EVANGHELIA DUMINICII A 27-A DUPĂ RUSALII

(Tămăduirea femeii gârbove)
„Femeie, te-ai slobozit de boala ta“…

Evanghelia acestei duminici cuprinde minunea tămăduirii unei femei care purta, de optsprezece ani, o boală cumplită. Boala şi tămăduirea acestei femei conţin multă învăţătură pentru noi şi de aceea vom cerceta cu de-amănuntul să vedem cum s a întâmplat minunea.
Prin trei stări au trecut boala şi tămăduirea femeii. Întâia dată, ne spune Evanghelia că „avea, de optsprezece ani, duhul neputinţei“ şi „nu putea să se ridice nicidecum“. A doua oară, ne spune evanghelia că Iisus a văzut-o şi S-a apropiat de ea. Îndată după această apropiere şi întâlnire a femeii cu Iisus, a urmat a treia stare: scăparea şi tămăduirea femeii din cumplita boală.
Să luăm aminte că prin aceste trei stări trebuie să treacă şi mântuirea noastră sufletească. Întâia dată, trebuie să ne dăm seama că starea noastră cea păcătoasă este tocmai ca starea cea dintâi a femeii din Evanghelie. „Şi nu putea să se ridice nicidecum“, ne spune evanghelia despre femeia cea bolnavă. Asta-i şi starea omului cuprins de patimi şi păcate: nu se poate ridica din mocirlă la o viaţă mai curată şi mai bună. De multe ori va fi cercat biata femeie în cei optsprezece ani să se ridice de jos, dar n-a putut. Aşa şi păcătosul: fără ajutorul Mântuitorului nu se poate ridica. „Fără de Mine nu puteţi face nimic“, zice Iisus (Ioan 15, 5). „(…) a legat-o satan de optsprezece ani!“, a zis Iisus despre femeia cea bolnavă. Aşa este şi cel cuprins de patimile cele rele: un legat de satan şi un rob al lui satan. | Continuare »

Ca ceea ce din pruncie jertfă fără prihană te-ai adus lui Dumnezeu, prin fapta bună, Filotee preafericită, Celui ce din pântecele maicii tale te cunoştea pe tine, ceea ce te-ai arătat podoaba fecioarelor şi locuitoarea cămării celei de nuntă, vrednică eşti de laudă! Pentru aceasta cântăm ţie : Bucură-te, Filotee, fecioară prealăudată! (Condacul 1)

Această frumoasă stâlpare, aducătoare de roade vrednice de împărăţia cerurilor, Sfânta Filofteia fecioara, s-a născut în marea cetate Târnova, din părinţi creştini, bulgari cu neamul, lucrători de pământ cu meşteşugul şi simpli cu cunoştinţa. Maică-sa s-a mutat la Domnul după ce copila a ajuns în vârsta cea primitoare de învăţăturile faptei bune şi după ce a semănat în inima şi în sufletul ei cel bun seminţele faptelor bune ale fecioriei şi ale milosteniei, că din rod se cunoaşte pomul.
Iar copila rămânând orfană de maica ei cea firească şi având în inima ei întipărite învăţăturile ei, a început a lucra cu osârdie faptele bune cele începătoare, înţelepţind-o Duhul Sfânt, adică: a merge la biserică, a asculta dumnezeieştile Scripturi cu luare aminte, a posti, a păzi neîntinată fecioria cea trupească şi cea sufletească, a milui pe cei săraci, a sătura pe cei flămânzi, a adăpa pe cei însetaţi şi a îmbrăca pe cei goi. Îşi împodobea cu acestea candela sufletului ei, îşi agonisea untdelemn în vasele ei şi se gătea către intrarea în cămara de Mire cea cerească, ca fecioarele cele înţelepte. Toate faptele bune le săvârşea copila cu statornicie şi cu răbdare, nebăgând în seamă ispitele şi necazurile cele de la urâtorii binelui, aşa precum grăieşte Scriptura: “Gătitu-m-am şi nu m-am tulburat a păzi poruncile Tale”. Dar, fiindcă fapta bună totdeauna este pizmuită de cei răi, n-a fost cu putinţă să nu pătimească şi sfânta mii de ispite, până şi moarte mucenicească.
Şi iată cum: după ce a murit mama sfintei, tatăl ei şi-a luat altă soţie şi fiindcă mai totdeauna se întâmplă că mamele vitrege nu iubesc pe fiicele ce nu sunt ale lor, aceasta s-a întâmplat şi fericitei. Că mama vitregă văzându-i milostivirea şi alte fapte bune ale ei, îndemnată fiind de diavolul, urâtorul binelui, îi făcea necazuri neîncetate, bătând-o şi pârând-o tatălui ei şi pornindu-l spre mânie. De multe ori văzând fericita pe săraci şi pe flămânzi, biruită de milostivire îşi da hainele ei şi le împărţea din bucatele pe care mama vitregă i le da să le ducă la ţarină, tatălui ei.

Pentru fapta aceasta a ei de multe ori el o bătea fără milă până ce, în cele din urmă şi moarte a pătimit din mâinile tatălui ei.

