b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Părintele Iosif Trifa, Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an
EVANGHELIA DUMINICII A 18-A DUPĂ RUSALII, (Pescuirea minunată)

Plină de adânci învăţături sufleteşti este această Evanghelie. Vom căuta să arătăm câteva.
„Ieşi de la mine, că om păcătos sunt, Doamne!“ – a zis Simon Petru, căzând cu spaimă la picioarele Domnului. Să luăm aminte, că un adânc înţeles sufletesc este în această cădere. Taina mântuirii noastre sufleteşti stă tocmai în această recunoaştere a stării noastre păcătoase care să ne aplece la picioarele Domnului, la Crucea Lui.

Cea dintâi condiţie a mântuirii sufleteşti e să-ţi simţi ticăloşia sufletească în care trăieşti. Nu e pierdut cel păcătos, ci acel care nu simte păcatul. Simţirea păcatului, simţirea stării noastre păcătoase trebuie să ne aplece şi pe noi la picioarele Domnului Iisus, la Crucea Sa, cu vorbele: „Om păcătos sunt, Doamne“. Adică „ne cunoaştem şi noi, Doamne, că suntem păcătoşi, nevrednici de ajutor, vrednici de osândă, de pedeapsă, de pieire, dar totuşi cădem în faţa Ta şi cerem mila Ta“. | Continuare »

Părintele Iosif Trifa, Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an

EVANGHELIA DUMINICII DUPĂ ÎNĂLŢAREA SFINTEI CRUCI

Iată cât de frumoasă este şi această Evanghelie! Ea cuprinde tot ce trebuie să primim pentru mântuirea sufletului nostru. Să luăm pe rând învăţăturile din ea:
„Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine…“ – zice Evanghelia. Asta înseamnă că, dacă vrei să pleci după Hristos, trebuie să te hotărăşti pentru El, trebuie să intri în slujba Lui şi să asculţi de El şi de voia Lui. Voile tale, de cele mai multe ori, sunt „voile trupului şi ale gândurilor“ (Efes. 2, 3), adică voile lui satan şi ale păcatului şi de aceea trebuie să te lepezi de ele şi să-L primeşti pe Hristos de Stăpân, Poruncitor şi Împărat în casa sufletului tău. „Au nu ştiţi că voi nu sunteţi ai voştri?“, zice apostolul Pavel (I Cor. 6, 19), ci sunteţi ai lui Iisus Hristos, Care „v-a răscumpărat cu preţ“. Lepădarea de sine asta înseamnă: să-ţi dai mâinile tale, picioarele tale, inima ta, vorbele şi gândurile tale, să-ţi dai tot ce ai lui Iisus Hristos, să le pui în slujba Lui şi în ascultare de El.
Dar lucrul acesta nu e uşor. De aceea, zice mai departe Evanghelia că tot cel ce vrea să se lepede de sine trebuie:
„Să-şi ia crucea sa“, adică să porţi luptă cu patimile, cu plăcerile, cu ispitele ce ţi le scoate lumea aceasta în calea ta de mergere înainte după Hristos. Dar, în această luptă, noi am cădea neputincioşi la cel dintâi pas dacă înaintea noastră n-am avea Crucea lui Hristos, adică Jertfa cea mare a răstignirii lui Hristos pentru păcatele noastre.
Cititorule! Priveşte icoana de alături şi-ţi dă seama că pentru tine suie Hristos Golgota. Pentru păcatele tale şi ale mele, şi ale tuturor. Crucea pe care o duce Hristos pe umerii Săi, ca să moară pe ea, este darul prin care ne-a venit iertare şi mântuire de pieirea cea veşnică. | Continuare »

