… CĂCI IUDEII HOTĂRÂSERĂ

„Părinţii lui au zis aceste lucruri, pentru că se temeau de iudei; căci iudeii hotărâseră acum că, dacă va mărturisi cineva că Iisus este Hristosul, să fie dat afară din sinagogă.“ (Ioan 9, 22)

Dreptul de a scoate pe cineva din Casa lui Dumnezeu numai Dumnezeu Însuşi îl are!
Dar Dumnezeu nu scoate din Casa Lui pe nici un închinător al Său!
Din Casa lui Dumnezeu numai păcatul şi neascultarea, da, numai păcatul îl scoate pe om. Ori prin el însuşi, ori prin alţii!
Dar când oamenii s-au făcut stăpâni peste ceea ce trebuia să rămână Stăpân numai Dumnezeu, de atunci mereu a fost dat afară cine trebuia să rămână înăuntru
şi a fost păstrat sau lăsat înăuntru tocmai cel care trebuia să fie scos şi alungat afară, fără cruţare, din Casa lui Dumnezeu.

Au fost desfiinţate „frumos“ poruncile lui Dumnezeu, în timp ce erau păstrate şi ridicate în tot mai multă cinste şi ascultare „datini“ vinovate, obiceiuri păgâneşti şi oameni stricaţi.
Adică cele care n-aduc nici o slavă şi nici un folos lui Dumnezeu, dar sunt de cel mai mare folos pentru păcat şi pentru ai lui (Marcu 7, 9).
Au fost scoşi afară din Biserică oameni care erau de cea mai mare cinste pentru Evanghelie şi slavă pentru Hristos, în timp ce erau păstraţi şi puşi în cinste în Biserică oameni care, prin viaţa şi faptele lor, au fost şi vor fi o ruşine a Bisericii. | Continuare »

APOI A UNS OCHII ORBULUI CU TINA ACEASTA…

„După ce a zis aceste vorbe, a scuipat pe pământ şi a făcut tină din scuipat şi a uns ochii orbului cu tina aceasta.“ (Ioan 9, 6)

Din aceeaşi tină fuseseră făcuţi ochii aceştia care erau unşi acum. Şi de către Aceeaşi Mână Care Se atingea de ei.
Făcătorul lor, ştiind ce avea să se întâmple, când i-a făcut prima dată, a lăsat peste aceşti ochi umbra. Tocmai în vede-rea celor ce aveau să se împlinească acum, spre a se arăta astfel lucrările lui Dumnezeu.
Acum Domnul împlinea numai ceea ce anume nu făcuse atunci… Ceea ce anume lăsase El nefăcut, la naşterea omului acestuia, pentru ca să facă acum, în chipul acesta atât de minunat.

Domnul Iisus ştie ce ne lipseşte fiecăruia dintre noi.
Ştie şi ce nu ne-a dat El de la început (Luca 8, 10; Marcu 4, 11) şi ştie şi ce am pierdut noi, pe calea vieţii, din vina noastră, prin neascultare şi păcat, din ceea ce ne-a dat.
Ceea ce nu ne-a dat Dumnezeu, putem primi, prin stăruinţa unei credinţe răbdătoare, de la bunătatea iubirii lui (Ioan 15, 7). | Continuare »

VOI VĂ ÎNCHINAŢI LA CE NU CUNOAŞTEŢI!

„«Voi vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi; noi ne închinăm la ce cunoaştem, căci Mântuirea vine de la iudei.»“ (Ioan 4, 22)

