Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa

Dacă revedem cu ochii minţii Evangheliile şi Epistolele care se citesc în Biserică la slujbele din decursul unui an liturgic, vom vedea că adeseori problema bogaţilor şi a bogăţiei revine adesea în învăţătura lui Iisus. În Evanghelie avem pilda despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr, avem întâlnirea lui Iisus cu tânărul bogat, iar în Epistola Sfântului Iacov găsim o adevărată izbucnire împotriva celor bogaţi, nemilostivi şi snobi.

Oare de ce atâta preocupare pentru cei avuţi şi averile lor? De ce, de atâtea ori, Mântuitorul se întristează că cei bogaţi nu vor intra în împărăţia cerurilor şi de ce bogăţia este o piedică în calea mântuirii?
Dumnezeu a făcut lumea şi a binecuvântat-o. Nimic din creaţie nu a fost rău înainte de căderea omului în păcat. După fiecare zi de creaţie, Sfânta Scriptură spune: „Şi Dumnezeu a văzut că este bine“. Aşadar, toate lucrurile lumii acesteia sunt binecuvântate şi toate ar trebui să contribuie la bucuria şi mântuirea omului, căci toate i-au fost dăruite lui. Ar trebui ca un om, cu cât posedă mai multe lucruri, cu atât să fie mai aproape de Dumnezeu. Însă după căderea protopărinţilor noştri în păcat, toată firea a decăzut şi de atunci întreaga creaţie suspină după mântuire: „Căci ştim că întreaga fire suspină până acum în durere, aşteptând mântuirea” (Romani 8,22).
Cum prin blestem divin omul trebuie să-şi agonisească pâinea cu sudoarea frunţii, mulţi caută să adune bogăţii pentru a scăpa de grija zilei de mâine. Din nefericire, bogatul uită că tot ce are îi este dat pentru scurtă vreme în vederea unei drepte administrări şi nu spre desfătarea josnică a trupului în detrimentul sufletului. El crede că toate sunt ale lui pentru veşnicie, nu-i pasă de cel sărac şi flămând şi uită că fiecare clipă îl apropie de moarte, care nu caută nici pe bogat, nici pe sărac, nici pe tânăr, nici pe bătrân. El socoteşte că toate i se cuvin, că le-a creat el şi nu că Dumnezeu este singurul Creator. | Continuare »

Preot Iosif TRIFA, EVANGHELIA DUMINICII A 23-A DUPĂ RUSALII

Plină de adânc înţeles este evanghelia acestei duminici. Ea se petrece întocmai şi în zilele noastre. Oameni chinuiţi de duhurile cele necurate, ca acel din evanghelie, sunt şi astăzi destui. Numai cât noi n-avem ochi sufleteşti să-i vedem şi n-avem minte du-hovnicească să înţelegem acest lucru.

Oamenii de azi cred că duh necurat au numai bolnavii cei care ameţesc, scrâşnesc din dinţi şi fac spumă la gură. Însă de duh necurat e „cuprins“ şi e „legat“ şi cel care are patimi şi năravuri urâte: beţivul, desfrânatul, lacomul, mâniosul etc. Eu, în fiecare sâmbătă noaptea, aud răcnete fioroase trecând pe sub fereastra casei mele. Sunt răcnetele celor care au chefuit pe la crâşme. Oare nu sunt şi aceştia nişte îndrăciţi legaţi în lanţurile lui satan ca şi acela din evanghelie? Ba da.
Cu ajutorul patimilor, satan se face stăpân pe voinţa omului şi îl face robul lui. O, cum ştie Satana să-l lege pe om cu ajutorul patimilor! Patima e mai întâi o aţă subţire pe care o poţi rupe uşor. Cel dintâi pahar este numai o aţă slabă. Dar, pe urmă, aţa se tot îngroaşă. Se face şpangă, mai greu de rupt, şi, pe urmă, s-a făcut lanţ grozav cu care satan îl leagă pe om. E plină lumea de azi cu astfel de lanţuri ce nu zornăie. Din aceste lanţuri numai Mântuitorul ne poate scăpa. Numai când te apropii de Iisus, diavolii patimilor încep a se cu-tremura sau „a se munci“, cum zice Evanghelia. O, ce lucru grozav e să trăieşti o viaţă legată în lanţurile de robie ale diavolului!
Toţi cei chinuiţi de patimi, toţi cei legaţi în lanţurile patimilor, apropiaţi-vă de Domnul, ca să luaţi tămăduire şi scăpare din robia diavolului! | Continuare »

Preot Iosif TRIFA
Învierea fiului văduvei din Nain –
EVANGHELIA DUMINICII A 20-A DUPĂ RUSALII

