Pilda datornicului neiertător

Părintele Iosif Trifa, Tâlcuirea evangheliilor duminicilor de peste an

Evanghelia din duminica aceasta cuprinde o pildă tâlcuită şi explicată de Însuşi Mântuitorul. Omul Împărat din pildă este Tatăl Ceresc, Care ne iartă atâtea şi atâtea „datorii“ de păcate grele şi multe, iar datornicul suntem noi, oamenii, care sărim în capul de-aproapelui pentru toate nimicurile şi greşelile. Să luăm aminte că evanghelia asta este pusă şi în «Tatăl nostru», când zicem: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri“. Vedeţi ce mare apăs se pune pe iertarea de-aproapelui nostru?! Domnul Iisus ne spune apriat că Tatăl Ceresc ne iartă greşelile numai condiţionat, adică dacă şi noi iertăm pe cele ale semenilor noştri. Dacă nu facem acest lucru, e o minciună toată rugăciunea noastră şi tot numele nostru de creştini. Iubirea şi iertarea sunt semnele cele mai bune că cineva este un creştin adevărat; şi cine nu le are n a primit cu adevărat pe Mântuitorul şi Evanghelia Lui.
Când eram preot la ţară, mi-aduc aminte că, în scaunul mărturisirii, la îndemnurile mele, de a se împăca cei sfădiţi şi de a se ierta, cei mai mulţi răspundeau: „Asta una n o pot face, părinte, nu mă lasă inima să iert!“. „Ba, diavolul nu te lasă!“ – răspundeam eu. El te opreşte, nu mânia, ca să nu-ţi dai seama de bunătatea lui Dumnezeu care te-a iertat prin Jertfa Fiului Său şi tu nu vrei să ierţi. Diavolul te opreşte să nu-ţi dai seama că tu ai stat de faţă la o judecătorie care te-a condamnat la moarte şi pieire veşnică în numele „paragrafului de lege“ care zice răspicat: „Plata păcatului este moartea“ (Rom. 6, 23). Din această osândă te-a scăpat Iisus Hristos, Care a murit în locul tău, te-a scăpat prin Jertfa Lui, prin bunătatea şi mila Lui; şi tu nu poţi să ierţi o nimica toată ce se cere de la tine?
Jertfa Crucii este iertarea cea mare ce ni s-a dat nouă, creştinilor. În faţa acestei iertări, toate micile noastre datorii şi duşmănii ce le avem faţă de semenii noştri dispar ca nişte lucruri netrebnice. În faţa Crucii Mântuitorului se topeşte ca şi ceara la faţa focului toată zgura duşmăniilor şi toate greşelile oamenilor şi ale de aproapelui. Cine a primit cu adevărat iertarea cea mare n-are duşmani, n-are răzbunări, n-are zavistuiri… Toate s au topit în dragostea cu care ne-a iubit Mântuitorul şi S-a jertfit pentru noi. | Continuare »

1 pilda-datornicului-nemilostiv

Traian DorzPăşunile dulci

1. Cât de binecuvântaţi sunt şi vor fi veşnic acei oameni care fac totul să fie recunoscători pentru fiecare bine care li s a făcut!
Acei care, pentru orice binefacere, vin cu recunoş¬tinţă curată atât spre Dumnezeu, cât şi spre oameni.

2. Singurul temei pentru care putem cere şi putem nădăjdui binecuvântarea lui Dumnezeu este numai mila Lui.
Pentru că nici bunătatea, nici iubirea, nici dărnicia Lui nu le merităm, din pricina împietririi şi răutăţii inimilor noastre.
Cât de nerecunoscători suntem adesea pentru binefacerile Domnului…

3. Purtarea aceloraşi poveri este cea mai obositoare şi nesuferită greutate.
Cine, în afară de iubire, le mai poate suporta?
Care inimă, care mâini, care răbdare, decât a mamei iubitoare, mai poate suporta zilnic povara vegherii, povara grijii, povara hranei, a curăţirii şi a purtării pe braţe?
Şi a neascultării copilului ei?
Cât de puţină recunoştinţă arătăm noi părinţilor noştri faţă de tot ce fac ei pentru noi!

4. V am purtat şi tot vreau să vă mai port. Până la bătrâneţile voastre Eu voi fi Acelaşi, ne spune Domnul.
Care altă iubire decât a lui Dumnezeu mai poate vorbi astfel?
Iată atunci pentru ce trebuie şi noi să I răspundem la fel cu recunoştinţa noastră.
Nu frica morţii şi nu groaza iadului,
şi nu spaima Veşniciei ar trebui să ne cutremure,
– ci dragostea nebănuit de mare cu care ne a iubit şi ne iubeşte pe noi Dumnezeu în Hristos!
Şi lipsa noastră de recunoştinţă pentru aceasta.

5. Oricât ar fi de grea povara celorlalte păcate pe care le facem zilnic înaintea Tatălui Ceresc
şi le aruncăm – povară – pe Crucea din spatele Domnului Iisus,
nici unul din ele cred că nu este atât de greu ca ne¬recunoştinţa noastră.