O, mulţime evlavioasă, popor neştiutor, suflete dornice! voi, care alergaţi la biserici, la temple, la sinagogi şi moschei, voi, care Îl adoraţi pe Dumnezeu sub diferite forme şi nume, bieţi oameni care Îl căutaţi pe Dumnezeu cu ochii de lut şi cu mâinile de pământ, ca să-L atingeţi şi să-L pipăiţi, cât de adânc dureroase sunt constatările Domnului: voi, sărmanii, vă închinaţi unui Dumnezeu Care vă este atât de necunoscut multora! (Fapte 17, 23).
Vă închinaţi unui Dumnezeu pe Care nu căutaţi să-L cunoaşteţi, pe Care nici nu însetaţi să-L cunoaşteţi.
Pe Care nu-L iubiţi şi nu-L doriţi. Chiar vă temeţi de apropierea şi cunoaşterea Lui, atât de mulţi dintre voi!
Îi daţi jertfe, Îi înălţaţi case falnice, Îi strigaţi slujbe şi rugăciuni lungi, Îi aduceţi închinarea voastră îndepărtată şi plină de teamă, dar nu vă apropiaţi de El. Căci cei mai mulţi nici nu doriţi să-L cunoaşteţi. Ca nu cumva, cunoscându-L, să-L ascultaţi!

Voi tocmiţi păstori, rabini, hogi, predicatori… plătiţi orice şi oricui, numai să nu vă apropiaţi voi de El, ci să meargă alţii înaintea Lui pentru voi, care nu-L cunoaşteţi şi care nu doriţi să-L cunoaşteţi! | Continuare »

DUH ŞI ADEVĂR

„Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui, trebuie să I se închine în Duh şi adevăr.” (Ioan 4, 24)

Duhul este miezul, Adevărul este coaja.
Duhul este conţinutul duhovnicesc lăuntric, Adevărul este forma concretă.
Duhul este credinţa, Adevărul este învăţătura.
Duhul este puterea, Adevărul este Cuvântul prin care lucrează această putere şi se împarte.
Duhul lucrează asupra inimii şi simţămintelor, Adevărul lucrează asupra minţii, a raţiunii… Aceasta este lucrarea de-săvârşită.

O învăţătură sănătoasă care luminează mintea şi o îndrumă spre înfăptuirea Binelui este lucrarea Adevărului. Iar puterea care mişcă inima, aducând în ea lumină, bucurie, dragoste, evlavie, cumpătare şi râvnă în realizarea Binelui, este lucrarea Duhului Sfânt…
Duhul este izvorul, iar Adevărul este albia pe care curge, ordonat şi folositor, acest izvor binecuvântat în viaţa noastră şi în Biserica Domnului nostru Iisus Hristos.
De aceea numai când amândouă acestea merg şi lucrează împreună, este într-adevăr împlinirea voii lui Dumnezeu.
Dacă este undeva o lucrare cu adevărat de Sus, aceasta se va face puternic şi minunat, căci acestea două sunt împreună.
Căci cine are cu adevărat Duhul Domnului, acela va şi umbla în Adevăr, adică în învăţătura sănătoasă, care este scoasă din voia lui Dumnezeu, arătată în Biserica şi Evanghelia Sa. | Continuare »

DOAMNE, DĂ-MI…

Traian Dorz, HRISTOS – IZVORUL NOSTRU

„«Doamne», I-a zis femeia, «dă-mi această apă, ca să nu-mi mai fie sete şi să nu mai vin până aici să scot.»“ (Ioan 4, 15)

Cât de mult dorea biata samariteancă să scape de greutatea de a mai merge «până acolo» după apă!
Cea dintâi rugăminte făcută de ea Domnului a fost s-o scape de greutatea de a mai merge «până acolo», de ruşinea şi de oboseala de a mai merge «până acolo»…
O, dacă am cunoaşte şi noi cât de ruşinos este pentru un credincios să mai meargă «până acolo», până la apele lumii… să coboare până la noroiul lor, am ruga fierbinte şi stăruitor pe Domnul să ne dea mai degrabă apa Lui fericită şi îndestulătoare şi să nu mai dorim altceva!…
Fratele şi sora mea, rugaţi neîncetat pe Domnul să vă dea apa Lui cea vie şi harul Său cel fericit. Să vă dea să gustaţi mereu din dulceaţa părtăşiei cu El şi să prefacă în inima voastră această dulce şi scumpă părtăşie într-un izvor de viaţă şi de apă vie, care să ţâşnească în duhul vostru cu putere, totdeauna. Şi pe totdeauna. | Continuare »

Traian Dorz, din «HRISTOS – BINEFĂCĂTORUL NOSTRU»

