PPr-Vladimirreotul Vladimir Popovici«Ostaşul Domnului», ianuarie 1935

Fraţi ostaşi ai lui Iisus!
S-a început iarăşi furtunoasa zonă drăcească de prigonire a Duhului lui Dumnezeu. Căci scris este desluşit: «Toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Iisus vor fi prigoniţi» (II Tim. 3, 12). Şi că «partida aceasta pretutindeni stârneşte împotrivire» (Fapte 28, 22).IH_Crucea
Dar aceasta este soarta de totdeauna a adevăraţilor ucenici ai Domnului. Şi acesta este semnul de adevărată urmare a lui Iisus. Aceasta este «crucea» Domnului!
Dar noi nu ne vom teme de nimeni şi de nimica, afară de Unul Dumnezeu şi de păcat. Căci Domnul zice: «Vai inimilor celor fricoase! Şi mâinilor celor slabe ale păcătosului, care umblă pe două cărări» (Înţelep. Sirah 2, 13).
Noi ne aflăm în această strâmtoare, în această zonă de prigonire, în acest «Pathmos», «din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturiei lui Iisus Hristos» (Apoc. 1, 9).
Dar noi vom răbda până la sfârşit, ca să ne mântuim (Mat. 24, 13). Căci dacă vom răbda, vom şi împărăţi împreună cu El, iar dacă ne vom lepăda de El, şi El se va lepăda de noi (II Tim. 2, 12).
Vom fi răbdători în suferinţe (Rom. 12, 12), pentru că prin răbdare vom dobândi făgăduinţa (Evrei 10, 36).
Răbdarea noastră ne va aduce biruinţă (Rom. 5, 4). Noi vom lupta până la moarte pentru adevăr şi Domnul Dumnezeu Se va lupta pentru noi (Înţelep. Sirah 4, 30). Noi vom vorbi despre învăţăturile Domnului înaintea împăraţilor, şi nu ne va roşi obrazul (Ps. 119, 46).
Noi vrem să ascultăm de Înţelepciune (de Iisus) şi să ne înţelepţim şi nu vrem să ne îndepărtăm de la dânsa, căci fericit este bărbatul ce-L ascultă şi omul care va păzi căile Lui (Pilde 8, 33–34).
Noi vom rămâne credincioşi, prin urmare, «duhului de înţelepciune şi de descoperire în cunoaşterea lui Iisus» (Efes. 1, 17), dat de Domnul într-o măsură bogată preaiubitului nostru trezitor şi îndrumător pe căile adevărului mântuirii sufleteşti, Păr. Iosif Trifa, cu nume nemuritor în istoria Bisericii noastre pravoslavnice româneşti. El ne-a trezit. El ne va şi duce la ţinta luptei începute. | Continuare »

Ioan Marini

„În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!“ (Ioan 16, 33)

Domnul Şi-i alesese pe ucenicii Săi şi îi trimisese în lume ca să împlinească o lucrare a Sa în care însă aveau să întâlnească multe greutăţi şi împotriviri şi, mai ales, multă ură din partea oamenilor care nu iubesc adevărul. Dar siguranţa că Domnul îi alesese, îi rânduise şi le dăduse această însărcinare sfântă le va da puteri ca să biruie orice greutăţi, împotriviri şi necazuri, cu îndrăzneală şi vitejie sfântă.
Calea aceasta nu este doar calea lor, ci este calea Domnului. Ei aveau să meargă pe calea Învăţătorului lor iubit, îndurând la fel ca El prigoana şi ura din partea lumii, precum a spus mai înainte: „Dacă vă urăşte pe voi lumea, ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte.
Aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: «Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi. Iar toate acestea vă vor face vouă din cauza numelui Meu, fiindcă ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis“ (Ioan 15, 18-21).
Prigoana este legată de viaţa celui credin¬cios. Cei care sunt ai Domnului vor fi prigoniţi, urâţi şi batjocoriţi de lume, aşa cum a fost şi Mântuitorul lor. Când un credincios are „liniş¬te“ şi „pace“ din partea lumii, înseamnă că îi lipseşte ceva. Nu „seamănă“ cu Stăpânul său, fiindcă, dacă ar semăna cu El, lumea l-ar prigoni, căci nu este robul mai mare decât Stăpânul său. | Continuare »

După 25 de ani de la trecerea sa la Domnul, ne amintim cu drag de fratele nostru scump, înaintaş străjer şi vajnic apărător al meterezelor Oastei.

Fratele Traian Dorz, vorbind de lângă sicriul fratelui David, în 11 iulie 1987 (click pe foto pentru imaginea întreagă)

A fost unul dintre cei mai harnici şi activi misionari ai Oastei Domnului. El a intrat în Oastea Domnului prin anul 1930 şi de la început s-a devotat Cauzei Domnului, lucrând cu multă dragoste în mărturisirea Cuvântului prin satele din jurul Comăneştilor, apoi în toată Moldova şi, la urmă, în toată ţara. A umblat mult însoţindu-l în misiune pe fratele Marini, apoi şi pe alţi fraţi.