6. Câte minuni a făcut şi face zilnic Dumnezeu pentru noi!
Dar câţi dintre acei cu care Dumnezeu face atâtea minuni
şi dintre cei pentru care se fac acestea
văd într adevăr ce face El?
7. O, câte întâmplări salvatoare se petrec zilnic printre oameni! | Continuare »

Cornel RUSU, din «Casa sufletului tău»

Duhul acesta necurat se împotriveşte în toate lui Dumnezeu, ispiteşte pe poporul Său şi conduce lumea, care i se supune, la pierzare. […]

Când un suflet scapă la Hristos, în braţele Lui, satan primeşte o grea înfrângere şi se străduieşte, căutând noi prilejuri de ispită, ca sufletul scăpat să poată fi ademenit iarăşi în mrejile lui, săvârşind nelegiuirea. Toţi acei ce fac voia  diavolului sunt nişte „ucenici“ ai săi. Prin toate cele întreprinse de ei, dezbină fraţii, risipesc adunările, ispitesc cu gânduri necuviincioase, săvârşesc nelegiuiri, făcându-i pe cei slabi să calce legământul făcut cu Dumnezeu, să mintă, să pizmuiască, să clevetească… Mare păcat face acela care îndeplineşte slujba diavolului!

Sf. Ap. Pavel ne spune că satan, pe care îl numeşte dumnezeul veacului acestuia, orbeşte mintea celor care îi cad în cursă. Prin orbirea cea satanică, omul nu mai vede strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu (cf. II Cor. 4, 4). Mintea orbită de satan nu mai gândeşte liber. Am putea să-i zicem acesteia nu numai orbie, ci paralizie a întregului sistem de conduită morală şi spirituală, singura care ar putea îndrepta pe om spre Hristos-Domnul. Omul păcătos trăieşte cu satan, ca şi satan, şi este mort pentru neprihănire, mort faţă de Hristos, mort sufleteşte, după cum arată Sf. Ap. Pavel: „…voi… eraţi morţi prin greşelile şi prin păcatele voastre, în care aţi umblat mai înainte, potrivit veacului lumii acesteia, potrivit stăpânitorului puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării“ (Efes. 2, 1-2). Numai că „Dumnezeu, bogat fiind în milă, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit, pe noi cei ce eram morţi prin greşelile noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos“ (Efes. 2, 4-5). | Continuare »

Înmulţirea pâinilor

Sfântul Nicolae Velimirovici

Tot lucrul Celui Preaînalt este binevenit. Nimic din ce face El nu e fără rost sau de prisos. De ce aleargă oamenii într-una fără nici o ţintă, de ce fac atâtea lucruri care nu-şi au rostul? Pentru că nu ştiu care e ţinta lor, pentru că nu ştiu care e rostul vieţii lor. De ce se încarcă oamenii atâtea griji zadarnice care-i strivesc, mai-mai să nu să nu se poată mişca sub povara atâtor lucruri de care nu au nevoie? Pentru că nu cunosc singurul lucru care le trebuie.
Ca să adune mintea omului cea împrăştiată, ca să vindece inima omului cea împărţită, ca să strângă laolaltă puterile omului cele risipite, Domnul i-a arătat o singură ţintă, numai una: împărăţia lui Dumnezeu.

De ce Domnul nu le-a dat semn din cer fariseilor la cererea acestora? N-a dat El atâtea semne din cer în alte împrejurări? N-a săvârşit minuni nemaiauzite asupra bolnavilor, leproşilor, nebunilor, morţilor? În acele rânduri minunea era binevenită, potrivită, necesară. Dar semn din cer pizmaşilor farisei, iată o faptă necuvenită, lipsită de noimă zadarnică!
De ce n-a mutat Domnul munţii din loc în loc, ori să-i arunce în mare? Putea face lucrul acesta, nici nu încape vorbă. De ce n-a făcut-o? El, care poruncea mării să se liniştească şi vânturilor să stea, putea şi să zvârle munţii în mare. Dar avea rost să facă una ca asta? Nu. Şi nici nu a făcut. Marea însă trebuia potolită, vântul însă trebuia să stea pentru ca oamenii se înecau şi strigau după ajutor. | Continuare »

Evanghelia slăbănogului – a adevăratei bucurii

Sfântul Nicolae Velimirovici

A nu se bucura cineva de binele altuia este unul din cele mai dezonorante semne de stricare a sufletului prin păcat. Ce-i învaţă soarele pe oameni de dimineaţa şi până seara? „O, oameni, bucuraţi-vă de bine, şi bucuria aceasta vă va face ca nişte dumnezei!”
Privighetoarea flămândă cântă ceasuri întregi în zori până găseşte două gâze pentru prânzişorul ei! Ce-i învaţă privighetoarea pe bogătanii care se lăfăie în pat şi-şi încep ziua deschizându-şi gura nu ca să laude, ci ca să mănânce? „O, oameni, bucuraţi-vă de bine, cântaţi binele!” Nu între­baţi: al cui bine? Binele nu are stăpân pe acest pământ; este un oaspete străin. Noi, muritorii, nu suntem stăpânii, ci slujitorii lui.
A te întrista de durerile altora – aceasta o poate şi omul vechi, omul păcatului. Dar a te bucura de bucuria altuia, aceasta o pot face numai pruncii, şi cei ce sunt nevinovaţi ca pruncii. Adevărat zic vouă: Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea (Marcu 10,15; cf. Matei 18, 3). Ce este împărăţia lui Dumnezeu dacă nu suma a tot binele şi lipsa a tot răul? Copilul se bucură mai mult de binele altuia decât bătrânul păcătos de propriul său bine. Pentru un copil nu este vreun bine care să fie al altuia. El împărtăşeşte zâmbetul de pe buzele tuturor, şi adesea ia încruntarea drept râs. Nimeni pe lume nu-i mai asemenea lui Dumnezeu decât un prunc nevinovat. Bucu­ria lui Dumnezeu de binele nostru, de cel mai mic bine al nostru, e desăvârşită. Domnul venind între noi a dezvăluit bogăţiile fără hotar ale dumnezeieştilor bucurii. S-au bucu­rat pruncii, şi s-au bucurat toţi cei asemenea lor în neprefăcută copilărie. Fericirile acestea însă nu numai că nu i-au bucurat pe oamenii cu minte smintită şi inimă de piatră ci, dimpotrivă, mai rău i-au înveninat. | Continuare »

