Evanghelia slăbănogului – a adevăratei bucurii

Sfântul Nicolae Velimirovici

A nu se bucura cineva de binele altuia este unul din cele mai dezonorante semne de stricare a sufletului prin păcat. Ce-i învaţă soarele pe oameni de dimineaţa şi până seara? „O, oameni, bucuraţi-vă de bine, şi bucuria aceasta vă va face ca nişte dumnezei!”
Privighetoarea flămândă cântă ceasuri întregi în zori până găseşte două gâze pentru prânzişorul ei! Ce-i învaţă privighetoarea pe bogătanii care se lăfăie în pat şi-şi încep ziua deschizându-şi gura nu ca să laude, ci ca să mănânce? „O, oameni, bucuraţi-vă de bine, cântaţi binele!” Nu între­baţi: al cui bine? Binele nu are stăpân pe acest pământ; este un oaspete străin. Noi, muritorii, nu suntem stăpânii, ci slujitorii lui.
A te întrista de durerile altora – aceasta o poate şi omul vechi, omul păcatului. Dar a te bucura de bucuria altuia, aceasta o pot face numai pruncii, şi cei ce sunt nevinovaţi ca pruncii. Adevărat zic vouă: Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea (Marcu 10,15; cf. Matei 18, 3). Ce este împărăţia lui Dumnezeu dacă nu suma a tot binele şi lipsa a tot răul? Copilul se bucură mai mult de binele altuia decât bătrânul păcătos de propriul său bine. Pentru un copil nu este vreun bine care să fie al altuia. El împărtăşeşte zâmbetul de pe buzele tuturor, şi adesea ia încruntarea drept râs. Nimeni pe lume nu-i mai asemenea lui Dumnezeu decât un prunc nevinovat. Bucu­ria lui Dumnezeu de binele nostru, de cel mai mic bine al nostru, e desăvârşită. Domnul venind între noi a dezvăluit bogăţiile fără hotar ale dumnezeieştilor bucurii. S-au bucu­rat pruncii, şi s-au bucurat toţi cei asemenea lor în neprefăcută copilărie. Fericirile acestea însă nu numai că nu i-au bucurat pe oamenii cu minte smintită şi inimă de piatră ci, dimpotrivă, mai rău i-au înveninat. | Continuare »

Părintele Iosif Trifa, din Tâlcuirea evangheliilor duminicilor de peste an

Evanghelia cu cei îndrăciţi se repetă, cu mici deosebiri, de patru ori în duminicile de peste an. La fiecare vom da un alt tâlc. Acum vom spune că patimile cele rele sunt nişte lanţuri diavoleşti pe care numai Iisus Mântuitorul le poate frânge.
Vom spune că Evanghelia cu îndrăciţii se petrece şi azi. Sunt şi azi destui „îndrăciţi“. Oamenii cred – foarte greşit – că cei îndrăciţi ar fi cei care suferă de boala cea grea, numită epilepsie; fals! Dar această boală de multe ori n-are de-a face nimic cu diavolul. E o boală numai trupească.
„Îndrăciţii“ cei adevăraţi sunt toţi cei cuprinşi şi stăpâniţi de patimi rele şi urâte. Patimile cele rele sunt tot atâtea lanţuri diavoleşti. Ce îndrăcit înfricoşat este, spre pildă, beţivul! „Beţivul – zice Sf. Ioan Gură de Aur – are de suferit aceleaşi patimi ca şi cel îndrăcit. El, de asemenea, se clatină în toate părţile, tot aşa cade la pământ, tot aşa zgâieşte ochii şi spumegă la gură. Cine trăieşte în beţie a căzut sub tirania lui satan“.
Din calea beţivilor trebuie să fugi mai rău ca din calea îndrăciţilor. Tot aşa sunt şi celelalte patimi rele. Lanţuri tot atât de grele poartă şi ceilalţi pătimaşi: desfrânaţii, zgârciţii, zavistuitorii etc. Uitaţi-vă, de pildă, la cel desfrânat, cum îl târăşte satan, nopţile, după el… Uitaţi-vă la cel zgârcit cum l-a legat satan şi i-a tras până şi mâncarea de la gură.
Evanghelia cu îndrăciţii o putem vedea în toate părţile. În toate părţile zornăie lanţurile diavolului. Diavolul, de meserie, este fierar. El face mereu lanţuri de patimi cu care îi leagă pe oameni. Şi, lucru ciudat: fierul din care satan face lanţurile îl dau oamenii. De bunăvoia sa se bagă omul în aceste lanţuri fioroase. | Continuare »