Mergând ea după obicei în toate zilele să ducă bucate tatălui, care era cu plugul la ţarină, şi ieşindu-i înainte săracii şi flămânzii, că ştiindu-i milostivirea şi aşezarea sufletului cea iubitoare de săraci, de-a pururea îi ieşeau înainte cerându-i milostenie, şi ea neavând altceva să le dea, le împărţea din bucatele ce le ducea tatălui său, şi îi hrănea. Aceasta făcând-o de multe ori, şi tatăl ei rămânând flămând, a certat pe femeia sa, care l-a încredinţat că trimite totdeauna bucate de ajuns, încă şi de prisos. Şi diavolul a pus în mintea lui să pândească pe fericita ca să vadă ce face cu bucatele. | Continuare »

Par. Prof. Dr. Mircea Păcurariu

În calendarul sfinţeniei creştine, la 7 decembrie este pomenită Sfânta Muceniţă Filofteia, ale cărei moaşte se găsesc de şapte veacuri la Curtea de Argeş. După anumite ştiri privitoare la viaţa ei, aflăm că s-a născut pe la începutul veacului al XIII-lea în oraşul Târnovo, care pe atunci era capitala „imperiului româno-bulgar”, întemeiat şi condus o vreme de fraţii Petru şi Asan, români de neam. I s-a dat din botez numele „Filofteia”, care în greceşte înseamnă „iubitoarea de Dumnezeu”, lucru pe care îl va dovedi cu fapta în cursul scurtei sale vieţi pământeşti. Se spune că şi mama viitoarei sfinte era româncă de neam, din sudul Dunării şi o femeie foarte evlavioasă. De la ea a deprins prunca Filofteia dragostea de Dumnezeu şi de aproapele, faptele de milostenie, rugăciunile şi postul şi alte virtuţi care trebuie să împodobească sufletul unui adevărat creştin. Fiind copilă încă, Dumnezeu a chemat la Sine pe vrednica sa mamă, rămânând astfel orfană. Cu încredere în Dumnezeu, a rămas în casa părintească, respectând toate cele ce învăţase de la mama ei, trăind mai mult pentru Hristos şi pentru cei aflaţi în suferinţă.

Dar după o vreme tatăl ei s-a recăsătorit, luându-şi o femeie cu o viaţă cu totul diferită de cea a primei sale soţii. Era firesc atunci ca această femeie să n-o iubească pe Filofteia, obişnuită cu rugăciunea, cu postul şi cu mila faţă de aproapele. Drept aceea, s-a pornit cu multă ură împotriva acesteia, mai ales când se ducea la biserică sau când se ruga şi făcea fapte de milostenie, în acelaşi timp, căuta să întărâte şi pe tatăl blândei copile împotriva ei. Dar toate vorbele de ocară, bătăile şi muncile la care o punea tatăl şi mai ales mama ei vitregă, n-au putut s-o abată de la virtuţile care îi împodobeau sufletul, mai ales de la faptele milosteniei, în inima ei se întipăriseră cuvintele Mântuitorului: „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5, 7), dar mai ales cuvintele pe care le va spune El la dreapta judecată: „ Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu şi moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc, însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau, străin am fost şi M-aţi primit, gol am fost şi M-aţi îmbrăcat, bolnav am fost şi M-aţi cercetat, în temniţă am fost şi aţi venit la Mine” (Matei 25, 34-36). | Continuare »

Sf-Filofteia-1

În calendarul sfinţeniei creştine, la 7 decembrie, este pomenită Sfânta Muceniţă Filofteia, ale cărei moaşte se găsesc de şapte veacuri la Curtea de Argeş. După anumite ştiri privitoare la viaţa ei, aflăm că s-a născut pe la începutul veacului al XIII-lea în oraşul Târnovo, care pe atunci era capitala „imperiului romano-bulgar“ întemeiat şi condus o vreme de fraţii Petru şi Asan, români de neam. I s-a dat din botez numele Filofteia, care în greceşte înseamnă „iubitoarea de Dumnezeu“, lucru pe care îl va dovedi cu fapta în cursul scurtei sale vieţi pământeşti. Se spune că şi mama viitoarei sfinte era româncă de neam din sudul Dunării şi o femeie foarte evlavioasă. De la ea a deprins prunca Filofteia dragostea de Dumnezeu şi de aproapele, faptele de milostenie, rugăciunile şi postul şi alte virtuţi care trebuie să împodobească sufletul unui adevărat creştin. Fiind copilă încă, Dumnezeu a chemat la Sine pe vrednica sa mamă, rămânând astfel orfană. Cu încredere în Dumnezeu, a rămas în casa părintească, respectând toate cele ce învăţase de la mama ei, trăind mai mult pentru Hristos şi pentru cei aflaţi în suferinţă.