Părintele Iosif Trifa, din Tâlcuirea evangheliilor duminicilor de peste an

Evanghelia cu cei îndrăciţi se repetă, cu mici deosebiri, de patru ori în duminicile de peste an. La fiecare vom da un alt tâlc. Acum vom spune că patimile cele rele sunt nişte lanţuri diavoleşti pe care numai Iisus Mântuitorul le poate frânge.
Vom spune că Evanghelia cu îndrăciţii se petrece şi azi. Sunt şi azi destui „îndrăciţi“. Oamenii cred – foarte greşit – că cei îndrăciţi ar fi cei care suferă de boala cea grea, numită epilepsie; fals! Dar această boală de multe ori n-are de-a face nimic cu diavolul. E o boală numai trupească.
„Îndrăciţii“ cei adevăraţi sunt toţi cei cuprinşi şi stăpâniţi de patimi rele şi urâte. Patimile cele rele sunt tot atâtea lanţuri diavoleşti. Ce îndrăcit înfricoşat este, spre pildă, beţivul! „Beţivul – zice Sf. Ioan Gură de Aur – are de suferit aceleaşi patimi ca şi cel îndrăcit. El, de asemenea, se clatină în toate părţile, tot aşa cade la pământ, tot aşa zgâieşte ochii şi spumegă la gură. Cine trăieşte în beţie a căzut sub tirania lui satan“.
Din calea beţivilor trebuie să fugi mai rău ca din calea îndrăciţilor. Tot aşa sunt şi celelalte patimi rele. Lanţuri tot atât de grele poartă şi ceilalţi pătimaşi: desfrânaţii, zgârciţii, zavistuitorii etc. Uitaţi-vă, de pildă, la cel desfrânat, cum îl târăşte satan, nopţile, după el… Uitaţi-vă la cel zgârcit cum l-a legat satan şi i-a tras până şi mâncarea de la gură.
Evanghelia cu îndrăciţii o putem vedea în toate părţile. În toate părţile zornăie lanţurile diavolului. Diavolul, de meserie, este fierar. El face mereu lanţuri de patimi cu care îi leagă pe oameni. Şi, lucru ciudat: fierul din care satan face lanţurile îl dau oamenii. De bunăvoia sa se bagă omul în aceste lanţuri fioroase. | Continuare »

EVANGHELIA DUMINICII A 4-A DUPĂ RUSALII

Vindecarea robului sutaşului

Evanghelia acestei duminici îl pune în faţa noastră pe sutaşul din Capernaum, cu multă învăţătură. Sutaşul din Capernaum stă în faţa noastră, în primul rând, ca o pildă de smerenie. El era ofiţer roman, era reprezentantul unei uriaşe împărăţii. Vulturul roman stăpânea pe atunci lumea. Sutaşul era reprezentantul acestei puteri, trimis într-o ţară de supuşi străini. Iată tot atâtea lucruri care ar fi putut face din sutaşul acesta un om plin de trufie şi mândrie, cum desigur vor fi fost ceilalţi camarazi ai lui. El însă se prezintă atât de smerit şi se intitulează „nevrednic“.
În al doilea rând: sutaşul din Capernaum este o pildă de iubire. Bolnavul, pentru care umbla pe drumuri şi pentru care Îi cerea Domnului cu lacrimi în ochi tămăduire, nu era nici fiul său, nici fiica sa, nici rudenia sa, ci era servitorul său. Şi, când ne gândim că în acele vremuri servitorii erau robi, fiind vânduţi şi cumpăraţi cu bani, ca nişte vite… Iată ce pildă de iubire a aproapelui său a arătat sutaşul.
În al treilea rând: sutaşul din Capernaum este o pildă de credinţă vie şi tare. El credea şi se încredea din tot sufletul său în Mântuitorul, în puterea şi în ajutorul Lui. Această credinţă l-a plecat să-L caute pe Iisus; şi această credinţă a ajutat tămăduirea slugii sale.
Vom spune însă că toate aceste virtuţi ale sutaşului au ieşit dintr o alta, din a patra: din cunoaşterea stării sale celei păcătoase şi nevrednice. Eu cred că centrul de greutate al evangheliei sunt cuvintele: Doamne, eu nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu! Eu sunt un biet păcătos! N-am nici un merit să fiu ascultat! | Continuare »

Evanghelia minţii curate

Sfântul Nicolae Velimirovici, predică la duminica a treia după Rusalii

Dintre toţi oamenii de pe pământ, cea mai mare răspundere înaintea lui Dumnezeu o poartă cel ce se numeşte pe sine creştin; Dumnezeu le-a dat cel mai mult creştinilor, şi va cere mult de la ei. Popoarelor care s-au îndepărtat de descoperirea primordială a lui Dumnezeu. Dumnezeu le-a lăsat natura şi mintea: natura drept carte şi mintea drept îndreptar de citire a acestei cărţi. Creştinilor însă pe lângă natură şi minte, le-a fost restaurată revelaţia primordială, şi li s-a dat o nouă revelaţie în Domnul Iisus Hristos. Creştinii au şi Biserica, paznic, tâlcuitor şi îndrumător întru amândouă Revelaţiile; în sfârşit, creştinii au şi puterea Duhului Sfânt, de viaţă-dătătoare, învăţător şi călăuzitor încă din începutul Bisericii. Astfel pe când necreştinii au un singur talant – mintea – care îi îndrumă şi-i învăţa din cartea naturii, creştinii au cinci talanţi: mintea, revelaţia veche, revelaţia nouă, Biserica şi puterea Duhului Sfânt.

