EVANGHELIA DUMINICII A 29-A DUPĂ RUSALII

Tămăduirea celor zece leproşi

Să luăm aminte că Evanghelia aceasta se petrece şi azi. Beteşug de lepră este şi astăzi şi oameni leproşi sunt şi astăzi destui. Deosebirea e numai atât că oamenii de azi nu poartă boala leprei în oasele lor, ci în sufletul lor. Lepra era o boală cumplită, ce ataca mai întâi pielea cu răni şi bube rele. Intra apoi în oase şi le strâmba, făcând din om un schelet, un mort viu care umbla rătăcitor până ce moartea îl băga în pământ. Aşa-i, iubite cititorule, şi păcatul. O lepră, o boală cumplită ce cuprinde tot mai mult şi mai mult sufletul, până când îl strică şi îl omoară de tot. Şi păcătosul este un mort viu (Efes. 2, 1). O, dacă ni s-ar da nouă putinţă să vedem sufletele oamenilor de azi în chip văzut, ne-am îngrozi de neghiobiile şi sluţeniile sufletelor atacate de lepra păcatului.
Lepra era o boală molipsitoare, şi cei cuprinşi de ea erau scoşi afară dintre ceilalţi oameni. Şi păcatul este o astfel de boală molipsitoare de care tot creştinul trebuie să se ferească. Sunt însă atâţia creştini care se duc duminicile şi serile unde se vorbesc tot felul de vorbe porcoase; şi sunt atâţia părinţi care îşi lasă copiii, nopţile, de se umplu de lepră, de boală sufletească.
Cei zece leproşi s-au tămăduit după ce s-au întâlnit cu Iisus şi cu lacrimi s-au rugat Lui: „Iisuse Doamne, ai milă de noi!“ Tot aşa se poate curăţi şi un creştin de lepra păcatului. Întâi trebuie să simţi lepra păcatului ce ţi a cuprins sufletul cu rană de moarte şi apoi, cu sufletul rănit, să cazi în faţa Mântuitorului, cu lacrimi, strigând: „Iisuse Mântuitorule, ai milă de mine şi mă scapă din pieire sufletească!“. | Continuare »

Între mărinimia fără margini a Domnului şi micimea noastră de suflet

Sfântul Nicolae Velimirovici, predică la duminica vindecării celor zece leproşi – fragment

Aşadar, de ce Dumnezeu cere mulţumire de la oameni, şi de ce oamenii îi aduc mulţumire lui Dumnezeu? Din iubire. Mulţumirile oamenilor nu-L fac pe Dumnezeu nici mai slăvit, nici mai puternic, nici mai bogat ori mai viu, ci oamenii sporesc în toate acestea. Recunoştinţa oamenilor nu-I adaugă lui Dumnezeu nici pace, nici bucurie, ci lor înşişi le adaugă cu îmbelşugare. A mulţumi lui Dumnezeu nu-I schimbă Lui nici starea, nici fiinţa, ci omului i-o schimbă din temelie.
Dumnezeu nu are nevoie de recunoştinţa noastră, nici de rugăciunile noastre. Dar Domnul, care spune: „ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El” (Matei 6, 8), îndeamnă totodată pe oameni „să se roage totdeauna şi să nu-şi piardă nădejdea” (Luca 18, 1). Dumnezeu nu are trebuinţă de rugăciunile noastre, ci totuşi ni le cere. Nu are trebuinţă de mulţumirea noastră, dar ne-o cere – iar mulţumirea nu e altceva decât tot rugăciune, rugăciune de mulţumire.
„În vremea aceea, Iisus intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi care stăteau departe, şi care au ridicat glasul si au zis: Iisuse, învăţătorule, fie-Ţi milă de noi!”. Erau zece leproşi. Cumplit lucru este să vezi şi numai unul, dar zece! Un trup acoperit din cap până-n picioare cu pete albe si plăgi care ard ca focul. Un trup care putrezeşte de viu, un trup în care e mai mult mâzgă decât sânge. Un trup care duhneşte şi pe dinăuntru şi pe dinafară. Aşa este un lepros. Iar când lepra ajunge la nas, la gură, la ochi, închipuiţi-vă ce aer respiră, ce mâncare mănâncă, ce lume vede unul ca acesta? | Continuare »

Viaţa Sfântului mărturisitor Marcu Eugenicul, episcopul Efesului

19 ianuarie

„Nu voi semna niciodată unirea,
chiar dacă ar trebui să-mi primejduiesc însăşi viaţa mea!
În materie de credinţă, nu e loc pentru îngăduinţă nici pogorăminte.“

Părintele nostru între sfinţi Marcu Eugenicul (1392-1444), mitropolitul Efesului, s-a născut Manuel, din Gheorghe şi Maria, amândoi din neam credincios şi viţă slăvită în Constantinopolului, capitala Imperiului Roman şi a Patriarhatului Ecumenic al Bisericii Ortodoxe.
În vremea aceea, partea răsăriteană a Imperiului fusese cucerită de turci, şi împăratul Manuel căuta să încheie o înţelegere cu papa Martin V, nădăjduind să adune un sinod ecumenic pentru a pregăti unirea catolicilor cu Biserica Ortodoxă, şi prin aceasta să dobândească oştiri din partea monarhiilor din Apus. După neizbutita cucerire asupra Constantinopolului din 1422 de către sultanul Murad II, noul împărat Ioan VIII Paleologul leagă iar înţelegeri cu noul papă, Eugenie IV, punând început pregătirilor pentru un sinod ecumenic. Patriarhii Alexandriei, Antiohiei şi ai Ierusalimului nu primesc participarea la sinod, dar trimit în silă împuterniciţii lor.
Patriarhul Alexandriei a ales ca pe unul din trimişii săi pe ieromonahul Marcu, ale cărui scrieri teologice i-au dus vestea în întregul imperiu. Atât împăratul cât şi patriarhul Iosif II al Constantinopolului au voit ca Marcu să fie hirotonit episcop, pentru a fi pus în locul cel dintâi al trimişilor ortodocşi la acest sinod. La 46 de ani, Marcu a fost ridicat în rangul de Mitropolit al Efesului, rămas liber prin săvârşirea mitropolitului Ioasaf. | Continuare »