Dar după o vreme, tatăl ei s-a recăsătorit, luându-şi o femeie cu o viaţă cu totul diferită de cea a primei sale soţii. Era firesc atunci ca aceasta femeie să n-o iubească pe Filofteia, obisnuită cu rugăciunea, cu postul şi cu mila faţă de aproapele. Drept aceea, s-a pornit cu multă ură împotriva acesteia, mai ales când se ducea la biserică sau când se ruga şi făcea fapte de milostenie. În acelaşi timp, căuta să întărâte şi pe tatăl blândei copile împotriva ei. Dar toate vorbele de ocară, bătăile şi muncile la care o punea tatăl şi mai ales mama ei vitregă, n-au putut s-o abată de la virtuţile care îi împodobeau sufetul, mai ales de la faptele milosteniei. În inima ei se întipăriseră cuvintele Mântuitorului: „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui“ (Matei 5, 7), dar mai ales cuvintele pe care le va spune El la dreapta judecată: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu şi moşteniţi Împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc, însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau, străin am fost şi M-aţi primit, gol am fost şi M-aţi îmbrăcat, bolnav am fost şi M-aţi cercetat, în temniţă am fost şi aţi venit la Mine“ (Matei 25, 34-36). | Continuare »

(Dregătorul bogat; păzirea poruncilor)
„Şi s-a întristat, căci era bogat foarte“…

Să luăm aminte! Nu cumva să credeţi că Evanghelia de mai sus ar cere de la noi să ne vindem averile şi să le dăm săracilor, ca să ne putem mântui. Nu avuţia şi strângerea ei sunt o piedică pentru Împărăţia lui Dumnezeu, ci piedicile sunt beteşugurile sufleteşti ce le scorneşte avuţia în sufletul nostru, dacă nu băgăm de seamă. O evanghelie din duminicile trecute ne arată un om pe care avuţia îl aruncase în braţele băuturilor şi desfătărilor, iar Evanghelia de mai sus ne arată pe un altul, ce-şi făcuse din bogăţie un idol pe care îl avea mai drag şi mai de preţ decât mântuirea lui sufletească. „Bogăţia de ar curge, nu vă lipiţi inima de ea, zicea Psalmistul. Dar greşeala aceasta este că oamenii îşi lipesc mai mult inima de bogăţiile pământeşti decât de Mântuitorul şi de bogăţiile cele sufleteşti.
În multe chipuri şi feluri se poate vedea şi azi Evanghelia de mai sus. Eu am văzut-o şi astă-vară într un sat. Ieşiseră domnii de la judecătorie în afacerea unui om ce pârâse pe altul că s-a băgat cu hotarul spre el. Cel pârât tăgăduia (cu toate că se vedea bine că şi-a lărgit hotarul cu strâmbul). Atunci judecătorul l-a poftit pe cel pârât să pună jurământ. Pârâtul a stat puţin pe gânduri şi o dată a pus piciorul pe piatra de pe hotar şi a jurat, sau mai bine zis şi-a dat sufletul pentru o bucată lată de 50 de centimetri de pământ (cam un sfert cât i-ar fi trebuit de groapă). Ca şi în chipul de alături, şi pe omul acela Evanghelia îl chema să iasă din lăcomie şi să plece după Iisus, dar lăcomia şi diavolul îl îndemnau de la spate: „Nu te lăsa, omule… sporeşte-ţi averea!“ Şi omul a ascultat glasul lăcomiei şi L-a părăsit pe Iisus… pentru o brazdă de pământ.
O, câte fac oamenii să-şi sporească averile: jură strâmb, înşală, fură, omoară şi îşi vând sufletul în sute de feluri, apucaţi de lăcomia de a-şi înmulţi avuţiile. De aceea zice Iisus: Cu anevoie vor intra cei avuţi în Împărăţia lui Dumnezeu. | Continuare »

Sfântul Nicolae Velimirovici

Cine îşi bate joc de Dumnezeu, de sine îşi bate joc, iar Dumnezeu şi mai mult Se slăveşte. Cine caută să umilească pe cel drept, până la sfârşit pe sine se umileşte, iar dreptul şi mai mult se înalţă. Cine aşează o piatră în calea dreptului se împiedică el însuşi de ea – iar dreptul mai sus urcă şi încă şi mai departe vede. Cine suflă în focul dreptului ca să-l stingă, mai mult îl înteţeşte, iar de stins se stinge al lui.Iisus_si_fariseii

Pe marea învolburată a acestei vieţi Dumnezeu este stânca de scăpare a drepţilor, de care nelegiuiţii îşi zdrobesc corăbiile lor. Pe marea furtunoasă a vieţii omul cel drept e piatră de poticnire pentru păcătos. Păcătosul o dă la o parte din drumul său şi cade în groapa rămasă în urmă. Cine aruncă praf în vânt orbeşte; cine îngrămădeşte pietre într-un lac se îneacă.
Parcă anume l-a lăsat Dumnezeu pe cel drept slab şi neajutorat în lumea aceasta, ca să dezvăluie şi mai mult tăria Lui şi să aşeze piatră de poticnire în calea puternicilor pământului. De aceea firul celui drept este mai tare decât lanţul celui fără de lege. Tiranul caută să rupă firul celui drept, dar se încurcă în el şi piere.
Satana a vrut să-l piardă pe dreptul Iov, şi l-a ridicat în slavă. Tocmai când părea mai slab, Iov era învingător. Satana a căutat să piardă şi pe Irod, iar Irod nu i s-a împotrivit. Tocmai când părea mai atotputernic, Irod a pierit. Tot lucrul lui Dumnezeu în lumea aceasta pare slab, când de fapt e mai tare ca stelele şi ca oceanul ce tună cu apele sale.

