Viaţa Sfântului Ierarh Nectarie Taumaturgul de la Eghina

Acest sfânt, unul dintre cei mai noi sfinţi canonizaţi de Biserica Greciei în acest secol, s-a născut în anul 1846, în Selivria Traciei, din Părinţi săraci, dar foarte evlavioşi. Din botez a primit numele de Anastasie, bucurându-se din pruncie de o aleasă educaţie creştinească. După primii ani de şcoală, Anastasie este trimis să înveţe carte la Constantinopol, unde studiază teologia şi scrierile Sfinţilor Părinţi. Aici sufletul său începe să-L descopere pe Hristos în inima sa prin rugăciune, prin citirea cărţilor sfinte şi prin cugetarea la cele dumnezeieşti.
La vârsta de douăzeci de ani, tânărul Anastasie se stabileşte în insula Hios, povăţuit de Duhul Sfânt, unde predă religia la o şcoală de copii. Apoi, fiind chemat de Hristos, intră în nevoinţa monahală în vestita chinovie, numită “Noua Mănăstire”, primind tunderea monahicească la şapte noiembrie 1876, sub numele de Lazăr. Mai târziu, la tunderea în marele şi îngerescul chip al schimniciei, avea să primească numele de Nectarie, pe care l-a purtat toată viaţa.
După ce termină studiile teologice la Atena, în anul 1885, Nectarie a fost luat de patriarhul Sofronie ca ucenic la Alexandria, fiind hirotonit preot şi apoi mitropolit de Pentapole, o veche eparhie ortodoxă din Libia superioară. Mai mulţi ani evlaviosul mitropolit a slujit ca secretar al Patriarhiei, predicator la biserica Sfântul Nicolae din capitala Egiptului, devenind un iscusit slujitor şi povăţuitor de suflete, fiind dăruit de Dumnezeu cu multă răbdare, smerenie şi blândeţe. De aceea era mult căutat de credincioşi şi iubit de toţi. | Continuare »

În ziua de vineri, 19 februarie 1937, i-a spus soţiei sale că Domnul îl trage de mână şi că în curând va pleca la El. A cerut să i se aducă copilaşii să-i binecuvânteze, i-a îmbrăţişat pe copilaşi şi pe mama lor şi, cu un ultim cuvânt: „Vă iubesc!”, a plecat la Domnul în seara aceleiaşi zile.Pr-Vasile_Ouatu_211

Părintele Vasile Ouatu s-a născut în anul 1903 în oraşul Bârlad, în Moldova, şi a terminat teologia la Bucureşti în anul 1928. S-a căsătorit cu soţia sa Emilia în 19 mai, anul 1929, cununaţi fiind de preotul Toma Chiricuţă de la Biserica Zlătari, din Bucureşti.
A câştigat prin concurs postul de paroh la Biserica „Sfânta Treime” – Ghencea, unde mai concurau şi alţi 42 de candidaţi. Avea o minte pătrunzătoare şi o inimă plină de dragoste de a sluji lui Dumnezeu cu toată râvna şi curăţia vieţii sale.

De la începutul vieţii de căsnicie i-a cerut soţiei sale cu toată stăruinţa ca ea să fie în toate privinţele un exemplu de viaţă curată şi smerită pentru toate femeile din parohia sa, lucru pe care ea l-a înţeles şi despre care a mărturisit ea că şi-a dat toate silinţele să-l împlinească.
Lăcaşul nou al bisericii din parohia sa era atunci în construcţie, abia înălţat un metru de la pământ. Planul era mare şi construcţia va cere jertfă şi osteneli nespus de mari. De la început, tânărul preot şi-a luat în cea mai mare grijă şi răspundere sarcina ridicării acestei biserici de forma şi de mărimea cea mai aleasă. Dar el a ştiut şi mai bine un şi mai însemnat adevăr, anume acela că înaintea datoriei de a ridica biserica din piatră, un adevărat slujitor al lui Dumnezeu are datoria şi mai mare de a ridica biserica vie din suflete pentru Hristos. Şi acest lucru l-a împlinit chiar din primele zile părintele Vasile, în parohia sa din cartierul Ghencea din Bucureşti.

Chiar din anii săi de teologie a aflat despre Lucrarea Oastei Domnului care pornise de la Sibiu prin râvna sfântă a Părintelui Iosif Trifa. Şi încă de atunci şi-a însuşit cu toată hotărârea calea de ostaş al Domnului, pregătindu-se cu toată evlavia şi râvna sufletului său devotat lui Hristos pentru a fi cu adevărat un slujitor destoinic şi vrednic al Domnului. | Continuare »

Traian Dorz, Zile şi adevăruri istorice

Cine are o viaţă grea are o moarte uşoară; şi cine are o viaţă uşoară are o moarte grea. Acesta este un adevăr pe care toţi îl văd la sfârşit, dar puţini îl văd la început. De aceea, când îi merge rău, cel cu viaţa grea plânge prea mâhnit, iar cel cu viaţă uşoară, când îi merge bine, râde prea nebun.
Dar cât de puternic şi de înţelept este Dumnezeu în lucrările Lui! Însă numai omul care, cu o inimă smerită şi cu un cuget curat, se adânceşte în profunzimea tainelor puterii şi înţelepciunii Sale se învredniceşte ca Duhul Sfânt să i le lumineze. Ca un reflector extraordinar de luminos aruncat dintr-o dată asupra unor comori strălucitoare. Pentru a afla aceste comori şi pentru a te învrednici de harul lor, este nevoie neapărat să umbli permanent cu Dumnezeu. Nu doar din când în când. Să fii în Hristos, nu doar lângă El. Să ai şi Duhul Adevărului, nu doar Cuvântul lui. Căci Duhul este singurul care te călăuzeşte în el. Fără Duhul Sfânt falsele duhuri te vor călăuzi fals. Şi în cuvântul Adevărului nu vei afla orientarea, ci dezorientarea.