Sf-Ioan-Botezatorul_6Părintele Constantin Galeriu

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Vrednicilor de iubire şi dreptmăritorilor creştini în Sfânta Biserică a Domnului nostru Iisus Hristos, acum, ca o încununare a sărbătorilor, dumnezeiasca Evanghelie ne împărtăşeşte cuvânt negrăit de adânc. Şi orice cuvânt, când sufletul nostru smerit, dar luminat, încearcă adâncimile, e revelator. Dar, pentru că în fiecare duminică avem un asemenea cuvânt al dumnezeieştii Evanghelii, din el să ne împărtăşim. Aşa cum e întotdeauna rânduiala sfântă a Bisericii, creştinul se împărtăşeşte întâi din cuvântul lui Dumnezeu, al Evangheliei, şi apoi din Trupul şi Sângele Lui.

Acum, dar, ascultând cuvântul lui Dumnezeu, în Duhul Sfânt, căci “cuvântul Meu este duh şi viaţă”, zice Domnul, deci ascultând cuvântul şi taina cuvântului, duhul cuvântului, adevărul cuvântului, să luăm aminte. Ne vorbeşte Evanghelia, Vestea cea Bună: „Şi Iisus, auzind că Ioan a fost întemniţat, a plecat în Galileea. Şi părăsind Nazaretul, a venit de a locuit în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon şi Neftali, ca să se plinească ce s-a zis prin Isaia proorocul care zice: «Pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit». De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor.“ (Matei 4, 12-17).

Acest cuvânt final – “pocăiţi-vă căci s-a apropiat împărăţia cerurilor”, ne stă cu o deosebită lumină şi putere inimii, că astăzi să încercăm a tâlcui din acest adânc al cuvântului dumnezeiesc. Nu înainte, însă, de a înfăţişa inimilor dumneavoastră tâlcul cuvintelor dintru începutul zicerii de astăzi a Sfintei Evanghelii. Deci Iisus ne spune că a auzit că Ioan a fost întemniţat. | Continuare »

EL A VENIT CA MARTOR… SĂ MĂRTURISEASCĂ DESPRE LUMINĂ

Traian Dorz, «Hristos – Dumnezeul nostru» cap. 7-8

„El a venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el.“

Ioan Botezătorul n-a fost numai un propovăduitor al voii lui Dumnezeu, ci a fost un martor!
Un martor al lui Dumnezeu înaintea oamenilor, adeverind drep­tatea şi bunătatea Lui.

În Ziua Judecăţii el va fi martorul lui Dumnezeu împotriva oamenilor care n-au primit această mărturie trimisă prin el.
La fel au fost şi vor fi sfinţii apostoli, martori ai Martorului Celui Credincios şi Adevărat, adică ai lui Iisus Hristos (Apoc. 3, 14).
Şi la fel au fost şi vor fi până la sfârşitul veacurilor toţi cei trimişi de Dumnezeu la oameni pentru a le mărturisi voia Lui, pentru a le aduce aminte de poruncile Sale, pentru a le întoarce inimile spre El.

Ei au primit solia cea grea a mărturiei lui Hristos, a mărtu­riei Luminii, a mărturiei că Iisus Hristos este Dumnezeu Adev­ărat, exteriorizat din Dumnezeu, nu creat, de o Fiinţă cu Tatăl, Unul şi Una cu El…
prin El s-au făcut toate, că pentru noi, oamenii, şi a noastră mântuire S-a pogorât din cer, întrupându-Se de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi, ca om, S-a răstignit pentru mântuirea noastră, a oamenilor, pătimind şi fiind îngropat, dar a treia zi a înviat, după cum era profeţit în Sfintele Scripturi despre El. | Continuare »

Predică la Botezul Domnului

Sfantul Nicolae Velimirovici

„Și se va arăta slava Domnului și tot trupul o va vedea
căci gura Domnului a grăit.” (Isaia 40:5).