Când un om care nu este creştin se întoarce către natură, să o citească şi să o tâlcuiască, are lumina unei singure candele: mintea; când un evreu se îndreaptă către natură, să o citească şi să o tâlcuiască, are lumina a două candele: mintea şi revelaţia veche; dar când un creştin se îndreaptă către natură, să o citească şi să o tâlcuiască, are lumină a cinci candele: mintea, revelaţia veche, revelaţia nouă, Biserica şi puterea Duhului Sfânt. Cine, aşadar, vede mai bine: cel cu o lumină, cel cu două sau cel cu cinci ? Fără îndoială că toţi pot citi câte ceva, dar nici vorbă că cel cu cinci lumânări va vedea mai limpede şi mai departe decât ceilalţi doi. | Continuare »

EVANGHELIA DUMINICII A 2-A DUPĂ RUSALII (a Sfinţilor Români)

Părintele Iosif Trifa, Despre pescuirea cea sufletească

Evanghelia acestei duminici ne arată cum i-a chemat Iisus la apostolie pe patru dintre Apostoli. Din pescuitori de peşti i-a făcut pescuitori de suflete. „Veniţi după Mine, le-a zis Domnul, la o pescuire mai minunată decât cea pe care o faceţi… Eu vă chem în marea cea largă a vieţii, unde veţi pescui suflete pentru Împărăţia lui Dumnezeu; în Numele Meu veţi arunca mrejele şi multe suflete veţi scoate din adâncul pierzării… Cei patru pescari au ascultat chemarea Domnului. Mai târziu, Domnul a alăturat la ei încă opt „pescuitori“ de suflete. Minunată pescuire sufletească au făcut aceşti doisprezece „vânători“. În istoria lumii nu se cunoaşte o altă aşa minune ca doisprezece pescari simpli să cucerească o lume întreagă pentru Evanghelie.
Alexandru Macedon a pornit odinioară cu o uriaşă armată, ce întuneca soarele, să cuprindă lumea; şi n a putut răzbi. Şi, iată, doisprezece pescari au cuprins-o fără să aibă nici putere şi nici ştiinţă lumească…
Taina acestei biruinţe este, înainte de toate, darul şi lucrarea Duhului Sfânt. Prin cei doisprezece Apostoli a lucrat puterea Duhului Sfânt; a lucrat prin ei Iisus Mântuitorul, prin darul şi harul Duhului Sfânt.
În al doilea rând, vine râvna Apostolilor. Iar în al treilea rând, această biruinţă a fost ajutată şi de râvna celor care au primit Evanghelia mântuirii. La începutul creştinismului, fiecare creştin era un mic apostol şi vestitor al Evangheliei. Evanghelia s-a vestit şi s-a dus de la om la om, de la suflet la suflet. | Continuare »

SFINŢII MUCENICI ZOTIC, ATAL, CAMASIE ŞI FILIP

Rugăciune: Sfinţilor Mucenici şi martori ai lui Hristos, Zotic, Alat, Camasie şi Filip, vrednicilor urmaşi ai Sfântului Apostol Andrei, care pe aceste locuri ale Scythiei Evanghelia aţi vestit, voi din toată inima, cu tot cugetul şi din toată puterea voastră, pe Dumnezeu aţi iubit şi pana la cea din urma suflare pentru El aţi pătimit. Mulţumim cu umilinţă Sfintei Treimi pentru purtarea Sa de grijă, care, atâtea veacuri sub pământ, Sfintele Voastre Moaşte le-a păstrat şi după aceasta a binevoit a le dărui Bisericii noastre dreptmăritoare, spre mângâierea şi folosul de obşte al credincioşilor. Cu adevărat la voi s-au împlinit graiurile sfinte:”Pe cei care mă slăvesc pe Mine, îi slăvesc şi Eu pe ei” , şi “Prin Sfinţii care sunt pe pământul Lui, minunate a făcut Domnul toate Voile Sale, întru dânşii”.
Voi cu sufletele înaintea Domnului staţi, iar prin Sfintele Voastre Moaşte, laturile ţarii noastre le împodobişi. Fericit este străbunul nostru pământ care s-a adăpat cu sângiuirile voastre şi în care se odihnesc Sfintele Voastre Moaşte. Drept aceea, cu credinţă, cu evlavie şi cu smerenie cădem către voi, adevăraţilor Mucenici şi prieteni ai lui Hristos, cerându-vă să ocrotiţi prin sfintele voastre rugăciuni ţara aceasta şi Biserica noastră cea dreptmăritoare şi pe toţi cei ce cu buna cucernicie aleargă la sprijinul vostru şi va pun mijlocitori către Preabunul Dumnezeu, de la care, prin solirile voastre, să dobândim şi noi milă, pace şi ajutor în veacul de acum şi în vremea morţii noastre şi la judecata cea de apoi. Amin.

