Traian Dorz, HRISTOS – BINEFĂCĂTORUL NOSTRU

 

„Din pricina aceasta, iudeii au început să urmărească pe Iisus şi căutau să-L omoare, fiindcă făcea aceste lucruri în ziua Sabatului.“ (Ioan 5, 16)

Din pricina unui bine făcut unui nenorocit şi din pricina pârii unui nerecunoscător, iudeii au început să-L urmărească pe Iisus.

Şi mereu din aceste două pricini va fi urmărit Hristos: din pricina binelui făcut celor nenorociţi şi din pricina pârelor celor nerecunoscători. Din pricina mântuirii şi binefacerilor aduse omenirii prin Evanghelia Sa, Hristos a fost urmărit de toţi cei care iubesc întunericul, pentru că aceştia au foloase din întuneric. Şi din pricina acelor care, din ură sau din neştiinţă, din răzbunare sau din interes, Îl pârăsc, Hristos este şi azi urmărit de toţi cei care nu cercetează temeinicia urii faţă de El.
De ce oare oamenii nu privesc cinstit la lucrarea mântui-toare pe care a adus-o Hristos în lume? Căci fără de această lucrare a Evangheliei creştine am lo-cui şi astăzi în triburi sau în peşteri! De ce oare nimeni nu judecă cu dreptate şi cu înţelepciune ca să vadă ce a făcut într-adevăr Hristos pentru omenirea întreagă şi ce ar fi astăzi lumea, fără învăţătura lui Iisus, decât o uriaşă închisoare?
Oamenii nu iubesc pe Adevăratul Dumnezeu, ci forma Evangheliei. Exteriorul credinţei. Acesta este falsul dumnezeu la care se închină astăzi oamenii! Când Adevăratul Dumnezeu S-a ridicat să nimicească pe acest fals dumnezeu al lumii, oamenii L-au răstignit pe Cel Adevărat, spre a-l apăra pe celălalt, pe cel fals. | Continuare »

„Unul din ucenicii Săi, Andrei, fratele lui Simon Petru, I-a zis:“ (Ioan 6, 8)

Fiecare dintre ucenicii Domnului Iisus îşi are frumuseţea lui aparte. Nici unul nu-i lipsit de frumuseţe, dar nu sunt toţi la fel. Pentru că tocmai în aceasta stă frumuseţea lor.
Unul s-a deosebit prin curaj, altul prin smerenie, altul prin iubire, altul prin agerime… Unul prin vorbire, altul prin tăcere, unul prin fapta arătată, altul prin fapta ascunsă.
Domnul Iisus nu schimbă temperamentul, felul de fire al cuiva, dacă vine la El, ci îl înnobilează numai. Mărul rămâne tot măr; îl altoieşte numai. Soiul timpuriu sau târziu rămâne tot aşa, îl altoieşte numai pentru a rodi, în loc de poame acre şi mici, roade gustoase şi mari.
Vasul rămâne tot vas, îi schimbă numai conţinutul.

Domnul face că cei iuţi rămân iuţi şi după ce vin la Hristos. Numai că acum nu sunt iuţi pentru a face răul, ci sunt iuţi pentru a face binele. Cei curajoşi rămân şi mai departe tot curajoşi. Dar nu spre a sări la bătaie acum, ci pentru a ajuta la nevoie.
Cei zgârciţi înainte faţă de Dumnezeu vor fi zgârciţi şi după aceea, dar faţă de diavolul. Nu vor mai întrebuinţa pentru molii sau pentru rugină ceea ce au, ci pentru propă-şirea Evangheliei şi pentru ajutorarea lipsiţilor, pentru a-şi muta avuţia în ceruri.
«Iată, Eu fac toate aceste lucruri noi», a zis Domnul Iisus (Apoc. 21, 5). Căci schimbându-se conţinutul chiar şi vasul se înnobilează.
Din locul unde a fost altoit se cunoaşte nu numai rodul pomului, ci chiar şi trunchiul şi coaja lui.
Chiar şi chipul omului, chiar şi înfăţişarea lui din afară se schimbă, după ce se întoarce el la Dumnezeu. Lumina dinăuntru se răsfrânge şi în afară pe faţa lui. Şi prin ochii lui. Şi prin mişcările lui.