EVANGHELIA DUMINICII A 4-A DUPĂ RUSALII

Vindecarea robului sutaşului

Evanghelia acestei duminici îl pune în faţa noastră pe sutaşul din Capernaum, cu multă învăţătură. Sutaşul din Capernaum stă în faţa noastră, în primul rând, ca o pildă de smerenie. El era ofiţer roman, era reprezentantul unei uriaşe împărăţii. Vulturul roman stăpânea pe atunci lumea. Sutaşul era reprezentantul acestei puteri, trimis într-o ţară de supuşi străini. Iată tot atâtea lucruri care ar fi putut face din sutaşul acesta un om plin de trufie şi mândrie, cum desigur vor fi fost ceilalţi camarazi ai lui. El însă se prezintă atât de smerit şi se intitulează „nevrednic“.
În al doilea rând: sutaşul din Capernaum este o pildă de iubire. Bolnavul, pentru care umbla pe drumuri şi pentru care Îi cerea Domnului cu lacrimi în ochi tămăduire, nu era nici fiul său, nici fiica sa, nici rudenia sa, ci era servitorul său. Şi, când ne gândim că în acele vremuri servitorii erau robi, fiind vânduţi şi cumpăraţi cu bani, ca nişte vite… Iată ce pildă de iubire a aproapelui său a arătat sutaşul.
În al treilea rând: sutaşul din Capernaum este o pildă de credinţă vie şi tare. El credea şi se încredea din tot sufletul său în Mântuitorul, în puterea şi în ajutorul Lui. Această credinţă l-a plecat să-L caute pe Iisus; şi această credinţă a ajutat tămăduirea slugii sale.
Vom spune însă că toate aceste virtuţi ale sutaşului au ieşit dintr o alta, din a patra: din cunoaşterea stării sale celei păcătoase şi nevrednice. Eu cred că centrul de greutate al evangheliei sunt cuvintele: Doamne, eu nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu! Eu sunt un biet păcătos! N-am nici un merit să fiu ascultat! | Continuare »

Evanghelia minţii curate

Sfântul Nicolae Velimirovici, predică la duminica a treia după Rusalii

Dintre toţi oamenii de pe pământ, cea mai mare răspundere înaintea lui Dumnezeu o poartă cel ce se numeşte pe sine creştin; Dumnezeu le-a dat cel mai mult creştinilor, şi va cere mult de la ei. Popoarelor care s-au îndepărtat de descoperirea primordială a lui Dumnezeu. Dumnezeu le-a lăsat natura şi mintea: natura drept carte şi mintea drept îndreptar de citire a acestei cărţi. Creştinilor însă pe lângă natură şi minte, le-a fost restaurată revelaţia primordială, şi li s-a dat o nouă revelaţie în Domnul Iisus Hristos. Creştinii au şi Biserica, paznic, tâlcuitor şi îndrumător întru amândouă Revelaţiile; în sfârşit, creştinii au şi puterea Duhului Sfânt, de viaţă-dătătoare, învăţător şi călăuzitor încă din începutul Bisericii. Astfel pe când necreştinii au un singur talant – mintea – care îi îndrumă şi-i învăţa din cartea naturii, creştinii au cinci talanţi: mintea, revelaţia veche, revelaţia nouă, Biserica şi puterea Duhului Sfânt.

Când un om care nu este creştin se întoarce către natură, să o citească şi să o tâlcuiască, are lumina unei singure candele: mintea; când un evreu se îndreaptă către natură, să o citească şi să o tâlcuiască, are lumina a două candele: mintea şi revelaţia veche; dar când un creştin se îndreaptă către natură, să o citească şi să o tâlcuiască, are lumină a cinci candele: mintea, revelaţia veche, revelaţia nouă, Biserica şi puterea Duhului Sfânt. Cine, aşadar, vede mai bine: cel cu o lumină, cel cu două sau cel cu cinci ? Fără îndoială că toţi pot citi câte ceva, dar nici vorbă că cel cu cinci lumânări va vedea mai limpede şi mai departe decât ceilalţi doi. | Continuare »

EVANGHELIA DUMINICII A 2-A DUPĂ RUSALII (a Sfinţilor Români)

Părintele Iosif Trifa, Despre pescuirea cea sufletească

Evanghelia acestei duminici ne arată cum i-a chemat Iisus la apostolie pe patru dintre Apostoli. Din pescuitori de peşti i-a făcut pescuitori de suflete. „Veniţi după Mine, le-a zis Domnul, la o pescuire mai minunată decât cea pe care o faceţi… Eu vă chem în marea cea largă a vieţii, unde veţi pescui suflete pentru Împărăţia lui Dumnezeu; în Numele Meu veţi arunca mrejele şi multe suflete veţi scoate din adâncul pierzării… Cei patru pescari au ascultat chemarea Domnului. Mai târziu, Domnul a alăturat la ei încă opt „pescuitori“ de suflete. Minunată pescuire sufletească au făcut aceşti doisprezece „vânători“. În istoria lumii nu se cunoaşte o altă aşa minune ca doisprezece pescari simpli să cucerească o lume întreagă pentru Evanghelie.
Alexandru Macedon a pornit odinioară cu o uriaşă armată, ce întuneca soarele, să cuprindă lumea; şi n a putut răzbi. Şi, iată, doisprezece pescari au cuprins-o fără să aibă nici putere şi nici ştiinţă lumească…
Taina acestei biruinţe este, înainte de toate, darul şi lucrarea Duhului Sfânt. Prin cei doisprezece Apostoli a lucrat puterea Duhului Sfânt; a lucrat prin ei Iisus Mântuitorul, prin darul şi harul Duhului Sfânt.
În al doilea rând, vine râvna Apostolilor. Iar în al treilea rând, această biruinţă a fost ajutată şi de râvna celor care au primit Evanghelia mântuirii. La începutul creştinismului, fiecare creştin era un mic apostol şi vestitor al Evangheliei. Evanghelia s-a vestit şi s-a dus de la om la om, de la suflet la suflet. | Continuare »

Sfântul Nicolae VELIMIROVICI

Când rândunelele nu prea mai au mâncare şi vine vremea rece, ele se duc în ţările calde, unde este mult soare şi multă hrană. O rândunică zboară pe sus, cercetând aerul şi arătând calea, şi restul stolului o urmează.
Când sufletele noastre nu prea mai au hrană în lumea materialnică, şi când se apropie frigul morţii – o, se afla vreo rândunică ca aceea, ca să ne ducă într-un loc cald, unde să fie multă căldură duhovnicească şi hrană duhovnicească? Există vreun asemenea loc? O, există vreo astfel de rândunică?