Acatistul Sfinţilor Mucenici de la Niculiţel: Zotic, Atal, Kamasie şi Filip

Condacul 1:
Veniţi toţi credincioşi să lăudăm pe Zotic, pe Atal, pe Camasie şi pe Filip, Mucenicii lui Hristos, care au propăvaduit adevărata credinţa şi au primit cununa cerească.
Iar Voi, fericiţilor, cei ce aveţi îndrăzneală către Dumnezeu, din toate nevoile sloboziţi-ne pe noi, care strigăm:
Bucuraţi-vă, Sfinţilor Mucenici, rugători fierbinţi pentru sufletele noastre! | Continuare »

Sfântul Nicolae VELIMIROVICI

Când rândunelele nu prea mai au mâncare şi vine vremea rece, ele se duc în ţările calde, unde este mult soare şi multă hrană. O rândunică zboară pe sus, cercetând aerul şi arătând calea, şi restul stolului o urmează.
Când sufletele noastre nu prea mai au hrană în lumea materialnică, şi când se apropie frigul morţii – o, se afla vreo rândunică ca aceea, ca să ne ducă într-un loc cald, unde să fie multă căldură duhovnicească şi hrană duhovnicească? Există vreun asemenea loc? O, există vreo astfel de rândunică?

În afara Bisericii Creştine, nu se află nimeni care să ne poată da la aceasta, nici un fel de răspuns demn de încredere. Biserica singură cunoaşte această, şi cunoaşte cu adevărat. Ea a văzut acea parte a Raiului după care tânjesc sufletele noastre în amurgul îngheţat al acestei vieţi pământeşti. Ea a văzut şi această rândunică binecuvântată, cea dintâi care să zboare către acel loc mult dorit, risipind întunericul, croind drum prin văzduhul greoi dintre pământ şi cer, cu aripile ei puternice, deschizând calea pentru stolul din spatele ei. În afară de aceasta, Biserica de pe pământ îţi poate mărturisi despre stoluri de rândunele fără de număr care au urmat prima Rândunea, şi au plecat împreună cu ea spre ţara binecuvântată, ţara îmbelşugată de toate lucrurile cele bune – ţara primăverii celei veşnice.
Veţi vedea de aici că, prin această Rândunică mântuitoare, mă gândesc la Domnul nostru Iisus Hristos Cel înălţat. Nu a spus El Însuşi că El este Calea? Nu a spus El Însuşi Apostolilor: “Mă duc să vă gătesc loc … şi vă voi … lua la Mine” (Ioan 14:2-3)?
Şi nu le-a spus El înainte de aceasta: “Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine” (Ioan 12:32)? Ceea ce a spus El Însuşi a început să se împlinească câteva săptămâni mai târziu, şi a continuat să se împlinească până în zilele noastre, şi se va împlini până la sfârşitul veacurilor. Adică: fiind începătorul primei zidiri a lumii, El este şi începătorul celei de a doua zidiri, sau reînnoirea binecuvântată a celei vechi. Păcatul a tăiat aripile lui Adam şi cele ale tuturor urmaşilor săi, şi toţi s-au îndepărtat de Dumnezeu, au slăbit în credinţă şi au fost orbiţi de ţărână din care au fost zidite trupurile lor. | Continuare »

Pe locul unde împărăteasa Elena a aflat Sfânta Cruce

Pr. Iosif TRIFA, Pe urmele Mântuitorului – Însemnări din călătoria la Ierusalim

… După a treia înconjurare, ne pogorâm la locul unde s-a aflat Crucea Mântuitorului. Înainte de a ne pogorî în acest loc, voi spune cum a fost aflată Crucea Mântuitorului.

După Învierea Mântuitorului, iudeii, în ura lor, au aruncat crucile răstignirii într-o adâncitură de lângă stânca Golgotei. Peste ele au cărat apoi gunoaie. Mai târziu, veniră şi pă­gânii şi mai astupară şi ei locurile sfinte, clădind peste ele temple idoleşti. Venind la putere împăratul creştin Constantin cel Mare, la anul 326, împărăteasa Elena plecă din Constantinopol la Ierusalim să afle Crucea pe care fusese răstignit Mântuitorul. Numai cu mare greutate putu afla împărăteasa Elena locurile sfinte, căci muntele Golgota era clădit cu temple idoleşti care trebuiră dărâmate. Împărăteasa însăşi stătea de faţă la lucrări şi arăta ostaşilor şi lucrătorilor unde să sape. După multă săpătură, în sfârşit, fu descoperită peştera Sfântului Mormânt şi, nu departe de acolo, fură aflate şi cele trei cruci de lemn în care se păstrau încă piroanele răstignirii. Greutatea era însă acum să se afle care dintre cele trei cruci este Crucea Mântuitorului. Atunci, Patriarhul din acele vremi, Macarie, duse toate cele trei cruci şi le atinse de o femeie bolnavă. Când se atinse de ea a treia cruce, îndată se tămădui. Prin această minune se află Crucea Mântuitorului. Împărăteasa Elena o îmbrăcă într-o ladă de argint făcută în formă de cruce, iar Patriarhul Macarie o aşeză cu mare prăznuire în biserică. Popor mult se strânse cu acest prilej la biserică şi gloata năvălea să vadă şi să sărute Sfânta Cruce. Atunci, Patriarhul Macarie se sui pe un loc înalt şi ridică Sfânta Cruce în văzul tuturor. Poporul îngenunché în faţa ei, strigând cu glas înalt: „Doamne, miluieşte!“. În amintirea acestei aflări a rămas Praznicul Aflării şi Înălţării Sfintei Cruci. | Continuare »