„«Doamne» – I-a răspuns bolnavul – «n-am pe nimeni să mă bage în scăldătoare când se tulbură apa şi până mă duc eu, se pogoară altul înaintea mea.»“(Ioan 5, 7)

Ce strigăt dureros este acesta: n-am pe nimeni! Dacă l-aţi spus vreodată, ştiţi ce amar este! Sunt atâţia care n-au pe nimeni, însă nu pot striga – sau nu ştiu să strige.
Sau strigă, dar nu-i aude nimeni, căci locuiesc prea adânc în ţara durerii. Iar în ţara durerii toţi locuitorii sunt ori surzi şi nu-i aud, ori muţi şi nu le pot răspunde, ori paralizaţi şi nu-i pot ajuta! Ţara durerii este adesea un pustiu. Şi pustiul este locul unde nu este ecou. Acolo glasul n-are sunet.

Vai, e plină lumea de suflete care n-au pe nimeni! În adâncul inimii lor, în cele mai tainice locuri ale vieţii lor, adică atunci şi acolo unde omul are mai multă nevoie ca oricând să nu fie singur, cei mai mulţi oameni n-au pe nimeni, sunt în cea mai mare singurătate.
Vrei o dovadă? Chiar tu eşti dovada! Gândeşte-te: pe cine ai tu?
Ai mamă sau tată, ai soţ sau soţie, ai vreun copil iubit sau vreun prieten apropiat?
Până unde merge sufletul iubit cu tine şi cât cunoaşte el din tainele tale cele mai grele şi mai adânci?
Câte lucruri nu ţi le-ai spus fiinţei iubite şi nici nu i le vei putea spune niciodată! — Nici ei, nici nimănui pe pământ. Fiindcă simţi că nu te-ar putea înţelege. Ori nu te-ar putea ierta. Ori nu ţi-ar mai da nici o cinste. Ori nu te-ar mai putea iubi.
Tainele sunt totdeauna prea grele. Iar oamenii sunt prea slabi! Nu le pot purta. Vezi cu durere cât de aproape este hotarul până la care te pot însoţi chiar şi cei mai iubiţi ai tăi, în tainele sufletului tău. | Continuare »

„Iisus, când l-a văzut ză-când şi fiindcă ştia că este bolnav de multă vreme, i-a zis: «Vrei să te faci sănătos?»“ (Ioan 5, 6)

 

Tuturor celor care aveţi o mare dorinţă, Iisus vă zice: Vreţi? Vrei tu într-adevăr? Vrei cu tot dinadinsul? Vreai neapărat? Pentru că de voinţa ta atârnă primirea lucrului dorit!
Vrei să te faci bolnav? – Vei ajunge să fii!
Vrei să te faci sănătos? – Dacă vrei puternic şi cu credinţă şi aceasta este cu putinţă! Cunoşti şi tu atâtea cazuri!
Vrei să faci răul? Poţi să-l faci şi pe acesta. Până într-un loc şi până într-o zi – desigur!
Vrei să faci binele? – Dacă ai un cuget curat şi o voinţă puternică, totdeauna vei reuşi.
Vrei să-ţi pierzi sufletul? – Pentru aceasta nu-i nevoie să mai faci nimic, numai să rămâi şi mai departe tot aşa nepăsă-tor ca până acum. Vei fi sigur pierdut!
Vrei să afli mântuirea? – Crede acum din toată inima ta în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii şi vino la El prin naşterea din nou, apoi trăieşte până la sfârşit în această credinţă – şi vei fi sigur mântuit. La sfârşitul vieţii tale credincioase.
Vrei să-ţi pierzi familia, prietenii, sănătatea? – neglijează-i!