Andrei, unul din primii ucenici ai Mântuitorului, fratele lui Petru, a rămas mereu sufletul liniştit şi tăcut. Dar totdeauna prezent acolo unde era nevoie. În trei locuri deosebite se vorbeşte despre Andrei, în Evanghelie… Şi totdeauna este înfăţişat ca un ucenic plin de o înaltă frumuseţe sufletească. | Continuare »

Traian Dorz, din «Hristos – viţa vieţii noastre»

„Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unii pe alţii cum v-am iubit Eu.“ (Ioan 15, 12)

O istorioară spune că în timp ce Mântuitorul era pe cruce şi era gata să-Şi dea duhul în mâinile Tatălui, prin mijlocul mulţimii care stătea acolo şi-a făcut loc un om care venea grăbit de departe.
Se vedea că alergase cale lungă. Şi, prăbuşindu-se la picioarele crucii, şi-a ridicat ochii plini de lacrimi spre Domnul, Care abia mai sufla. Şi, cu glas tare, L-a rugat plângând şi gemând:
– Doamne, spune-mi, înainte de a muri, toată învăţătura Ta şi mie.
Domnul Iisus Şi-a mai deschis o dată ochii, l-a privit cu nesfârşită milă şi, iubindu-l, i-a zis:
– Prietene, iată aceasta este toată învăţătura Mea: să vă iubiţi unii pe alţii cum v-am iubit Eu. Du-te în pace…
Apoi Iisus, plecându-şi capul, a strigat: „Săvârşitu-s-a!“ Şi Şi-a dat duhul… Omul a ridicat ochii, a privit fruntea însângerată a lui Iisus, mâinile şi picioarele Lui străpunse în cuie. Apoi lumina iubirii şi iertării de pe faţa Lui…
Şi a înţeles tot ce a predicat Hristos.
N-ar trebui să poată vorbi despre învăţătura lui Hristos nimeni care n-a înţeles ce înseamnă a-l iubi pe altul după cum l-a iubit şi pe el Hristos. Căci dacă toate poruncile Domnului sunt adevărate şi dacă pentru mântuire eşti dator să le ţii pe toate acestea întocmai cum le-a spus El… şi dacă toate poruncile Lui cele mari se cuprind într-una singură: să iubeşti – apoi cât de mare trebuie să fie această poruncă mare!… Şi cât de dator trebuie să ştii că eşti s-o ţii întocmai (Mt 22, 36-40)! | Continuare »

Un nume bun

Traian DORZ, meditație Proverbe 22, 1

«Un nume bun este mai de dorit decât o bogăţie mare
şi a fi iubit preţuieşte mai mult decât argintul şi aurul.»

– De ce oare este mai de dorit un nume bun decât o bogăţie mare?
– Pentru că o bogăţie, oricât de mare ar fi, nu-i poate da omului nici cinstea, nici bucuria, nici slava pe care i le dă un nume bun.
Bogăţia nu poate merge cu omul oriunde, nici chiar pe pământ. Dar numele bun nu se desparte de el niciodată.
Bogăţia nu-l poate face preţuit şi iubit pe un om, cu sinceritate, de către ceilalţi, dar numele cel bun îl face totdeauna.
Bogăţia nu-l poate face pe un om vrednic de încredere, vrednic de urmat, vrednic de iubit. Dar numele cel bun îl poate oriunde, oricât şi oricând.
– Şi de ce a fi iubit preţuieşte mai mult decât argintul şi decât aurul?
– Pentru că argintul şi aurul sunt bunuri trecătoare. Pe când iubirea este un bun veşnic.
Pentru că argintul şi aurul sunt comori ce pot fi risipite şi răpite, dar iubirea nu poate fi răpită; nu se poate deva-loriza niciodată. Argintul şi aurul le putem părăsi, ori noi pe ele, ori ele pe noi… Dar iubirea nu ne-o poate răpi nimeni. Nu ne-o poate devaloriza nimic şi nu ne-o poate lua nimeni, niciodată.
Pentru că strălucirea acestor metale este mărginită, vremelnică şi lumească. Dar strălucirea iubirii este nemărginită, veşnică şi cerească. | Continuare »