Numai prin darul şi harul Duhului Sfânt putem păstra darul de biruitori

Am vorbit mai înainte despre Jertfa Crucii Mântuitorului şi despre legătura ce trebuie să o avem prin această Jertfă, clipă de clipă, cu Dumnezeu, cu Mântuitorul, cu Cerul de Sus. Însă această legătură nu se poate câştiga şi păstra decât cu darul şi harul Duhului Sfânt. Prin Duhul Sfânt lucrează Dumnezeu Tatăl, prin Duhul Sfânt lucrează şi Mântuitorul, Duhul Sfânt este Izvorul darurilor. Prin Duhul Sfânt ne vin darurile Jertfei de pe Cruce. „Duhul pe Care Îl voi trimite de la Tatăl – zicea Iisus – va lua din al Meu şi va vesti vouă“ (Ioan 16, 13). Fără darul şi harul Duhului Sfânt nu este nici biruinţă, nici mântuire.
Despre Duhul Sfânt se vorbeşte mult şi în multe feluri în Sfintele Scripturi. Dar poate cea mai nimerită icoană a Duhului Sfânt este cea de la Iezechiel, cap. 37:
„Fost-a mâna Domnului peste mine şi m-a dus Domnul cu duhul – zice proorocul Iezechiel – şi m-a aşezat în mijlocul unui câmp plin de oase omeneşti… Şi mi-a zis Domnul: … «Prooroceşte asupra oaselor acestora şi le spune: Oase uscate, ascultaţi Cuvântul Domnului! Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu oaselor acestora: iată Eu voi face să intre duh în voi şi veţi învia… Şi când am proorocit, iată că s-a făcut un vuiet şi o mişcare şi oasele au început să se apropie os la încheietura sa… şi iată erau pe ele vene şi crescuse carne şi pielea le acoperise pe deasupra, iar duh nu era în ele. Atunci mi-a zis Domnul: «Fiul omului, prooroceşte duhului… şi spune: Duhule, vino din cele patru vânturi şi suflă peste morţii aceştia şi vor învia! Deci am proorocit eu, cum mi se poruncise, şi au intrat în ei duhul şi au înviat şi o mulţime multă de oameni s-au ridicat pe picioarele lor»“.
Citiţi pe larg la Iezechiel cap. 37, vers. 1–11 (imaginea alăturată arată această minune). Nicăieri n-am găsit în Biblie un loc mai potrivit pentru Oastea Domnului, decât acesta, în care se vorbeşte despre o oaste înviată din morţi prin suflarea Duhului Sfânt. E parcă acest loc anume făcut pentru cei din Oastea Domnului.
Noi suntem oasele şi „morţii“ care zăceam prin văile acestei lumi.
Toţi eram ca nişte morţi ce trăiam (Apocalipsa 3, 1). Toţi eram nişte oase goale şi uscate de orice viaţă. Binecuvântată să fie clipa când Vântul cel Ceresc a început să sufle peste noi şi hotarele vieţii noastre! El ne-a trezit, El ne-a pus în picioare. El ne-a dat o viaţă nouă.
Însuşirea şi puterea Duhului Sfânt tocmai acestea sunt: viaţa, o viaţă nouă, o trezire, o înviere la o viaţă nouă. Oriunde S-a arătat şi Se arată Duhul Sfânt, El a făcut şi face un mare răsunet, El face o zguduire, o schimbare din temelie a vieţii, El face o înviere la o viaţă nouă. Oriunde se arată puterea Duhului Sfânt, se face o minune ca aceea din imaginea alăturată. | Continuare »

NICOLAE  STEINHARDT,  Cuvânt la convorbirea lui Iisus cu Nicodim

Lui Nicodim, Domnul îi vorbeşte ca unui om inteligent şi cult. Îl califică „învăţător al lui Israel”. Drept care nu recurge la parabole ori la pilde clare ori la grăiri sfătoase, ci îi dezvăluie pe nepusă masă (cum ar veni) tainele finale şi principiile de căpetenie ale noii Legi.

Ca pentru o faţă bisericească şi ca pentru un profesionist, atacă nemijlocit partea practică a problemei în cauză; înseşi procedeele şi condiţiile sine quibiis nan ale mântuirii. Tonul e grav, de explicaţii lesnicioase nici pomeneală.