Profetul Domnului avea un extraordinar simţ de orientare în orice situaţie. Şi o intuiţie clară şi imediată a miezului oricărei probleme. De fapt, aceasta este şi calitatea unui profet. Nimic nu l-a surprins. Nimic nu l-a dezorientat. Ştia finalul oricărui lucru la începutul acelui lucru şi nu rămânea în urma nici unui timp. Intuia desfăşurarea oricărei situaţii şi nu-l surprindea nepregătit nimic. Vedea limpede dezlegarea oricărei neînţelegeri şi avea cele mai clare idei şi mai inspirate cuvinte pentru înfăţişarea ei.
Cunoştea răutatea şi puterea răzbunătoare a mitropolitului şi era convins că, până la urmă, ura şi influenţa lui vor reuşi să-i calce în picioare dreptatea, să-i nesocotească meritele, să-i răpească dreptul. | Continuare »

Fratele Traian Dorz mărturiseşte despre trecerea în veşnicie a părintelui Iosif (din «Istoria unei jertfe» vol II)

 

“Statornici vom iubi Lucrarea
şi glas străin nu vom urma,
ci totdeauna după Domnul
vom merge toţi pe urma ta.”

[…] Dintre operaţiile părintelui din ultimii ani, două nu s-au mai închis până la moarte. Fraţii Opriş şi Popovici erau cei care îl pansau şi îl îngrijeau zilnic cu vată, cu multă vată… Bietul frate Opriş spunea odată: „Dacă vata câtă i-am adus-o şi în care l-am tot pansat ar putea fi grămadă, cred că s-ar putea acoperi mult Sibiu cu ea…“ Era într-adevăr nevoie permanent de mari tampoane de vată pentru sângele ce se prelingea şi puroiul ce supura continuu din aceste răni… Acum temperatura se menţinea mereu până la 39 de grade şi chiar peste.

Printre ultimii vizitatori fusese şi părintele Aurel Nanu, singurul dintre preoţii din Sibiu care îi rămăsese prieten şi apropiat. Acesta l-a şi mărturisit şi împărtăşit pe Părintele Iosif cu o săptămână înainte de sfârşitul său.
Pentru ultima dată i-a trimis atunci Părintele Iosif, prin preotul Aurel Nanu, mitropolitului Bălan, un cuvânt de dragoste smerită şi de fiască cerere de iertare… | Continuare »

IOAN MARINI – Un om al rugăciunii şi al postului

Prof. Gheorghe PRECUPESCU

Un adevărat credincios întotdeauna este pe recepţie cu cerul. Orice clipă de răgaz e prilejul unei conectări cu izvorul puterii ce se află în Duhul Sfânt. Învăţătorul Ioan Marini a ajuns la treapta binecuvântată în care făcea din toate o rugăciune de cerere, de mulţumire către Dumnezeu, de preamărire a Lui. O mare parte din timpul acestui trăitor al lui Hristos era dedicat rugăciunii.
La Săsciori, în casa părintească, în „camera dinainte“, acolo era masa lui de lucru şi „altarul“ de jertfă. Seara, când era vreme bună, mergea pe malul râului Sebeş din care pornea o coastă cu brazi. Acolo, într-un loc ferit, lângă o stâncă vegheată de lumânările verzi ale brazilor, rămânea în rugăciune până în zori. Rugăciunea acestui om al lui Dumnezeu era un adevărat dialog în care sufletul se revărsa în suspine, în lacrimi şi în strigăte de durere sau de bucurie.
Mulţi dintre cei care l-au găzduit mărturisesc lucruri uimitoare. Petrecea ore întregi în genunchi, la rugăciune, deşi era atât de slăbit trupeşte iar genunchii aveau bătături uneori dureroase. Ai casei se culcau, dar el, deşi promitea să facă acelaşi lucru nu peste mult timp, rămânea până dimineaţa în rugăciune.
O surioară din Sâmbăteni, jud. Arad, relatează o astfel de întâmplare petrecută chiar în casa ei: „…După terminarea adunării de seara mama l-a invitat pe fratele Marini să se odihnească pentru noapte la noi. Ajunşi acasă, mama îl pusese la masa încărcată cu tot felul de bucate. El însă preferă puţin lapte. Apoi i-a desfăcut patul să se culce şi l-a lăsat singur.
L-am văzut cum s-a aşezat pe genunchi. Era noaptea, pe la orele 1:00. Când mama s-a trezit, dimineaţa, a văzut în camera fratelui învăţător tot lumină. Credea că a uitat s-o stingă. A deschis uşa încet, dar când a aruncat privirea el era tot pe genunchi iar cana cu lapte neatinsă. Ochii îi erau plini de lacrimi. Mama a închis uşa, ferindu-se să facă vreun zgomot. Peste puţin timp oaspetele şi-a luat geamantan şi a plecat la tramvai“. | Continuare »

EL A VENIT CA MARTOR… SĂ MĂRTURISEASCĂ DESPRE LUMINĂ

Traian Dorz, «Hristos – Dumnezeul nostru» cap. 7-8

„El a venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el.“

Ioan Botezătorul n-a fost numai un propovăduitor al voii lui Dumnezeu, ci a fost un martor!
Un martor al lui Dumnezeu înaintea oamenilor, adeverind drep­tatea şi bunătatea Lui.

În Ziua Judecăţii el va fi martorul lui Dumnezeu împotriva oamenilor care n-au primit această mărturie trimisă prin el.
La fel au fost şi vor fi sfinţii apostoli, martori ai Martorului Celui Credincios şi Adevărat, adică ai lui Iisus Hristos (Apoc. 3, 14).
Şi la fel au fost şi vor fi până la sfârşitul veacurilor toţi cei trimişi de Dumnezeu la oameni pentru a le mărturisi voia Lui, pentru a le aduce aminte de poruncile Sale, pentru a le întoarce inimile spre El.