În vremurile de odinioară, Domnul a făgăduit să vină şi să Se arate întru slavă mare. Oamenii au auzit aceasta dar au uitat ce se spusese. Dar Dumnezeu nu Şi-a uitat cuvântul Său, pentru că cuvintele Domnului sunt ca stâlpii de piatră care nu se pot nărui. Domnul a făgăduit că vine; şi iată, El nu a venit la vremea când noi aveam cel mai puţin nevoie de El, ci când nevoia noastră era cea mai mare. Dumnezeu a trimis un prooroc sau un înger în locul Său, la vremea potrivită. Dar când răul s-a înmulţit în lume atât de mult, că nici măcar un înger nu mai era în stare să-l ardă cu lumina sa, nici un prooroc nu mai avea putinţă să-l strâmtoreze prin cuvintele sale, atunci Dumnezeu Şi-a împlinit vechea făgăduinţă şi S-a arătat pe pământ. Dar cum a venit Dumnezeu în plină slavă? În smerenie şi ascultare de negrăit. Într-un asemenea chip în care îngerii Săi arătau mai strălucitori şi proorocii Săi mai măreţi decât El. Când s-au arătat la Iordan proorocul şi Stăpânul, proorocul a atras atenţia mai mult decât Stăpânul. Ioan Înaintemergătorul părea mai tainic şi mai mare decât Domnul Hristos. Domnul Hristos Îşi ascundea slava Sa şi măreţia sub două învelişuri groase: unul era trupul omenesc şi celălalt era smerenia. Aşa încât oamenii nici nu L-au băgat în seamă, nici nu L-au recunoscut, în timp ce ochii tuturor puterilor cereşti erau aşezaţi pe El mai mult decât pe întreaga lume zidită. Înveşmântat în trup adevărat şi în smerenie curată, Domnul Hristos a venit din Galileea, la Iordan, către Ioan, ca să se boteze de către el. (Matei 3:13).
Minunat este Dumnezeu întru lucrările Lui! Prin toate lucrările Sale, El ne învaţă smerenia şi ascultarea. | Continuare »

S-a născut în Cezareea Capadociei, din părinţi binecredincioşi şi înstăriţi, Vasilie şi Emilia. Tatăl său era un luminat dascăl în cetate.
Iubitor de învăţătură şi înzestrat pentru carte, Sfântul Vasile şi-a îmbogăţit mintea cercetând, rând pe rând, şcolile din Cezareea, apoi din Constantinopol, mergând până la Atena, la cea mai înaltă şcoală din timpul său, unde a întâlnit pe Sfântul Grigorie Teologul, cu care a legat o strânsă şi sfântă prietenie. A studiat logica, matematica, gramatica, ştiinţele naturii, retorica, filosofia şi medicina.
La Atena, împreună cu Sfântul Grigorie, a întemeiat prima grupare de studenţi creştini. Această grupare a fost combătută puternic de păgâni.
A intrat în monahism, apoi a fost hirotonit preot.
A fost ales Arhiepiscop al Cezareii în anul 370, în vremuri grele pentru Biserică, atunci când ereticii lui Arie şi Macedonie izbutiseră să aibă de partea lor pe însuşi împăratul Valens. Sfântul Vasile a dus o luptă aprigă, cu scrisul şi cuvântul, pentru apărarea dogmei Sfintei Treimi. De aceea şi-a atras mânia împăratului şi a suferit multe prigoniri din parea lui. Lucrarea sa teologică şi spirituală a fost continuată de fratele său mai mic, sfântul Grigorie de Nyssa.
Sfântul Vasile cel Mare a orânduit viaţa monahală şi a întemeiat pe lângă Biserică azile şi spitale, în ajutorul celor săraci şi neputincioşi, îndemnând pe cei înstăriţi să folosească averile lor, ajutând pe cei lipsiţi.

Găsiţi aici mai multe despre Sfântul Vasile cel Mare

Sfântul Vasile cel Mare

1) Rugăciunea este cererea de bunuri, adresată de cei binecredincioşi lui Dumnezeu. Însă trebuie nu numai prin cuvinte să spunem rugăciunea, ci mai ales prin dispoziţia sufletească de rugăciune. Şi trebuie să ne rugăm tot timpul, în orice stare. Rastig-55Dacă stai la masă – roagă-te; mâncând pâinea, dă mulţumire Celui ce ţi-a dat-o; întărindu-ţi neputinţa trupului cu vin, pomeneşte-L pe Cel ce ţi-a dat acest dar pentru veselirea inimii şi pentru alinarea suferinţelor. Dacă a trecut trebuinţa de hrană – să nu înceteze pomenirea Binefăcătorului. Când îmbraci paltonul – mulţumeşte-I Celui ce ţi l-a dat; îmbrăcând hainele – măreşte-ţi dragostea către Dumnezeu, Care ne-a dat acoperăminte potrivite pentru iarnă şi vară, acoperăminte ce ne apără viaţa şi ne acoperă urâciunea. A trecut ziua? Mulţumeşte-I Celui ce ţi-a dat soare pentru împlinirea treburilor zilnice şi foc să-ţi lumineze noaptea şi să-ţi slujească la celelalte trebuinţe ale traiului. Noaptea să-ţi aducă alte îndemnuri la rugăciune. Când te uiţi la cer şi îţi îndrepţi privirea spre frumuseţea stelelor, roagă-te Stăpânului celor văzute şi închină-te celui mai bun Maestru al tuturor, lui Dumnezeu, Care pe toate cu înţelepciune le-a făcut (Ps. 103, 25). Când vezi că toată natura este cuprinsă de somn, iarăşi închină-te Celui ce prin intermediul somnului şi împotriva voinţei noastre ne dezleagă de neîntreruperea ostenelilor şi prin puţină odihnă ne conduce iarăşi la vioiciunea puterilor. De aceea nu toată noaptea să-ţi fie sortită somnului – nici să îngădui ca din pricina nesimţirii din vremea somnului să-ţi devină nefolositoare jumătate din viaţă; dimpotrivă, să-ţi împărţi vremea nopţii în somn şi rugăciune. Astfel te vei ruga neîncetat fără să-ţi închizi rugăciunea în cuvinte, ci prin tot cursul vieţii apropiindu-te de Dumnezeu ca viaţa ta să fie o neîncetată rugăciune.