Luaţi aminte şi învăţaţi din cele ce Dumnezeu le-a aşezat faţă în faţă drept potrivnice spre a noastră învăţătură: Moise şi Faraon, David şi Goliat, Iov şi Satana, Ierusalimul si Babilonul, cei trei tineri şi regele Nabucodonosor, Daniel şi Darius, apostolii şi Roma. Dacă înţelegem ce ne dă Dumnezeu a înţelege din pildele acestea, vom striga şi noi de bucurie împreună cu minunatul David: Unii se laudă cu căruţele lor, alţii cu caii lor, iar noi ne lăudăm cu numele Domnului Dumnezeului nostru (Psalm 19, 8). Vom înţelege cu cugetul şi ne vom însuşi cu inima cuvântul Apostolului Pavel: Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari (I Corinteni 1,27). | Continuare »

Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa

Dacă revedem cu ochii minţii Evangheliile şi Epistolele care se citesc în Biserică la slujbele din decursul unui an liturgic, vom vedea că adeseori problema bogaţilor şi a bogăţiei revine adesea în învăţătura lui Iisus. În Evanghelie avem pilda despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr, avem întâlnirea lui Iisus cu tânărul bogat, iar în Epistola Sfântului Iacov găsim o adevărată izbucnire împotriva celor bogaţi, nemilostivi şi snobi.

Oare de ce atâta preocupare pentru cei avuţi şi averile lor? De ce, de atâtea ori, Mântuitorul se întristează că cei bogaţi nu vor intra în împărăţia cerurilor şi de ce bogăţia este o piedică în calea mântuirii?
Dumnezeu a făcut lumea şi a binecuvântat-o. Nimic din creaţie nu a fost rău înainte de căderea omului în păcat. După fiecare zi de creaţie, Sfânta Scriptură spune: „Şi Dumnezeu a văzut că este bine“. Aşadar, toate lucrurile lumii acesteia sunt binecuvântate şi toate ar trebui să contribuie la bucuria şi mântuirea omului, căci toate i-au fost dăruite lui. Ar trebui ca un om, cu cât posedă mai multe lucruri, cu atât să fie mai aproape de Dumnezeu. Însă după căderea protopărinţilor noştri în păcat, toată firea a decăzut şi de atunci întreaga creaţie suspină după mântuire: „Căci ştim că întreaga fire suspină până acum în durere, aşteptând mântuirea” (Romani 8,22).
Cum prin blestem divin omul trebuie să-şi agonisească pâinea cu sudoarea frunţii, mulţi caută să adune bogăţii pentru a scăpa de grija zilei de mâine. Din nefericire, bogatul uită că tot ce are îi este dat pentru scurtă vreme în vederea unei drepte administrări şi nu spre desfătarea josnică a trupului în detrimentul sufletului. El crede că toate sunt ale lui pentru veşnicie, nu-i pasă de cel sărac şi flămând şi uită că fiecare clipă îl apropie de moarte, care nu caută nici pe bogat, nici pe sărac, nici pe tânăr, nici pe bătrân. El socoteşte că toate i se cuvin, că le-a creat el şi nu că Dumnezeu este singurul Creator. | Continuare »

Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra şi Vasile din Telciu

Martiriul-sf-Atanasie-Todoran-BichigiuVIAŢA ŞI NEVOINŢELE

Calendarul ortodox român a mai primit în rândul său 4 ostaşi mucenici: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile Dumitru din Mocod, Marin Grigore din Zagra şi Vasile Oichi din Telciu. Aceşti sfinţi năsăudeni au suferit martiriul în ziua de 12 noiembrie a anului 1763. Au fost apărători ai credinţei strămoşeşti şi ai neamului românesc. De aceea, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe a hotărât trecerea lor în rândul sfinţilor, cu ziua de pomenire, 12 noiembrie.
Despre viaţa şi faptele muceniceşti ale sfinţilor năsăudeni am aflat mai multe de la părintele Ioan Alexandru Mizgan, preot la Biserica „Sfântul Apostol Andrei” din Oradea şi autor al volumului „Ofensiva uniatismului în Ţara Năsăudului în secolul al XVIII-lea. Martiriul lui Tănase Todoran”. | Continuare »

Viaţa Sfântului Ierarh Nectarie Taumaturgul de la Eghina

Acest sfânt, unul dintre cei mai noi sfinţi canonizaţi de Biserica Greciei în acest secol, s-a născut în anul 1846, în Selivria Traciei, din Părinţi săraci, dar foarte evlavioşi. Din botez a primit numele de Anastasie, bucurându-se din pruncie de o aleasă educaţie creştinească. După primii ani de şcoală, Anastasie este trimis să înveţe carte la Constantinopol, unde studiază teologia şi scrierile Sfinţilor Părinţi. Aici sufletul său începe să-L descopere pe Hristos în inima sa prin rugăciune, prin citirea cărţilor sfinte şi prin cugetarea la cele dumnezeieşti.
La vârsta de douăzeci de ani, tânărul Anastasie se stabileşte în insula Hios, povăţuit de Duhul Sfânt, unde predă religia la o şcoală de copii. Apoi, fiind chemat de Hristos, intră în nevoinţa monahală în vestita chinovie, numită “Noua Mănăstire”, primind tunderea monahicească la şapte noiembrie 1876, sub numele de Lazăr. Mai târziu, la tunderea în marele şi îngerescul chip al schimniciei, avea să primească numele de Nectarie, pe care l-a purtat toată viaţa.
După ce termină studiile teologice la Atena, în anul 1885, Nectarie a fost luat de patriarhul Sofronie ca ucenic la Alexandria, fiind hirotonit preot şi apoi mitropolit de Pentapole, o veche eparhie ortodoxă din Libia superioară. Mai mulţi ani evlaviosul mitropolit a slujit ca secretar al Patriarhiei, predicator la biserica Sfântul Nicolae din capitala Egiptului, devenind un iscusit slujitor şi povăţuitor de suflete, fiind dăruit de Dumnezeu cu multă răbdare, smerenie şi blândeţe. De aceea era mult căutat de credincioşi şi iubit de toţi. | Continuare »