Ei au primit solia cea grea a mărturiei lui Hristos, a mărtu­riei Luminii, a mărturiei că Iisus Hristos este Dumnezeu Adev­ărat, exteriorizat din Dumnezeu, nu creat, de o Fiinţă cu Tatăl, Unul şi Una cu El…
prin El s-au făcut toate, că pentru noi, oamenii, şi a noastră mântuire S-a pogorât din cer, întrupându-Se de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi, ca om, S-a răstignit pentru mântuirea noastră, a oamenilor, pătimind şi fiind îngropat, dar a treia zi a înviat, după cum era profeţit în Sfintele Scripturi despre El. | Continuare »

De la începutul vieţii noastre, în orice lucru şi în orice năzuinţă a noastră, avem mereu nevoie de o pildă, de un exemplu bun, de cineva asemenea nouă, care însă este de mai ‘nainte decât noi. Şi este mai mult decât noi.
Pentru ca – privind mereu la această fiinţă, ca la un model superior – să tindem şi noi spre tot mai înalt, spre tot mai bine, spre tot mai frumos.

Când vedem că aceste trepte dumnezeieşti unii le-au putut atinge, le credem şi noi cu putinţă de atins. Şi ne dăm silinţele să unim cu dorinţa noastră şi înfăptuirea.
La orice fiinţă de pe lume, pornirea de a se lua după alţii, de a privi la exemplul altora, această aplecare de a se lua după un model şi de a se uita la o pildă este un lucru înnăscut.

Nenorocirea celor care se pierd însă este că se iau după o pildă rea, după un model nefericit.
Dragostea Dumnezeului nostru Ceresc ne-a trimis nouă pe pământ Întruparea Sa în Fiul Său, Iisus Hristos.
Întruparea şi întruchiparea Dumnezeirii ni s-a arătat nouă prin Fiul-Dumnezeu, Omul Iisus Hristos.
Prin El ne-a fost dăruită nouă Răscumpărarea din păcat.
Evanghelia sfinţeniei şi Modelul acestei sfinţenii.
Răscumpărarea Domnului Iisus Hristos ne-a dăruit puterea şi dreptul de a ne face fii ai lui Dumnezeu prin credinţă.
Evanghelia Mântuitorului Hristos ne arată felul în care trebuie să lucrăm cu fapta, la condiţiile cerute de înfierea noastră (Ioan 1, 12-13). | Continuare »

Pr.Vasile_Ouatu_22Preot Vasile Ouatu, Bucureşti
(„Ostaşul Domnului» nr. 1-2 / 1-15 ian. 1935, pag. 2)

Scumpii şi iubiţii mei frăţiori şi surioare în ostăşia Domnului Iisus!
Voi, toţi fraţi şi surori, presăraţi pe întinsul ţării Româneşti, cunoaşteţi cum s-a născut Oastea noastră scumpă. Din rugăciunea şi lacrimile scumpului nostru părinte sufletesc Iosif . El ne-a chemat – luminat şi călăuzit de Domnul şi numai de Domnul – ca să ne hotărâm pentru o viaţă curată şi sfântă, bineplăcută Domnului.
În nopţi de rugăciune îngenunchează, Duhul Domnului l-a îndemnat să sune din trâmbiţă şi să ne cheme la o nouă viaţă, să ne cheme la stăruinţă de prin văile păcatului. Plecat şi smerit faţă de Domnul, părintele Iosif a pus trâmbiţa la gură şi a sunat, a sunat cu putere şi mulţi ne-am adunat în jurul „gornistului” lui Dumnezeu.
Gornistul, văzând cum gloatele se adună rând pe rând, a sunat şi ele tot mai cu putere, fără a ţine seamă de nimic, nici chiar de viaţa sa. Tot ce Domnul a poruncit, „gornistul” a făcut şi a vestit. Urechea lui a fost mereu plecată la picioarele Domnului, de unde a primit noi îndemnuri, sfaturi şi îndrumări.
Gornistul a cântat atât de frumos, că noi, cu lacrimi, am părăsit lumea şi l-am urmat, hotărându-ne cu legământ să nu ne mai întoarcem niciodată înapoi. Stăpânit de iubirea sfântă a primilor apostoli ai credinţei, părintele Iosif a chemat la mântuire, prin Oaste, pe tot sufletul ce zăcea greu în noaptea întunecoasă a păcatului. A căzut greu bolnav şi tot n-a încetat să cheme şi să strige din adâncul inimii sufletele la viaţă.
Şi fiindcă chemarea a fost însoţită de jertfă, sub toate raporturile, Dumnezeu a binecuvântat-o în aşa măsură că această chemare ne-a dat o Oaste mare şi puternică. Această chemare a părintelui Iosif ne-a născut la o viaţă nouă cu Domnul Hristos în Biserica Sa.
Această chemare în care părintele Iosif a pus avutul său, munca şi agoniseala sa, sănătatea şi chiar viaţa sa toată, a fost plăcută Domnului, căci de la El a fost şi după voia sa a lucrat. Oamenii însă au urât-o, au pizmuit-o au vrăjmăşit-o, au prigonit-o şi au căutat chiar să o nimicească. Numai că Domnul a fost mai puternic. | Continuare »

Din «Profetul vremilor noastre» de Moise Velescu

Fiecare adevăr îşi are vremea sa şi fiecare profet îşi are timpul său. Când vremea unui adevăr s-a împlinit – el tace. Când timpul unui profet s-a împlinit – el pleacă.
Dar cei în mijlocul cărora a strălucit adevărul nu mai rămân cum erau înainte de a-l vedea. Şi cei cărora le-a strigat profetul nu mai sunt cum au fost înainte de a-l auzi. Unii se vor întoarce, cu faţa strălucind de binecuvântarea primirii Adevărului. Alţii, întunecaţi pe veci de blestemul împotrivirii sau osândiţi de uciderea lui.