Evanghelia cu învierea fiului văduvei din Nain arată o minune a Mântuitorului Hristos: o mamă îşi ducea fiul la groapă şi, pe drum, s a întâlnit cu Iisus, Care i-a înviat odorul. Să luăm aminte că minunea din evanghelia de duminică se întâmplă şi astăzi. Ca şi văduva din Nain, şi noi avem un singur fiu de mare preţ: viaţa noastră sufletească, sufletul nostru. De multe ori se îmbolnăveşte de moarte şi acest fiu al nostru; de multe ori chiar şi moare şi mulţi chiar îl şi îngroapă în păcate. Dar aceasta încă nu este nici o minune. Minunea aceasta este că şi fiul nostru, viaţa noastră sufletească, sufletul nostru se poate tămădui, poate chiar învia din moartea păcatelor, după ce ne-am întâlnit şi noi cu Iisus Hristos.
Da, da, iubite cititorule, aceasta este taina învierii noastre din moartea păcatelor: să ne întâlnim mai întâi cu Iisus, să-L primim ca pe Cel ce a murit pentru noi şi ne-a lăsat şi nouă darul învierii, precum a zis: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine viu va fi, chiar da-că va fi murit“ (Ioan 11, 25).
Şi tu, iubite cititorule, te poţi întâlni cu Hristos oricând: fie că zaci cu sufletul bolnav pe pat, fie că ai plecat şi tu la groapă cu sufletul omorât de păcate. Hristos te aşteaptă ca să-ţi învie sufletul. Îţi trebuie însă ceva învietor de suflete, ca să te întâlneşti şi tu cu Iisus. Îţi trebuie lacrimile văduvei care-şi plângea copilul; îţi trebuie şi ţie lacrimi fierbinţi cu care să-ţi plângi căderea şi moartea ta cea sufletească. Îţi trebuie, dragă cititorule, un dor, o dorinţă fierbinte după Iisus, Doctorul cel bun, Care să te vindece, să te ridice, să te învie la o nouă viaţă. Când vei simţi acest dor şi îl vei stropi mereu cu lacrimile părerii de rău pentru păcatele tale, atunci şi tu eşti un mort ce a înviat la o viaţă nouă.
Eu am văzut astfel de morţi înviaţi. Cu prilejul unei adunări ce au ţinut-o aici, la Sibiu, cei care s-au hotărât împotriva beţiilor, sudalmelor şi altor păcate grele, un ostaş din Oastea Domnului ne-a spus, în chip mişcător, istoria învierii lui din păcate. | Continuare »

Sfântul Ierarh Luca al Crimeei

„Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea; Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.“ (Luca 6, 31-36)

Ce vorbe uimitor de simple! Ele sunt atât de simple, atât de fireşti, încât atunci când omul aude pentru întâia oară că trebuie să se poarte astfel, se simte chiar stingherit. “Cum de nu m-am gândit singur la asta până acum?” – se întreabă el. Dar tot ce este mare este simplu. Toată învăţătura lui Hristos e neasemuit de simplă. Ea este îndreptată către oamenii cu inimi simple; au primit-o cei mai simpli pescari din Galileea, care au devenit luminători ai întregii lumi.
Lui Hristos I-au urmat în primul rând cei mai simpli oameni, fiindcă orice cuvânt al lui Hristos este simplu şi uimitor de accesibil. Toată învăţătura Lui parcă s-ar înţelege de la sine – şi totuşi, ce departe stă viaţa noastră de împlinirea acestor cuvinte simple, acestor mari porunci ale lui Hristos!
Cât de rar se întâmplă să ne purtăm cu oamenii aşa cum am vrea să se poarte ei cu noi! Aşteptăm de la oameni stimă, iar noi îi înjosim; aşteptăm să fim ajutaţi la nevoie, dar nu ne gândim niciodată să ajutăm aproapelui când avem îndestulare trupească. | Continuare »

Părintele Iosif Trifa, Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an
EVANGHELIA DUMINICII DUPĂ ÎNĂLŢAREA SFINTEI CRUCI

Iată cât de frumoasă este şi această Evanghelie! Ea cuprinde tot ce trebuie să primim pentru mântuirea sufletului nostru. Să luăm pe rând învăţăturile din ea:
„Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine…“ – zice Evanghelia. Asta înseamnă că, dacă vrei să pleci după Hristos, trebuie să te hotărăşti pentru El, trebuie să intri în slujba Lui şi să asculţi de El şi de voia Lui. Voile tale, de cele mai multe ori, sunt „voile trupului şi ale gândurilor“ (Efes. 2, 3), adică voile lui satan şi ale păcatului şi de aceea trebuie să te lepezi de ele şi să-L primeşti pe Hristos de Stăpân, Poruncitor şi Împărat în casa sufletului tău. „Au nu ştiţi că voi nu sunteţi ai voştri?“, zice apostolul Pavel (I Cor. 6, 19), ci sunteţi ai lui Iisus Hristos, Care „v-a răscumpărat cu preţ“. Lepădarea de sine asta înseamnă: să-ţi dai mâinile tale, picioarele tale, inima ta, vorbele şi gândurile tale, să-ţi dai tot ce ai lui Iisus Hristos, să le pui în slujba Lui şi în ascultare de El.
Dar lucrul acesta nu e uşor. De aceea, zice mai departe Evanghelia că tot cel ce vrea să se lepede de sine trebuie:
„Să-şi ia crucea sa“, adică să porţi luptă cu patimile, cu plăcerile, cu ispitele ce ţi le scoate lumea aceasta în calea ta de mergere înainte după Hristos. Dar, în această luptă, noi am cădea neputincioşi la cel dintâi pas dacă înaintea noastră n-am avea Crucea lui Hristos, adică Jertfa cea mare a răstignirii lui Hristos pentru păcatele noastre.
Cititorule! Priveşte icoana de alături şi-ţi dă seama că pentru tine suie Hristos Golgota. Pentru păcatele tale şi ale mele, şi ale tuturor. Crucea pe care o duce Hristos pe umerii Săi, ca să moară pe ea, este darul prin care ne-a venit iertare şi mântuire de pieirea cea veşnică. | Continuare »