Vrei să-ţi câştigi sufletele şi preţuirea celor iubiţi? – ocu-pă-te cu dragoste de ei!
Totul depinde de voinţa ta. De aceea eşti răspunzător numai tu de tot ce se întâmplă şi de toate urmările faptelor tale. Atât faţă de oameni, cât şi faţă de Dumnezeu.
Hristos este lângă tine şi îţi îmbie binele, viaţa, mântu-irea, fericirea, slava şi cununa, întrebându-te: Vrei? | Continuare »

SĂ NU FII NECREDINCIOS

„Apoi i-a zis lui Toma: «Adu-ţi degetul încoace şi uită-te la mâinile Mele; şi adu-ţi mâna şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios».“ (Ioan 20, 27)

Cât de nelipsit este Dumnezeu de lângă fiecare din noi! Cât de bine-cunoscător este Hristos a tot ce facem şi ce spunem fiecare!
Cât de adânc ne pătrunde Duhul Sfânt toate gândurile pe care le purtăm în inima noastră!
Într-adevăr nimic nu este ascuns dinaintea ochilor Aceluia cu Care avem a face (Evrei 4, 13).

Totuşi cât de nemărginit de bun este Dumnezeu! După ce toate din jurul nostru, din afara noastră şi din lăuntrul nostru sunt numai dovezi ale existenţei, ale înţelepciunii şi ale puterii Lui, noi tot mai cerem mereu alte şi alte noi dovezi, spunând: Dacă nu le voi vedea, nu voi crede.
Şi Dumnezeu Se lasă ispitit de noi. Şi, în bunătatea Lui, ne arată nouă personal atâtea semne şi mărturii, anume pentru noi, care le-am cerut.
O, la câte gânduri ne-a răspuns El, la câte chemări a venit! Câte rugăciuni a ascultat! O, dacă ni le-am aminti pe toate!
Credinţa adevărată nu-L ispiteşte pe Dumnezeu. Ea nu cere semne, ca să creadă. Ea nu are nevoie să pipăie, ca să se încredinţeze.
Ea nu-I pune condiţii lui Hristos nici chiar în cele mai grele răscruci ale vieţii sale. Nici chiar în cele mai de cumpănă clipe ale Adevărului. Nici chiar în cele mai neaşteptate lovituri ale nădejdii. Credinţa adevărată se bizuie liniştită pe Dumnezeul ei cel Viu. Pe Numele lui Iisus cel Biruitor. Pe Cuvântul Său cel adevărat şi puternic. | Continuare »

În lecrura autorului Traian DORZ

Iuda-Iscarioteanul-2El i-a întrebat din nou: „Pe cine căutaţi?“.
„Pe Iisus din Nazaret“, i-au zis ei.

În mod normal, oamenii legii trebuie să caute pe oamenii fărădelegii, fiindcă aşa este scris (Rom. 13, 4; I Petru 2, 14).
Legea este pentru cel fărădelege.
Soldaţii unei ţări trebuie să caute pe vrăjmaşii care ameninţă libertatea şi viaţa poporului şi a ţării lor.
Aprozii şi slujitorii tribunalelor ar trebui să-i caute pe cei care scapă de sub paza legii şi care sunt primejdioşi pentru liniştea şi viaţa poporului.
Slujitorii cuiva, să caute pe cei care ar fi furat ceva din avutul stăpânirilor lor.
În mod normal, cu săbii se merge împotriva cuiva care este periculos şi înarmat, cu funii se merge împotriva cuiva care este violent şi agresiv.
Cu mulţime se merge împotriva celui puternic şi rău.
Dar vinovăţia oamenilor rămâne veşnică, pentru că ei, ştiind că Hristos nu este în nici unul din aceste feluri, ci tocmai dimpotrivă, au trimis totuşi după El nişte oameni ai legii, ca după un nelegiuit.
Nişte ostaşi înarmaţi, ca după un duşman al ţării.
Nişte aprozi şi gardieni, ca după un evadat.
Nişte robi, ca după un tâlhar, nişte arme, ca după un periculos.
Şi noaptea, ca după un răufăcător. | Continuare »

În lecrura autorului Traian DORZ

Iuda vânzătorul ştia şi el locul acela, pentru că Iisus de multe ori Se adunase acolo cu ucenicii Săi.