În dis-de-dimineaţa zilei de 12 Februarie 1938 s-a împlinit vremea unui mare adevăr şi a tăcut gura unui mare profet.
Trecerea în lumea cealaltă a fost pe măsura trecerii prin lumea aceasta. Cuptorul suferinţei, încălzit până la alb, le-a dat incandescenţa aceasta nemuritoare, atât adevărului cât şi profetului său. Şi amândoi au rămas, pentru noi, ţintă şi model, undeva sus. Nici prea departe, ca să ne fie prea greu de atins, nici prea aproape, ca să ne fie prea uşor. Ci numai acolo până unde trebuie neapărat să ajungem – fiindcă mântuirea abia de acolo începe.

Am spus în altă parte, mai pe larg, despre zilele şi întâmplările trecerii în veşnicie a Părintelui Iosif – despre frumuseţea şi sfinţenia lui, despre lacrimile şi dragostea fraţilor, veniţi cu miile să-l petreacă la plecarea din lume, ca şi despre urâţenia şi vinovăţia mitropolitului vrăjmaş şi ale sfătuitorilor lui, care s-au răzbunat până şi pe cadavrul său, nepermiţând, nici a patra zi de la moarte, săvârşirea slujbei înmormântării şi tragerea clopotului. Numai când cioclii îi vor sfâşia şi haina preoţească, văzându-şi şi această ultimă răzbunare împlinită, îngăduiră protopopului Emilian Cioran să-i facă o foarte scurtă slujbă de înmormântare – ca pentru cel mai din urmă om – şi să tragă o singură dată, pentru el, clopotul unei singure biserici. | Continuare »

Fragment dintr-o scrisoare a fratelui Traian Dorz, trimisă unor fraţi care l-au colindat de Crăciun

Intampinarea-Domnului_2…În Sărbătoarea Naşterii Domnului Iisus se vorbeşte mult despre îngeri, despre păstori şi despre magi, pentru ca să vedem şi să dorim frumoasa curăţie a îngerilor, frumoasa credinţă a păstorilor şi frumoasa osteneală a magilor. Toate aceste virtuţi sfinte ne spun nouă şi ne învaţă pe noi să le dorim şi să ne rugăm să le avem întocmai ca ei. Pentru că numai aşa vom fi şi noi vrednici să-L aflăm pe Domnul Iisus şi să ne împărtăşim de mântuirea Lui.
Dar se vorbeşte prea puţin despre nădejdea şi aşteptarea bătrânilor Simeon şi Ana, care au fost şi ei lângă Domnul Iisus şi s-au bucurat şi ei de El îndată după naşterea Lui. Despre aceşti oameni binecuvântaţi se spune foarte puţin în Cuvântul Sfânt, la Evanghelia după Luca, capitolul 2. Dar o veche tradiţie spune că bătrânul Simeon şi credincioasa Ana duceau o viaţă sfântă, în aşteptarea Domnului. Viaţa acestor oameni ne învaţă că oricine Îl aşteaptă pe Iisus trebuie neapărat să ducă o viaţă sfântă. Duhul Sfânt îi promisese lui Simeon că nu va muri până ce-L va cunoaşte pe Hristos. O, ce făgăduinţă fericită este asta! Şi slăvit să fie Domnul că şi de noi S-a îndurat El, Duhul Sfânt, să nu murim până ce L-am cunoscut pe Iisus.
Dar despre bătrânul Simeon, care a aşteptat mereu pe Iisus ducând o viaţă sfântă, spune tradiţia că el avea aproape o sută de ani când a primit făgăduinţa cunoaşterii lui Hristos. După aceea se spune că a mai trăit aproape o altă sută de ani până ce L-a văzut. În toţi aceşti mulţi ani, se spune că el se ducea zilnic la templu şi aştepta cu dor să apară Hristos. De fiecare dată când veneau mamele cu copiii pentru a fi închinaţi Domnului, Simeon se repezea să vadă dacă nu cumva este acela Copilul, dacă nu cumva vede peste acest copil semnul Domnului, semnul dumnezeiesc şi tainic după care el Îl va recunoaşte pe Iisus. | Continuare »

Sfintii-trei-Ierarhi-2din «Dreptarul învăţăturii sănătoase»

Sfinţii creştinismului sunt vitejii ostaşi biruitori ai Domnului şi Mântuitorului Hristos. Pildele lor sunt pentru noi, ostaşii Domnului, un mare îndemn şi un mare ajutor în luptele şi biruinţele noastre pentru Hristos. Iar rugăciunile lor sunt un sfânt sprijin pentru sufletele noastre.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare, Sfân­tul Grigore, ca şi ceilalţi mari sfinţi ai Bisericii şi viteji biruitori ai lui Hristos, vor fi pentru noi întotdeauna, prin cuvântul şi prin pilda vieţii şi credinţei lor, un mare ajutor în lupta mântuirii noastre.
Prin învăţătura sfinţilor înţelegem mai bine învăţătura lui Hristos, Mântuitorul nostru.
Şi prin pilda vieţii lor de biruinţă ne întărim şi noi în luptele Domnului.Sfinţii sunt vrednici de toată dragostea şi cinstirea noastră şi pentru faptul că rugăciunile lor sunt de un mare ajutor pentru noi, cum erau ele şi pentru Sfântul Apostol Pavel (cf. Efes. 6, 19).
Înaintaşii credinţei noastre au spus lucruri minunate despre mijlocirea în rugăciune a sfinţilor pentru noi. Fericitul Augustin spune că mucenicii sunt mijlocitorii noştri, dar nu mijlocitori nemijlociţi, ci ei fac rugăciunile lor prin mijlocirea Mântuitorului Iisus Hristos cu Care sunt strâns uniţi, cum sunt unite cele mai desăvârşite mădulare în corpul lor cu capul lor. Căci, într‑ade­văr, Iisus Hristos este Capul şi El este Singurul Mijlocitor în felul Său, căci şade la Dreapta Tatălui… De asemenea, Asterie al Amasiei, în „Cuvânt de laudă la sfin­ţii Mucenici“, spune că sfinţii au multă putere chiar şi după moartea lor din lumea aceasta, făcând bine oamenilor, precum a fost şi cu proorocul Elisei care şi după plecarea din viaţă a avut harul nemuritor şi nedespărţit al lui Dumnezeu, har care sălăşluia lângă trupul său neînsufleţit (cf. IV Regi 13, 21).
Noi avem o datorie sfântă să dăm o evlavioasă cinstire tuturor marilor oameni de care S-a folosit atât de frumos Dumnezeu. Ei sunt de o veşnică cinste înaintea Domnului şi trebuie să fie aşa şi pentru noi. (Pr. Iosif Trifa)