Evanghelia despre dătătorul de apă vie şi femeia samarineancă

Sfântul Nicolae VELIMIROVICI, predică la Duminica a IV-a după Paşti

“În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu?” (Psalm 41:1-2)

Acesta nu este strigătul omului sărac şi simplu, care nu are nici o cale ca să-şi curăţească sufletul cu înţelepciunea omenească, cunoaşterea şi îndemânările lumeşti, filozofia şi arta lumii: cunoaşterea firelor frumoase din care se ţes vieţile şi firea oamenilor. Nu este aşa; ci este strigătul trist şi curat al împăratului, bogat în bogăţii pământeşti, isteţ la minte, nobil în mişcările inimii şi puternic în tăria şi lucrările voii sale. Curăţind sufletul cu toate astea, pe care le râvneşte sufletul care nu este liber în această lume, Împăratul David a simţit îndată că setea sa duhovnicească nu era doar de nepotolit, ci sporise la asemenea măsură, că toată această lume materialnică nu era în stare cu nici un chip să pună stăpânire pe el. Atunci El S-a simţit în această lume, în pământ pustiu şi neumblat şi fără de apă (Psalm 62:3), şi a strigat către Dumnezeu ca spre singurul Izvor de băutură nemuritoare, după care tânjeşte sufletul care are judecată şi s-a trezit. “Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu?”
Nu este nevoie să dovedim că hrana cea trupească nu poate astâmpăra sufletul omului, nici că băutura trupului nu poate potoli setea sufletului. Dar până şi tot acest duh al vieţii, care străluceşte prin toate lucrurile făcute, dându-le viaţă şi armonie, este întru neputinţă de a hrăni şi înviora sufletul. | Continuare »

Despre bolile sufleteşti şi tămăduirea lor

Vindecarea-slabanogului-de-la-Vitezda-2

 

Bolnavul de la Vitezda zăcuse 38 de ani. Grozavă boală, grozavă aşteptare! După câteva zile de boală ţi se face viaţa amară, d-apoi după 38 de ani de zăcere!? Evanghelia din această duminică ne grăieşte, înainte de toate, despre credinţa cea vie şi tare a slăbănogului. Căci 38 de ani de suferinţă şi aşteptare n-au putut să-i înfrângă credinţa şi nădejdea mântuirii. Dar trebuie, mai departe, să ne dăm seama că bolnavul de la Vitezda este o icoană, o oglindă în care putem vedea istoria mântuirii omenirii şi istoria mântuirii noastre. Treizeci şi opt de ani a aşteptat bolnavul de la Vitezda pe „Omul“ care avea să l bage în scăldătoare. Veacuri întregi a aşteptat omenirea – căzută şi îmbolnăvită prin păcatul lui Adam – pe „Omul“ care să-i aducă tămăduire şi mântuire. La „plinirea vremii“, Iisus-Omul a venit!
Iisus Mântuitorul a venit în lume, în primul rând, ca un mare Doctor. El n-a venit doar ca să ne arate păcatul, ci a venit şi ca să ne vindece de boala păcatului. Legea lui Moise arăta oamenilor de-a fir-a-păr, toate bolile păcatului, dar nu ne dădea doctorul şi medicamentul care să ne şi vindece păcatul. Iisus Mântuitorul a venit în lume ca un mare Doctor, trimis nouă de către Dumnezeu. Când un medic, necunoscut bolnavilor, vrea să înceapă tratamentul lor, mai întâi se prezintă, arătându-şi diploma. Şi Domnul Iisus a venit în lume cu „diploma“ Lui cerească, scrisă în proorocul Isaia, la capitolul 61: „Duhul Domnului este peste Mine, că M-a uns să tămăduiesc pe cei zdrobiţi cu inima, să vestesc robilor iertare şi să dau orbilor vedere“ (Luca 4, 18). | Continuare »

Evanghelia despre femeile mironosiţe

Sfântul Nicolae VELIMIROVICI, predică la Duminica a II-a după Paşti

Iubirea celui viu pentru cel viu este minunată. Lumina soarelui nu este niciodată atât de minunată.
Iubirea celui viu pentru cel mort este minunată. Licărirea gingaşă a lunii pe oglinda lacului nu este niciodată atât de minunată.
Omul este măreţ atunci când cercetează pe cei vii; omul este mai mult decât măreţ atunci când se îngrijeşte de cei morţi.
Omul se îngrijeşte adesea de cei vii din iubirea de sine. Dar ce fel de iubire de sine poate fi atunci când omul poartă de grijă celor morţi? Poate să-l plătească cel mort, sau pot ei să-şi aducă recunoştinţa?
Unele animale îşi îngroapă morţii lor; dându-i pe ei mormântului, îi dau pe ei uitării. Dar atunci când omul cel viu îşi îngroapă mortul, cel viu îngroapă o parte din el împreună cu mortul şi se întoarce acasă aducând în sufletul său o parte din cel mort. Aceasta se face cu totul desluşit atunci când o rudenie îşi îngroapă o rudenie, şi un prieten îşi îngroapă un prieten.
O, groparilor, în câte morminte aţi fost voi deja îngropaţi, şi câte leşuri au viaţă în voi!