Părintele Iosif Trifa, Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an

purtarea-crucii-5Zis-a Domnul: „Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine şi să-şi ia Crucea sa şi să-Mi urmeze Mie. Că cine va vrea să-şi mântuiască sufletul său pierde-l-va pe el; iar cine-şi va pierde sufletul său, pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui pe el. Că ce va folosi omului de ar dobândi lumea toată şi şi va pierde sufletul său? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? Că de cine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele întru acest neam preacurvar şi păcătos şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri.“
Şi le zicea lor: „Amin grăiesc vouă că sunt unii din cei care sunt aici, care nu vor gusta moartea până când vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere“. (Marcu 8, 34-38 şi 9, 1)

Ce mult spune această evanghelie! Ea cuprinde toată taina mântuirii noastre sufleteşti.
Dacă oamenii – zicea un învăţat creştin – ar pierde, din întâmplare, toate evangheliile, afară de una, sau dacă omului i s-ar permite să asculte numai o singură evanghelie, mântuirea încă n-ar fi pierdută; evanghelia cu purtarea crucii ar fi în stare ea singură să păstreze şi să vestească taina mântuirii noastre sufleteşti.
Să cercetăm cuprinsul acestei evanghelii. „Tot cel ce vrea să vină după Mine“. Iată acesta este începutul mântuirii. Să pleci pe urmele Domnului. Să pleci de bunăvoie, din dragoste şi dor de mântuire, pe calea mântuirii. Dar nu e lucru uşor a merge după Domnul. Condiţia cea dintâi o spune evanghelia: „Să se lepede de sine“. Cel ce vrea să plece pe urmele Domnului trebuie mai întâi şi mai întâi să se lepede de sine. Mare lucru este lepădarea de sine.
Într-o adunare restrânsă a Oastei, eu le spuneam odată fraţilor ostaşi că mântuirea noastră are trei mari duşmani.
– Ştiţi voi care-i cel dintâi din aceştia? | Continuare »

Părintele Iosif Trifa

Obişnuit, crucea care ne este dată se pare a fi totdeauna cea mai grea. Toţi zic: Ştim că trebuie să avem mâhniri şi necazuri în lume, dar ceea ce sufăr eu nu mai suferă nimeni. Orice altă cruce e mai uşoară ca aceasta.
Dar Domnul a hotărât totul înainte. El a hotărât şi crucea noastră. Noi nu suntem stăpâni, ci trebuie să fim copii ascultători.
Fratele meu, gândeşte-te că ai fi primit dreptul să-ţi alegi tu crucea pe care trebuie să o porţi. O, numai atunci ai putea vedea cât de greu este să alegi!
Vrei să îţi alegi boală? Te rog nu răspunde îndată da. Eu ştiu ce este boala şi nu o voi lăuda.
Atunci, sărăcie? Grea cruce este şi aceasta. Căci nu este fericire a nu şti seara ce vei începe dimineaţa viitoare, pentru ca să-ţi poţi câştiga traiul vieţii. Să trăieşti din mila oamenilor nu este o fericire.
Sau îţi alegi ocară şi defăimare? Acestea zdrobesc inima chiar şi a unui om puternic. Ori vrei boala sau pierderea celor pe care îi iubeşti? „Doamne fereşte!“ – vei zice tu.
Dacă ai primi astfel dreptul să-ţi alegi tu crucea, ai păţi ca acei părinţi care au fost rugaţi să dea unul din cei zece copii pe care îi aveau.
| Continuare »

Sfântul Nicolae VELIMIROVICI

Mare este puterea adevărului şi nimic în lume nu poate să-i ia puterea.  Mare este puterea tămăduitoare a adevărului şi nu există nici o suferinţă ori slăbiciune în lume pe care adevărul să nu o poată vindeca.
În suferinţa şi slăbiciunea lor, bolnavii caută un doctor care le va da un leac pentru aceste lucruri. Nimeni nu va căuta un doctor care să le dea leacurile cele mai dulci, ci fiecare va voi ca cineva să le dea unul tămăduitor, fie el dulce, amar ori lipsit de gust. Cu cât leacul dat este mai amar şi cu cât lucrarea de vindecare este mai complicată, cu atât se pare că bolnavul are încredere mai mare în doctor.
De ce nu primesc oamenii leacul cel amar, numai atunci când îl oferă mâna lui Dumnezeu? De ce se caută şi se aşteaptă numai bomboane din mâna lui Dumnezeu? Pentru că oamenii nu simt cât de primejdioasă este boală păcatului lor şi cred că se pot vindeca numai cu bomboane.
O, dacă oamenii s-ar întreba de ce toate doctoriile pentru bolile trupeşti sunt atât de amare! Duhul Sfânt le-ar răspunde: pentru a se gândi la amărăciunea leacurilor duhovniceşti. Căci, aşa cum boala trupească dă o închipuire asupra bolii duhovniceşti, tot la fel leacurile pentru bolile trupeşti au aceeaşi lucrare, prin asemănare cu boala duhovnicească.