S-ar zice că Domnul urmează preceptul de mai târziu al lui Thomas More: I trust I make myself obscure, ce se tălmăceşte (cum mai potrivit nu se poate pentru convorbirea dintre Iisus şi musafirul său nocturn): trag nădejde că nu-s uşor de înţeles, că îţi dai seama -tu, cel căruia mă adresez – de complicaţia şi greutatea subiectului ce abordăm, de încrederea ce-ţi dovedesc expunându-ţi nu gânduri convenţionale în cuvinte oarecare, ci frământările cugetului meu celui mai intim, mai nedesluşit. Aşa şi Mântuitorul nu vrea să-l cruţe pe fariseu, să-l menajeze, să-i îndruge vorbe
degrabă inteligibile, să-l amăgească a crede că-i împărtăşeşte adevăruri simple, să-l cucerească în doi timpi şi trei mişcări. | Continuare »

Traian Dorz

…Către multe primejdii şi vârtejuri pierzătoare ne duc adesea paşii noştri, firea noastră, slăbiciunile şi nepriceperea noastră, dacă nu avem grijă să facem în toată vremea tot felul de rugăciuni şi cereri.
Şi să veghem la aceasta cu mulţumiri (Efes. 6, 18).
Totuşi, suflete slab, oriunde te-ai afla, oriunde ai fi alunecat, – strigă către Domnul Iisus!…
Chiar dacă toţi diavolii ruşinii şi fricii luptă să te oprească, roagă-L pe Domnul să te izbăvească.

Cheamă în ajutorul tău rugăciunile Maicii Domnului şi ale părinţilor plăcuţi Lui, iar Domnul te va izbăvi… şi nu te va mai spune nimănui, căci El este Cel Bun (Ioan 8, 11).

…Nu nesocoti mijlocirea rugăciunilor Maicii Domnului, căci pe ea, care a făcut voia lui Dumnezeu, Dumnezeu totdeauna o ascultă (Ioan 9, 31) şi vei avea totdeauna belşug de ajutor.

Ioan Capătă

O datorie sfântă la care ne obligă nu numai cuvântul lui Dumnezeu, ci şi bunul simţ duhovnicesc

Pentru ca să înţelegem că datorăm respect şi iubire Maicii Domnului, credem că nici n-ar mai fi nevoie să alergăm la toate textele biblice care ne amintesc această datorie sfântă. Căci însăşi dragostea lui Dumnezeu din inimile noastre, precum şi bunul simţ duhovnicesc trebuie să ne dea încredinţarea aceasta. Şi cum nu vom cinsti şi iubi pe aceea pe care îngerul a numit-o cea mai binecuvântată între femei (Luca 1, 28), prin care Domnul a luat trup, care L-a purtat pe braţele ei sfinte, L-a alăptat şi L-a îngrijit cu cea mai duioasă şi mai adâncă iubire, care păstra cu fior în inima ei, cuvintele îngerului, ale Elisabetei, ale păstorilor şi ale magilor, ale bătrânului Simeon şi ale proorociţei Ana cu privire la El, care L-a urmărit cu dragoste îngrijorată în cursul anilor de propovăduire, care a simţit mai adânc şi mai sfâşietor decât toţi, în zilele răstignirii, ascuţişul „săbiei“ despre care îi vorbise bătrânul Simeon, care a stat neclintită lângă Cruce în mijlocul ocărilor şi batjocorilor mulţimii şi care acum se bucură în slavă lângă Fiul ei.
Ştim că în legătură cu sfânta datorie a cinstirii Maicii Domnului, s-au făcut câteodată – şi poate se mai fac pe ici pe colo – şi unele greşeli. Astfel, dintr-un exces de râvnă şi dragoste, unii au căzut în greşeala de a-i aduce Maicii Domnului o închinare ca lui Dumnezeu, aşa numita închinare latreutică. Biserica a osândit însă, întotdeauna astfel de excese (cum a fost, spre exemplu, secta coliridianilor, o sectă din Arabia – sau Agaria, lângă Marea de Azov – pe la sfârşitul veacului al IV-lea d. Hr., pe care Biserica i-a osândit, pentru că se închinau Maicii Domnului ca unei persoane dumnezeieşti. Căci Biserica menţinându-se pe temelia Scripturii, învaţă că trebuie să o cinstim pe Maica Domnului, ferindu-ne însă de a o adora ca pe o persoană dumnezeiască. | Continuare »