În timpul frământărilor din anii 1935-1938, el a fost alături de Părintele Iosif, luând parte la toate sfaturile mai de seamă ale Oastei. A făcut parte şi din delegaţia frăţească din 12 septembrie 1937 de la Sibiu, care a prezentat Moţiunea Sfatului Frăţesc de atunci la mitropolitul Bălan.

De asemenea, a avut parte de foarte multe necazuri şi închisori din pricina Evangheliei, fiind închis şi singur, şi împreună cu alţi fraţi.
Fiind foarte doritor de cât mai multă bună rânduială în Lucrarea Domnului, a avut uneori şi ciocniri de păreri cu alţi fraţi. Totuşi, până la urmă, dragostea Domnului a biruit şi el a rămas un preţuit şi vrednic îndrumător şi un frumos stâlp al Lucrării Domnului. Sfaturile şi îndemnurile lui bune au fost preţuite şi urmate cu evlavie în Domnul de către mulţi fraţi. Iar statornicia sa frumoasă este pildă pentru toţi cei care Îl urmează pe Domnul. (din «Fericiţii noştri înaintaşi»)

Vorbirea fratelui Lupu Gavril la nunta de la Vălani – 20 mai 1979

Slăvit să fie Domnul!
Într-o adunare ca aceasta, Domnul Iisus vestea Cuvântul, aşa cum ni-L descrie Evanghelistul Luca atât de minunat…
Deodată apar patru oameni care aduceau pe o targă un om paralizat de mulţi ani… Cei patru l-au adus pe slăbănog cu toată dragostea şi cu toată iubirea, dându şi seama de neputinţa lui. El era în neputinţă să se apropie de Domnul… Dar ei, cei patru, scrie Cuvântul Domnului, au făcut o spărtură în acoperişul casei şi l-au coborât cu frânghii până în faţa Domnului Iisus. Şi Domnul Iisus, văzând credinţa celor patru, a celor care l-au adus pe slăbănog, l-a vindecat pe acesta.
Să ne cercetăm o clipă starea noastră în momentul acesta, după ani de umblare pe căile lui Dumnezeu.
Iubiţii şi scumpii noştri, parcă atâţia dintre noi suntem gata oricând să ur-căm şi să vestim Cuvântul lui Dumnezeu către alţii…
Atâţia dintre noi suntem gata oricând să dirijăm şi să conducem adunarea şi Lucrarea…
Dar câţi dintre noi cunoaştem lucrarea de a lua targa şi a-i duce la Mântui-torul pe cei slăbănogi?… În satele şi în oraşele noastre, în locurile în care ne-a aşezat Dumnezeu, câţi dintre noi ducem cu targa pe fraţii noştri bolnavi?…
Câţi dintre noi căutăm cu targa pe fraţii noştri căzuţi? | Continuare »

Traian Dorz, din «Cărarea tinereţii curate»

Minunat este nu numai sfârşitul tinerilor credincioşi care, umblând în curăţie şi ascultare, ajung la Domnul cu bucurie, ci minunată este orice zi din viaţa unui astfel de tânăr, care niciodată n-a ieşit din ascultarea cea dulce a Domnului şi a iubiţilor Lui.
În felul acesta nu numai sfârşitul vieţii unui astfel de tânăr este frumos, ci frumos este şi sfârşitul fiecărei zile şi al fiecărei nopţi dintr-o astfel de viaţă. Şi sfârşitul fiecărei fapte, cântări şi rugăciuni a lui. Căci toate actele unei astfel de vieţi sunt frumoase şi ţintesc spre un sfârşit bun.
Ne vom îndrepta acum gândurile spre pilda frumoasă a unuia dintre tinerii despre care Scripturile vorbesc atât de mişcător.

Numele acestui tânăr este Timotei, ucenicul, apoi to­varăşul minunat de lucru şi de luptă al Sf. Ap. Pavel (Fapt. Ap. 16, 1-3). Timotei a devenit curând unul dintre ajutoarele Sfân­tului Apostol (Fapt. Ap. l9, 22). Însoţindu-l în cele mai multe din călătoriile lui (Fap­te.  Ap. 20, 4), Timotei ţinea legătura cu toţi fraţii (Rom. 16,  21). Înfrunta primejdii pentru lucrul Domnului (I Cor. 16,10).
Lua parte împreună cu Marele Apostol la îndruma­rea lucrării Evangheliei (II Cor. l, l;  Filip. l, l;  Col 1, 1). Întărea şi îmbărbăta pe fraţii care treceau prin sufe­rinţe (I Tes. 3, 2).
Şi a trecut el însuşi biruitor prin suferinţe şi prigo­niri pentru Hristos (Evrei 13, 23). | Continuare »

Preot Iosif Trifa, Mai lângă Domnul meu

„Şi chemând Iisus un prunc, l-a pus în mijlocul lor (apostolilor) şi a zis: «Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor»“ (Mt. 18, 2-4).