De aceea, oricine intră  în Oastea Domnului trebuie:
Să se socotească şi mai îndatorat decât toţi ceilalţi oameni faţă de cei care ne-au făcut bine nouă şi altora; se cuvine să-i cinstească foarte mult pe toţi sfinţii şi aleşii lui Dumnezeu. Pe toţi înaintaşii credinţei noastre atât din Vechiul, cât şi din Noul Testament. Fiindcă ei au fost vasele sfinte şi alese de care S-a slujit Domnul nostru Iisus Hristos la mărturisirea Adevărului şi la vestirea mântuirii noastre. | Continuare »

RastignireAIoan Marini, Gânduri creştine (vol. 1)

Punctul însemnat în cele de mai sus este cuvântul „nou“ în Hristos, „o făptură nouă“. Este ţinta pe care Dumnezeu a voit s-o ajungă cu omul: să-l înnoiască, să facă din el o făptură nouă, ascultătoare, curată, neprihănită, prin înlăturarea păcatului şi a vieţii eului păcătos care l-a nenorocit şi l-a despărţit de binele şi fericirea ce i le dăduse Făcătorul său. Această ţintă a fost atinsă prin Hristos, Care a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu, într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmăşia… (Efes. 2, 14-18). Prin cunoaşterea şi primirea Lui prin credinţă, suntem ajunşi la ţinta lui Dumnezeu: de a fi înfiaţi, de a fi primiţi din nou în braţele dragostei Lui, după ce păcatul ne rătăcise şi ne despărţise de El. Plin de dragoste, Tatăl L-a trimis pe Fiul Său să ne caute. Şi, prin jertfa vieţii Acestuia, după ce ne-a iertat toate păcatele, vrea să ne aşeze pentru totdeauna în Casa cea cu multe locaşuri a Tatălui (Ioan 14, 1-3).
Tot ce ni s-a dat de la Tatăl avem în Hristos. El a fost făcut pentru noi: înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare (I Cor. 1, 30). A L cunoaşte pe El, iată deci ţinta pe care trebuie s-o ai! Această singură cunoştinţă te poate salva şi mântui. „Prin suferinţele Lui, Dreptul, Sluga Mea, va îndrepta pe mulţi şi fărădelegile lor le va lua asupra Sa… Că El a purtat fărădelegile multora şi pentru cei păcătoşi Şi a dat viaţa“ (Isaia 53, 11-12). Adică îi va face făpturi noi, neprihănite.
Cunoaşterea lui Hristos prin har şi primirea Lui prin credinţă aduc asupra ta sângele ispăşitor, ştergerea păcatelor şi înnoirea vieţii. Fiind curăţit şi izbăvit de puterea păcatului, nu mai trăieşti după voia firii pământeşti (a eului), ci după voia şi îndemnul Duhului. Nu mai trăieşti pentru tine, ci pentru Cel care a murit şi a înviat pentru tine (II Cor. 5, 15).
Fiind „o făptură nouă“, nu-L mai cunoşti pe Hristos „în felul lumii“. El nu mai este pentru tine un străin de care nici să nu te sinchiseşti când făceai păcatul şi faţă de care erai nepăsător, ca de orice necunoscut. Nu! Ci acum El e Mântuitorul tău pe Care-L iubeşti; Domnul Căruia I te supui; Stăpânul de Care asculţi; Păstorul după Care mergi. El e totul pentru tine. Totul ai în El. Acum nu mai eşti un stră¬in în casa Lui. „Deci, dar nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu“ (Efes. 2, 19). Şi dacă suntem fii, suntem şi moştenitori… (Rom. 8, 17). Iată ce avem, ce am primit prin jertfa Lui, prin harul lui Dumnezeu. „Căci prin El avem şi unii şi alţii apropierea către Tatăl, într-un Duh“ (Efes. 2, 18). | Continuare »

Traian Dorz, «HRISTOS – DUMNEZEUL NOSTRU» cap.1

image-22„A venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan.“
Orice neam de oameni şi orice epocă din viaţa omenirii şi-au avut oamenii mari, oamenii trimişi de Dumnezeu, care să le aducă soliile alese, să le aducă binefacerile mari şi să le arate căile adevărate. Dar, în împrejurări cu totul deosebite, Dumnezeu a trimis omeni­rii oameni unici, cu solii unice.
Ioan Botezătorul a fost trimis cu o solie unică.

Vorbind într-un fel deosebit decât toţi ceilalţi înaintaşi ai săi prooroci, Ioan Botezătorul a produs în poporul în care urma să Se arate Hristos o mişcare unică. Pregătind astfel calea şi arătarea Domnului Iisus Hristos într-o atmosferă pre-gătită şi gata să-I audă Evanghelia Sa. De aceea şi numărul celor care L-au urmat de la început pe Mântuitorul şi interesul cu care Îl ascultau era atât de mare.
Trimis cu singura misiune să pregătească inimile oamenilor pentru aşteptarea şi ascultarea soliei lui Hristos, Ioan şi-a făcut cu prisosinţă datoria, murind ca un slujitor vrednic, după împlinirea frumoasă a frumoasei sale însărcinări.

Binecuvântat să fie solul sfânt care L-a arătat prima dată oamenilor pe Iisus Hristos, Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii! Dintre toţi cei care s-au născut din femeie, nimeni n-a fost mai mare decât el (Mat. 11, 11).