2) La fiecare chemare spre rugăciune să răspunzi: gata este inima mea, şi până la ultima rugăciune să fii în dumnezeiască slujbă, socotind o mare pagubă a renunţa la rugăciune. Căci, dacă, atunci când guşti mâncarea pentru întărirea trupului tău, rămâi la masă până când îţi satisfaci trebuinţele şi, dacă nu este nevoie mare, nu pleci uşor de la masă, nu trebuie cu atât mai mult să rămâi până la sfârşitul mesei duhovniceşti şi să-ţi întăreşti sufletul cu rugăciunea? | Continuare »

Sfântul Ioan Gură de Aur, din «Predici la duminici si sărbători»

Anul îţi va merge bine nu când tu vei sta beat în ziua cea dintâi a lui, ci când, atât în ziua cea dintâi, cât şi în cea de pe urmă, şi în fiecare zi, tu vei face fapte plăcute lui Dumnezeu. Nu beţia înseninează, ci rugăciunea; nu vinul, ci cuvântul înfrânării. Vinul stârneşte furtună, cuvântul lui Dumnezeu aduce linişte. Acela aduce nelinişte în inimă, acesta alungă zgomotul; acela întunecă mintea, acesta luminează pe cea întunecată; acela aduce întristarea, care înainte era departe, acesta ridică grija, care este de faţă. Alcoolul_P15Căci nimic nu poate aşa de tare a însenina ca învăţătura înţelepciunii: a preţui puţin lucrurile de acum, a ţinti la cele viitoare, a recunoaşte cele pământeşti ca trecătoare şi a nu le socoti statornice, nici bogăţia, nici puterea, nici cinstea, nici măgulirile. Dacă tu ai o astfel de înţelepciune, atunci poţi să priveşti pe un bogat fără ca să-l zavistuieşti, poţi să ajungi la nevoie şi la sărăcie, şi totuşi să nu-ţi pierzi curajul.
Creştinul nu trebuie să prăznuiască sărbătorile numai în anumite zile, ci tot anul trebuie să fie pentru el sărbătoare. Cum însă trebuie să fie sărbătoarea care se cuvine lui? Pavel zice: „Să prăznuim nu întru aluatul cel vechi, nici întru aluatul răutăţii şi al vicleşugului, ci întru azimele curăţiei şi ale adevărului” (I Corinteni 6, 8). Dacă ai conştiinţa curată, tu serbezi în toate zilele, săturându-te cu nădejdile cele slăvite şi îndestulându-te cu aşteptarea bunurilor viitoare. Iar dacă nu ai conştiinţa liniştită şi eşti împovărat cu multe păcate, atunci poţi să ţii mii de sărbători, că nu te vei afla mai bine decât cel ce jeleşte. Căci ce-mi foloseşte mie o zi senină, când conştiinţa mea este întunecată? | Continuare »

Cu ce pregătiri să aşteptăm praznicele mari

Evanghelia din această duminică cuprinde „Cartea neamului lui Iisus“. Această carte arată că a trebuit o anumită pregătire, lungă de veacuri întregi, pentru primirea lui Iisus Hristos.
Şi praznicele cele mari trebuie aşteptate cu pregătiri sufleteşti, pentru că fiecare praznic închipuie o lucrare şi un dar al Mântuitorului Hristos pentru mântuirea noastră, iar darul praznicului trebuie înţeles şi primit cu folos sufletesc. Cu pregătire sufletească trebuie să aşteptăm şi Crăciunul, Naşterea Domnului.
În anii trecuţi, o gazetă de la Bucureşti a pus un premiu, adică o întrecere, de o mie lei pentru acei care vor scrie cel mai frumos articol pentru numărul de Crăciun al gazetei. Autorul articolului premiat a scris şi următoarele despre Crăciunul din vremurile noastre: „Aşa cum se prăznuieşte astăzi Crăciunul, eu socot – zicea scriitorul – că este mai mult un praznic păgân decât unul creştin. Cu săptămâni înainte încep oamenii să facă pregătiri de mâncăruri, de haine şi băuturi pentru sărbătorile Naşterii, iar în săptămâna din urmă nu mai încapi de mulţimea oamenilor care strâng carne, untură, băutură, grăsime pentru serbarea Praznicului. Fiecare om, bogat sau sărac, ţine să aibă «Crăciun gras» şi să tragă un chef bun de Sărbători. «Unde să chefuim la Sărbători?» Aşa este îngrijorarea de Crăciun a celor mai mulţi oameni. Eu nu sunt preot – scria mai departe acel scriitor (care este avocat) – dar am părerea şi credinţa că altfel de chemări are Praznicul Naşterii Domnului şi alt fel a fost prăznuit la începuturile creştinismului“…
Cel care a scris aceste păreri despre prăznuirea Crăciunului de azi a avut toată dreptatea, pentru că bucuriile şi desfătările cele lumeşti au astupat şi au acoperit cu totul bucuriile cele sufleteşti pe care le aduce Naşterea Domnului şi pe care trebuie să le simţim la Naşterea Domnului. Asta nu e bine, pentru că bucuria cea adevărată a Naşterii nu o aduce porcul, nici grăsimea, nici mâncarea, nici băutura, ci o aduce vestea cea mai bună a sosirii unui Mântuitor al tău, Care Se pogoară din cer pentru tine, pentru păcatele tale, pentru iertarea ta, pentru iubirea ta şi mântuirea ta. | Continuare »