Preot Iosif TRIFA, EVANGHELIA DUMINICII A 23-A DUPĂ RUSALII

Plină de adânc înţeles este evanghelia acestei duminici. Ea se petrece întocmai şi în zilele noastre. Oameni chinuiţi de duhurile cele necurate, ca acel din evanghelie, sunt şi astăzi destui. Numai cât noi n-avem ochi sufleteşti să-i vedem şi n-avem minte du-hovnicească să înţelegem acest lucru.

Oamenii de azi cred că duh necurat au numai bolnavii cei care ameţesc, scrâşnesc din dinţi şi fac spumă la gură. Însă de duh necurat e „cuprins“ şi e „legat“ şi cel care are patimi şi năravuri urâte: beţivul, desfrânatul, lacomul, mâniosul etc. Eu, în fiecare sâmbătă noaptea, aud răcnete fioroase trecând pe sub fereastra casei mele. Sunt răcnetele celor care au chefuit pe la crâşme. Oare nu sunt şi aceştia nişte îndrăciţi legaţi în lanţurile lui satan ca şi acela din evanghelie? Ba da.
Cu ajutorul patimilor, satan se face stăpân pe voinţa omului şi îl face robul lui. O, cum ştie Satana să-l lege pe om cu ajutorul patimilor! Patima e mai întâi o aţă subţire pe care o poţi rupe uşor. Cel dintâi pahar este numai o aţă slabă. Dar, pe urmă, aţa se tot îngroaşă. Se face şpangă, mai greu de rupt, şi, pe urmă, s-a făcut lanţ grozav cu care satan îl leagă pe om. E plină lumea de azi cu astfel de lanţuri ce nu zornăie. Din aceste lanţuri numai Mântuitorul ne poate scăpa. Numai când te apropii de Iisus, diavolii patimilor încep a se cu-tremura sau „a se munci“, cum zice Evanghelia. O, ce lucru grozav e să trăieşti o viaţă legată în lanţurile de robie ale diavolului!
Toţi cei chinuiţi de patimi, toţi cei legaţi în lanţurile patimilor, apropiaţi-vă de Domnul, ca să luaţi tămăduire şi scăpare din robia diavolului! | Continuare »

Sfântul Visarion Mărturisitorul
Mişcarea românească de la 1744 din Transilvania şi din Banat, dezlănţuită de propovăduirea Călugărului Visarion, apare în perspectiva istoriei ca parte a luptei de secole duse de popor pentru libertate naţională şi religioasă, pentru dreptate şi omenie. Cuvântul său simplu, spus cu suflet deschis, e scânteia care răscoleşte adânc conştiinţa maselor şi zădărniceşte în câteva săptămâni înfăptuirile unei jumătăţi de veac de silnicii. S-a vădit încă o dată atunci că Ortodoxia românească este una cu aspiraţiile întregului neam, iar apărarea credinţei înseamnă păstrarea fiinţei naţionale. | Continuare »

Viaţa Cuvioasei Maicii noastre Parascheva de la Iaşi

Vieţile Sfinţilor pe luna octombrie (14 octombrie)

Această cu adevărat mare şi vestită între femei, Cuvioasa şi pururea pomenita Parascheva s-a născut într-un sat al Traciei, numit şi din vechime şi acum Epivata. Părinţii fericitei erau de neam bun şi măriţi, înavuţiţi cu multe averi; mai mult însă îi mărea şi îi îmbogăţea dreapta credinţă în Dumnezeu şi vrednicia de a se numi creştini. Aceştia dar, aducând la lumină pe Cuvioasa, întâi au renăscut-o prin scăldătoarea cea dumnezeiască a Botezului, apoi, înaintând pe cale, o învăţară toată îmbunătăţirea şi aşezarea cea după Dumnezeu.
După ce a trecut la al zecelea an, ades ea mergea cu mama sa la biserica Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi a auzit aceste dumnezeieşti binevestiri: “Cel ce voieşte să vină după mine, să se lepede de sine şi să ridice crucea sa şi să urmeze Mie”. Îndată fiind cuprinsă de aceasta şi ieşind din biserică, a întâlnit un sărac; ascunzându-se de maica sa şi dezbrăcând hainele strălucite şi luminate ce le purta, le-a dat lui şi ea a îmbrăcat pe ale aceluia, luându-le pe acestea cu oarecare meşteşugire înţeleaptă. | Continuare »

Preot Iosif TRIFA
Învierea fiului văduvei din Nain –
EVANGHELIA DUMINICII A 20-A DUPĂ RUSALII