În trei locuri din Evanghelie zice Iisus că nu vom putea intra în împărăţia cerurilor de nu vom fi ca pruncii: (Mt. 18, 2-4; Mc. 9, 36-37; Lc. 18, 15-17).
Oare de ce? De aceea, pentru că copilul este chip de curăţie, de nevinovăţie şi inimă curată. Vicleşug nu este în inima lui şi nici alte răutăţi.
Aşa trebuie să fim şi noi. Cu mintea să fim oameni deplini, dar inima noastră să fie o inimă curată, de copil nevinovat (I Cor. 14, 20).
Dar copiii cei mici sunt nu numai o pildă de curăţie şi nevinovăţie sufletească, ci sunt şi o minunată pildă şi predică despre cum trebuie să fie legătura dintre noi şi Tatăl Ceresc. Copilul este predica cea mai vie şi cea mai grăitoare despre legătura ce trebuie să o aibă omul cu Dumnezeu şi cu Iisus Mântuitorul. Eu, cel care scriu aceste rânduri, am un singur copil (pe care mama lui l-a lăsat orfan la vârsta de doi ani). Suntem numai amândoi, eu şi copilul. Pentru mine, după Biblie, acest copil este cea mai vie predică despre legătura ce trebuie să fie între mine şi Dumnezeu.
Voi cerceta puţin această legătură.
Întâia dată: copilul meu nu are pe nimeni altul în lume decât pe mine. Îl văd că simte acest lucru şi nu numai îl simte, ci îl şi trăieşte clipă de clipă. Toată încrederea lui, toată nădejdea şi toată dragostea lui e strânsă în mine.
Copiii se leagă de noi cu o încredere şi dragoste neţărmurită. Pentru ei nu există în lume ceva mai scump decât noi, părinţii lor.
Aşa trebuie să trăim şi noi faţă de Tatăl Cresc. Să ne simţim singuri în această lume; să simţim că n-avem în această lume pe nimeni decât pe El, Tatăl cel bun şi milostiv. Toată încrederea noastră şi toate nădejdile noastre să fie strânse în El. Să n-avem pe nimeni şi nimic aşa de scump ca pe El, Tatăl cel Ceresc.
A doua oară: copilul meu are o încredere nemărginită în mine şi puterea mea. Pentru el, eu sunt un atotputernic… eu pot face totul. | Continuare »

Traian Dorz, din Istoria unei jertfe vol. IV

… În aceşti doi ani – 1980 şi 1981 – am înmormântat iarăşi două fiinţe dintre cele mai scumpe din lume pentru mine. Întâi pe mama mea Maria, care a trecut la Domnul în 22 noiembrie 1980, iar apoi pe binefăcătorul meu cel mai neuitat din lume după Părintele Iosif. Pe fratele avocat Pavel Maliţa de la Oradea…

Mama mea, a avut Dumnezeu grijă de ea ca să se poată scula de pe pat şi vorbi până în ultimele zile ale vieţii ei. Domnul şi Mântuitorul meu Iisus a făcut ca eu să pot sta lângă ea până ce i-am închis ochii cu mâinile şi buzele mele. Şi cu mâinile mele i-am aşezat duios şi înlăcrimat mâinile ei pe piept… O, cât de mult ne rugasem şi dorisem amândoi de la Domnul nostru Iisus, atât ea, cât şi eu, să fie aşa. Şi Domnul Dumnezeul nostru ne-a ascultat.
De câte ori trebuia să plec ori eram iarăşi dus de acasă de lângă ea, venea după mine până în poarta casei şi se uita, plângând şi strigându-mi:
– Iară te duci, copilul meu, dragul mamei copil – şi eu rămân. Poate vei rămâne pe acolo cine ştie pe unde, iar eu voi muri aici fără să ajung să te mai pot vedea vreodată.
– Nu te teme, mamă, măicuţa mea, îi răspundeam eu grăbit, să nu izbucnesc în lacrimi. Adu-ţi aminte de câte ori m-am mai dus eu ori m-au dus alţii şi iarăşi am venit.
– Da, dar iarăşi te duci. Şi mă tem că nu vei mai veni să fii lângă mine, să te văd în ceasul morţii mele.
Binecuvântat să fii Tu, Domnul şi Dumnezeul nos¬tru, Care, iată cum ai avut grijă de noi amândoi, ca să fiu lângă patul ei până la sfârşit. Cum avusese Domnul grijă de mine şi în privinţa tatălui meu Constantin, ca să fiu lângă patul morţii sale până a trecut şi el în braţele Domnului în februarie 1967. Cu treisprezece ani înaintea mamei.
În ultimele ei trei zile, mama mea a avut nevoie să fie ajutată, întoarsă pe pat, spălată… Voia să fim mereu împreună şi era deplin liniştită că sunt nedespărţit de ea. M-a iubit nespus de mult – eram singurul ei copil. Şi copilul mamei este tot copil pentru ea chiar şi când este om bătrân, cu părul albit. Mă strângea la sânul ei, iar când nu se putea linişti, îi cuprindeam capul ei lângă inima mea – şi aşa odihnea fericită. | Continuare »

Omul minune

Părinte Vasile Ouatu, articol publicat în «Ostaşul Domnului» nr. 14, din 1 noiembrie 1934