Sfântul Ioan Gură de Aur

Precum un bărbat iubitor de pustie, ajuns într-un loc cu dumbravă, la umbra copacilor, la chemările păsărilor şi la răcoarea apelor, îşi simte lină şi netulburată cugetarea minţii şi se arăta cu fire blândă către toţi oamenii, aşa şi noi, în zilele trecute, fiind mângâiaţi de suflarea Duhului, cea blândă, vă vorbeam vouă despre milostenie.
Iar când Evanghelia ne vorbeşte despre nebunia lui Irod, înverşunarea femeilor, ospăţul bărbaţilor nebuni şi masa cea pângărită, darul cel fără de lege, lucrul cel necuvios şi îngroparea trupului preacinstit, simt că mă fac alt om, fiindcă încremenit mă simt, iubiţilor, când, înaintea mea, aduc faptele făcute de Irod, de este îngăduit a le numi fapte şi nu ucideri, ale celui ce a făcut nişte fapte ca acestea. Că, zice Evanghelistul Matei: „În vremea aceea, a auzit tetrarhul Irod despre faima lui Iisus. Şi a zis slujitorilor săi: Acesta este Ioan Botezătorul, el s-a sculat din morţi, şi de aceea, se fac minuni prin el” (Matei 14, 1-2).  Mărturiseşte uciderea Proorocului şi nu poate minţi, că a ştiut, pe cel ce l-a omorât, că este Prooroc şi bărbat drept.

Că de nu ar fi cunoscut acest lucru, ar fi zis că el s-a ridicat din morţi şi pentru aceasta se fac minuni printr-însul. Şi, pentru care pricină a ucis pe Prooroc? Pentru cã acesta a fost propovăduitorul adevărului. Şi voia prin vădire şi mustrare, sã curme fapta cea fără de lege şi sã fie, precum i se cădea ca împărat, păzitor poruncilor lui Dumnezeu, el, care, prin sminteala cea desfrânata a dulceţilor, strica legile. Că acela este împărat, care dă legi cu dreptate, împlinindu-le, mai întâi, el însuşi, iar nu schimbându-le. | Continuare »

Dregătorul bogat; păzirea poruncilor

„Şi s-a întristat, căci era bogat foarte“…

Să luăm aminte! Nu cumva să credeţi că Evanghelia de mai sus ar cere de la noi să ne vindem averile şi să le dăm săracilor, ca să ne putem mântui. Nu avuţia şi strângerea ei sunt o piedică pentru Împărăţia lui Dumnezeu, ci piedicile sunt beteşugurile sufleteşti ce le scorneşte avuţia în sufletul nostru, dacă nu băgăm de seamă. O evanghelie din duminicile trecute ne arată un om pe care avuţia îl aruncase în braţele băuturilor şi desfătărilor, iar Evanghelia de mai sus ne arată pe un altul, ce-şi făcuse din bogăţie un idol pe care îl avea mai drag şi mai de preţ decât mântuirea lui sufletească. „Bogăţia de ar curge, nu vă lipiţi inima de ea, zicea Psalmistul. Dar greşeala aceasta este că oamenii îşi lipesc mai mult inima de bogăţiile pământeşti decât de Mântuitorul şi de bogăţiile cele sufleteşti.
În multe chipuri şi feluri se poate vedea şi azi Evanghelia de mai sus. Eu am văzut-o şi astă-vară într un sat. Ieşiseră domnii de la judecătorie în afacerea unui om ce pârâse pe altul că s-a băgat cu hotarul spre el. Cel pârât tăgăduia (cu toate că se vedea bine că şi-a lărgit hotarul cu strâmbul). Atunci judecătorul l-a poftit pe cel pârât să pună jurământ. Pârâtul a stat puţin pe gânduri şi o dată a pus piciorul pe piatra de pe hotar şi a jurat, sau mai bine zis şi-a dat sufletul pentru o bucată lată de 50 de centimetri de pământ (cam un sfert cât i-ar fi trebuit de groapă). Ca şi în chipul de alături, şi pe omul acela Evanghelia îl chema să iasă din lăcomie şi să plece după Iisus, dar lăcomia şi diavolul îl îndemnau de la spate: „Nu te lăsa, omule… sporeşte-ţi averea!“ Şi omul a ascultat glasul lăcomiei şi L-a părăsit pe Iisus… pentru o brazdă de pământ.
O, câte fac oamenii să-şi sporească averile: jură strâmb, înşală, fură, omoară şi îşi vând sufletul în sute de feluri, apucaţi de lăcomia de a-şi înmulţi avuţiile. De aceea zice Iisus: Cu anevoie vor intra cei avuţi în Împărăţia lui Dumnezeu. | Continuare »