Evanghelia cu învierea fiului văduvei din Nain arată o minune a Mântuitorului Hristos: o mamă îşi ducea fiul la groapă şi, pe drum, s a întâlnit cu Iisus, Care i-a înviat odorul. Să luăm aminte că minunea din evanghelia de duminică se întâmplă şi astăzi. Ca şi văduva din Nain, şi noi avem un singur fiu de mare preţ: viaţa noastră sufletească, sufletul nostru. De multe ori se îmbolnăveşte de moarte şi acest fiu al nostru; de multe ori chiar şi moare şi mulţi chiar îl şi îngroapă în păcate. Dar aceasta încă nu este nici o minune. Minunea aceasta este că şi fiul nostru, viaţa noastră sufletească, sufletul nostru se poate tămădui, poate chiar învia din moartea păcatelor, după ce ne-am întâlnit şi noi cu Iisus Hristos.
Da, da, iubite cititorule, aceasta este taina învierii noastre din moartea păcatelor: să ne întâlnim mai întâi cu Iisus, să-L primim ca pe Cel ce a murit pentru noi şi ne-a lăsat şi nouă darul învierii, precum a zis: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine viu va fi, chiar da-că va fi murit“ (Ioan 11, 25).
Şi tu, iubite cititorule, te poţi întâlni cu Hristos oricând: fie că zaci cu sufletul bolnav pe pat, fie că ai plecat şi tu la groapă cu sufletul omorât de păcate. Hristos te aşteaptă ca să-ţi învie sufletul. Îţi trebuie însă ceva învietor de suflete, ca să te întâlneşti şi tu cu Iisus. Îţi trebuie lacrimile văduvei care-şi plângea copilul; îţi trebuie şi ţie lacrimi fierbinţi cu care să-ţi plângi căderea şi moartea ta cea sufletească. Îţi trebuie, dragă cititorule, un dor, o dorinţă fierbinte după Iisus, Doctorul cel bun, Care să te vindece, să te ridice, să te învie la o nouă viaţă. Când vei simţi acest dor şi îl vei stropi mereu cu lacrimile părerii de rău pentru păcatele tale, atunci şi tu eşti un mort ce a înviat la o viaţă nouă.
Eu am văzut astfel de morţi înviaţi. Cu prilejul unei adunări ce au ţinut-o aici, la Sibiu, cei care s-au hotărât împotriva beţiilor, sudalmelor şi altor păcate grele, un ostaş din Oastea Domnului ne-a spus, în chip mişcător, istoria învierii lui din păcate. | Continuare »

Sfântul Ierarh Luca al Crimeei

„Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea; Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.“ (Luca 6, 31-36)

Ce vorbe uimitor de simple! Ele sunt atât de simple, atât de fireşti, încât atunci când omul aude pentru întâia oară că trebuie să se poarte astfel, se simte chiar stingherit. “Cum de nu m-am gândit singur la asta până acum?” – se întreabă el. Dar tot ce este mare este simplu. Toată învăţătura lui Hristos e neasemuit de simplă. Ea este îndreptată către oamenii cu inimi simple; au primit-o cei mai simpli pescari din Galileea, care au devenit luminători ai întregii lumi.
Lui Hristos I-au urmat în primul rând cei mai simpli oameni, fiindcă orice cuvânt al lui Hristos este simplu şi uimitor de accesibil. Toată învăţătura Lui parcă s-ar înţelege de la sine – şi totuşi, ce departe stă viaţa noastră de împlinirea acestor cuvinte simple, acestor mari porunci ale lui Hristos!
Cât de rar se întâmplă să ne purtăm cu oamenii aşa cum am vrea să se poarte ei cu noi! Aşteptăm de la oameni stimă, iar noi îi înjosim; aşteptăm să fim ajutaţi la nevoie, dar nu ne gândim niciodată să ajutăm aproapelui când avem îndestulare trupească. | Continuare »

Părintele Iosif Trifa, Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an
EVANGHELIA DUMINICII DUPĂ ÎNĂLŢAREA SFINTEI CRUCI

Iată cât de frumoasă este şi această Evanghelie! Ea cuprinde tot ce trebuie să primim pentru mântuirea sufletului nostru. Să luăm pe rând învăţăturile din ea:
„Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine…“ – zice Evanghelia. Asta înseamnă că, dacă vrei să pleci după Hristos, trebuie să te hotărăşti pentru El, trebuie să intri în slujba Lui şi să asculţi de El şi de voia Lui. Voile tale, de cele mai multe ori, sunt „voile trupului şi ale gândurilor“ (Efes. 2, 3), adică voile lui satan şi ale păcatului şi de aceea trebuie să te lepezi de ele şi să-L primeşti pe Hristos de Stăpân, Poruncitor şi Împărat în casa sufletului tău. „Au nu ştiţi că voi nu sunteţi ai voştri?“, zice apostolul Pavel (I Cor. 6, 19), ci sunteţi ai lui Iisus Hristos, Care „v-a răscumpărat cu preţ“. Lepădarea de sine asta înseamnă: să-ţi dai mâinile tale, picioarele tale, inima ta, vorbele şi gândurile tale, să-ţi dai tot ce ai lui Iisus Hristos, să le pui în slujba Lui şi în ascultare de El.
Dar lucrul acesta nu e uşor. De aceea, zice mai departe Evanghelia că tot cel ce vrea să se lepede de sine trebuie:
„Să-şi ia crucea sa“, adică să porţi luptă cu patimile, cu plăcerile, cu ispitele ce ţi le scoate lumea aceasta în calea ta de mergere înainte după Hristos. Dar, în această luptă, noi am cădea neputincioşi la cel dintâi pas dacă înaintea noastră n-am avea Crucea lui Hristos, adică Jertfa cea mare a răstignirii lui Hristos pentru păcatele noastre.
Cititorule! Priveşte icoana de alături şi-ţi dă seama că pentru tine suie Hristos Golgota. Pentru păcatele tale şi ale mele, şi ale tuturor. Crucea pe care o duce Hristos pe umerii Săi, ca să moară pe ea, este darul prin care ne-a venit iertare şi mântuire de pieirea cea veşnică. | Continuare »