Oricine se apropie de Dumnezeu cu toată inima, oricine îşi predă inima şi sufletul în mâinile Domnului, acela şi astăzi vede şi trăieşte sub ochii lui aceleaşi minuni pe care le găsim istorisite în Biblie. Şi astăzi se deschid ochii multor orbi, şi astăzi ologii umblă, şi astăzi surzii aud, şi astăzi morţii învie. Ce sunt miile de suflete convertite de astăzi, dacă nu atâtea şi atâtea minuni? Dar iată una şi mai mare, ce le întrece pe toate. Fraţii şi iubiţii noştri cititori îşi reamintesc în ce situaţie se afla Părintele Iosif la 12 aug. a. c., când am mers să-l împărtăşesc. Era jumătate mort. Când am intrat în camera sf. sale, un fior de groază m-a cuprins. Părintele Iosif era în agonie. Bolnav, slăbit şi istovit ca niciodată. Desfigurat la faţă, cu ochii şi privirea schimbată, încât mi-am zis: Vai, ce durere!… Părintele Iosif va trece Acasă, la Domnul! Durere mare, zic, pentru că noi avem nevoie de el. Oastea are încă multă trebuinţă de el. Condeiul său, cu scrisul atâta de ales, inima şi sufletul său, râvna şi dragostea sa pentru Domnul nu pot fi prin nimeni altul înlocuite.
Darul ce Domnul i-a încredinţat este un dar deosebit. Şi Oastea va trece printr-o mare încercare. Am îngenuncheat la căpătâiul său, cu epitrafirul de gât şi-o ispită mi-a şoptit: Pentru ce te mai rogi, nu vezi că-i aproape mort? Şi atunci mi-am zis: În ordinea firească şi omenească nimic nu se mai poate îndrepta. Dar Cel ce a ridicat pe Lazăr din mormânt poate ridica şi pe Părintele Iosif şi de aceea eu trebuie să mă rog cu o deplină şi sigură încredinţare că la Dumnezeu totul este cu putinţă. Şi m-am rugat, apoi l-am spovedit şi împărtăşit.
Chiar în aceeaşi clipă am văzut sub ochii mei începutul minunii. Părintele Iosif s-a înviorat şi înseninat. La 27 oct. a. c. ne-am văzut iarăşi. Ah! câtă schimbare şi câtă deosebire! Sufletul meu s-a umplut de o nespusă bucurie. În comparaţie cu ce era în august, acum este foarte bine. Ceva de nerecunoscut. L am găsit şezând pe un scaun şi lucrând de zor la unul din cele mai minunate calendare din câte a scos până acum. Nu este aceasta oare o minune, şi încă una din cele mai mari? Dumnezeu ni l-a dat iarăşi şi cred că ni-l va da pentru multă vreme, aşa suferind cum este. De aceea l-am şi numit, cu drept cuvânt, «Omul minune». La prima vedere m-am simţit nespus de fericit şi m-am socotit ca în al nouălea cer că Domnul n-a făcut pe voia vrăjmaşilor, care necontenit i-au săpat groapa. Va fi şi aceasta o grea lovitură pentru ei. Aşa o păţesc cei ce luptă cu Dumnezeu.
De cum ne-am văzut faţă către faţă, Părintele Iosif m-a întrebat: | Continuare »

Aducem un omagiu și înălțăm o rugăciune pentru cel care a fost, de-a lungul atâtor zeci de ani, un stâlp de nădejde în rândurile Oastei Domnului și care în data de 24 ianuarie 2011 a plecat Acasă, alăturându-se cetei ostașilor biruitori  împreună cu care a purtat luptele Domnului  încă din fragedă tinerețe.

Plânge-n inimi sfâșiereacântă fratele Costică Pînzariu

Cuvinte pentru cei de după mine

Constantin PÎNZARIU, din «Mărturia vieții mele»

Aceste însemnări le-am cules mai mult pentru familia mea, dar le pot lua ca exemplu şi alţii din cadrul Oastei Domnului, mai ales cei clătinaţi sau înşelaţi de duhuri străine.
Voi rămâne hotărât lângă învăţătura sănătoasă a Oastei Dom­nului şi pe urmele Părintelui Iosif şi ale copiilor lui sufleteşti, lângă sfatul frăţesc al Oastei Domnului din Sibiu, Redacţia foii Iisus Biruitorul, unde mi-am aşezat, la temelia lor, lacrimile şi rugăciunile mele, contribuind cu bănuţul văduvei la înălţarea acestui edificiu impunător al Marelui Dumnezeu şi Mântuitor Iisus Hristos.