Moartea şi iubirea au o însuşire care este asemenea; ca şi iubirea, moartea lucrează o schimbare profundă în mulţi dintre cei care trec prin aceasta şi continuă să fie vii. După îngroparea copiilor săi, mama merge la mormintele copiilor ei. Cine merge acolo? Copiii din sufletul mamei, dimpreună cu mama, merg la morminte. În sufletul ei, mama trăieşte numai într-un ungher; tot restul sufletului este un palat pentru sufletele copiilor care au fost luaţi de la ea.
Tot la fel sufletul este cu Hristos, deşi într-o măsură cu mult mai mare. El făcea cercetări la marginile mormântului pentru ca oamenii, copiii Săi, să cunoască lărgimea palatului fără margini a Raiului. | Continuare »

Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul

În străvechiul pământ românesc al Maramureşului, a existat o viaţă şi organizare bisericească ortodoxă, care poate fi urmărită încă din primele veacuri creştine. Pe la mijlocul veacului al XV-lea, fraţii cneji Drag şi Dragoş (primul „descălecător” în Ţara Moldovei), au ctitorit o mănăstire, cu hramul Sfântului Arhanghel Mihail, în satul Peri (azi în Ucraina subcarpatică); în 1391, la rugămintea urmaşilor acestor ctitori, mănăstirea a fost declarată „stavropighie” a Patriarhiei, cu alte cuvinte îi era subordonată direct. În această mănăstire şi-au stabilit reşedinţa unii episcopi ortodocşi, care îndrumau viaţa duhovnicească a credincioşilor din Maramureş. Dar în satele din nordul acestui pământ românesc s-au aşezat treptat şi unii credincioşi ruteni, care-şi aveau propriul lor episcop, cu sediul la Muncaci (azi Mukacevo, în Ucraina). Episcopii români din Maramureş s-au străduit să menţină credinţa ortodoxă şi conştiinţa naţională în sufletul păstoriţilor lor de aici. Aceşti episcopi, ca şi călugării din schiturile şi mănăstirile maramureşene, au păstrat strânse legături cu fraţii lor de-o limbă, de un neam şi de-o credinţă din Moldova învecinată.

În 1646 o parte din preoţii şi credincioşii ruteni din eparhia Muncaciului au acceptat unirea cu Biserica Romei, aşa cum făcuseră şi o parte din ucraineni, prin aşa-numita „unire” de la Brest, din anul 1596. În astfel de împrejurări, unii din episcopii ruteni uniţi care au păstorit la Muncaci în a doua jumătate a veacului al XVII-lea au încercat să treacă la Biserica Unită cu Roma şi pe unii dintre preoţii ortodocşi români din satele româneşti din Maramureş şi Sătmar. | Continuare »

Sfântul Ierarh Sava Brancovici

Biserica Ortodoxă Română din Transilvania de altădată şi-a desfăşurat activitatea în împrejurări deosebit de vitrege, determinate de asupririle naţionale, sociale şi religioase la care era supus poporul nostru. Cu toate acestea, Biserica Ortodoxă a avut un rol covârşitor în istoria lui, fiind – pe atunci – singura instituţie în jurul căreia se desfăşura întreaga viaţă naţională culturală şi religioasă a românilor. Mitropolia Ortodoxă de aici a avut ierarhi de seamă, care şi-au stabilit succesiv reşedinţa la mănăstirea Râmeţ, la Hunedoara, la Feleac lângă Cluj, la mănăstirea de la Geoagiu şi, în cele din urmă, la Alba-Iulia sau Bălgrad, cum se numea pe atunci. O dată cu păstrarea conştiinţei de unitate naţională românească, aceştia şi-au închinat viaţa trăirii credinţei strămoşeşti şi apărării ei faţă de încercările prozelitiste ale catolicilor, până pe la mijlocul secolului al XVI-lea, apoi ale calvinilor, până la sfârşitul veacului următor. Prin atragerea românilor la aceste două confesiuni – mai ales la cea calvină – nu se urmărea altceva decât înstrăinarea acestora de propriul lor neam, contopirea lor în rândul păturii conducătoare maghiare. Rezistând la încercările prozelitiste ale principilor calvini din Alba-Iulia, – Gabriel Bethlen, Gheorghe Rakoczy I, Gheorghe Rakoczy II şi mai ales Mihail Apaffi, toţi din secolul al XVII-lea, – Biserica Ortodoxă Română, cu ierarhii şi preoţii ei, a izbutit să-şi menţină păstoriţii în dreapta-credinţă, înlăturând prin aceasta, şi primejdia înstrăinării lor ca neam.

Între vlădicii care s-au ridicat cu dârzenie împotriva încercărilor de calvinizare a credincioşilor, trebuie aşezat la loc de cinste şi mitropolitul Sava Brancovici. Spre deosebire de alţi ierarhi anteriori, viaţa lui este cunoscută destul de amănunţit din Cronica sârbească scrisă de fratele său Gheorghe (1). | Continuare »

Sfântul Ierarh Ilie Iorest

Între mitropoliţii de vrednică pomenire ai Transilvaniei de altă dată se numără la loc de cinste şi Sfântul Ierarh şi Mărturisitor Ilie Iorest, care a păstorit la Alba Iulia între anii 1640-1643. Venea în acest scaun după unii mari mitropoliţi, fiind urmat apoi de şi mai vrednicii ierarhi Simion Ştefan (cel care va tipări prima ediţie integrală a Noului Testament în româneşte, în 1648) şi Sfântul Sava Brancovici.
De numele mitropolitului Iorest – ca şi de acela al lui Sava – se leagă acţiunea energică de apărare a Ortodoxiei româneşti din Transilvania, în faţa încercărilor de calvinizare şi de înstrăinare de neam a românilor, pornite de principii şi de superintendenţii calvini de atunci.