Iisus-cu-ucenicii-2…Acolo era o grădină. Iisus a intrat în ea cu ucenicii Săi.
Oriunde Se adună Iisus cu ucenicii Săi, este o grădină. Dar poate şi un vânzător.
Ce frumos spune Cântarea Cântărilor cap. 6, vers. 2: „Iubitul meu S-a pogorât la grădina Lui, la stratul de miresme, ca să-Şi pască turma în grădini şi să culeagă crini“!
Cât de minunat trebuie să-şi fi petrecut ucenicii cu Domnul Iisus în grădina Ghetsimani atâtea nopţi de rugăciune, atâtea ceasuri de părtăşie şi atâtea clipe de stări cereşti!
Câte adevăruri le va fi descoperit Domnul Iisus ucenicilor Săi acolo!
Câtă putere vor fi primit ei, câte taine vor fi pătruns prin lumina Lui şi câte clipe neuitate vor fi trăit ei cu Iisus acolo!
După ceasurile zilei petrecute în mijlocul mulţimilor de ascultători, sau de bolnavi, sau de potrivnici, retragerile Domnului Iisus în rugăciuni şi în intimitatea cu ei, ceasurile de seară din Ghetsimani, cu iubiţii Lui, vor fi fost, pentru Domnul şi pentru ucenicii Lui, ca o baie odihnitoare după un zăduf chinuitor. | Continuare »

În lecrura autorului Traian DORZ

Când le-a zis Iisus: „Eu sunt“, ei s-au dat înapoi şi au căzut jos, la pământGhetsimani_13.

Cred că aceasta este surprinderea puternică pe care o au toţi cei nelegiuiţi când urmăresc pe un nevinovat care apare dintr-o dată senin în faţa lor. Am văzut mulţi vânători înarmaţi, urmărind cu trufie un vânat. Dar când acesta a apărut pe neaşteptate lângă ei, s-au zăpăcit de tot şi n-au mai ştiut ce fac.
Unii au scăpat arma din mâini, alţii au luat-o la fugă, alţii au tras aiurea: neaşteptata întâlnire i-a făcut să se piardă de tot, chiar în faţa unui vânat mai slab. Dar în faţa celui mai puternic?

În acela care merge să facă răul contra unui om bun, în cel care se ştie vinovat de o nelegiuire împotriva unui om nevinovat, în cel care se duce să făptuiască o fărădelege împotriva unui om drept, este un complex, o mulţime de slăbiciuni.
El este înarmat, dar tremură la fiecare zgomot. Este puternic, dar se sperie de orice atitudine hotărâtă. Este mare, dar priveşte cu îngrijorare la orice nimic. Asta este starea vinovatului.
Închipuirea celor vinovaţi este totdeauna înfierbântată şi îi face să vadă lângă orice muşuroi un lup şi lângă orice tufiş un leu. Este groaza lui Dumnezeu, care îi face să se teamă şi să tremure.

Din cele auzite despre Iisus, gloata aceasta gălăgioasă şi înarmată cu săbii, cu ciomege, cu funii, cu făclii, cu arme şi cu cine ştie mai ce, îşi va fi închipuit că va avea de-a face cu un vrăjmaş puternic, în stare a-i nimici pe toţi dintr-o dată şi necruţător, cum ştiau ei despre puterea Lui. | Continuare »

„Apoi s-au apropiat de El şi ziceau: «Plecăciune, Împăratul Iudeilor!». Şi-I dădeau palme” (Ioan 19, 3).

Dintre toate fiarele pământului, cea mai crudă faţă de semenul său este slugarnicul.
Dintre toate creaturile din lume, cea mai urâtă este târâtoarea şi dintre toate urâciunile sufleteşti, cea mai respingătoare este josnicia.