Părintele Iosif Trifa, Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an

purtarea-crucii-5Zis-a Domnul: „Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine şi să-şi ia Crucea sa şi să-Mi urmeze Mie. Că cine va vrea să-şi mântuiască sufletul său pierde-l-va pe el; iar cine-şi va pierde sufletul său, pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui pe el. Că ce va folosi omului de ar dobândi lumea toată şi şi va pierde sufletul său? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? Că de cine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele întru acest neam preacurvar şi păcătos şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri.“
Şi le zicea lor: „Amin grăiesc vouă că sunt unii din cei care sunt aici, care nu vor gusta moartea până când vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere“. (Marcu 8, 34-38 şi 9, 1)

Ce mult spune această evanghelie! Ea cuprinde toată taina mântuirii noastre sufleteşti.
Dacă oamenii – zicea un învăţat creştin – ar pierde, din întâmplare, toate evangheliile, afară de una, sau dacă omului i s-ar permite să asculte numai o singură evanghelie, mântuirea încă n-ar fi pierdută; evanghelia cu purtarea crucii ar fi în stare ea singură să păstreze şi să vestească taina mântuirii noastre sufleteşti.
Să cercetăm cuprinsul acestei evanghelii. „Tot cel ce vrea să vină după Mine“. Iată acesta este începutul mântuirii. Să pleci pe urmele Domnului. Să pleci de bunăvoie, din dragoste şi dor de mântuire, pe calea mântuirii. Dar nu e lucru uşor a merge după Domnul. Condiţia cea dintâi o spune evanghelia: „Să se lepede de sine“. Cel ce vrea să plece pe urmele Domnului trebuie mai întâi şi mai întâi să se lepede de sine. Mare lucru este lepădarea de sine.
Într-o adunare restrânsă a Oastei, eu le spuneam odată fraţilor ostaşi că mântuirea noastră are trei mari duşmani.
– Ştiţi voi care-i cel dintâi din aceştia? | Continuare »

Părintele Iosif Trifa

Obişnuit, crucea care ne este dată se pare a fi totdeauna cea mai grea. Toţi zic: Ştim că trebuie să avem mâhniri şi necazuri în lume, dar ceea ce sufăr eu nu mai suferă nimeni. Orice altă cruce e mai uşoară ca aceasta.
Dar Domnul a hotărât totul înainte. El a hotărât şi crucea noastră. Noi nu suntem stăpâni, ci trebuie să fim copii ascultători.
Fratele meu, gândeşte-te că ai fi primit dreptul să-ţi alegi tu crucea pe care trebuie să o porţi. O, numai atunci ai putea vedea cât de greu este să alegi!
Vrei să îţi alegi boală? Te rog nu răspunde îndată da. Eu ştiu ce este boala şi nu o voi lăuda.
Atunci, sărăcie? Grea cruce este şi aceasta. Căci nu este fericire a nu şti seara ce vei începe dimineaţa viitoare, pentru ca să-ţi poţi câştiga traiul vieţii. Să trăieşti din mila oamenilor nu este o fericire.
Sau îţi alegi ocară şi defăimare? Acestea zdrobesc inima chiar şi a unui om puternic. Ori vrei boala sau pierderea celor pe care îi iubeşti? „Doamne fereşte!“ – vei zice tu.
Dacă ai primi astfel dreptul să-ţi alegi tu crucea, ai păţi ca acei părinţi care au fost rugaţi să dea unul din cei zece copii pe care îi aveau.
| Continuare »

Sfântul Nicolae VELIMIROVICI

Mare este puterea adevărului şi nimic în lume nu poate să-i ia puterea.  Mare este puterea tămăduitoare a adevărului şi nu există nici o suferinţă ori slăbiciune în lume pe care adevărul să nu o poată vindeca.
În suferinţa şi slăbiciunea lor, bolnavii caută un doctor care le va da un leac pentru aceste lucruri. Nimeni nu va căuta un doctor care să le dea leacurile cele mai dulci, ci fiecare va voi ca cineva să le dea unul tămăduitor, fie el dulce, amar ori lipsit de gust. Cu cât leacul dat este mai amar şi cu cât lucrarea de vindecare este mai complicată, cu atât se pare că bolnavul are încredere mai mare în doctor.
De ce nu primesc oamenii leacul cel amar, numai atunci când îl oferă mâna lui Dumnezeu? De ce se caută şi se aşteaptă numai bomboane din mâna lui Dumnezeu? Pentru că oamenii nu simt cât de primejdioasă este boală păcatului lor şi cred că se pot vindeca numai cu bomboane.
O, dacă oamenii s-ar întreba de ce toate doctoriile pentru bolile trupeşti sunt atât de amare! Duhul Sfânt le-ar răspunde: pentru a se gândi la amărăciunea leacurilor duhovniceşti. Căci, aşa cum boala trupească dă o închipuire asupra bolii duhovniceşti, tot la fel leacurile pentru bolile trupeşti au aceeaşi lucrare, prin asemănare cu boala duhovnicească.