Părintele Iosif Trifa, din Tâlcuirea evangheliilor duminicilor de peste an

Evanghelia cu cei îndrăciţi se repetă, cu mici deosebiri, de patru ori în duminicile de peste an. La fiecare vom da un alt tâlc. Acum vom spune că patimile cele rele sunt nişte lanţuri diavoleşti pe care numai Iisus Mântuitorul le poate frânge.
Vom spune că Evanghelia cu îndrăciţii se petrece şi azi. Sunt şi azi destui „îndrăciţi“. Oamenii cred – foarte greşit – că cei îndrăciţi ar fi cei care suferă de boala cea grea, numită epilepsie; fals! Dar această boală de multe ori n-are de-a face nimic cu diavolul. E o boală numai trupească.
„Îndrăciţii“ cei adevăraţi sunt toţi cei cuprinşi şi stăpâniţi de patimi rele şi urâte. Patimile cele rele sunt tot atâtea lanţuri diavoleşti. Ce îndrăcit înfricoşat este, spre pildă, beţivul! „Beţivul – zice Sf. Ioan Gură de Aur – are de suferit aceleaşi patimi ca şi cel îndrăcit. El, de asemenea, se clatină în toate părţile, tot aşa cade la pământ, tot aşa zgâieşte ochii şi spumegă la gură. Cine trăieşte în beţie a căzut sub tirania lui satan“.
Din calea beţivilor trebuie să fugi mai rău ca din calea îndrăciţilor. Tot aşa sunt şi celelalte patimi rele. Lanţuri tot atât de grele poartă şi ceilalţi pătimaşi: desfrânaţii, zgârciţii, zavistuitorii etc. Uitaţi-vă, de pildă, la cel desfrânat, cum îl târăşte satan, nopţile, după el… Uitaţi-vă la cel zgârcit cum l-a legat satan şi i-a tras până şi mâncarea de la gură.
Evanghelia cu îndrăciţii o putem vedea în toate părţile. În toate părţile zornăie lanţurile diavolului. Diavolul, de meserie, este fierar. El face mereu lanţuri de patimi cu care îi leagă pe oameni. Şi, lucru ciudat: fierul din care satan face lanţurile îl dau oamenii. De bunăvoia sa se bagă omul în aceste lanţuri fioroase. | Continuare »

Sfântul Nicolae Velimirovici

Cum să se mântuiască un om lipsit de smerenie, de blândeţe, de supunere si de ascultare faţă de Dumnezeu? Cum să se mântuiască necredinciosul şi păcătosul „dacă dreptul abia se mântuieşte” (I Petru 4, 18)? Apa nu se adună pe crestele munţilor, ci în locuri joase, adânci. Nici binecuvântarea lui Dumnezeu nu se sălăşluieşte în cei mândri, care se umflă pe sine în faţa Lui, ci în cei smeriţi şi blânzi, care şi-au adâncit inima prin smerenie şi blândeţe, prin închinare înaintea măreţiei lui Dumnezeu şi ascultare de voia Sa. Când o viţă de vie nobilă, îndelung îngrijită, se mănează şi se usucă, gospodarul o taie şi o aruncă în foc şi în locul ei sădeşte o viţă sălbatică.
Când fiul uită dragostea părintească şi se ridică împotriva tatălui său, ce va face acesta? Îl va alunga din casa sa pe fiu şi va înfia pe străini.