meteora-acatistul-patimiÎngustimea de minte îl face pe om primejdios de crud. Micimea de suflet îl face neruşinat de linguşitor şi puterea pe care o are îl face neînchipuit de obraznic. Nefiind în stare de nimic altceva decât de slugă, acest fel de om este destul de viclean să ghicească voia şi plăcerea stăpânului. Prin tot ce face, el caută să-i între stăpânului pe sub piele, arătându-i-se mai slugă decât i se cere. Făcându-i mai mult decât trebuie. Prefăcându-i-se totdeauna mai devotat  decât este.
Astfel de slugi sunt primejdioase şi rele chiar şi atunci când stăpânii lor sunt oameni şi nu fiare. Dacă stăpânul-om nu le temperează adesea zelul, aceste slugi-târâtoare sunt în stare să întreacă orice măsură de răutate.
Dar ce sunt ei în stare să facă atunci când şi stăpânul este asemenea lor? Iată ce au fost în stare să facă slugii lui Ana mai înainte. Şi iată ce sunt în stare acum să facă slugile lui Pilat.
| Continuare »

Traian DORZ Meditaţii, rugăciuni şi cântări la Sfânta Evanghelie după Ioan capitolul 19, versetele 1-20

Traian DORZ Meditaţii, rugăciuni şi cântări la Sfânta Evanghelie după Ioan capitolul 19, versetele 21-42

LAZĂRE, VINO!

„După ce a zis aceste vorbe, a strigat cu glas tare: «Lazăre, vino afară!»“ (Ioan 11, 43)

Pentru Domnul, Care ne-a creat, Care ne-a dat viaţă din Viaţa Lui, sânge din Sângele Lui, trup din Trupul Lui (Efes. 5, 30)…, pentru El, Care ne-a legănat şi ne-a încălzit la Sânul Lui, crescându-ne ca într-un loc tainic, încă de pe când fiinţa noastră nici nu avea un chip (Ps. 139, 16)…, pentru Domnul, Făcătorul şi Binefăcătorul nostru, noi suntem mai cunoscuţi şi mai iubiţi decât pentru cea mai dulce mamă (Isaia 49, 15).
El spune aşa de duios, prin profetul Său, că ne-a pus un nume şi că pentru El acest nume este preaiubit şi neuitat…
«Din dragoste pentru robul Meu… şi pentru alesul Meu te-am chemat pe nume; ţi-am vorbit cu bunăvoinţă, înainte ca tu să Mă cunoşti» (Isaia 45, 4).
«Acum, aşa vorbeşte Domnul Care te-a făcut… şi Cel Ce te-a întocmit: … Nu te teme de nimic, căci Eu te izbă-vesc. Te chem pe nume, eşti al Meu…“ (Isaia 43, 1).
Câtă duioşie şi dragoste este conţinută în aceste dulci şi părinteşti dezmierdări şi făgăduinţe!
Ele arată că, de la început, noi avem un loc ales şi veşnic, un nume plăcut şi personal, o chemare şi o solie deosebită, fiecare dintre noi, îna-intea Domnului. Şi din partea Lui. Şi pentru împărăţia Lui. | Continuare »

Traian Dorz, HRISTOS – SFINŢITORUL NOSTRU

Iisus-si-2-ucenici_17_01„Tocmai de aceea, când a înviat din morţi, ucenicii Lui şi-au adus aminte că le spusese vorbele acestea; şi au crezut Scriptura şi cuvintele pe care le spusese Iisus.“ (Ioan 2, 22)

Sfinţii apostoli ai Domnului şi toţi cei care ascultau cuvintele Sale erau mereu cu toată luarea-aminte asupra întregii Sale învăţături.
Multe lucruri din cele ce le auzeau ei rămâneau taine neînţelese pentru mintea lor de atunci. Dar nici una din învăţăturile Domnului ei n-au lepădat-o numai din pricină că n-o puteau înţelege.
Au păstrat cu grijă în inimile lor fiecare cuvânt, deplin încredinţaţi că, dacă vor rămânea credincioşi până la sfârşit, va veni odată vremea când îl vor vedea împlinindu-se, şi atunci li se va lumina tot înţelesul lui deplin şi în mintea lor.