CINSTIREA “NORULUI DE SFINŢI” AI VECHIULUI LEGĂMÂNT CARE AU PREGĂTIT VENIREA ÎN LUME A DOMNULUI

Sfântului Luca al Crimeei, predica la Duminica Sfinţilor Părinţi după trup ai Mântuitorului

„Duminica dinaintea Crăciunului Sfânta Biserică o închină pomenirii Sfinţilor Părinţi, iar în duminica precedentă s-a cinstit pomenirea Sfinţilor Strămoşi. Cine sunt strămoşii şi părinţii noştri şi de ce se săvârşeşte atât de solemn pomenirea lor mai înainte de sărbătoarea Naşterii lui Hristos? Strămoşii sunt drepţii Vechiului Testament şi, întâi de toate, Sfinţii Proroci.
De ce este atât de importantă pentru noi pomenirea acestora? Fiecare înfăptuire mare a omului, atunci când îşi propune scopuri mari, necesită o pregătire îndelungată, profundă; la fel şi cele mai mari evenimente din viaţa nea¬mului omenesc se pregăteau în decursul multor ani.
Dacă la fel se întâmplă şi cu faptele omeneşti, şi cu faptele personale, dacă se întâmplă aşa şi în istoria omenirii, atunci cu mult mai mult ar trebui să dureze lucrarea pregătirii marelui eveniment din istoria întregii omeniri – procesul de pregătire a venirii în lume a Domnului Iisus Hristos.
Astfel trebuia să se facă pregătirea neamului omenesc pentru primirea învăţăturii mareţe a lui Hristos.
Închinarea la Dumnezeu cel adevarat, cunoasterea Lui au fost şi în timpurile vechi, şi în cele mai apropiate, specifice poporului ales al lui Dumnezeu. Celelalte popoare nu aveau Revelaţia care a fost dată poporului lui Israel, deci vechii păgâni Îl cunoşteau pe Dumnezeu doar din manifestările naturii înconjurătoare. Religiile lor erau naturaliste, ele divinizau începuturile materialiste ale lumii, închinându-se luminătorilor cereşti, tuturor stihiilor naturii, divini¬zau animale şi păsări şi se închinau la idolii făcuţi de ei înşişi. | Continuare »

Sf. Daniil SihastrulAcest cuvios părinte s-a născut din părinţi dreptmăritori creştini într-un sat nu departe de Rădăuţi. Din copilărie cuprins de o deosebită râvnă către cele duhovniceşti a părăsit casa părintească şi a trăit o vreme în obştea cuvioşilor părinţi de la biserica Sfântul Nicolae din Rădăuţi, nevoindu-se la sporirea credinţei şi a faptelor bune, iubind foarte mult rugăciunea şi privegherile de toată noaptea.

Îmbogăţindu-se în cunoştinţele teologice din citirea cărţilor de slujbă şi din sfinţii părinţi, arătând ascultare şi smerenie în toate cele încredinţate de stareţul acestei sfinte obşti călugăreşti de la Catedrala din Rădăuţi, a primit chipul îngeresc al vieţii călugăreşti, cu numele de David.

Râvna spre şi mai multe nevoinţe duhovniceşti l-a mânat la mănăstirea Sfântului Lavrenţie, aproape de satul Laura de astăzi. În acest loc de sihăstrie, ziua lucra împreună cu toţi ostenitorii sfintei mănăstiri, iar noaptea, în chilia sa, petrecea în necontenită rugăciune şi priveghere. Cunoscându-i râvna şi simţindu-i dorinţa neîncetată după Dumnezeu, la sfatul părintelui său duhovnicesc, stareţul acestei Lavre i-a dat schima cea mare, primind numele de Daniil.

Nu după multă vreme de la primirea stării de schimnic, cu binecuvântarea stareţului său, se retrage în locurile tainice ale codrului, lângă pârâul cu numele Viteu, localitatea Putna, unde cu ajutorul ciobanilor şi al altor iubitori de viaţă duhovnicească şi-a săpat într-o stâncă o chilie pe care o vedem şi astăzi, nu departe de Mănăstirea Putna.

Cunoscut ca mare nevoitor şi stăruitor în rugăciune, Cuviosul Daniil este cercetat de foarte mulţi credincioşi spre a-i cere sfat şi îndrumare de învăţătură şi trăire creştinească şi a se ruga lui Dumnezeu pentru vindecare de bolile sufleteşti şi trupeşti. Un alt loc unde a sihăstrit Cuviosul Daniil este şi stânca Şoimului, lângă Voroneţ, unde, de asemenea, era căutat de credincioşi pentru folosul lor duhovnicesc. | Continuare »