Cum e în natura, aşa e şi între oameni. Necredincioşi spun: Cutare şi cutare lucru e după natură, şi după legile noastre; cei care au credinţă însă nu vorbesc în felul acesta. Ei, care au dat la o parte perdeaua legilor fireşti şi omeneşti şi au privit în ochii strălucitori ai tainei veşnicei libertăţi, vorbesc altfel. Ei spun: lucrul acesta se întâmplă din voia lui Dumnezeu şi spre binele nostru.
Dumnezeu scrie cu degetul Său, dar scrierea Lui tipărită cu foc şi cu Duh în lucruri şi întâmplări n-o pot pătrunde dintre oameni decât aceia care sunt în stare să o citească. Cei înaintea ochilor cărora firea şi viaţa stau ca un maldăr de litere moarte, lipsite de noimă, vorbesc de „întâmplare”. „Tot ce se întâmplă”, zic ei, „e din întâmplare”. Prin aceasta ei înţeleg că tot mormanul acela de litere se mişcă şi se amestecă singur, din amestecătură ieşind o întâmplare sau alta.
De n-ar fi Dumnezeu un Dumnezeu al milei şi al îndurării, ce-ar mai râde de nebunia acestor tâlcuitori de lume şi viaţă ! Dar e cineva care râde cu răutate de nebunia lor: duhul cel rău, vrăjmaşul neamului omenesc, cel fără de milă şi cruţare.
O gâscă păşind pe un covor întins într-o grădină, poate va crede că izvoadele şi culorile sunt acolo din întâmplare, sau poate chiar că au crescut din pământ ca iarba. Atâta e mintea gâştei.
Dar ţesătorul care a urzit covorul şi l-a ţesut ştie că n-a ieşit la voia întâmplării, după cum ştie şi ce însemnează orice amănunt al desenului şi culorii, şi de ce desenul şi culoarea sunt cum sunt. Numai cine a ţesut covorul cu mâna lui poate să înţeleagă ţesătura, şi cei cărora el le-o desluşeşte. Aşa se preumblă şi necredincioşii pe minunatul covor al lumii şi vorbesc de „întâmplare”. Şi numai Dumnezeu, care a ţesut lumea, cunoaşte înţelesul fiecărui fir — Dumnezeu şi cei cărora El le desluşeşte. | Continuare »

Părintele Iosif Trifa

Pogorârea Duhului Sfânt se află istorisită pe larg în Faptele Apostolilor, capitolul 2. Vă rog să o citiţi şi de acolo cu băgare de seamă, căci e plină de învăţături sufleteşti. Vom cerceta şi noi aici câteva.
Mai întâi, ne spune Scriptura că Apostolii aşteptau pogorârea Duhului Sfânt „toţi împreună, adunaţi la un loc“, unde se rugau. Aceasta e şi azi cerinţa şi pregătirea sufletească pentru primirea Duhului Sfânt: retragerea din zgomotul lumii, retragerea din păcate, rugăciunea stăruitoare şi dorinţa după mântuire sufletească. Cei mai mulţi creştini trăiesc după „duhul care este acum în lume“ (Efes. 2, 2), iar în duhul acestei lumi sunt fel de fel de „mode“ şi moravuri păgâne ca: beţii, jocuri, petreceri, destrăbălări, înşelăciuni, glume, vorbe urâte etc. Acest duh este cea mai mare piedică pentru primirea Duhului Sfânt.
Ne spune mai departe Scriptura că Duhul Sfânt S-a pogorât cu „vuiet mare“ şi cu limbi de foc. Duhul Sfânt e şi azi în chipul şi puterea focului, căci „precum focul cel pământesc preface lutul cel moale în vas vârtos, aşa şi focul Duhului Sfânt, când cuprinde un suflet, îl face mai tare decât fierul, aşa că păcatul nu-l mai poate strica“ (Sf. Ioan Gură de Aur).
O, ce minunată schimbare s-a făcut în sufletul Apostolilor după pogorârea şi primirea Duhului Sfânt! Toate îndoielile, toată frica au fugit din sufletul lor şi i‑au cuprins o nespusă tărie, însufleţire, curaj, înţelepciu­ne, râvnă şi putere cu care au cucerit o lume întreagă, răbdând pentru Hristos lipsuri, batjocuri, ocări, prigoane şi moarte. Această minunată schimbare şi această minunată putere se sălăşluiesc şi în noi când primim darul şi harul Duhului Sfânt. Fără acest dar suntem încă numai vas de lut al olarului, vas pe care încă nu l-a ars focul. | Continuare »