În afara Bisericii Creştine, nu se află nimeni care să ne poată da la aceasta, nici un fel de răspuns demn de încredere. Biserica singură cunoaşte această, şi cunoaşte cu adevărat. Ea a văzut acea parte a Raiului după care tânjesc sufletele noastre în amurgul îngheţat al acestei vieţi pământeşti. Ea a văzut şi această rândunică binecuvântată, cea dintâi care să zboare către acel loc mult dorit, risipind întunericul, croind drum prin văzduhul greoi dintre pământ şi cer, cu aripile ei puternice, deschizând calea pentru stolul din spatele ei. În afară de aceasta, Biserica de pe pământ îţi poate mărturisi despre stoluri de rândunele fără de număr care au urmat prima Rândunea, şi au plecat împreună cu ea spre ţara binecuvântată, ţara îmbelşugată de toate lucrurile cele bune – ţara primăverii celei veşnice.
Veţi vedea de aici că, prin această Rândunică mântuitoare, mă gândesc la Domnul nostru Iisus Hristos Cel înălţat. Nu a spus El Însuşi că El este Calea? Nu a spus El Însuşi Apostolilor: “Mă duc să vă gătesc loc … şi vă voi … lua la Mine” (Ioan 14:2-3)?
Şi nu le-a spus El înainte de aceasta: “Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine” (Ioan 12:32)? Ceea ce a spus El Însuşi a început să se împlinească câteva săptămâni mai târziu, şi a continuat să se împlinească până în zilele noastre, şi se va împlini până la sfârşitul veacurilor. Adică: fiind începătorul primei zidiri a lumii, El este şi începătorul celei de a doua zidiri, sau reînnoirea binecuvântată a celei vechi. Păcatul a tăiat aripile lui Adam şi cele ale tuturor urmaşilor săi, şi toţi s-au îndepărtat de Dumnezeu, au slăbit în credinţă şi au fost orbiţi de ţărână din care au fost zidite trupurile lor. | Continuare »

Evanghelia despre dătătorul de apă vie şi femeia samarineancă

Sfântul Nicolae VELIMIROVICI, predică la Duminica a IV-a după Paşti

“În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu?” (Psalm 41:1-2)

Acesta nu este strigătul omului sărac şi simplu, care nu are nici o cale ca să-şi curăţească sufletul cu înţelepciunea omenească, cunoaşterea şi îndemânările lumeşti, filozofia şi arta lumii: cunoaşterea firelor frumoase din care se ţes vieţile şi firea oamenilor. Nu este aşa; ci este strigătul trist şi curat al împăratului, bogat în bogăţii pământeşti, isteţ la minte, nobil în mişcările inimii şi puternic în tăria şi lucrările voii sale. Curăţind sufletul cu toate astea, pe care le râvneşte sufletul care nu este liber în această lume, Împăratul David a simţit îndată că setea sa duhovnicească nu era doar de nepotolit, ci sporise la asemenea măsură, că toată această lume materialnică nu era în stare cu nici un chip să pună stăpânire pe el. Atunci El S-a simţit în această lume, în pământ pustiu şi neumblat şi fără de apă (Psalm 62:3), şi a strigat către Dumnezeu ca spre singurul Izvor de băutură nemuritoare, după care tânjeşte sufletul care are judecată şi s-a trezit. “Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu?”
Nu este nevoie să dovedim că hrana cea trupească nu poate astâmpăra sufletul omului, nici că băutura trupului nu poate potoli setea sufletului. Dar până şi tot acest duh al vieţii, care străluceşte prin toate lucrurile făcute, dându-le viaţă şi armonie, este întru neputinţă de a hrăni şi înviora sufletul. | Continuare »

Despre bolile sufleteşti şi tămăduirea lor

Vindecarea-slabanogului-de-la-Vitezda-2

 

Bolnavul de la Vitezda zăcuse 38 de ani. Grozavă boală, grozavă aşteptare! După câteva zile de boală ţi se face viaţa amară, d-apoi după 38 de ani de zăcere!? Evanghelia din această duminică ne grăieşte, înainte de toate, despre credinţa cea vie şi tare a slăbănogului. Căci 38 de ani de suferinţă şi aşteptare n-au putut să-i înfrângă credinţa şi nădejdea mântuirii. Dar trebuie, mai departe, să ne dăm seama că bolnavul de la Vitezda este o icoană, o oglindă în care putem vedea istoria mântuirii omenirii şi istoria mântuirii noastre. Treizeci şi opt de ani a aşteptat bolnavul de la Vitezda pe „Omul“ care avea să l bage în scăldătoare. Veacuri întregi a aşteptat omenirea – căzută şi îmbolnăvită prin păcatul lui Adam – pe „Omul“ care să-i aducă tămăduire şi mântuire. La „plinirea vremii“, Iisus-Omul a venit!
Iisus Mântuitorul a venit în lume, în primul rând, ca un mare Doctor. El n-a venit doar ca să ne arate păcatul, ci a venit şi ca să ne vindece de boala păcatului. Legea lui Moise arăta oamenilor de-a fir-a-păr, toate bolile păcatului, dar nu ne dădea doctorul şi medicamentul care să ne şi vindece păcatul. Iisus Mântuitorul a venit în lume ca un mare Doctor, trimis nouă de către Dumnezeu. Când un medic, necunoscut bolnavilor, vrea să înceapă tratamentul lor, mai întâi se prezintă, arătându-şi diploma. Şi Domnul Iisus a venit în lume cu „diploma“ Lui cerească, scrisă în proorocul Isaia, la capitolul 61: „Duhul Domnului este peste Mine, că M-a uns să tămăduiesc pe cei zdrobiţi cu inima, să vestesc robilor iertare şi să dau orbilor vedere“ (Luca 4, 18). | Continuare »