Preot Iosif TRIFA, Citiri şi tâlcuiri din Biblie

Imaginea de mai sus arată minunata întâmplare când a scăpat Daniel proorocul din groapa leilor. Daniel era slujbaş la curtea împăratului Dariu şi, „duh înalt fiind într-însul“, împăratul l-a pus pe el mai-mare peste toţi slujbaşii. Dar asta supără pe slujbaşi şi aceştia căutau să-i afle vină. Dar neaflând, se folosiră de o apucătură vicleană. Prin înşelăciune, făcură pe împăratul să subscrie un ordin în puterea căruia să fie pedepsiţi cu moartea toţi cei ce se vor afla închinându-se altcuiva decât împăratului, timp de treizeci de zile. Daniel se ruga ca de obicei, „de trei ori pe zi plecând genunchii săi“. Pârâtorii îl pândiră şi, aflând că se roagă lui Dumnezeu, îl pârâră împăratului, care, vrând-nevrând, trebui să se ţină de lege; şi Daniel fu aruncat în groapa leilor. „Dumne­zeul tău să te scape“, îi zise împăratul lui Daniel. Dimineaţa, împăratul cu grăbire a venit la groapa leilor şi de departe a strigat: „Daniele, oare Dumnezeul tău Cel viu a putut să te scape din gura leilor?“ „Dumne­zeul meu m-a scăpat“, răspunse Daniel. „El l-a trimis pe îngerul Său care a închis gura leilor şi nu m-au sfâşiat pe mine.“ Atunci împăratul s-a bucurat foarte şi, scoţân­du‑l pe Daniel, i-a aruncat pe pârâtorii lui în groapa leilor care într-o clipă i-au sfâşiat… (Citiţi pe larg în cartea lui Daniel, cap. 6.) | Continuare »

Sinaxar 17 Decembrie

Acest fericit prooroc Daniel era din seminţia lui Iuda, dintr-un neam care se găsea în slujba împărătească. S-a născut în Vitora cea de sus. Încă de pe când era copil a fost dus rob din Iudeea în ţara haldeilor şi a proorocit 70 de ani. A trăit cu 460 de ani înainte de întruparea lui Hristos. Era bărbat tare înţelept, iar iudeii socoteau că este eunuc. A plâns mult pentru popor şi pentru cetatea Ierusalimului. Prin post se înfrâna de la orice mâncare dorită. Era uscăţiv la faţă, dar foarte frumos, cu harul Celui Preaînalt.
Cei trei Tineri, după cum spune istoria, erau din sfânta cetate a Ierusalimului. Tatăl lor se numea Iezechia, iar mama lor Caligona. Iezechia, când era bolnav, a cutezat să ceară lui Dumnezeu să nu-l dea morţii, căci a păzit cele plăcute înaintea Lui; iar Dumnezeu i-a mai adăugat 15 ani la anii vieţii lui. Când Ierusalimul a fost înconjurat şi robit de Nabucodonosor, împăratul babilonienilor, au fost luaţi şi ei robi împreună cu Proorocul Daniel şi duşi în Babilon. Pentru virtutea lor, au fost puşi mai-mari peste treburile împăratului. (Continuare)

Sf-Cuv_Daniil-SihastruA fost unul din cei mai mari sfinţi pe care i-a odrăslit pământul Moldovei, mare dascăl al pustiei şi povăţuitor al călugărilor.
Acest sfânt al neamului nostru s-a născut într-o familie de oameni săraci de pe moşia mănăstirii Sfântul Nicolae din Rădăuţi, la începutul secolului al XV-lea, primind din botez numele de Dumitru. Fiind ales de Dumnezeu din sânul maicii sale pentru viaţa cea îngerească a pustnicilor, s-a dovedit din pruncie purtător de Hristos. Că niciodată nu lipsea de la biserică, nici nu se juca asemenea cu ceilalţi copii, nici nu căuta odihnă şi mâncare; ci mereu se ruga, şi întru toate ascultă de părinţi.
Când avea vârsta de zece ani, fiind dat să înveţe carte în mănăstirea Sfântul Nicolae din Rădăuţi, copilul Dumitru, deşi tânăr cu vârsta, s-a dovedit bătrân cu înţelegerea. Căci în puţină vreme a deprins Ceaslovul şi Psaltirea pe de rost, precum şi nevoinţa cea duhovnicească, adică rugăciunea cea de taină a inimii, postul, smerenia şi păzirea minţii de gânduri rele. Pentru aceasta cuvioşii călugări foarte mult îl iubeau şi se foloseau de blândeţea şi priceperea lui, căci era întotdeauna umbrit de darul Duhului Sfânt.
După cinci ani de ucenicie, tânărul ostaş al lui Hristos s-a făcut călugăr în această mânăstire, primind numele marelui prooroc şi împărat David. Şi era întru toate ascultător cuvioşilor părinţi, având ca dascăl şi părinte duhovnicesc pe mult nevoitorul şi purtătorul de Dumnezeu Sfântul Ierarh Leontie de Rădăuţi.
Acest tânăr monah David era foarte râvnitor în nevoinţa vieţii călugăreşti. Cel mai mult iubea liniştea, postul şi rugăciunea. Zilnic nu gusta nimic până la asfinţitul soarelui, iar uneori postea desăvârşit câte trei şi chiar cinci zile şi se hrănea numai cu legume şi ierburi. În ascultare era tăcut, blând şi tuturor supus, iar la biserică zăbovea ziua şi noaptea ca o candelă mereu nestinsă. Încă şi la chilie dormea puţin pe un mic scăunel, mereu veghind şi cugetând la cele dumnezeieşti. Iar dintre cărţi cel mai mult iubea Psaltirea, pe care o ştia pe de rost şi o repeta zilnic. | Continuare »

EVANGHELIA DUMINICII A 28-A DUPĂ RUSALII

„Veniţi, că, iată, gata sunt toate“…
(Pilda celor poftiţi la cină)