Nu sunt bolile sufletului, aceste boli principale şi pricinuitoare de urmări, cu mult mai grele decât bolile trupului? Atunci, cum să nu fie leacurile duhovniceşti cu mult mai amare decât acelea pentru trup?
Oamenii au mare grijă de trupurile lor; şi atunci când trupurile lor se îmbolnăvesc, nu se dau în lături de la nici un fel de osteneală, timp sau bani pentru a-şi restabili sănătatea. În acest caz, nici un doctor nu este prea scump, nici o staţiune balneoclimaterică nu este prea departe, nici o doctorie nu este prea amară, mai ales când ei sunt conştienţi că se apropie moartea trupească. O, de-ar fi oamenii la fel de preocupaţi pentru sufletele lor! O, de-ar fi ei la fel de stăruitori, căutând vindecarea şi un vindecător pentru sufletele lor! | Continuare »

Ceva despre crucea suferinţelor

Părintele Iosif Trifa

Toţi purtăm o cruce de suferinţe şi încercări. Nu este nimeni în această lume care nu-şi are necazurile şi încercările lui. Fratele meu care citeşti aceste rânduri, eu nu te cunosc mai de-aproape cine eşti şi cum trăieşti. Însă oricine ai fi, desigur, şi tu porţi o cruce de necazuri şi încercări. Nu este nimeni care să nu-şi aibă crucea necazurilor lui. Tu vrei să scapi de crucea aceasta? Zadarnică încercare. Orice ai face, oricât te-ai zbate, tot cu ea în spate te vei trezi. Cu cât vei fugi de ea, mai tare te va urmări!
Dar crucea aceasta nu e încă crucea din evanghelie. Aceasta e numai şcoala în care Domnul te-a chemat să te înveţe ce înseamnă a purta crucea şi a te lepăda de tine. Sub greutatea crucii suferinţelor din lumea aceasta, trebuie să-L afli pe Domnul, trebuie să afli „jugul Lui cel uşor“, trebuie să afli Crucea Lui. Crucea vieţii trebuie s-o purtăm spre folosul şi mântuirea sufletului nostru.
O, dacă viaţa noastră este o cruce de nesfârşite suferinţe şi încercări, de ce n-am purta-o de bunăvoie pentru Hristos, în loc s-o purtăm de silă, fără nici un folos? O, ce dureros este să-i vezi pe oameni purtând crucile necazurilor fără să-L cunoască pe Cel Care ne-a mântuit prin Jertfa Crucii!
Suflete dragă! Să ştii că Domnul a pus pe umerii tăi crucea suferinţelor şi a necazurilor. A pus-o, ca să-L afli pe El şi rosturile vieţii tale. A pus-o, să-ţi dai seama şi să înţelegi că nu este mântuire fără cruce şi suferinţă.
Întreagă viaţa Domnului, începând de la naştere şi până la moartea pe Cruce, a fost o cruce grea şi suferinţă nesfârşită. Şi tu, dragul meu, umbli după tihnă şi odihnă? Te înşeli, dragul meu, te înşeli! Crezi tu, oare, că vei putea scăpa de ceea ce n-a scăpat nici un suflet ce s-a mântuit? A fost, oare, vreun sfânt în această lume care să nu fi suferit?
| Continuare »

[Toţi cei care, în viaţă, crucea ca jugul aţi purtat]

Ioan Opriș, fragment din vorbirea de la nunta de la Vălani – 4 iulie 1976

Fraţilor dragi şi surorilor scumpe! Gura Domnului ne grăieşte prin gura proorocului Solomon la 8, 17: „Eu iubesc pe cei ce Mă iubesc şi pe cei ce Mă caută cu tot dinadinsul. Mă las să fiu găsit de ei”.
Pe cine iubeşte Domnul Iisus? Pe cei ce-L iubesc pe El şi Se lasă găsit de cei ce-L caută cu tot dinadinsul.

În Matei 11, 28 zice: „Veniţi la Mine voi, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu, că este bun, şi sarcina Mea, că este uşoară. Şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima. Şi veţi avea odihnă pentru sufletele voastre”.
E un cuvânt din două sau trei versete, care se aude foarte mult prin adunările noastre. Dar aceste versete trebuie bine ascultate, bine judecate, bine pătrunse, bine pronunţate, bine rumegate… Ele trebuie neapărat înţelese. După ce-l cheamă pe fiecare la Sine, după aceea le spune imediat tuturor: „Luaţi jugul Meu, că este bun, şi sarcina Mea, că este uşoară!…”
Şi tu, frate şi soră care eşti bolnavă sau care ai un bolnav în casă, mereu te plângi, mereu te tânguieşti şi spui aşa: „Crucea mea e grea, crucea mea e foarte grea, crucea mea e mai grea decât toate crucile…” Totuşi Domnul Iisus nu aşa a spus, ci a spus: „Jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară”.

Deci dacă sarcina ta o duci alături de Domnul Iisus, ea este bună şi uşoară de dus, şi binecuvântată. Dar pentru că tu-ţi duci crucea ta singur, de aceea gemi şi te văicăreşti. Cum făceam azi undeva o asemănare: | Continuare »

EVANGHELIA DUMINICII DINAINTEA ÎNĂLŢĂRII SFINTEI CRUCI

Părintele Iosif Trifa, Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an

Evanghelia de duminică e în legătură cu o întâmplare din Vechiul Testament. Dumnezeu trimisese asupra israelitenilor şerpi veninoşi, ca pedeapsă pentru păcatele lor. Atunci, „văzând Moise moarte multă în popor, s-a rugat pentru popor şi Domnul a zis lui Moise: «Fă-ţi un şarpe de aramă şi îl pune sus, într-o prăjină, ca pe un semn şi tot cel muşcat de şerpi va privi spre el şi va trăi». Şi a făcut Moise aşa şi oricare era muşcat de şarpe şi privea spre şarpele de aramă trăia şi nu murea“ (Numeri 21, 6-9).
O, ce înţeles adânc este în această istorie din Vechiul Testament!