De atunci şi până în veac, oricine Îl arată puternic prin cuvinte şi fapte pe Iisus Hristos, ca pe Mielul care ridică păcatul lumii, este un om al lui Dumnezeu.
Cât de puţin a fost în vremea sa preţuit şi înţeles Ioan! Acest mare sol şi trimis al lui Dumnezeu!

Cât de puţini au fost înţeleşi şi preţuiţi toţi marii trimişi ai lui Dumnezeu în neamul şi în vremea lor, până astăzi, de către oamenii cei la care duceau ei solia lor aleasă şi mare!
Marii trimişi ai lui Dumnezeu, fiecare la vremea lui, s-au „bucurat“ mereu tot de o astfel de primire de la cea mai mare parte a poporului lor!
Isaia, Ieremia, Pavel, Ioan Gură de Aur sau părintele Iosif  şi toţi cei ca ei au avut mereu şi vor avea mereu pe pământ o asemenea primire şi o asemenea răsplată!

Toţi marii binefăcători ai omenirii,
tot lungul şir de trimişi ai Domnului au fost răsplătiţi la fel
şi au avut aceeaşi soartă printre fiii oamenilor! | Continuare »

Când Domnul S-a dus în casa lui Simon Leprosul – care poate că fusese unul dintre cei zece leproşi care nu-I mulţumiseră lui Dumnezeu pentru că-l vindecase, dar care mai târziu şi-a adus aminte – acesta a făcut un prânz. El L-a chemat şi pe Mântuitorul. L-a chemat ca să-şi arate nu atât de mult recunoştinţa, ci bogăţia sa. Şi, când a mers Mântuitorul la el, nici măcar o sărutare, nici măcar un strop de apă să-Şi spele picioarele nu-I dăduse…
Dar când au stat la masă şi a venit femeia căreia Dumnezeu îi făcuse atât de mult bine şi ea şi-a arătat recunoştinţa spălându-I picioarele cu lacrimile ei şi ştergându-I-le cu părul capului ei… Simon Leprosul gândea în firea lui zicând: „Dacă omul acesta ar fi un prooroc, ar şti cine şi ce fel de femeie este aceasta, că este o păcătoasă”.
El, adică cel ce săvârşise în faţa lui Dumnezeu păcate mai mari (pentru că lepra de care suferise era o pedeapsă dată de Dumnezeu şi o înştiinţare pentru păcatele lui), el stătea acum şi o judeca pe femeia care-şi arăta cu lacrimi recunoştinţa ei faţă de Dumnezeu.

Şi atunci Mântuitorul a zis:
– Simone, am să-ţi spun ceva!
– Spune, Doamne, a zis el.
Şi spune Mântuitorul:
– Un cămătar avea doi datornici… Doi, Simone!… (Va fi înţeles oare Simon, când Domnul a zis „doi datornici”, că, dacă femeia care-I stătea la picioare să-I mulţumească era un datornic, al doilea era el, Simon?) Unul îi datora mult. Altul îi datora puţin…

Şi el i-a iertat pe amândoi.
– Spune, Simone, care dintre aceşti datornici va fi mai recunoscător celui care i-a iertat?
– Cel căruia i-a iertat mai mult, a zis Simon.
– Bine ai spus! i-a zis Mântuitorul. Vezi tu pe femeia aceasta, Simone? Eu am venit în casa ta şi tu nu Mi-ai dat un strop de apă măcar, să Mi se spele picioarele; dar ea, de când am venit, n-a încetat să-Mi spele picioarele cu lacrimile ei, nici să Mi le şteargă cu părul ei. Tu sărutare nu Mi-ai dat, dar ea n-a încetat să-Mi sărute picioarele… Vezi tu, Simone? Înţelegi tu care-i datornicul ăla care trebuie să fie mai recunoscător? | Continuare »

Părintele Iosif Trifa (Glasul dreptăţii, nr. 11, din decembrie 1937)NastereaDomnului

„Pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Lc 2, 14)
„Credeţi că am venit să aduc pace pe pământ? Eu vă spun: Nu! ci dezbinare” (Lc 12, 51)
„N-am venit să aduc pacea, ci sabia!” (Mt 10, 34)

La Crăciun se vorbeşte mult despre pacea pe care au cântat-o îngerii din cer: „Pe pământ pace, între oameni bunăvoire”. Dar sunt atât de puţini creştinii care cunosc înţelesul cel adevărat al acestei păci.

Domnul Iisus s-a născut şi a venit pe pământ să nimicească vrăjmăşia dintre om şi Dumnezeu, pe care o făcuse Adam prin păcatul neascultării. Domnul Iisus a veni să-l împace din nou pe om cu Dumnezeu; să împace din nou omenirea cu Dumnezeu. Vestea cea bună a acestei împăcări a adus-o Naşterea Domnului. Dar naşterea era numai vestirea acestei împăcări. Ea trebuia pecetluită prin sângele Crucii. Sus, pe Crucea Golgotei Domnul Iisus ne-a împăcat cu Dumnezeu şi ne-a făcut din nou fiii Lui.