Nu sunt bolile sufletului, aceste boli principale şi pricinuitoare de urmări, cu mult mai grele decât bolile trupului? Atunci, cum să nu fie leacurile duhovniceşti cu mult mai amare decât acelea pentru trup?
Oamenii au mare grijă de trupurile lor; şi atunci când trupurile lor se îmbolnăvesc, nu se dau în lături de la nici un fel de osteneală, timp sau bani pentru a-şi restabili sănătatea. În acest caz, nici un doctor nu este prea scump, nici o staţiune balneoclimaterică nu este prea departe, nici o doctorie nu este prea amară, mai ales când ei sunt conştienţi că se apropie moartea trupească. O, de-ar fi oamenii la fel de preocupaţi pentru sufletele lor! O, de-ar fi ei la fel de stăruitori, căutând vindecarea şi un vindecător pentru sufletele lor! | Continuare »

Ceva despre crucea suferinţelor

Părintele Iosif Trifa

Toţi purtăm o cruce de suferinţe şi încercări. Nu este nimeni în această lume care nu-şi are necazurile şi încercările lui. Fratele meu care citeşti aceste rânduri, eu nu te cunosc mai de-aproape cine eşti şi cum trăieşti. Însă oricine ai fi, desigur, şi tu porţi o cruce de necazuri şi încercări. Nu este nimeni care să nu-şi aibă crucea necazurilor lui. Tu vrei să scapi de crucea aceasta? Zadarnică încercare. Orice ai face, oricât te-ai zbate, tot cu ea în spate te vei trezi. Cu cât vei fugi de ea, mai tare te va urmări!
Dar crucea aceasta nu e încă crucea din evanghelie. Aceasta e numai şcoala în care Domnul te-a chemat să te înveţe ce înseamnă a purta crucea şi a te lepăda de tine. Sub greutatea crucii suferinţelor din lumea aceasta, trebuie să-L afli pe Domnul, trebuie să afli „jugul Lui cel uşor“, trebuie să afli Crucea Lui. Crucea vieţii trebuie s-o purtăm spre folosul şi mântuirea sufletului nostru.
O, dacă viaţa noastră este o cruce de nesfârşite suferinţe şi încercări, de ce n-am purta-o de bunăvoie pentru Hristos, în loc s-o purtăm de silă, fără nici un folos? O, ce dureros este să-i vezi pe oameni purtând crucile necazurilor fără să-L cunoască pe Cel Care ne-a mântuit prin Jertfa Crucii!
Suflete dragă! Să ştii că Domnul a pus pe umerii tăi crucea suferinţelor şi a necazurilor. A pus-o, ca să-L afli pe El şi rosturile vieţii tale. A pus-o, să-ţi dai seama şi să înţelegi că nu este mântuire fără cruce şi suferinţă.
Întreagă viaţa Domnului, începând de la naştere şi până la moartea pe Cruce, a fost o cruce grea şi suferinţă nesfârşită. Şi tu, dragul meu, umbli după tihnă şi odihnă? Te înşeli, dragul meu, te înşeli! Crezi tu, oare, că vei putea scăpa de ceea ce n-a scăpat nici un suflet ce s-a mântuit? A fost, oare, vreun sfânt în această lume care să nu fi suferit?
| Continuare »

[Toţi cei care, în viaţă, crucea ca jugul aţi purtat]

Ioan Opriș, fragment din vorbirea de la nunta de la Vălani – 4 iulie 1976

Fraţilor dragi şi surorilor scumpe! Gura Domnului ne grăieşte prin gura proorocului Solomon la 8, 17: „Eu iubesc pe cei ce Mă iubesc şi pe cei ce Mă caută cu tot dinadinsul. Mă las să fiu găsit de ei”.
Pe cine iubeşte Domnul Iisus? Pe cei ce-L iubesc pe El şi Se lasă găsit de cei ce-L caută cu tot dinadinsul.

În Matei 11, 28 zice: „Veniţi la Mine voi, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu, că este bun, şi sarcina Mea, că este uşoară. Şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima. Şi veţi avea odihnă pentru sufletele voastre”.
E un cuvânt din două sau trei versete, care se aude foarte mult prin adunările noastre. Dar aceste versete trebuie bine ascultate, bine judecate, bine pătrunse, bine pronunţate, bine rumegate… Ele trebuie neapărat înţelese. După ce-l cheamă pe fiecare la Sine, după aceea le spune imediat tuturor: „Luaţi jugul Meu, că este bun, şi sarcina Mea, că este uşoară!…”
Şi tu, frate şi soră care eşti bolnavă sau care ai un bolnav în casă, mereu te plângi, mereu te tânguieşti şi spui aşa: „Crucea mea e grea, crucea mea e foarte grea, crucea mea e mai grea decât toate crucile…” Totuşi Domnul Iisus nu aşa a spus, ci a spus: „Jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară”.

Deci dacă sarcina ta o duci alături de Domnul Iisus, ea este bună şi uşoară de dus, şi binecuvântată. Dar pentru că tu-ţi duci crucea ta singur, de aceea gemi şi te văicăreşti. Cum făceam azi undeva o asemănare: | Continuare »