Ucenicii Domnului s-au ferit să nu facă ce făceau ceilalţi oameni, adică să întoarcă tocmai pe dos ceea ce spunea Mântuitorul, ci, răbdători şi smeriţi, ca şi Sfânta Maică a Domnului, păstrau toate cuvintele acestea în inima lor şi se gândeau la ele (Luca 2, 19 şi 51).
De aceea, când le-a venit vremea să se împlinească, ei şi le-au amintit, înţelegându-le cu smerenie şi credinţă, luminându-se deplin. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
din Meditaţii la Apostolul din Duminica a V-a  Postului Mare – a Cuv. Maria Egipteanca

Căci dacă sângele taurilor şi al ţapilor şi cenuşa unei vaci, stropite peste cei întinaţi, îi sfinţesc şi le aduc curăţirea trupului, cu cât mai mult Sângele lui Hristos, care prin Duhul cel Veşnic S-a adus pe Sine Însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţi cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu… (Evrei 9, 13-14)

IH_225Dacă se face cu adevărat în cineva lucrarea curăţitoare a Sângelui Sfinţit şi Sfinţitor al lui Hristos, această lucrare curăţitoare începe neapărat din cea mai ascunsă şi mai profundă parte a fiinţei acelui cineva, adică din cugetul său. Căci cugetul este în fiecare om această cea mai ascunsă şi tainică parte a fiinţei sale.
Tot ce vine din afară, fie bun, fie rău, în fiinţa oricărui om, vine mai întâi şi mai întâi în cugetul său. Dar cugetul acesta este ceva pe care nu-l poţi spune dacă este în minte, ori dacă este în inimă. Se pare că el este în amândouă, după cum poate fi şi gândul omului în amândouă aceste părţi ale fiinţei noastre.
Cuvântul Domnului scrie într-un loc: cuget adânc înlăuntrul inimii mele (Ps 76, 6). Am păstrat cuvintele acestea şi am cugetat la ele în inima mea (Dan 7, 28). Maria păstra toate cuvintele acestea şi cugeta la ele în inima ei (Lc 2, 19).
Iar în altă parte scrie: …Despre această lucrare mărturisesc cugetul lor şi gândurile lor…
Cugetul este deci o însuşire şi a inimii şi a gândului. Şi a simţirii care este în inimă, şi a gândirii care este în minte. Aceste două părţi sunt cele care hotărăsc toate faptele, umblările şi cuvintele fiecărui suflet omenesc.
Acest cuget la începutul vieţii omului nu poate fi decât bun şi curat, cum sunt toate însuşirile unui copil, atât cele trupeşti, cât şi cele sufleteşti. Dar, cu timpul, în urma felului de viaţă pe care o trăieşte omul, cugetul acesta ori se păstrează curat, ori se face rău. După cum este scris: Fraţilor, eu am vieţuit cu toată curăţia cugetului meu înaintea lui Dumnezeu (Fapte 23, 1). Ori: Mulţumesc lui Dumnezeu Căruia Îi slujesc cu un cuget curat din moşi strămoşi (II Tim 1, 3). | Continuare »

„Ucenicii Lui şi-au adus aminte că este scris: «Râvna pentru Casa Ta Mă mănâncă pe Mine.»“ (Ioan 2, 17)

Cât de greu ne vine să ni-L închipuim pe Mântuitorul — Chipul luminos al blândeţii şi bunătăţii — împletind un bici de ştreanguri şi lovind cu el! Trebuie să fi fost înspăimântător de adânc răul, că a fost silit Domnul să facă acest lucru! Starea fărădelegii din Templu trebuie să fi fost nespus mai putredă de cum se putea spune.

Alungarea-vanzatorilor-din-templu_17_02

În 2 Cronici, capitolul 2 până la 8, este arătat tot gândul sfânt al lui Dumnezeu, unit cu toată râvna sfântă a oamenilor Lui, din care a ieşit acest Templu, această Sfântă Casă a Domnului, peste care era chemat Numele Domnului Cel Sfânt, Unic şi Veşnic.
Ce mare sfinţenie stăpânea atunci aici şi ce curate erau gândurile, rugăciunile şi jertfele care se aduceau în Templu pentru Domnul.
Atât jertfele celor care veneau să se închine în el, cât şi ale celor care slujeau acolo.
Ce râvnă mare şi sfântă îi însufleţea pe toţi şi cu ce dragă inimă aduceau lui Dumnezeu fie puţinul, fie multul lor!
Cu ce nevinovăţie se slujea acolo atunci! | Continuare »