Evanghelia despre femeile mironosiţe

Sfântul Nicolae VELIMIROVICI, predică la Duminica a II-a după Paşti

Iubirea celui viu pentru cel viu este minunată. Lumina soarelui nu este niciodată atât de minunată.
Iubirea celui viu pentru cel mort este minunată. Licărirea gingaşă a lunii pe oglinda lacului nu este niciodată atât de minunată.
Omul este măreţ atunci când cercetează pe cei vii; omul este mai mult decât măreţ atunci când se îngrijeşte de cei morţi.
Omul se îngrijeşte adesea de cei vii din iubirea de sine. Dar ce fel de iubire de sine poate fi atunci când omul poartă de grijă celor morţi? Poate să-l plătească cel mort, sau pot ei să-şi aducă recunoştinţa?
Unele animale îşi îngroapă morţii lor; dându-i pe ei mormântului, îi dau pe ei uitării. Dar atunci când omul cel viu îşi îngroapă mortul, cel viu îngroapă o parte din el împreună cu mortul şi se întoarce acasă aducând în sufletul său o parte din cel mort. Aceasta se face cu totul desluşit atunci când o rudenie îşi îngroapă o rudenie, şi un prieten îşi îngroapă un prieten.
O, groparilor, în câte morminte aţi fost voi deja îngropaţi, şi câte leşuri au viaţă în voi!

Moartea şi iubirea au o însuşire care este asemenea; ca şi iubirea, moartea lucrează o schimbare profundă în mulţi dintre cei care trec prin aceasta şi continuă să fie vii. După îngroparea copiilor săi, mama merge la mormintele copiilor ei. Cine merge acolo? Copiii din sufletul mamei, dimpreună cu mama, merg la morminte. În sufletul ei, mama trăieşte numai într-un ungher; tot restul sufletului este un palat pentru sufletele copiilor care au fost luaţi de la ea.
Tot la fel sufletul este cu Hristos, deşi într-o măsură cu mult mai mare. El făcea cercetări la marginile mormântului pentru ca oamenii, copiii Săi, să cunoască lărgimea palatului fără margini a Raiului. | Continuare »

Evanghelia despre îndoiala şi credinţa Sfântului Apostol Toma

Sfântul Nicolae VELIMIROVICI, predică la Duminica I-a după Paşti

Cât de minunată este legătura dintre mamă şi copil! Iubire şi jertfă pe de o parte, şi credinţa şi ascultare pe de alta.
Există pentru copil vreo altă cale spre fericire decât aceea a credinţei în mama sa şi a ascultării faţă de ea? Există ceva mai îngrozitor decât un copil care nu are încredere în mama sa, şi nu o ascultă?
Credinţa este calea cea mai curată spre cunoaştere. Oricine se întoarce de pe această cale capătă ruşine şi necurăţie.
Credinţa este calea cea mai grabnică spre cunoaştere. Oricine se întoarce de pe această cale va primi pedeapsa cu moartea pe calea sa.
Acolo unde există credinţa există şi sfătuire; acolo unde nu există credinţa, sfătuirea nu aduce nici un ajutor.
Acolo unde există credinţa, există dialog; acolo unde credinţa lipseşte, şi dialogul lipseşte; atunci, locul dialogului este luat de îndoială şi ispită.
Un străin nu are nici un fel de încredere într-un străin; o rudenie are încredere într-o rudenie. Atunci când între doi străini vine credinţa, ei se fac rudenii, unul cu altul; atunci când vine o pierdere între rudenii, aceştia se fac străini.
Cum ar putea dormi în pace gospodarul dacă a închis în acelaşi ţarc un lup şi o oaie? Cum se poate afla omul în linişte şi în pace dacă sufletul său ar fi stăpânit de îndoială şi ar fi întors în credinţa sa? | Continuare »

Părintele Iosif Trifa, fragmente din cartea Ca o oaie fără de glas

„Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii“ (Ioan 1, 29). „Hristos ne-a iubit pe noi şi S-a dat pe Sine pentru noi“ (Efes. 5, 2).