Cina din pilda Evangheliei este Împărăţia lui Dumnezeu, adică mântuirea noastră cea sufletească prin Jertfa Fiului Său, iar „cei chemaţi“ care n-au vrut să meargă la cină sunt creştinii cei cuprinşi de vârtejul treburilor, ispitelor, patimilor şi păcatelor lumii acesteia. Evanghelia aceasta, cu adevărat, este parcă Evanghelia vremurilor şi a oamenilor de azi, pentru că niciodată n-au fost nepăsarea şi negrija de Împărăţia lui Dumnezeu, de cele sufleteşti, aşa de mari ca azi. Care să fie pricina acestui lucru? Unii zic că „au uitat oamenii datoriile ce le au faţă de cele sufleteşti“. Eu zic că-i alta. Iisus a zis odată: „Asemenea este Împărăţia lui Dumnezeu cu o comoară ascunsă într-o ţarină, şi cine o află îşi vinde tot ce are, ca să cumpere ţarina“ (Matei 13, 44). Cei mai mulţi creştini însă n-au aflat comoara sufletească, darul, puterea şi bucuria ce le dau căutarea şi aflarea Împărăţiei lui Dumnezeu şi de aceea nu-şi bat capul cu cele sufleteşti. „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul“, zice Psalmistul, dar puţini au gustat şi au aflat bunătatea sufletească ce este în „Cina Domnului“. Cine a aflat o dată darul, puterea şi bucuria ce o dă „Cina Domnului“ (Sf. Cuminecătură), Jertfa Mântuitorului, aceluia nu-i mai trebuie nici o predică despre „datoriile“ ce le are faţă de suflet. „Toate le socotesc gunoaie, ca să-L dobândesc pe Hristos“, zicea Apostolul Pavel (Filipeni 3, 8). Acesta este credeul celui care a aflat comoara Împărăţiei lui Dumnezeu.
Cititorule! Nu cumva să crezi că Evanghelia te-ar mustra, pentru că îţi ai ţarina ta şi boii tăi şi lucrurile tale. Grija sufletului o laşi în urma tuturor afacerilor şi intereselor tale. Pentru asta te mustră Evanghelia. | Continuare »

s-a născut în jurul anului 270 în localitatea Askia din insula Cipru, într-o familie creştină de oameni simpli. Nu a avut parte de învăţătură, nu a urmat şcoli înalte. A fost cioban, o îndeletnicire pe care a îndrăgit-o şi pe care n-a părăsit-o niciodată. S-a căsătorit şi a avut o fiică, pe nume Irina. La puţini ani după căsătorie a rămas văduv. A îndurat cu răbdare văduvia. Simeon Metafrastul spune despre el că „vieţuia cu cinste şi cu dragoste de Dumnezeu, urmând lui David în blândeţe, lui Iacob în simplitatea inimii şi lui Avraam în iubirea de străini“.

Cărămida de la Niceea

Sfântul Spiridon a luat parte la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea, întrunit în anul 325 pentru combaterea ereziei preotului Arie din Alexandria. Arie nega dumnezeirea lui Iisus Hristos, Îl considera cea mai înaltă creaţie a lui Dumnezeu şi, prin urmare, diferit ca fiinţă de Acesta: Tatăl era necreat, Fiul creat.
Episcopii adunaţi la Sinodul de la Niceea au întărit învăţătura Bisericii, şi anume că Fiul este deofiinţă cu Tatăl, deci este Dumnezeu. În lămurirea acestei învăţături, un rol important l-a avut şi episcopul Trimitundei, Spiridon. Fără a se folosi de un limbaj sofisticat, a demonstrat celor prezenţi cum Dumnezeu este unul în fiinţă, dar întreit în persoane. A luat o cărămidă în mâna stângă şi le-a spus că deşi este un singur obiect, ea este alcătuită din trei elemente: pământ, apă şi foc. Apoi cu mâna dreaptă a făcut semnul crucii şi a zis: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh“. După aceasta, strângând cărămida, în partea de sus a cărămizii s-a aprins foc, apa a început să curgă din partea de jos, iar lutul a rămas în mâinile lui. Această minune l-a convins pe un filozof, adept al învăţăturii lui Arie, să devină ortodox, motivând că „atâta vreme cât era vorba de dispute, aduceam cu uşurinţă cuvinte împotriva cuvintelor. Dar când, în locul cuvintelor, a ieşit din gura acestui bătrân puterea şi facerea de minuni, nimic nu mai pot cuvintele împotriva puterii“. La Niceea l-a cunoscut pe Sfântul Nicolae, episcopul din Mira Lichiei, între cei doi legându-se o strânsă prietenie.

Ajuns la adânci bătrâneţi, Sfântul Spiridon a murit în anul 348. Cu un an înainte, Dumnezeu i-a făcut cunoscut sfârşitul său. A fost îngropat în biserica Sfinţilor Apostoli din Trimitunda. Este sărbătorit de Biserica Ortodoxă pe 12 decembrie, iar de Biserica Romano-Catolică pe 14 decembrie. | Continuare »

Traian Dorz, din «Cărarea tinereţii curate»Daniel

Dacă orice lucru îşi are vremea sa (Ecles.3,1-8), după cum scrie Sfântul Cuvânt al Domnului, atunci, desigur că în viaţa omului şi a omenirii nenorocirile îşi au şi ele nu numai vremea, dar şi rostul lor.