Sunt în vârstă de 82 ani şi mă bucur nespus de mult de tot ce mi-a dăruit Domnul pentru slujba aceasta în care am fost pus de El, ca să pot fi şi eu un mic îndrumător în Lucrarea Oastei Dom­nului, acolo unde mi-a fost ţarina unde-am arat şi semănat, dar şi de unde am secerat o mulţime de bucurii cereşti, de prin sfintele întâlniri frăţeşti de pe cuprinsul ţării mele.
Acum am început a slăbi trupeşte. Şi nici sufleteşte n-am cu ce să mă laud. M-am apropiat atât de mult de Iordan şi-mi pare atât de rău că am agonisit atât de puţin rod pentru Domnul şi Mântuitorul meu!… Înaintaşii mei au adunat stoguri sau şire întregi de grâu duhovnicesc, iar eu mă simt atât de  ruşinat, numai la câteva spice. Nu-mi pare rău pentru nimic în lumea în care am trăit, ca pentru puţinul rod ce-l las în urma mea în Lucrarea Oastei Domnului. | Continuare »

Ovidiu RUS

În aşteptarea întârziată şi răbdătoare a lucrătorilor rămaşi în piaţă până târziu, la ceasul al unsprezecelea, le simţi credincioşia statornică şi sfiala cuviincioasă a bunului-simţ. Vierul, doar El le-a citit în suflete şi i-a înţeles. Lui nu I-au fost indiferenţi; de aceea, întrebarea pe care le-a adresat-o are în ea şi multă compasiune iubitoare: „De ce staţi aici toată ziua fără lucru?…” Şi parcă le vezi ochii aplecaţi în faţa Stăpânului când I-au răspuns: „Pentru că nu ne-a tocmit nimeni”. Nimeni… „N-a avut nimeni nevoie de noi. N-am putut folosi nimănui la nimic…”

Ei ştiu nu numai că nu au talente deosebite cu care să se evidenţieze în faţa altora, cu care să-şi facă reclamă şi popularitate, dar ştiu şi că cinstea aceasta de a lucra în via Stăpânului nu şi-o ia nimeni singur. De aceea dragostea lor stă şi aşteaptă…
Şi a trecut de amiaza zilei, de amiaza vieţii, şi nu s-a interesat nimeni de ei, nu s-a oprit nimeni lângă ei cu un gând curat. Aşteaptă în piaţă… I-au bruscat şi i-au alungat târgoveţii, i-au pândit şi i-au urmărit vânzătorii, i-au tâlhărit borfaşii lumii… dar ei n-au plecat. Pe unii au încercat să-i înşele schimbătorii de bani, pe alţii au vrut să-i ademenească cei din bâlciul deşertăciunilor cu ofertele lor, dar dragostea lor, chiar ameninţată, le-au refuzat; ei au plâns şi Te-au aşteptat pe Tine. Au sperat şi n-au plecat nici plictisiţi, nici dezamăgiţi, nici deznădăjduiţi. Stând acolo de dimineaţă, poate i-a dogorit soarele, poate i-a sleit foamea, dar ochii lor Te caută pe Tine prin mulţime. A venit seara, a sosit ceasul ultim al zilei, şi ei tot aşteaptă. Ce sens să mai poţi crede că mai are vreo aşteptare, ce lucru nădăjduieşti că mai poţi găsi să faci la apropierea nopţii? Dar ei n-au plecat… | Continuare »

Ascultarea

[…] Toate ascultările din această lume trebuie să aibă legătură cu marea ascultare de Dumnezeu. Orice fel de ascultare ce se face în lumea aceasta trebuie să purceadă din ascultarea de Dumnezeu şi să cheme la ascultarea de Dumnezeu. Aşa e şi ascultarea de Biserică. Biserica predică ascultarea de Dumnezeu. Ascultarea de Biserică este ascultarea de Dumnezeu. A trăi în ascultare de Biserică înseamnă a trăi în ascultare de Dumnezeu.
Numai acela poate spune că trăieşte în ascultare de Biserică, anume cel care trăieşte în ascultare de Dumnezeu şi de poruncile Lui.
Dar, în curgerea vremii, şi înţelesul acestei ascultări a tot slăbit şi s-a schimonosit. A fugit şi de aici „duhul” şi a rămas „litera”. Din ascultarea de Biserică, aşa cum e înţeleasă şi practicată azi, lipseşte de multe ori tocmai duhul ei. A ajuns şi ascultarea de Biserică să fie dirijată nu de viaţa omului, ci de matricola botezaţilor. Până când creştinul e la locul lui în matricola botezaţilor şi-i în lista parohială, el e în ascultare de Biserică, cu toate că, de multe ori, trăieşte în cea mai teribilă neascultare de Dumnezeu. În felul acesta am ajuns să avem creştini „ascultători de Biserică” ce colindă cârciumile şi trăiesc în toate fărădelegile. Am ajuns la „ascultători de Biserică” ce se înjunghie pe la cârciumi. […] | Continuare »

Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica

Trebuie cinstiţi sfinţii pentru că sunt prieteni al lui Hristos, fii şi moştenitori ai lui Dumnezeu, după cum zice Ioan Teologul şi Evanghelistul: „Toţi cîţi l-au primit le-a dat putere să ajungă copii ai lui Dumnezeu”. „Încât nu mai sunt robi, ci fii”; „dar dacă sunt fii sunt şi moştenitori, moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori ai lui Hristos”. Iar Domnul în sfintele Evanghelii zice apostolilor: „Voi sunteţi prietenii mei. Nu vă mai numesc robi, căci robul nu ştie ce face Domnul lui”. Dar dacă Creatorul tuturor se numeşte împăratul împăraţilor, Domnul domnilor, Dumnezeul dumnezeilor, negreşit că şi sfinţii se numesc dumnezei, domni şi împăraţi.
Dumnezeul acestora este şi se numeşte Dumnezeu, Domn şi Împărat. „Căci eu, spune Dumnezeu lui Moise, sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov”. Iar pe Moise Dumnezeu l-a făcut dumnezeul lui Faraon. Nu spun că ei sunt dumnezei, împăraţi şi domni prin fire, ci sunt numiţi aşa pentru că au împărăţit şi au stăpânit peste patimi şi au păzit nefalsificată asemănarea cu chipul dumnezeiesc, potrivit căruia au fost creaţi – căci se numeşte şi icoana împăratului împărat – şi pentru că sunt uniţi cu Dumnezeu după voinţă şi l-au primit locuitor înăuntrul lor, iar prin participarea la El au devenit prin har ceea ce este El prin fire. Pentru ce dar nu trebuiesc cinstiţi cei care au ajuns slujitori şi prieteni şi fii ai lui Dumnezeu? Căci cinstea dată de cei împreună robi către cei buni este dovada dragostei faţă de Stăpânul obştesc.
Aceştia au ajuns cămări şi locaşuri curate ale lui Dumnezeu. „Voi locui şi voi umbla întru ei, spune Dumnezeu, şi voi fi lor Dumnezeu”. | Continuare »

„Preoţii cei mai de seamă au hotărât să-l omoare şi pe Lazăr.“ (Ioan 12, 10)

Soarta credinciosului lui Hristos pe pământ este aceeaşi cu a Mântuitorului său şi cu a sfintei Sale Evanghelii. Unde Iisus este iubit şi respectat, acolo slujitorul Lui este şi el privit cu bunăvoinţă.
Unde Numele lui Dumnezeu este batjocorit, unde Hristos este tăgăduit şi prigonit, acolo şi adevăratul Lui slujitor nu poate avea o altă soartă decât batjocura şi prigoana, la fel ca şi Dumnezeul şi Domnul său.

Vai de acei slujitori care se bucură de cinste acolo şi atunci când Stăpânul lor este dispreţuit.
Şi vai de acele lucrări numite „evanghelice“ care se bucură de libertate acolo unde – şi atunci când – Numele şi Evanghelia lui Hristos sunt lepădate.

Atunci când Iisus este căutat şi urmărit spre a fi ucis, prietenii Lui cei mai apropiaţi, oamenii din pricina cărora El este şi mai mult cinstit, vor fi şi ei neapărat scrişi şi proscrişi pe aceeaşi listă „neagră“ cu Hristos, Domnul lor, şi vor fi ţinta aceloraşi batjocuri şi planuri ucigaşe ale vrăjmaşilor Lui ca şi El.

Ferice atunci de Lazăr care suferă împreună cu Iisus.
Ferice de Moise care alege mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului (Evr 11, 25).Ferice de Pavel şi Timotei care rabdă împreună cu Hristos, ca să şi împărăţească împreună cu El (II Tim 2, 12).
Ferice de Iacov care rabdă ispita, căci după ce a fost găsit bun, va primi cununa vieţii pe care a făgăduit‑o Dumnezeu celor ce-L iubesc (Iac 1, 12). | Continuare »

Traian Dorz, din «Credinţa încununata», cap. 15

Dacă în Biserica Domnului lucrurile ajung, până la un moment dat, într-o stare rea, atunci cei care văd răul şi doresc binele nu trebuie să lovească în învăţătura care este bună şi care rămâne veşnic bună, ci să lovească în călcătorul ei, în păcatul celor care nu trăiesc, ci calcă această învăţătură.
Trebuie luptat nu împotriva a ceea ce este bun şi rămâne veşnic bun în Biserică, ci împotriva a ceea ce este rău în ea, cum a făcut Mântuitorul (Lc 19, 45-46).

Păcatul este cel care trebuie să iasă afară din Biserică, – nu cei care luptă contra lui.
E sigur că nu este uşor să lupţi contra păcatului care a prins rădăcini atât de adânci şi atât de întinse. Dar tot atât de sigur este şi că „dacă doi sau trei se unesc” şi luptă în Numele lui Hristos, ei, până la urmă, tot vor învinge răul.

În acest punct este rostul Oastei Domnului.
Dar în acest punct stă şi marea greşeală pe care au făcut-o şi o fac mulţi dintre cei care caută şi care vestesc mântuirea lui Hristos. Ei fac binele acesta rău. Ei doresc să împlinească porunca lui Dumnezeu, dar împlinirea acestei porunci o fac cu preţul unei călcări tocmai a ei.
Aşa ar fi trebuit să facă ei voia lui Dumnezeu, cu toţii, acolo unde au fost aşezaţi de El.
Sarea trebuie să stea acolo unde a fost pusă. Lumina trebuie să lumineze acolo unde a fost aprinsă. Pomul trebuie să aducă roade acolo unde a fost răsădit.
Iar credinciosul trezit de Duhul Sfânt trebuie să mărturisească acolo unde a fost născut din nou.
Doamne Dumnezeul nostru, Te rugăm, ajută-ne aşa. Amin.