Faţă de batjocoritorii lui, Domnul a fost plin de răbdare şi iubire. Tot aşa, şi faţă de noi, Mântuitorul este nespus de bun şi răbdător. Şi noi suntem în rândul batjocoritorilor Lui. El ar putea să ne răspundă şi nouă cu vorbe şi judecăţi aspre.
Dar El rabdă. El pune în faţa noastră dragostea şi răbdarea Lui.
Trebuie să ne dăm seama că, de pe crucea Golgotei, Domnul a văzut şi timpurile viitoare.
I-a văzut pe toţi oamenii din toate timpurile. El a văzut şi nepăsarea noastră, nesimţirea noastră şi josnica necredinţă şi ne-ar fi putut lăsa ca moştenire cuvinte cam ca acestea: „Eu sufăr pentru aceia care sunt cu totul nevrednici de dragostea pe care am avut-o faţă de ei. Dragostea lor va fi numai un răspuns slab la dragostea Mea faţă de ei. Chiar dacă Eu acum Mi-aş da întreagă inima Mea pentru ei, totuşi dragostea lor faţă de Mine este numai căldicică. Ei s-au scârbit de Mine şi pe Mine Mă doare că Mi-am dat sângele inimii Mele pentru un neam aşa de ticălos, cum este poporul Meu“.
Însă Domnul nu ne-a lăsat acest testament. Nu. Precum i-a iubit atunci pe ai Săi, care erau în lume, aşa îi iubeşte pe toţi până la sfârşitul veacului. El n-a murmurat, pentru că a suferit de dragul oamenilor. Nici un cuvânt jignitor faţă de duşmanii de atunci şi nici faţă de noi, cei de astăzi, nici un cuvânt faţă de Tatăl Său şi nici cea mai mică nemulţumire faţă de pedeapsa aspră pe care a suferit-o de bună-voie pentru noi.
Voi şi eu am murmurat când a trebuit să trecem vreo suferinţă cu mult mai uşoară decât a Lui şi ne-am crezut prea aspru trataţi. | Continuare »

Ioan Marini («Viaţa Creştină» nr. 14, din 2 apr. 1939)

Intrăm din nou în Săptămâna sfintelor Patimi. În fiecare an, această săptămână se aşază înaintea vieţii noastre chemându-ne să ne apropiem de taina crucii de pe Golgota şi să sorbim din jertfa cea sfântă a Domnului iertare, dar şi putere, ca să trăim o viaţă nouă.
O, ce dar mare ne este nouă jertfa crucii de pe Golgota! Şi cum nu cunoaşte lumea acest dar nespus de scump şi măreţ!
Cei care cunosc şi au gustat din jertfa Domnului Iisus sunt îmbătaţi de dragostea Lui; nu le mai trebui e lume şi plăceri. Ei au descoperit raiul şi fericirea care-I mulţumeşte pe deplin.

Vrei să cunoşti iubite cititorule, dragostea lui Dumnezeu? Vino la Golgota şi vei vedea că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea – şi pe tine – încât a dat p e Fiul Său, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (In 3, 16).
Vrei să vezi cât te-a iubit Domnul Iisus pe tine şi pe toţi păcătoşii?
Vino la Golgota şi vei cunoaşte dragostea Lui prin aceea că El Şi-a dat viaţa pentru noi toţi (I In 3, 16); că, fiind noi încă păcătoşi şi vrăjmaşi ai Lui, El totuşi ne-a iubit şi a murit ca să ne mântuiască (Rom 5, 6-8). | Continuare »

Evanghelia despre împărţirea turmei înaintea păstorului

Sfântul Nicolae Velimirovici, predică la Duminica a V-a din Post – a Floriilor

Cine aduce bucurie casei? Oaspetele binevenit. Cine aduce şi mai mare bucurie casei? Un prieten al casei. Cine aduce cea mai mare bucurie casei? Gospodarul care se întoarce acasă, după o lipsă îndelungată.
Fericite mâinile care L-au primit pe Domnul nostru Iisus ca pe Oaspetele binevenit! Fericite buzele care L-au întâmpinat pe El ca pe un Prieten! Fericite sufletele care s-au închinat Lui ca Gospodar, cu o cântare de bun venit!

Dar unii nu-L cunoşteau pe El, nici nu-L primeau pe El, fie ca oaspete, prieten ori gospodar, ci au luat pietre în mâinile lor ca să le arunce în El şi cu sufletele lor cele muritoare au pus la cale moartea trupului Lui.
Aceasta era firea Dumnezeiască a Domnului Hristos, că, oriunde Se arăta El – Dumnezeu în trup omenesc – oamenii se despărţeau de-a dreapta şi de-a stânga Lui, aşa cum se vor despărţi ei când va veni El în ziua cea de pe urmă a istoriei lumii acesteia. Şi până în ziua de astăzi, când vorbirea dintre oamenii din lume se îndreaptă către Domnul nostru Iisus, aceştia se despart la stânga şi la dreapta. Cât de bine desluşită trebuie să fi fost această despărţire în zilele vieţii Sale întrupate pe pământ!