Viaţa Sfântului Ilie Iorest poate fi reconstituită numai pe baza câtorva izvoare documentare, într-atât de tulburată i-a fost activitatea. Este vorba de următoarele mărturii: două însemnări pe manuscrise slavone de la mănăstirea Putna, o scrisoare a ierarhilor moldoveni, prin care-l recomandau ţarului Rusiei, şi câteva ştiri ale unor cronicari transilvăneni (1). Din scrisoarea către ţarul Mihail Feodorovici Romanov, cu data de 2 iunie 1645, aflăm că „acest arhiereu cu numele Iorest este născut în părţile ţării ungureşti, dar din copilărie a fost dat la învăţătură şi instruit în ţara noastră, a Moldovei, în mănăstirea Putna, şi în aceeaşi mănăstire a fost călugărit, iar după un timp oarecare, ridicat la treapta preoţiei” (2). Reiese că Iorest era un transilvănean, probabil din părţile învecinate cu Moldova, sau din Maramureş, aşezat de tânăr în ctitoria lui Ştefan cel Mare, unde au vieţuit, în curgerea veacurilor, aţâţia călugări transilvăneni. | Continuare »

Evanghelia despre îndoiala şi credinţa Sfântului Apostol Toma

Sfântul Nicolae VELIMIROVICI, predică la Duminica I-a după Paşti

Cât de minunată este legătura dintre mamă şi copil! Iubire şi jertfă pe de o parte, şi credinţa şi ascultare pe de alta.
Există pentru copil vreo altă cale spre fericire decât aceea a credinţei în mama sa şi a ascultării faţă de ea? Există ceva mai îngrozitor decât un copil care nu are încredere în mama sa, şi nu o ascultă?
Credinţa este calea cea mai curată spre cunoaştere. Oricine se întoarce de pe această cale capătă ruşine şi necurăţie.
Credinţa este calea cea mai grabnică spre cunoaştere. Oricine se întoarce de pe această cale va primi pedeapsa cu moartea pe calea sa.
Acolo unde există credinţa există şi sfătuire; acolo unde nu există credinţa, sfătuirea nu aduce nici un ajutor.
Acolo unde există credinţa, există dialog; acolo unde credinţa lipseşte, şi dialogul lipseşte; atunci, locul dialogului este luat de îndoială şi ispită.
Un străin nu are nici un fel de încredere într-un străin; o rudenie are încredere într-o rudenie. Atunci când între doi străini vine credinţa, ei se fac rudenii, unul cu altul; atunci când vine o pierdere între rudenii, aceştia se fac străini.
Cum ar putea dormi în pace gospodarul dacă a închis în acelaşi ţarc un lup şi o oaie? Cum se poate afla omul în linişte şi în pace dacă sufletul său ar fi stăpânit de îndoială şi ar fi întors în credinţa sa? | Continuare »

Părintele Iosif Trifa, fragmente din cartea Ca o oaie fără de glas

„Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii“ (Ioan 1, 29). „Hristos ne-a iubit pe noi şi S-a dat pe Sine pentru noi“ (Efes. 5, 2).

Faţă de batjocoritorii lui, Domnul a fost plin de răbdare şi iubire. Tot aşa, şi faţă de noi, Mântuitorul este nespus de bun şi răbdător. Şi noi suntem în rândul batjocoritorilor Lui. El ar putea să ne răspundă şi nouă cu vorbe şi judecăţi aspre.
Dar El rabdă. El pune în faţa noastră dragostea şi răbdarea Lui.
Trebuie să ne dăm seama că, de pe crucea Golgotei, Domnul a văzut şi timpurile viitoare.
I-a văzut pe toţi oamenii din toate timpurile. El a văzut şi nepăsarea noastră, nesimţirea noastră şi josnica necredinţă şi ne-ar fi putut lăsa ca moştenire cuvinte cam ca acestea: „Eu sufăr pentru aceia care sunt cu totul nevrednici de dragostea pe care am avut-o faţă de ei. Dragostea lor va fi numai un răspuns slab la dragostea Mea faţă de ei. Chiar dacă Eu acum Mi-aş da întreagă inima Mea pentru ei, totuşi dragostea lor faţă de Mine este numai căldicică. Ei s-au scârbit de Mine şi pe Mine Mă doare că Mi-am dat sângele inimii Mele pentru un neam aşa de ticălos, cum este poporul Meu“.
Însă Domnul nu ne-a lăsat acest testament. Nu. Precum i-a iubit atunci pe ai Săi, care erau în lume, aşa îi iubeşte pe toţi până la sfârşitul veacului. El n-a murmurat, pentru că a suferit de dragul oamenilor. Nici un cuvânt jignitor faţă de duşmanii de atunci şi nici faţă de noi, cei de astăzi, nici un cuvânt faţă de Tatăl Său şi nici cea mai mică nemulţumire faţă de pedeapsa aspră pe care a suferit-o de bună-voie pentru noi.
Voi şi eu am murmurat când a trebuit să trecem vreo suferinţă cu mult mai uşoară decât a Lui şi ne-am crezut prea aspru trataţi. | Continuare »