„Dumnezeu ne-a împăcat cu El prin Iisus Hristos făcând pace cu noi prin Sângele Crucii Sale” (II Cor 5, 18). Sus, de pe Crucea Golgotei, Domnul Iisus ne-a lăsat pacea cea dulce şi sfântă a iertării noastre cu Dumnezeu. Aceasta e o pace lăuntrică, o pace sfântă, care n-are nimic cu lumea şi cu frământările ei. | Continuare »

În activitatea şi misiunea sa de mărturisire şi de vestire a Cuvântul Vieţii, omul lui Dumnezeu, Traian Dorz, a vorbit mereu despre sfinţenia unor înaintaşi străluciţi pe care i-a avut poporul român. Şi făcea aceasta într-o vreme când poate mulţi dintre noi abia dacă auzisem despre aceste figuri de seamă ale trecutului nostru şi, mai ales, când aproape nimeni nu îndrăznea să vorbească despre canonizarea lor…
Astăzi, când multe dintre aceste personalităţi au ajuns cu zi de prăznuire în calendar, toate referirile pe care le-a făcut fratele Traian, în urmă cu peste 30 de ani, la aceste nume de sfinţi (Ştefan cel Mare, Neagoe Basarab, Constantin Brânoveanu, mitropoliţii Andrei Şaguna, Varlaam, Antim Ivireanu, Dosoftei etc.) sunt o dovadă că ceea ce a spus el a fost adevărul. Sunt o dovadă că mesajul pe care l-a transmis în cuvântările şi vorbirile sale de-a lungul anilor a fost din inspiraţia Duhului lui Dumnezeu. Şi sunt o dovadă că învăţăturile sale sunt cale de mântuire pentru noi!

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Cluj – 20-21 iulie 1984

… Da, pentru că în timpul acesta îndelungat, de la primii creştini până astăzi, s-au perindat peste istoria Bisericii creştine şi peste istoria poporului nostru, de la începutul lui binecuvântat până astăzi, atâtea furtuni şi atâta întuneric! De-a lungul frumoasei şi grelei noastre istorii, am trecut şi a trebuit să trecem prin atâtea tuneluri întunecoase! Dar binecuvântat să fie Numele Domnului Dumnezeului părinţilor noştri, Care, atunci când ei au strigat către El în mijlocul necazurilor lor, El i-a ascultat. Aş dori mereu să nu uităm aceste lucruri minunate.
A apărut acum, nu de mult, în librării o carte: „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”. Cei care nu o cunoaşteţi, cei care aveţi copii, cei care n-aţi avut această carte, v-aş îndemna să o cumpăraţi. De la cel dintâi cuvânt, acest mare om, unul dintre părinţii şi strămoşii poporului nostru, îşi începe sfaturile şi învăţăturile sale către fiul său aşa: „Mai întâi de toate, iubitul meu fiu, să ştii să te închini şi să crezi, şi să lauzi, şi să binecuvântezi Numele Domnului Dumnezeului nostru, pentru că El este Acela care ne-a chemat pe noi din nefiinţă la fiinţă şi din întuneric la lumină”. Şi toată cartea, pe parcursul a sute de pagini, vorbeşte în felul acesta despre recunoştinţa şi despre adorarea care trebuie să o aducem noi Dumnezeului părinţilor noştri, Care i-a luminat pe ei, prin care ne-a luminat şi pe noi până astăzi.
Chiar dacă n-am cunoaşte Biblia şi chiar dacă n-am cunoaşte scrierile Sfinţilor Apostoli şi Evanghelişti, am mai spus-o şi altădată şi trebuie mereu să o repetăm: noi trebuie să ne cunoaştem istoria noastră şi scrierile cronicarilor noştri, care nu ne spun şi nu ne lasă nouă altceva decât ceea ce a spus Mântuitorul şi scrie în Sfintele Sale Evanghelii. Urmele înaintaşilor noştri ne vorbesc nouă despre Dumnezeul părinţilor noştri şi despre isprăvile Sale minunate. | Continuare »

Pr. Iosif Trifa

Fiul Meu! Te-ai convins că trebuie să porţi o cruce?… Şi că trebuie să o porţi pe umeri?… Şi ţi‑ai luat crucea pe umeri? Apoi, dragul Meu, ia seama, aici urmează un alt cuvânt pentru purtarea crucii. După ce ţi-ai luat crucea pe umeri, nu pleca cu ea după capul tău. Nu pleca cu ea pe drumul tău, pe drumul ales de tine. Ci aşteaptă-Mă, fiule, pe Mine, să vin Eu să-ţi deschid drumul.

Fiul Meu! Calea crucii tale o deschide crucea Mea, o deschide harul Meu, cuvântul Meu. Iar tu, iubitul Meu, trebuie să pleci cu crucea ta după Mine, pe urmele Mele. Trebuie să te ţii mereu pe acest drum. Să nu ieşi din el. Să nu mergi după capul tău, ci după cuvântul Meu. Să nu mergi cu crucea după tine, ci după Mine. Să nu mergi pe drumul tău, ci pe drumul Meu. Şi atunci vei trece cu izbândă prin toate furtunile şi frământările vieţii. Eu voi fi cu tine ca să nu cazi şi, când vei cădea, te voi ridica.

Într-o clipă de înfocare şi însufleţire, tu, iubitul Meu, poţi lua o cruce grea pe umeri; poţi lua o cruce chiar prea grea pentru tine şi poţi pleca cu ea arzând de dorul mântuirii. Dar, iubitul Meu, ia seama, această grabă poate să-ţi fie şi de poticnire. Dacă nu ştii aştepta harul Meu şi nu mergi aplecat pe urmele Mele, nu vei ajunge departe. Vei slăbi şi vei cădea. | Continuare »

Părintelui Iosif

Mormant-pr-Iosif_Trifa_22Ce doliu greu deodată s-a lăsat…
Părinte, azi, Sibiu-a stins lumina!
Şi pare peste tot, numai neghina
că iese, ca s-acopere puţina
credinţă câtă, poate, s-a păstrat.

Sunt tot mai multe tobele ce bat
şi flamuri ţi se nalţă pân’ la soare,
şi numele ţi-l strigă-n sărbătoare.
Dar nu se-ntreabă cât de mult te doare
că rostul sfânt al Oastei au strâmbat.

Se folosesc de-al tău cuvânt curat –
la hula lor punându-l chezăşie,
dar le va fi aceasta mărturie
când fi-va socoteală să-ţi dea ţie
de steagul pângărit şi sfâşiat.

Se strâng mulţimi puhoi la crucea ta
şi se întrec să-ţi cânte osanale,
dar surlele întorc ecou de jale
că n-au urmat învăţăturii tale,
ci s-au lăsat târâţi pe-o cale rea.