Pericopa Evanghelică de astăzi arată două împrejurări în care se spune lămurit despre această despărţire a oamenilor privitor la simţămintele lor faţă de Domnul. Mai întâi, la cina din satul Betania, se aflau, pe de o parte, Apostolii, împreună cu Lazăr care fusese înviat din morţi, şi se mai aflau surorile acestuia, Marta şi Maria, care Îl aveau pe Domnul ca oaspete; şi, pe de altă parte, se afla vânzătorul Iuda care s-a răzvrătit atunci când Maria a uns capul Domnului cu mir. În cea de-a doua împrejurare, se aflau, pe de o parte, oamenii care I-au făcut o primire triumfătoare la intrarea Domnului în Ierusalim; şi, pe de altă parte, se aflau fariseii, cărturarii şi înalţii preoţi, care au pus la cale nu numai uciderea lui Hristos, ci şi a prietenului Său, Lazăr. | Continuare »

Evanghelia despre slujirea şi patimile Fiului lui Dumnezeu

Sfântul Nicolae Velimirovici, Predică la Duminica a V-a din Post – a Sfintei Maria Egipteanca

Smerenia Domnului nostru Iisus Hristos este un lucru de mare măreţie, fiindcă minunile Sale sunt o mare uimire, dimpreună cu Învierea Sa – acea minune a minunilor. Luând trup împuţinat şi strâmt, de rob, El a ajuns slujitorul robilor Săi.
De ce încearcă oamenii să pară mai mari şi mai buni decât sunt? Iarba de pe câmp nu încearcă aceasta, şi nici peştii din apă sau păsările din văzduh. Atunci, de ce oamenii fac aceasta? Pentru că, odinioară, ei au fost cu adevărat mai mari şi mai buni decât sunt acum, şi umbra acestei amintiri îi îndeamnă la exagerarea măreţiei şi bunătăţii lor – pe o coardă întinsă prea tare şi să fie mânuiţi de demoni.
Dintre toate lucrurile pe care trebuie să le înveţe omul, smerenia este lucrul cel mai greu. De aceea, Domnul Iisus Şi-a făcut cunoscută învăţătura Lui despre smerenie în termenii cei mai limpezi cu putinţă, atât în cuvânt, cât şi în faptă, aşa încât nimeni să nu poată pune la îndoială însemnătatea de nemăsurat şi de neînlăturat a smereniei, în lucrarea de mântuire a omului. De aceea a venit El îmbrăcat în trup omenesc stricăcios, întocmai aşa cum se făcuse cel al lui Adam, ca pedeapsă pentru căderea lui în păcat. El, Domnul Cel fără de păcat şi Făcătorul heruvimilor minunaţi şi strălucitori, S-a îmbrăcat în veşmânt gros, stricăcios, de întemniţat vinovat. Nu este aceasta, în sine, o lecţie destul de limpede, despre smerenia pe care trebuie să o înveţe oamenii cei păcătoşi? Domnul a repetat această lecţie prin naşterea Lui în peştera păstorilor, în locul unei curţi împărăteşti, aflându-Se în preajma păcătoşilor şi săracilor care erau batjocoriţi, prin spălarea picioarelor ucenicilor Lui, luând de bunăvoie Patima Lui asupra Lui şi, în cele din urmă, răstignindu-Se pe Cruce, prin înghiţirea până la fund a paharului suferinţei celei mai amare. Cu toate acestea, oamenii au socotit că învăţătura despre smerenie este cea mai grea de priceput, şi la fel este să o pună în lucrare. | Continuare »

Îmbinarea postului cu milostenia şi rugăciunea

Sfântul Ignatie Briancianinov Predică în Duminica Sfintei Maria Egipteanca

Bună este rugăciunea, le spunea Arhanghelul Rafail lui Tobie şi lui Tobit, cu post şi cu milostenie şi cu dreptate (Tob. 12, 3).
Mare bine este un asemenea post! El este bun pentru păcătoşi, fiind singura uşă prin care se iese din starea trupească, prin care se intră în mântuitoarea pajişte a pocăinţei şi se ajunge la petrecerea necurmată în această mântuitoare pajişte. Mare bine este el, şi nu doar pentru păcătoşi: el e un mare bine şi pentru drepţi, o mare armă în mâinile lor. În toată vremea pribegiei lor pământeşti ei nu o părăsesc – prin el se păzesc în curăţie şi sfinţenie. Ei îşi întemeiază postul pe milostenie; ei îşi pun postul pe temelia rugăciunii; prin rugăciunea credinţei (Iac. 5, 15) primesc tot ce cer (Marcu 11, 24).

Trupul nostru – filosofează Preacuviosul Marcu – este luat din pământ şi prin firea să se aseamănă pământului: are nevoie să fie lucrat. Precum seminţele semănate în ţarina nelucrată cu uneltele plugăreşti pier fără să aducă nici o roadă, aşa şi rugăciunea rămâne fără roadă dacă trupul, dacă inima nu sunt pregătite pentru ea prin postire. Împrăştierea şi îngreunarea gândurilor, răceala şi împietrirea inimii, visările deşarte şi păcătoase care apar mereu în închipuire nimicesc rugăciunea celui îmbuibat. Şi dimpotrivă: precum în ţarina lucrată osârdnic cu uneltele plugăreşti, însă nesemănată cu seminţe folositoare, cresc cu deosebită putere neghinele, aşa şi în inima postitorului, dacă acesta se mulţumeşte doar cu nevoinţa trupească şi nu îşi îngrădeşte mintea cu nevoinţa duhovnicească, cu rugăciunea adică, cresc des şi cu putere neghinele părerii de sine şi semeţei cugetări. | Continuare »

Ioan Capătă

O datorie sfântă la care ne obligă nu numai cuvântul lui Dumnezeu, ci şi bunul simţ duhovnicesc