Pr. Iosif Trifa, «Lumina Satelor» nr. 22/24 mai 1925, p. 1

Acum joi, la Înălţarea Domului, se face iarăşi, toată ţara, praznic de amintire şi de rugăciune pentru odihna celor morţi în război. Un lucru cuminte şi creştinesc a făcut statul nostru când a pus acest praznic, pentru că scumpii noştri morţi în război sunt morţii învierii noastre naţionale. Prin suferinţele, patimile şi moartea lor, noi am înviat ca naţiune. Scumpii noştri cari dorm azi – cei mai mulţi în pământ străin – nu sunt numai morţii mamelor, taţilor, ai văduvelor şi orfanilor, ci ei sunt morţii noştri, ai tuturora, ai neamului nostru, şi trebuie în tot chipul să ne arătăm recunoştinţa faţă de ei jertfa lor. Un astfel de semn al recunoştinţei noastre este şi ziua amintirii şi prăznuirii lor. Dar cu o zi de praznic şi de rugăciune pentru ei într-un an, încă nu ne-am împlinit toată datoria faţă de jertfa lor. Să nu uităm că lângă crucile Golgotei noastre naţionale plâng Mariile şi Magdalenele, plâng văduvele şi orfanii care şi-au pierdut pe scumpii lor pentru învierea noastră naţională. faţă de aceşti vii ai morţilor noştri trebuie să ne facem toată datoria şi noi, şi statul nostru. | Continuare »

Sfântul Nicolae VELIMIROVICI, predică la Duminica a IV-a după Paşti

„În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu?” (Psalm 41:1-2)

Acesta nu este strigătul omului sărac şi simplu, care nu are nici o cale ca să-şi curăţească sufletul cu înţelepciunea omenească, cunoaşterea şi îndemânările lumeşti, filozofia şi arta lumii: cunoaşterea firelor frumoase din care se ţes vieţile şi firea oamenilor. Nu este aşa; ci este strigătul trist şi curat al împăratului, bogat în bogăţii pământeşti, isteţ la minte, nobil în mişcările inimii şi puternic în tăria şi lucrările voii sale. Curăţind sufletul cu toate astea, pe care le râvneşte sufletul care nu este liber în această lume, Împăratul David a simţit îndată că setea sa duhovnicească nu era doar de nepotolit, ci sporise la asemenea măsură, că toată această lume materialnică nu era în stare cu nici un chip să pună stăpânire pe el. Atunci El S-a simţit în această lume, în pământ pustiu şi neumblat şi fără de apă (Psalm 62:3), şi a strigat către Dumnezeu ca spre singurul Izvor de băutură nemuritoare, după care tânjeşte sufletul care are judecată şi s-a trezit. „Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu?”
Nu este nevoie să dovedim că hrana cea trupească nu poate astâmpăra sufletul omului, nici că băutura trupului nu poate potoli setea sufletului. Dar până şi tot acest duh al vieţii, care străluceşte prin toate lucrurile făcute, dându-le viaţă şi armonie, este întru neputinţă de a hrăni şi înviora sufletul. | Continuare »