Semnul şarpelui de aramă a închipuit înainte cu mii de ani Jertfa Crucii de pe Golgota şi darul mântuirii ce l-a adus această Jertfă. Cel care privea spre şarpele de aramă al lui Moise „trăia şi nu murea“. Tot aşa, şi cel care primeşte darul Crucii de pe Golgota scapă de moarte şi de pieire sufletească.
În Eden, (rai) şarpele-diavol a muşcat odinioară pe strămoşii noştri, Adam şi Eva. Prin păcatul neascultării, şarpele-diavol a căpătat putere şi a muşcat mereu în urmaşii lui Adam. Lumea se umpluse de cumplită moarte şi pieire sufletească. Tatălui Ceresc I S-a făcut milă de cei pierduţi. În mijlocul pieirii sufleteşti, Dumnezeu a ridicat, ca oarecând Moise în pustie, un Semn: a ridicat Crucea şi Jertfa Fiului Său, „ca tot cel ce va crede întru El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“. Jertfa Crucii l-a biruit pe şarpele-diavol şi puterea veninului său. Şarpele-diavol şi-a pierdut puterea. Muşcăturile lui nu mai omoară. I s-a găsit leacul. Însă, ca pe vremea lui Moise, şarpele-diavol şi-a pierdut puterea numai faţă de cel care priveşte şi primeşte neîncetat Semnul ce l a ridicat Dumnezeu în pustia acestei vieţi: Jertfa Crucii Fiului Său. Faţă de cel care nu priveşte şi nu primeşte această Jertfă, şarpele-diavol are toată puterea să l muşte de moarte.
O, ce dar minunat este nouă, creştinilor, Jertfa Crucii lui Hristos! Toată taina vieţii şi mântuirii noastre sufleteşti este pusă în această Jertfă. Însă cei mai mulţi creştini nu cunosc această Jertfă şi de aceea nu este nici o putere în viaţa lor. Să băgăm de seamă că istoria şi chipul de alături ne sunt un minunat ajutor pentru înţelegerea Crucii Mântuitorului. | Continuare »

NICOLAE  STEINHARDT,  Cuvânt la convorbirea lui Iisus cu Nicodim

Lui Nicodim, Domnul îi vorbeşte ca unui om inteligent şi cult. Îl califică „învăţător al lui Israel”. Drept care nu recurge la parabole ori la pilde clare ori la grăiri sfătoase, ci îi dezvăluie pe nepusă masă (cum ar veni) tainele finale şi principiile de căpetenie ale noii Legi.

Ca pentru o faţă bisericească şi ca pentru un profesionist, atacă nemijlocit partea practică a problemei în cauză; înseşi procedeele şi condiţiile sine quibiis nan ale mântuirii. Tonul e grav, de explicaţii lesnicioase nici pomeneală.

S-ar zice că Domnul urmează preceptul de mai târziu al lui Thomas More: I trust I make myself obscure, ce se tălmăceşte (cum mai potrivit nu se poate pentru convorbirea dintre Iisus şi musafirul său nocturn): trag nădejde că nu-s uşor de înţeles, că îţi dai seama -tu, cel căruia mă adresez – de complicaţia şi greutatea subiectului ce abordăm, de încrederea ce-ţi dovedesc expunându-ţi nu gânduri convenţionale în cuvinte oarecare, ci frământările cugetului meu celui mai intim, mai nedesluşit. Aşa şi Mântuitorul nu vrea să-l cruţe pe fariseu, să-l menajeze, să-i îndruge vorbe
degrabă inteligibile, să-l amăgească a crede că-i împărtăşeşte adevăruri simple, să-l cucerească în doi timpi şi trei mişcări. | Continuare »

Părintele Iosif Trifa

Peste tot, cultul Maicii Domnului îşi are temeiul lui în Biblie. Greşesc sectarii care resping cultul Maicii Domnului, spunând că nu-şi are temeiul în Sfânta Scriptură.
Dar greşesc, de altă parte, şi cei care umblă să apere acest cult cu fel de fel de istorisiri şi ocoşeli omeneşti – care nu-şi pot avea temeiul lor sprijinit de Biblie.
Cultul Maicii Domnului este arătat lămurit în Sfânta Scriptură în multe locuri, atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament, şi se poate oricând apăra şi susţine prin Cuvântul cel Sfânt al lui Dumnezeu. Însăşi Preacurata arată acest cult prin cuvintele ei din Evanghelia de la Luca 1, 48, când spune: „Iată că de acum mă vor ferici toate neamurile…“
Ce păcat neiertat vor avea acei nesocotiţi (sectari) care n au decât cuvinte de hulă pentru cel mai curat şi mai desăvârşit vas din lume, pe care cerul l-a ales şi l-a folosit în lucrarea cea mare a mântuirii neamului omenesc, adică Sfânta Fecioară, Maica Domnului nostru Iisus Hristos.
Biserica noastră învaţă că Maica Domnului mijloceşte şi ea la Fiul său, Mântuitorul nostru, pentru noi, prin rugăciunile ei. Şi noi vedem limpede acest lucru mai ales din mijlocirea de la Nunta din Cana pentru cei ce se găseau atunci în mare strâmtorare… (Ioan 1, 3). Iar Mântuitorul a ascultat-o.
Taina Întrupării Mântuitorului nostru, Fiul lui Dumnezeu, este o taină care trebuie să ne umple de evlavie şi de recunoştinţă faţă de Sfânta Fecioară, Maica Domnului, care a fost aleasă de Însuşi Tatăl Ceresc şi sfinţită de Însuşi Duhul Sfânt pentru această mare şi veşnică lucrare a mântuirii noastre.
Oricine vorbeşte în chip necuviincios despre Sfânta Fecioară şi Maică a Domnului va fi vinovat de un păcat veşnic împotriva Tatălui Care a ales-o, împotriva Fiului Care a sfinţit-o şi împotriva Duhului Sfânt Care a umbrit-o.
Noi, ostaşii Domnului, spunem, potrivit Sfintei Scripturi, şi cântăm cu evlavie: «Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine, Născătoare de Dumnezeu…»
Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, roagă-te Fiului tău pentru noi păcătoşii.