Când vine vremea şi este nevoie de lucrarea lor, trebuie să vină şi ele.
Când trece vremea lor, când şi-au făcut lucrarea pe care trebuie s-o facă, atunci trec şi ele.
Semănatul îşi are vremea lui şi rostul lui. Căci dacă nu l-ar avea, n-ar fi secerişul şi n-ar mai fi rodulSecerişul îşi are vremea lui şi rostul lui, căci dacă nu l-ar avea, n-ar fi nici pâinea şi nici viaţa.
Toate sunt strâns legate una de alta şi una prin alta, în aşa fel încât fără cel dintâi, n-ar fi nici cel de pe urmă. Când vine un lucru, nici un altul nu ar putea să-1 înlocuiască spre a-i face lucrarea lui aşa cum o face acel lucru. La Dumnezeu, Atotpătrunzătoarea Înţelepciune a rânduit totul cu o desăvârşită ordine.

Când trebuie să vină vremea şi lucrarea nenorocirii în viaţa omului sau a unui popor sau a unei generaţii, nimeni nu o mai poate împiedica, nici ocoli.
Ea vine ca urmare a unui şir de ani şi de fapte, a căror curăţire, îndreptare, răsplată sau limpezire numai ea o poate face.
Atunci înţeleptul şi nevinovatul şi curajosul, trebuie să răzbească înainte cu încrâncenare, neabătut de la drumul cel bun, prin rugăciune, prin răbdare, printr-o puternică încleştare de Hristos. Ca în ceasul cumplitelor furtuni şi uragane dezlănţuite.

Daniel – şi cei trei tovarăşi ai lui, Anania, Azaria şi Mişael – erau patru tineri credincioşi peste care a venit nenorocirea înfrângerii şi robiei poporului lor (Dan.1, 6).
Dar cine este credincios adevărat acasă la el, acela este şi mai credincios când ajunge departe de casa lui.

Şi cine s-a alipit de Hristos când i-a fost bine, acela se alipeşte şi mai mult de EI atunci când ajunge la greu. Aşa a fost cu Daniel şi cu ceilalţi trei credincioşi. Din multa credinţă şi sfinţenie în care trăiau în familiile lor, ei au ajuns la şi mai multă, acolo departe, duşi în sur­ghiunul lor. În surghiunul lor… | Continuare »

Pomenirea zămislirii Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu de către Sfânta Ana

Troparul praznicului

Astăzi legăturile nerodirii de fii se dezleagă, ca pe Ioachim şi pe Ana auzindu-i Dumnezeu, mai presus de nădejde a naşte pe Maica lui Dumnezeu, arătat s-a făgăduit lor. Din care Însuşi S-a născut Cel necuprins, om făcându-Se, Îngerului poruncind să strige ei:Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine!“

În luna decembrie, în ziua a noua, pomenirea zămislirii Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu de către Sfânta Ana.

Domnul şi Dumnezeul nostru, vrând să-Şi gătească Luişi biserică însufleţită şi casă sfântă pentru sălăşluirea Lui, a trimis pe îngerul Său la drepţii Ioachim şi Ana – căci din aceştia avea să se nască Maica Sa după trup – şi a arătat mai dinainte că va zămisli cea stearpă şi cea care nu avea copii, pentru ca să adeverească zămislirea Lui din Sfânta Fecioară. Astfel, Sfânta Fecioară Maria a fost zămislită din făgăduinţă, dar din unire şi din sămânţă bărbătească. Numai Domnul nostru Iisus Hristos a fost zămislit fără unire şi fără sămânţă bărbătească şi S-a născut din Sfânta Fecioară Maria mai presus de înţelegere, aşa cum numai El ştie; fiind Dumnezeu desăvârşit a luat trup desăvârşit, aşa precum şi la început a făcut şi a plăsmuit firea omenească. | Continuare »

Pomenirea Sfintei proorocițe Ana, mama proorocului Samuel

Sfânta şi fericita Ana proorociţa era din cetatea Armatem, din muntele Efraim. Era căsătorita cu un bărbat din seminţia lui Levi, numit Elcana. Pentru că era stearpă şi nu făcea copii, bărbatul ei şi-a mai luat o femeie, pe Fenana, rivala ei, cu care a făcut copii şi s-a bucurat. Ana, ca şi cum nu i-ar fi fost îndeajuns durerea pricinuită de sterpiciunea ei, mai era şi defăimată de bărbat şi de rivală, de rude şi prieteni. Şi se ruga mult lui Dumnezeu să-i dea copii, dar n-a izbutit nimic, deşi împlinea fără trândăvie poruncile Legii. Că uneori chiar sfinţilor cu anevoie şi cu încetul şi târziu li se împlinesc cererile.

Suindu-se dar Ana cu bărbatul ei în Silom, în casa atotputernicului Dumnezeu, ca să aducă Jertfe prin mâna lui Eli preotul, ea, după săvârşirea jertfelor, a primit numai o parte din jertfe, pentru că nu avea fiu sau fiică, pe când celelalte femei cu copii au primit câte două părţi. Asta a întristat-o mult, dar n-a deznădăjduit-o, nici nu i-a întunecat faţa.

A lăsat însă pe bărbatul ei să plece acasă, iar ea a rămas singură în casa Domnului. S-a aruncat cu faţa la pământ şi s-a rugat aşa: „Doamne Dumnezeul părinţilor mei, căută spre roaba Ta şi spre smerenia mea! Dă-mi rod pântecelui meu şi Ţi-l voi da Ţie să-Ţi slujească toate zilele vieţii lui!”. Dumnezeu văzând că Ana nu se dezlipeşte de casa Lui, că se roagă şi că stăruie în rugăciunea ei, nu i-a făgăduit numai că va da rod pântecelui el, ci i-a spus mai dinainte şi ce nume va purta fiul ce i se va naşte. | Continuare »