Pentru ca să înţelegem că datorăm respect şi iubire Maicii Domnului, credem că nici n-ar mai fi nevoie să alergăm la toate textele biblice care ne amintesc această datorie sfântă. Căci însăşi dragostea lui Dumnezeu din inimile noastre, precum şi bunul simţ duhovnicesc trebuie să ne dea încredinţarea aceasta. Şi cum nu vom cinsti şi iubi pe aceea pe care îngerul a numit-o cea mai binecuvântată între femei (Luca 1, 28), prin care Domnul a luat trup, care L-a purtat pe braţele ei sfinte, L-a alăptat şi L-a îngrijit cu cea mai duioasă şi mai adâncă iubire, care păstra cu fior în inima ei, cuvintele îngerului, ale Elisabetei, ale păstorilor şi ale magilor, ale bătrânului Simeon şi ale proorociţei Ana cu privire la El, care L-a urmărit cu dragoste îngrijorată în cursul anilor de propovăduire, care a simţit mai adânc şi mai sfâşietor decât toţi, în zilele răstignirii, ascuţişul „săbiei“ despre care îi vorbise bătrânul Simeon, care a stat neclintită lângă Cruce în mijlocul ocărilor şi batjocorilor mulţimii şi care acum se bucură în slavă lângă Fiul ei.
Ştim că în legătură cu sfânta datorie a cinstirii Maicii Domnului, s-au făcut câteodată – şi poate se mai fac pe ici pe colo – şi unele greşeli. Astfel, dintr-un exces de râvnă şi dragoste, unii au căzut în greşeala de a-i aduce Maicii Domnului o închinare ca lui Dumnezeu, aşa numita închinare latreutică. Biserica a osândit însă, întotdeauna astfel de excese (cum a fost, spre exemplu, secta coliridianilor, o sectă din Arabia – sau Agaria, lângă Marea de Azov – pe la sfârşitul veacului al IV-lea d. Hr., pe care Biserica i-a osândit, pentru că se închinau Maicii Domnului ca unei persoane dumnezeieşti. Căci Biserica menţinându-se pe temelia Scripturii, învaţă că trebuie să o cinstim pe Maica Domnului, ferindu-ne însă de a o adora ca pe o persoană dumnezeiască. | Continuare »

Sfântul Nicolae Velimirovici, Predică la Buna Vestire

Soarele se oglindeşte în apă cea limpede şi cerul în inima curată.
Dumnezeu Duhul Sfânt are multe sălaşuri în această lume întinsă, dar inima neprihănită a omului este locaşul în care Îi este cel mai bine-plăcut să Se sălăşluiască. Acesta este adevăratul Lui sălaş; toate celelalte sunt numai locuri în care Îşi face lucrarea.

Inima omului nu poate fi niciodată pustie. Întotdeauna este plină cu ceva: fie cu iad, cu lumea sau cu Dumnezeu. Ceea ce se află în inimă este prin sine legat de curăţia ei.
Era o vreme când inima omului era plină numai cu Dumnezeu – o oglindă a frumuseţii lui Dumnezeu, o psaltire pentru lauda lui Dumnezeu. Era o vreme când totul se afla într-adevăr, în mâna lui Dumnezeu, în afară de primejdii; dar când omul, în nebunia lui, a luat lucrurile în mâinile sale, multe fiare sălbatice au atacat inima omului; şi de aici a venit în lăuntru robia inimii omului şi, în afară, ceea ce se înţelege ca istorie a omenirii.
Fiind neputincios să ia în mâinile sale purtarea de grijă a inimii, omul a căutat sprijin în lucrurile – însufleţite şi neînsufleţite – pe care le avea în jurul său. Dar tot ce a găsit omul ca să-i sprijine inima a fost doar spre a i-o necinsti şi a i-o răni.
O, sărmana inimă de om, care eşti stăpânită de mulţi care nu au nici un drept sau putere asupra ta – ca un mărgăritar în mijlocul porcilor! Cât de greu ai străbătut robia ta îndelungată şi cât de înnegurată eşti de povara întunericului! Domnul Însuşi S-a coborât din Ceruri ca să te slobozească din robie, să te izbăvească din întuneric, să te tămăduiască de lepra păcatului şi să te întoarcă iarăşi în mâna Lui.
Venirea lui Dumnezeu printre oameni este chipul cel mai înalt al iubirii Lui de oameni, vestea celei mai mari bucurii pentru inima cea curată şi a celui mai zguduitor eveniment pentru inimă cea necurată.
Venirea lui Dumnezeu printre oameni este ca un stâlp care arde în întunericul cel mai adânc. Vestea acestei veniri a început cu un înger şi o fecioară, cu o convorbire între curăţia cea cerească şi cea pământească. | Continuare »

