nu este deofiinţă cu Tatăl, ci ar fi doar o creatură – deşi cea dintâi – a Tatălui. Erezia aceasta a zguduit din temelii Biserica şi a fost pricina unor frământări şi dezbinări, care, sub diferite forme, au durat aproape un veac şi jumătate. Frământarea aceasta a făcut mult rău Bisericii, dând prilej păgânilor să batjocorească şi să dispreţuiască lucrarea Evangheliei. Totuşi răul acesta şi-a avut şi partea lui bună, căci în focul acestor frământări şi lupte, s-a limpezit şi s-a precizat, în lumina şi pe temeiul Sfintei Scripturi, adevărul în ce priveşte învăţătura despre Sfânta Treime, adevăr care este mărturisit astăzi – cu foarte mici excepţii – de întreaga creştinătate.

În primele patru sinoade ecumenice şi cu deosebire în primele două, (Niceea – 325 şi Constantinopol – 381), s-a precizat şi desăvârşit această învăţătură. De la cele dintâi două sinoade ecumenice ne-a rămas simbolul credinţei, numit şi simbolul de Niceea – Constantinopol care se citeşte în timpul Sfintei Liturghii.
Potrivit Bibliei şi învăţăturii Bisericii, „Dumnezeu cel Unul în fiinţă, este întreit în persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt… Tatăl este Creatorul lumii, Dumnezeu din Care sunt toate şi cauza mântuirii, întrucât concepând planul ei din eternitate, îl realizează la plinirea vremii prin Fiul. Fiul este Cel prin Care toate s-au făcut, şi anume şi mântuirea. Iar Duhul Sfânt, principiul de viaţă, făcător al sfinţeniei, desăvârşeşte orice lucrare a Tatălui şi a Fiului şi, în special, pregăteşte mântuirea, grăind prin profeţi şi realizând Naşterea şi Ungerea Domnului. Tot El desăvârşeşte opera mântuirii, împărtăşind oamenilor bunurile Crucii şi sfinţindu-I într-o legătură permanentă cu Tatăl şi cu Fiul“[1] | Continuare »