«Oastea Domnului», nr. 14/1930 şi «Isus Biruitorul», nr. 20/1935

Sfântul Ioan Gura de Aur

„Multe lucruri arată Hristos în această pildă! Că Dumnezeu a purtat de grijă iudeilor de la început; că ei dintru început au fost nişte ucigaşi; că Dumnezeu n-a lăsat nimic din cele ce trebuiau pentru purtarea lor de grijă; că nu S-a întors dinspre ei nici după ce au ucis pe profeţi, ci a trimis chiar pe Fiul Lui; că unul şi acelaşi este Dumnezeul Noului şi Vechiului Testament; că moartea Lui are să săvârşească mari lucruri; că iudeii au să sufere cea mai cumplită pedeapsă pentru răstignirea Lui şi pentru îndrăzneala lor, că au să fie chemate neamurile şi că iudeii au să cadă.
Domnul a spus această pildă îndată după pilda cu cei doi feciori, ca şi prin această pildă să arate cât de mare e crima iudeilor, ca să arate că e cu totul de neiertat.

– Pentru ce?
– Pentru că au fost întrecuţi de desfrânate şi de vameşi – şi cu mult –, deşi au avut parte de o atât de mare purtare de grijă.

Uită-te cât de mare e purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi cât de negrăită lenea lor! Dumnezeu a făcut ce trebuiau să facă lucrătorii: a împrejmuit via cu gard, a sădit-o şi toate celelalte. Puţin lucru a lăsat în seama lor: să aibă grijă de cele din vie, să păzească ce le-a dat. N-a fost uitat nimic, ci toate erau într-o desăvârşită ordine. Deşi iudeii s-au bucurat de atâtea daruri din partea lui Dumnezeu, n-au câştigat nimic de pe urma lor: i-a scos din Egipt, le-a dat legea, le-a ridicat Ierusalimul, le-a zidit templul, le-a făcut jertfelnicul. | Continuare »

Tânărul avut

Părintele Iosif Trifa,
Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an

Duminică avem la rând Evanghelia cu tânărul cel bogat care s-a apropiat de Iisus cu întrebarea: Învăţătorule bune, ce voi face să moştenesc viaţa de veci? Păzeşte poruncile, i-a zis Domnul. Le am păzit, a răspuns tânărul. Şi i-a zis Iisus lui: Încă una îţi lipseşte: împarte-ţi averile la săraci şi vino după Mine. Iar tânărul, auzind acestea, s-a întristat, căci era bogat foarte. Şi a zis Iisus: Cât de anevoie vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu cei avuţi!
Să cercetăm înţelesul acestei evanghelii. Întâi să ne întrebăm: de ce a venit tânărul la Iisus? Ce l-a adus la Iisus, căci avea şi avere şi avea şi paza Poruncilor? A venit la Iisus, pentru că nici una, nici alta nu-i dădeau liniştea şi pacea sufletească. Sufletul nostru se doreşte spre izvorul păcii şi fericirii: spre Iisus Mântuitorul. Tânărul din evanghelie plecase spre acest izvor pentru a veni la El, dar, vai, nu L-a aflat. El îi adresează Domnului cuvintele: „Învăţătorule bune“; el venise la Domnul ca la un mare cărturar, ca la un rabin învăţat; de aceea Mântuitorul îi răspunde: „Ce Mă numeşti bun?“
Mântuitorul vede îndată sufletul acestui tânăr; îl vede stăpânit de patima iubirii de avuţii, vede înlăuntrul lui idolul iubirii de avuţii. „Încă una îţi lipseşte – îi zice Domnul: leapădă-te de avuţiile tale şi vino după Mine“. Adică Mântuitorul zicea: „Tu, tânărule, ţi-ai făcut un idol din bani şi din averi… până când pe acest idol îl iubeşti mai mult decât pe Dumnezeu şi pe sufletul tău, nu poţi dobândi fericirea“.
Mântuitorul l-a pus pe tânărul din evanghelie la hotarul, la răspântia mântuirii sufleteşti, dar el n-a putut trece acest hotar. ,,S-a întristat, căci era bogat foarte, ţinea mai mult la avuţie decât la Domnul“. | Continuare »

Părintele Dumitru StăniloaeTanarul-bogat33

Posibilitatea naşterii patimilor este dată prin existenţa afectelor naturale. „Patimile condamnabile şi contrare firii, care atârnă de noi – zice Sfântul Maxim Mărturisitorul -, nu-şi au sursa în noi altfel decât în mişcarea afectelor conforme cu firea.“[1]

Ce sunt aceste afecte conforme cu firea şi cum au răsărit în firea noastră? Ele sunt numite de Sfântul Maxim tot patimi (πάθη), întrucât reprezintă şi ele o trăsătură de pasivitate a firii noastre. Ba, ele reprezintă chiar o pasivitate mai deplină decât patimile contrare firii. Căci la naşterea şi creşterea celor din urmă a contribuit într-o anumită măsură şi voia noastră, chiar dacă mai pe urmă ele ne stăpânesc cu totul. În acest sens, ele au depins de noi ca să se nască şi să crească, şi întrucâtva depinde de noi ca să ne eliberăm de ele. Însă afectele conforme cu firea nu atârnă câtuşi de puţin de noi. De aceea am spus că ele manifestă în mod şi mai accentuat aspectul de pasivitate al firii noastre. Şi tot de aceea ele ţin cu totul de fire, şi nicidecum de voinţă, nefiind prin urmare condamnabile. Astfel de afecte sunt: pofta după mâncare, plăcerea de mâncare, frica, întristarea. Mai mult chiar, ele sunt necesare firii noastre, ajutând la conservarea ei.