Învăţătura lui Hristos şi învăţăturile omeneşti

Sfântul Luca al Crimeei Cuvânt în cea de-a doua Duminică din Postul Mare

Dacă, precum vă amintiţi, în cea dintâi Duminică a Marelui Post Sfânta Biserică a prăznuit întărirea Ortodoxiei de către cele şapte Sinoade Ecumenice, în cea de-a doua ea cinsteşte pomenirea ierarhului Grigorie Palama, marele apărător al Ortodoxiei.
Acesta a trăit în al XIV-lea veac, la aproape şase sute de ani după ultimul Sinod Ecumenic. A primit o educaţie aleasă, fiind apropiat al împăratului din Bizanţ, dar a părăsit curând viaţa de la curte şi s-a retras în muntele Athos, fiindcă sufletul lui năzuia spre împărtăşirea statornică şi nedespărţită cu Dumnezeu. În zilele lui s-a ridicat hulă asupra monahismului şi mai ales asupra călugărilor din Athos, care erau defăimaţi pentru faptul că-şi închinaseră întreaga viaţă numai slujirii lui Dumnezeu, cugetării la cele dumnezeieşti şi rugăciunii.
Sfântul Grigorie i-a înfierat cu mare putere pe aceşti hulitori, ridicându-se în apărarea monahismului ortodox, în acea vreme s-a ridicat ereticul Varlaam, care propovăduia învăţătură greşită că, schimbându-Se la faţă în muntele Taborului, Domnul Iisus Hristos nu ar fi strălucit cu lumina dumnezeiască, ci cu o lumină pământească, obişnuită. Sfântul Grigorie l-a dat în vileag că eretic, învăţând cu tărie că lumina taborică este dumnezeiască. | Continuare »

[Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege şi proorocii]
Sfântul Nicolae Velimirovici,
Predică la Duminica Ortodoxiei

Cât de mare şi însufleţitoare de temere este arătarea lui Dumnezeu – O, cât de mare şi însufleţitoare de temere este Dumnezeul Cel viu!
Puterile îngereşti stau înaintea Lui cu cutremur; serafimii îşi ascund feţele sub aripioarele lor înaintea luminii strălucitoare şi a frumuseţii de negrăit prin cuvânt, a Lui.
Cât de strălucitor este soarele! Cât de frumos este cerul înstelat! Cât de întins este oceanul învolburat! Cât de măreţi sunt munţii uriaşi! Cât de înfricoşători sunt norii purtători de tunete şi vulcanii aruncători de lavă! Cât de minunate sunt pajiştile acoperite cu flori, cu miile lor de izvoare şi cu turmele lor albe! Dar toate acestea sunt lucrarea mâinilor lui Dumnezeu; acestea sunt lucrurile cele trecătoare, făcute de către Ziditorul Cel fără de moarte. Zidirea sa fiind atât de minunată, atunci cum trebuie să fie Ziditorul?
Dacă în inima omului se află frică, sau bucurie, sau lacrimi înaintea zidirii lui Dumnezeu, atunci ce se află în inima omului când se află înaintea Ziditorului Celui atotputernic şi viu?
Ce lucru trecător poate sta alături de Cel Fără-de-moarte, fără să se topească în întregime, până să nu mai rămână nimic din el? Care om muritor poate privi faţa lui Dumnezeu şi să rămână viu? Iată, este lucrul cel mai înfricoşător să priveşti faţa unui înger al lui Dumnezeu; atunci cum să te uiţi la faţa lui Dumnezeu? Descriind vedenia pe care a avut-o despre îngerul lui Dumnezeu, Proorocul Daniel spune: “. şi n-a mai rămas în mine putere, faţa mea şi-a schimbat înfăţişarea, stricându-se” (Daniel 10:8). Chiar şi omul cel mai puternic îşi împuţinează puterea, şi omul cel mai frumos îşi pare sieşi urât înaintea îngerului lui Dumnezeu şi este “trupul lui ca şi crisolitul şi faţa lui ca fulgerul, iar ochii lui ca flăcările de foc” (Daniel 10:6). | Continuare »

Evanghelia despre Înfricoşata Judecată

Sfântul Nicolae Velimirovici,
predică la DUMINICA LĂSATULUI SEC DE CARNE

Statisticienii socotesc că pe faţa pământului există un milion şi jumătate de locuitori. Dintre toţi aceştia nu există nici măcar o singură persoană care, folosindu-şi însuşirile minţii, să vă poată spune ce se va întâmpla cu lumea la sfârşitul veacurilor şi ce se va întâmpla cu noi când vom muri. Şi toate miile de milioane de oameni care au trăit pe pământ înaintea noastră nu ne puteau spune în nici un chip, prin însuşirile minţii lor, cu hotărâre şi fără tăgadă, despre sfârşitul lumii, şi ce ne aşteaptă după moarte – ceva ce să putem pricepe cu adevărat, cu minţile şi cu inimile noastre. Viaţa noastră este scurtă şi zilele noastre sunt numărate, dar veacurile sunt lungi – socotite în sute şi sute de ani. Care dintre noi poate să îmbrăţişeze veacurile de la hotarele lor până la sfârşitul lor, şi să vadă lucrurile cele de pe urmă şi să ne povestească tuturor celorlalţi, spunând: “La sfârşitul veacurilor va fi aşa şi aşa; cu lumea va fi aşa şi aşa şi cu oamenii va fi aşa şi aşa.”? Nimeni. Cu adevărat, nimeni dintre toţi oamenii care au existat, numai dacă s-ar fi aflat vreunul care să ne lămurească, fiindcă pătrunsese în mintea Ziditorului lumii şi al omenirii, şi ar fi văzut întregul plan al facerii, şi că acela ar fi fost viu şi conştient înainte de începutul lumii, şi a avut o viziune limpede a sfârşitului veacurilor şi al întâmplărilor care vor hotărî sfârşitul. Există vreun asemenea om printre miliardele care au trăit în tot acest timp? A existat vreunul din acesta, de la începutul lumii şi până acum? Nu; nici nu este şi nici nu va fi. | Continuare »