(Ctitorul Bisericii «Sfânta Treime» din cartierul Ghencea, Bucureşti)

Părintele Vasile s-a stins la vârsta de abia 33 de ani.

A căzut pe front prima dată în anul 1930, când a zăcut la sanatoriul din Geo­agiu, împreună cu Părintele Iosif.
După ce s-a întremat puţin, s-a reîntors la front şi a intrat din nou în lupta Dom­nului. În lupta aceasta a stăruit neîncetat, cu zi şi noapte, cu vreme şi fără vreme, până când, cu prilejul unei adunări, a stropit masa cu sângele pieptului său. A luptat „până la sânge“.
Recules puţin, s-a aruncat iarăşi în lup­tă. Şi a luptat mereu, cu pieptul zdrobit, pâ­nă când a căzut din nou la front. Boala îi stinsese graiul, dar grăiau credinţa şi dragostea lui pentru fraţi. Cu acest grai a luat ultimul legământ al fraţilor care se strânseseră la Bucureşti.
De aici a plecat apoi, cu o violentă eru­pere a bolii, la Geoagiu. Iar de la Geoagiu, la Cluj. Pe tot timpul acesta, boala a lucrat cu o violenţă grozavă (călduri neîncetate, de câte 390). Boala i-a topit cu totul trupuşorul  (în timpul din urmă avea doar o greutate de treizeci şi două de kilograme). Întors la Bucureşti, era numai o umbră. A chinuit mult, dar credinţa l-a ţinut până la sfârşit în braţele Domnului.
S-a stins în seara zilei de 19 februarie 1937
.
Pe urma lui au rămas trei copilaşi (un băiat şi două fetiţe) şi o îndurerată soţie.
În urma scurtei, dar rodnicei sale vieţi, au rămas însă şi o monumentală biserică în cartierul Ghencea (una dintre cele mai mari biserici din Bucureşti), o oaste puternică şi alte multe înfăptuiri, pe care le vom aminti într-o carte viitoare, completată şi cu întreg scrisu-i duios despre Cruce şi Domnul Iisus.
Jertfa părintelui Vasile să fie pentru noi toţi o pildă măreaţă de luptă şi jertfelnicie „până la moarte“ pentru cauza Domnului şi Evanghelia Lui.

† Preot Vasile Ouatu

„Dacă este cineva în Hristos este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus. Iată că toate lucrurile s-au făcut noi“ (II Cor. 5, 17).

Prea iubiţii mei fraţi şi surori în Domnul Iisus!
Mântuirea, darul cel mai preţios, ne este mult primejduită de vrăjmaşul diavol, care se războieşte cu noi la fiecare pas. Noi însă trebuie să fim înţelepţi şi să luptăm cu eroism, până la zdrobirea totală a lui Satan.
Viaţa toată este o luptă şi încă o luptă grea, dar trebuie să luptaţi, alipiţi tot mai mult de Domnul Iisus.

A lupta singuri, cu puterile voastre, este în zadar. A lupta împreună cu Iisus, alipiţi puternic de El, înseamnă putere şi biruinţă.

Oastea Domnului a chemat şi cheamă sufletele la Iisus şi numai la Iisus. Ea pune toată stăruinţa, ca orice suflet să se oprească din drumul pe care a mers până acum şi să se întoarcă la Iisus. Oastea Domnului roagă stăruitor şi îmbie pe orice suflet ca să se desprindă din lume şi să se apropie, cu iubire şi credinţă, de Domnul Iisus. Oastea Domnului este un mănunchi de suflete care au găsit în Iisus comoara preţioasă, mărgăritarul ceresc. Oastea Domnului a găsit că Iisus este „adevărul“. Toţi cei hotărâţi pentru Domnul au găsit în acest „adevăr“, care este Iisus, mângâiere sufletelor lor, pace şi alinare. O! Cât n-ar da un suflet rătăcit pe‑ale vieţii căi să afle adevărul vieţii, dar nu-l cunoaşte!…

O! Dar iată! Oastea Domnului cu atâta iubire ţi-l arată şi ţie, iubite frate şi scumpă soră, şi-l arată la toţi cei însetaţi după „adevăr“. El este Iisus!… Ai venit tu, dragul meu, la Iisus?… Ai aflat tu în Iisus „ade­vărul“? Dacă, în adevăr, ai aflat pe Iisus ca supremul „adevăr“, atunci tu vei fi fericit şi adevărul lui Dumnezeu este cu tine. | Continuare »

Din «Profetul vremilor noastre» vol. I,  de Moise Velescu

Cu numai trei zile înaintea trecerii sale la Domnul, Părintele Iosif a scris articolul: „Oaia săracului“, inspirat de la II Samuel cap. 12, care va fi publicat în foaia «Glasul Dreptăţii», nr. 7 / 12 febr. 1938, pag. 4, acesta fiind ultima tâlcuire a Părintelui Iosif.
Reproducem aici şi acest articol, spre a se vedea, încă o dată, nedreptatea ce i s-a făcut şi felul în care protestează el împotriva acestei nedreptăţi.
Dar de unde să poţi bănui că cel vizat ar lua poziţia biblicului David?
O, nu, bogatul de azi nu are lacrimi de căinţă, nici cuvinte de îndreptare, el are numai puterea să strivească pe proorocul care-l avertizează.