Totuşi, ele nu fac parte din constituţia originară a firii, nefiind create odată cu ea. Ci ele au odrăslit în fire după căderea omului din starea de desăvârşire. Ele au pătruns în partea mai puţin raţională a firii, accentuând trăsăturile iraţionale ale acesteia, după ce prin cădere s-a slăbit raţiunea, spiritul. | Continuare »

(Dregătorul bogat; păzirea poruncilor)
„Şi s-a întristat, căci era bogat foarte“…

Să luăm aminte! Nu cumva să credeţi că Evanghelia de mai sus ar cere de la noi să ne vindem averile şi să le dăm săracilor, ca să ne putem mântui. Nu avuţia şi strângerea ei sunt o piedică pentru Împărăţia lui Dumnezeu, ci piedicile sunt beteşugurile sufleteşti ce le scorneşte avuţia în sufletul nostru, dacă nu băgăm de seamă. O evanghelie din duminicile trecute ne arată un om pe care avuţia îl aruncase în braţele băuturilor şi desfătărilor, iar Evanghelia de mai sus ne arată pe un altul, ce-şi făcuse din bogăţie un idol pe care îl avea mai drag şi mai de preţ decât mântuirea lui sufletească. „Bogăţia de ar curge, nu vă lipiţi inima de ea, zicea Psalmistul. Dar greşeala aceasta este că oamenii îşi lipesc mai mult inima de bogăţiile pământeşti decât de Mântuitorul şi de bogăţiile cele sufleteşti.
În multe chipuri şi feluri se poate vedea şi azi Evanghelia de mai sus. Eu am văzut-o şi astă-vară într un sat. Ieşiseră domnii de la judecătorie în afacerea unui om ce pârâse pe altul că s-a băgat cu hotarul spre el. Cel pârât tăgăduia (cu toate că se vedea bine că şi-a lărgit hotarul cu strâmbul). Atunci judecătorul l-a poftit pe cel pârât să pună jurământ. Pârâtul a stat puţin pe gânduri şi o dată a pus piciorul pe piatra de pe hotar şi a jurat, sau mai bine zis şi-a dat sufletul pentru o bucată lată de 50 de centimetri de pământ (cam un sfert cât i-ar fi trebuit de groapă). Ca şi în chipul de alături, şi pe omul acela Evanghelia îl chema să iasă din lăcomie şi să plece după Iisus, dar lăcomia şi diavolul îl îndemnau de la spate: „Nu te lăsa, omule… sporeşte-ţi averea!“ Şi omul a ascultat glasul lăcomiei şi L-a părăsit pe Iisus… pentru o brazdă de pământ.
O, câte fac oamenii să-şi sporească averile: jură strâmb, înşală, fură, omoară şi îşi vând sufletul în sute de feluri, apucaţi de lăcomia de a-şi înmulţi avuţiile. De aceea zice Iisus: Cu anevoie vor intra cei avuţi în Împărăţia lui Dumnezeu. | Continuare »

Pilda datornicului neiertător

Părintele Iosif Trifa, Tâlcuirea evangheliilor duminicilor de peste an

Evanghelia din duminica aceasta cuprinde o pildă tâlcuită şi explicată de Însuşi Mântuitorul. Omul Împărat din pildă este Tatăl Ceresc, Care ne iartă atâtea şi atâtea „datorii“ de păcate grele şi multe, iar datornicul suntem noi, oamenii, care sărim în capul de-aproapelui pentru toate nimicurile şi greşelile. Să luăm aminte că evanghelia asta este pusă şi în «Tatăl nostru», când zicem: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri“. Vedeţi ce mare apăs se pune pe iertarea de-aproapelui nostru?! Domnul Iisus ne spune apriat că Tatăl Ceresc ne iartă greşelile numai condiţionat, adică dacă şi noi iertăm pe cele ale semenilor noştri. Dacă nu facem acest lucru, e o minciună toată rugăciunea noastră şi tot numele nostru de creştini. Iubirea şi iertarea sunt semnele cele mai bune că cineva este un creştin adevărat; şi cine nu le are n a primit cu adevărat pe Mântuitorul şi Evanghelia Lui.
Când eram preot la ţară, mi-aduc aminte că, în scaunul mărturisirii, la îndemnurile mele, de a se împăca cei sfădiţi şi de a se ierta, cei mai mulţi răspundeau: „Asta una n o pot face, părinte, nu mă lasă inima să iert!“. „Ba, diavolul nu te lasă!“ – răspundeam eu. El te opreşte, nu mânia, ca să nu-ţi dai seama de bunătatea lui Dumnezeu care te-a iertat prin Jertfa Fiului Său şi tu nu vrei să ierţi. Diavolul te opreşte să nu-ţi dai seama că tu ai stat de faţă la o judecătorie care te-a condamnat la moarte şi pieire veşnică în numele „paragrafului de lege“ care zice răspicat: „Plata păcatului este moartea“ (Rom. 6, 23). Din această osândă te-a scăpat Iisus Hristos, Care a murit în locul tău, te-a scăpat prin Jertfa Lui, prin bunătatea şi mila Lui; şi tu nu poţi să ierţi o nimica toată ce se cere de la tine?
Jertfa Crucii este iertarea cea mare ce ni s-a dat nouă, creştinilor. În faţa acestei iertări, toate micile noastre datorii şi duşmănii ce le avem faţă de semenii noştri dispar ca nişte lucruri netrebnice. În faţa Crucii Mântuitorului se topeşte ca şi ceara la faţa focului toată zgura duşmăniilor şi toate greşelile oamenilor şi ale de aproapelui. Cine a primit cu adevărat iertarea cea mare n-are duşmani, n-are răzbunări, n-are zavistuiri… Toate s au topit în dragostea cu care ne-a iubit Mântuitorul şi S-a jertfit pentru noi. | Continuare »