Şi-oricâte, biruinţele, s-or vrea:
tot ceru-a plâns cu lacrime de ploaie
şi nu-i nimica inima s-o-nmoaie
când stă-mpietrită, laşă şi greoaie
şi Duhul Sfânt nu-şi află loc în ea.

Cu cât mai multe flori sunt pe mormânt,
tu… tot mai singurel rămâi sub glie.
şi noi, adeseori asemeni ţie,
ne-adăpostim de-a veacului urgie
sub al Oştirii unic legământ.

Deşi însinguraţi, dorim ca-ntâi,
cu toţi pe care-i doare-această stare,
din moştenirea ta nemuritoare,
să creştem iar, în lacrimi şi-n cântare,
o floare – ca să-ţi punem căpătâi.

Şi iarăşi praznic de Rusalii drag
să ne-nflorească-n suflet armonia
şi-n toţi să cânte – una – părtăşia.
ca să se poată-ncepe cununia
trecând de mână-al cerurilor prag.

 Vlad Gheorghiu, 15 iunie 2008

ScripturaIoan MARINI

Nimeni nu s-a născut să rămână copil mic. Şi, desigur, nimeni nu doreşte să rămână copil, să nu mai crească. Căci tot ceea ce are viaţă doreşte şi tinde să ajungă la desăvârşire.
Aşa e şi cu cel născut din nou. El nu poate şi nu trebuie să rămână la începuturile slabe, „la starea de copil“. Starea pe loc înseamnă dare înapoi. Ci trebuie să crească, pentru ca să ajungă la starea desăvârşită, „la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos“.
Starea de nedesăvârşire în credinţă ne este arătată de Duhul Sfânt ca o stare primejdioasă. El ne spune că trebuie să ajungem „la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos“ – „ca să nu mai fim copii, plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire, ci credincioşi adevărului, în dragoste, să creştem în toate privinţele ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos“ (Efes 4, 13-16).
Pe un copil, oricine îl poate înşela. Pe cel ce este necrescut în credinţă, orice vânt de învăţături şi viclenie a oamenilor, îl pot abate şi-l poate purta „încoace şi încolo“, cum e purtat şi valul apei sau un fulg de vânt.
Ce stare tristă este aceasta! Dacă te-ai născut la o viaţă nouă, trebuie să creşti. Te-ai născut prin cuvântul lui Dumnezeu, prin Evanghelie (In 1, 13; I Cor 4, 15; Iacov 1, 18; I Ptr 1, 23), tot prin acest cuvânt şi din acest cuvânt trebuie să te hrăneşti, ca să creşti spre mântuire! „Credincioşi adevărului, (în care ne-am născut din nou) în dragoste, să creştem în toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos“.
Ţinta creşterii noastre sufleteşti e Hristos. El, şi nu altul. El este „măsura“ ce ni s-a dat, s-o râvnim şi s-o ajungem (In 2, 6; 13, 15-16; I Ptr 2, 21; Filip 2, 5; Mt 11, 29). | Continuare »

Preot Iosif TRIFA, «Isus Biruitorul» nr. 4-5-6, din 3 martie 1935, pag. 9

Iisus-Hristos-inchisoareFraţii mei, de multe ori şi noi, ucenicii cei mici şi mărunţi ai marilor aleşi din Biblie, ajungem să gustăm din paharul pe care ei l-au băut până la fund. Ajungem şi noi sub ienupărul lui Ilie, din pustie. Luptând şi azi, şi mâine şi băgând de seamă că, în loc de «pace», lupta tot mai grea şi mai mare se face, de multe ori creştinul luptător are clipe de îndoială, de întrebare: La ce atâta necaz?… Nu era mai bine să fi stat eu pe linişte ca toţi oamenii?… Să am linişte în casă şi linişte în sat?… Am fost plin de râvnă pentru lucrul Domnului – şi iată ce păţesc… Iată ce plată mi se alătură…
Sunt acestea clipe slabe, clipe de ispită, peste care un adevărat luptător al Domnului trece cu bine şi iese din ele mai dârz şi mai întărit. Pentru că, de la început şi până la sfârşit, Biblia ne spune că nu este biruinţă fără luptă şi suferinţă.
De la sângele lui Abel, până la moartea lui Ştefan, Biblia e stropită pe toate paginile ei de sângele, de suferinţele, de prigoanele, de batjocurile suferite de cei care s-au luptat şi s-au jertfit pentru cauza Domnului şi mântuirea sufletelor.
Toţi care stăruim în lupta mântuirii sufleteşti, toţi care stăruim pe calea trasă de Crucea Golgotei trebuie să gustăm şi noi din prigoana lui David, din fântâna lui Ieremia, din groapa lui Daniil, din lanţurile lui Pavel, din temniţa lui Ioan, din pietrele care l-au omorât pe Ştefan… din paharul cel mare pe care l-a băut Însuşi Domnul.
Fraţii mei, să nu uităm niciodată un lucru pe care Biblia ni-l arată lămurit. În mijlocul Bibliei, în mijlocul vieţii stă Dealul Golgotei, stă Crucea Golgotei. Şi, ori încotro te vei uita din acest «deal» – şi înapoi, în Vechiul Testament, şi înainte, în Noul Testament – vei vedea pe tot locul şi pretutindeni: lanţuri, temniţe, gropi, pietre, bătăi, batjocuri… cruci şi iar cruci. Fraţii mei, acestea sunt şi partea noastră. Acestea sunt şi partea ostăşiei noastre. Căci o altă cale spre cer nu este.
Fraţii mei, avem un legământ de ostăşie în Domnul. Acestui legământ îi lipsea un sigiliu, o pecete: sigiliul încercărilor. Şi, acum, iată-l că a sosit. Să-l apăsăm cu putere pe ceara legământului nostru. Şi să mergem înainte. În foc se lămureşte aurul. Acum se lămureşte aurul Oastei. | Continuare »