Iată articolul cel mai de pe urmă, scris de slăbuţa mână care ne-a hrănit cu cele mai cereşti bunătăţi, pe noi, această mare mulţime adunată în pustia unde, ca printr-o minune cerească, i-a fost rânduit de Dumnezeu să ne sature şi să mai şi rămână pentru urmaşii noştri.

…În Biblie, la II Samuel cap. 12, se află o mult-grăitoare pildă despre oaia unui biet sărac.
E întâmplarea când David a nelegiuit cu femeia lui Urie şi pe urmă, ca nelegiuirea să fie şi mai mare, l-a cumpănit pe Urie să fie omorât în război, pentru ca să poată avea pe soţia lui între femeile sale.

„Dar acest lucru n-a plăcut Domnului. Domnul a trimis pe Natan proorocul, care i-a pus nelegiuirea într-o istorioară: «Într-o cetate erau doi oameni – a început Natan – unul sărac şi altul bogat. Cel bogat avea foarte multe vite mari şi mărunte, iar cel sărac n-avea nimic decât o singură oiţă, pe care el o cumpărase de mică şi o hrănise şi ea crescuse cu copiii lui. Din pâinea lui mâncase şi ea şi se adăpase din ulcica lui. La sânul lui dormise şi era pentru el ca o fiică. Dar iată că a venit la omul bogat un călător. Şi gazda nu s-a îndurat să ia din oile sale, din vitele sale, ca să gătească cină pentru cel ce venise la el, ci a luat oiţa săracului şi a gătit-o pentru călătorul cel ce venise la el». | Continuare »

Traian Dorz, fragment





…”sufletul îndurerat al fratelui meu peste care, iată, veneau astăzi cu grămada încercările Domnului ca peste Iov.
Mama lui era în sicriu la Săsciori. Fratele lui, Nicolae, zăcea şi el în alt pat, aici la Sibiu. Tatăl lui era grav bolnav şi el, în spital la Sebeş, iar sora lui, Mărioara, tot bolnavă, departe, la Sâmbăteni, lângă Arad. Fratele Marini nu ştia decât de mama şi de Nicolae, dar peste câteva zile va zăcea şi tatăl său în sicriu, alături de el, în casa lor de la Săsciori.”
(TD din «Hristos – mărturia mea») | Continuare »

Traian Dorz

Începutul de an e vremea cea mai potrivită pregătirilor şi socotelilor. Fiecare om, fiecare întreprindere îşi face socotelile pe trecut şi planurile de viitor.
E vremea cea mai potrivită, dragă suflete, să-ţi faci şi tu socotelile faptelor tale pe un an întreg, pe viaţa întreagă şi să-ţi faci şi unele pregătiri de viitor. Bilanţul cheltuielilor băneşti, al cheltuielilor pentru trup, desigur, l-ai încheiat. Dar oare bilanţul pierderilor şi cheltuielilor tale sufleteşti, al faptelor şi vorbelor tale rele, l-ai întocmit? Ai văzut grozava diferenţă dintre pierderile şi câştigurile sufletului? Ai văzut că, cu un astfel de bilanţ, ajungi la falimentul cel mare, la pierderea sufletului tău?
Dacă ai văzut, atunci, în această zi de An Nou hotărăşte-te şi încheie definitiv capitolul „ieşirilor” rele, capitolul vieţii păcătoase, şi începe un An Nou cu un capitol nou de „intrate”, în care cel dintâi „intrat” să fie Cel de la Apocalipsa 3, 20: „Iată, stau la uşă şi bat. Dacă va auzi cineva glasul Meu şi va deschide, voi intra la el…”
Fratele meu, sora mea! Firul vieţii noastre se tot întinde mereu. Se tot subţiază şi slăbeşte mereu şi firul acesta se poate rupe în orice clipă. Firul acesta e în mâna Tatălui Ceresc, Care îl poate rupe în orice clipă. Ceasul chemării mele sau a tale din lumea aceasta, ziua aceea pe care nu o ştie nimeni (Mt 24, 36) poate nu e departe. Poate va fi în anul acesta, luna aceasta – sau, cine ştie? – poate săptămâna sau ziua aceasta.
Şi întrebarea cea mare pentru noi este: suntem noi pregătiţi pentru ceasul acela? E gata sufletul nostru pentru a răspunde: „Aici sunt, Doamne”, când Tatăl Ceresc ne va striga „Unde eşti?” (Fac 3, 9). Dragul meu, dacă poţi zice „da” apoi ferice de tine. Dacă nu, atunci nu mai aştepta nici o clipă. Cheamă-L pe Iisus Marele mijlocitor, ca să intre în sufletul tău, în viaţa ta şi să te împace cu Dumnezeu. | Continuare »