1 pilda-datornicului-nemilostiv

Traian DorzPăşunile dulci

1. Cât de binecuvântaţi sunt şi vor fi veşnic acei oameni care fac totul să fie recunoscători pentru fiecare bine care li s a făcut!
Acei care, pentru orice binefacere, vin cu recunoş¬tinţă curată atât spre Dumnezeu, cât şi spre oameni.

2. Singurul temei pentru care putem cere şi putem nădăjdui binecuvântarea lui Dumnezeu este numai mila Lui.
Pentru că nici bunătatea, nici iubirea, nici dărnicia Lui nu le merităm, din pricina împietririi şi răutăţii inimilor noastre.
Cât de nerecunoscători suntem adesea pentru binefacerile Domnului…

3. Purtarea aceloraşi poveri este cea mai obositoare şi nesuferită greutate.
Cine, în afară de iubire, le mai poate suporta?
Care inimă, care mâini, care răbdare, decât a mamei iubitoare, mai poate suporta zilnic povara vegherii, povara grijii, povara hranei, a curăţirii şi a purtării pe braţe?
Şi a neascultării copilului ei?
Cât de puţină recunoştinţă arătăm noi părinţilor noştri faţă de tot ce fac ei pentru noi!

4. V am purtat şi tot vreau să vă mai port. Până la bătrâneţile voastre Eu voi fi Acelaşi, ne spune Domnul.
Care altă iubire decât a lui Dumnezeu mai poate vorbi astfel?
Iată atunci pentru ce trebuie şi noi să I răspundem la fel cu recunoştinţa noastră.
Nu frica morţii şi nu groaza iadului,
şi nu spaima Veşniciei ar trebui să ne cutremure,
– ci dragostea nebănuit de mare cu care ne a iubit şi ne iubeşte pe noi Dumnezeu în Hristos!
Şi lipsa noastră de recunoştinţă pentru aceasta.

5. Oricât ar fi de grea povara celorlalte păcate pe care le facem zilnic înaintea Tatălui Ceresc
şi le aruncăm – povară – pe Crucea din spatele Domnului Iisus,
nici unul din ele cred că nu este atât de greu ca ne¬recunoştinţa noastră.

6. Câte minuni a făcut şi face zilnic Dumnezeu pentru noi!
Dar câţi dintre acei cu care Dumnezeu face atâtea minuni
şi dintre cei pentru care se fac acestea
văd într adevăr ce face El?
7. O, câte întâmplări salvatoare se petrec zilnic printre oameni! | Continuare »

Cornel RUSU, din «Casa sufletului tău»

Duhul acesta necurat se împotriveşte în toate lui Dumnezeu, ispiteşte pe poporul Său şi conduce lumea, care i se supune, la pierzare. […]

Când un suflet scapă la Hristos, în braţele Lui, satan primeşte o grea înfrângere şi se străduieşte, căutând noi prilejuri de ispită, ca sufletul scăpat să poată fi ademenit iarăşi în mrejile lui, săvârşind nelegiuirea. Toţi acei ce fac voia  diavolului sunt nişte „ucenici“ ai săi. Prin toate cele întreprinse de ei, dezbină fraţii, risipesc adunările, ispitesc cu gânduri necuviincioase, săvârşesc nelegiuiri, făcându-i pe cei slabi să calce legământul făcut cu Dumnezeu, să mintă, să pizmuiască, să clevetească… Mare păcat face acela care îndeplineşte slujba diavolului!

Sf. Ap. Pavel ne spune că satan, pe care îl numeşte dumnezeul veacului acestuia, orbeşte mintea celor care îi cad în cursă. Prin orbirea cea satanică, omul nu mai vede strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu (cf. II Cor. 4, 4). Mintea orbită de satan nu mai gândeşte liber. Am putea să-i zicem acesteia nu numai orbie, ci paralizie a întregului sistem de conduită morală şi spirituală, singura care ar putea îndrepta pe om spre Hristos-Domnul. Omul păcătos trăieşte cu satan, ca şi satan, şi este mort pentru neprihănire, mort faţă de Hristos, mort sufleteşte, după cum arată Sf. Ap. Pavel: „…voi… eraţi morţi prin greşelile şi prin păcatele voastre, în care aţi umblat mai înainte, potrivit veacului lumii acesteia, potrivit stăpânitorului puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării“ (Efes. 2, 1-2). Numai că „Dumnezeu, bogat fiind în milă, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit, pe noi cei ce eram morţi prin greşelile noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos“ (Efes. 2, 4-5). | Continuare »