„Paştile iudeilor erau aproape; şi Iisus S-a suit la Ierusalim.“(Ioan 2, 13)

Iisus-alunga-negustorii-din-templuSfântul evanghelist Ioan, scriind sub călăuzirea Duhului Sfânt, a descris suirea lui Iisus la Templul din Ierusalim înaintea tuturor celorlalte lucruri, îndată după începutul Evangheliei sale.
Acesta este un lucru adânc grăitor.
Înţelepciunea lui Dumnezeu vrea să ne înveţe şi prin aceasta că cea dintâi lucrare pe care trebuie să o facă Hristos, acolo unde urmează să fie vestită şi începută Evangelia Sa, este curăţirea.

Dumnezeu nu lucrează niciodată altfel! Acesta este felul Lui de lucru în toţi şi întotdeauna.
Aşa lucrează într-un suflet şi aşa lucrează într-un templu.
Aşa a lucrat de la început şi aşa va lucra până la sfârşit.
Dumnezeu nu poate intra undeva ca să stea şi să lucreze acolo până nu face mai întâi lumină şi curăţire.
El nu poate sta la un loc cu aluatul cel vechi, cu firea cea veche, nu poate locui într-o încăpere necurăţită, nu poate rămâne într-un cuget rău, într-o fire nespălată de fărădelegi (Evrei 10, 22).
El este ca focul: nu poate sta la un loc cu gunoaiele. Ori le arde, curăţind locul de ele, ori pleacă.
Ori face curăţenie şi locuieşte acolo, ori părăseşte locul care nu vrea să se curăţească.

Locul care iubeşte gunoaiele, care trăieşte în gunoaie şi care nu vrea să se despartă de gunoaie, nu poate fi niciodată locuit de Dumnezeu. | Continuare »

Traian Dorz, HRISTOS – COMOARA PSALMILOR

Psalmul Fiul-cel-pierdut-6137, v. 1

Nu este niciodată o mai potrivită stare pentru noi când am păcătuit, călcând voia lui Dumnezeu, decât să şedem jos, în pocăinţă, în amare păreri de rău, în zbuciumată recunoaştere a căderii noastre – şi să plângem, ca nişte vinovaţi.
Şi nu este niciodată o mai fericită stare pentru noi când Dumnezeu ne-a făcut bine…, când ne-a primit iarăşi, când ne-a învrednicit iarăşi de un nou har al bunătăţii Sale, decât să şedem în genunchi şi să plângem.
Când El ne-a dat o nouă binecuvântare a întâlnirii frăţeşti şi o nouă înfăţişare înaintea Lui, şi o nouă petrecere în Casa Lui – nu-i o mai potrivită stare pentru noi decât să şedem jos în genunchi, în smerenie recunoscătoare, şi să plângem, mul-ţumindu-I pentru toate binefacerile şi binecuvântările Lui.

Şezând jos la picioarele Domnului şi plângând şi-a auzit femeia cea păcătoasă vestea iertării cea mântuitoare a păca-telor ei celor multe (Luca 7, 47).
Şezând jos la picioarele Domnului şi plângând şi-a auzit Maria vestea cea dulce că aceasta este partea cea bună care nu se va mai lua de la dânsa… (Luca 10, 39-42).
Şezând şi plângând la picioarele lui Iisus a primit Maria făgăduinţa învierii fratelui ei (Ioan 11, 32), pe care îl iubea atât de mult!…
Şezând jos la picioarele Crucii Lui a primit ucenicul Său cel iubit o Mamă… şi tot acolo la picioarele Crucii şi Mama Sa cea îndurerată şi-a primit un alt fiu iubit (Ioan 19, 25-27)…
Şezând jos şi plângând la picioarele Domnului şi-au sal-vat părinţii copiii lor (Mat. 15, 25-28; 17, 14-15).
Şi-au recăpătat orbii vederea, cei legaţi, eliberarea, cei leproşi, vindecarea, cei pierduţi, mântuirea şi cei depărtaţi, reîntoarcerea… | Continuare »