CINE TRĂIEŞTE ŞI CREDE, NU VA MURI! CREZI TU?

«Şi oricine trăieşte şi crede în Mine, nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?» (Ioan 11, 26)

De atâtea ori este repetat în Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu adevărul că, cine trăieşte după voia lui Dumnezeu şi crede în Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor, acela are viaţa veşnică şi nu va vedea niciodată moartea, nici nu va mai merge la Judecată – ci va trece din viaţa aceasta la viaţa veşnică numai prin lumină, fără întuneric (Ioan 8, 12 şi 12, 46), cum treci ziua dintr-o cameră a casei în cealaltă.
Acesta este un adevăr aşa de puternic şi o făgăduinţă aşa de scumpă şi de fericită, încât nu numai că nimeni n-ar trebui să se mai poată în-tru nimic îndoi de ea, ci toţi cei care citesc Cuvântul Evangheliei ar trebui să n-aibă niciodată alt gând mai aprins şi nici o altă grijă mai mare, decât să trăiască, în orice stare ar fi, toată voia lui Dumnezeu, să creadă puternic, în orice clipă, tot Cuvântul lui Hristos şi să aibă toate roadele Duhului Sfânt.
Pentru că adevărat şi cu totul vrednic de crezare este Cuvântul care promite nemurirea, tuturor celor care trăiesc crezând puternic acest strălucit adevăr!
Cine trăieşte şi crede în Mine, nu va muri niciodată! – a spus Dumnezeu-Hristos.
Ştii, frate, cât de adevărat este lucrul acesta? Ştim noi oare ce înseamnă el? | Continuare »

Meditaţii la Adostolul din duminica a XXIII-a după RusaliiTDorz1
Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

Deşi lucrarea harului dumnezeiesc în viaţa fiecăruia dintre noi este personală, individuală, totuşi El a făcut ca taina aceasta minunată să ne unească într-un singur Trup al Său, pe noi, toţi copiii lui Dumnezeu cei risipiţi (In 11, 52).
Într-un singur Staul, pe noi, toate oile Sale cele risipite (In 10, 16).
Într-o singură Unitate, pe noi toţi, părticelele Lui cele atât de împrăştiate (Efes 2, 14-16).

Porunca unităţii noastre este atât de sfântă şi atât de însemnată încât nu numai că toate făgăduinţele mântuitoare şi fericite pentru ai Săi Domnul Iisus le-a făcut numai unităţii lor, ci şi toate judecăţile şi pedepsele le-a rostit împotriva celor ce vor face dezbinarea unităţii dintre ei.
Începând din clipa când Iisus a spus ucenicilor Săi că oriunde doi sau trei dintre ei vor fi împreună El va fi în mijlocul lor, şi până în seara despărţirii de ei, la Cina cea de Taină, apoi la înălţarea Sa la Cer, El le-a poruncit şi le-a cerut mereu unitatea alor Săi.
Fiecare ucenic al Său, fiind numai un mădular, ei numai împreună vor alcătui Trupul Său cel Tainic.
Numai împreună au primit revărsarea Duhului Sfânt.
Numai împreună au primit binecuvântarea Tatălui, chemarea Fiului şi harul Duhului Sfânt.
Şi noi numai împreună am fost înviaţi în Hristos şi numai împreună suntem rânduiţi să şedem în locurile cereşti în Hristos Iisus. Numai împreună aici şi în veşnicie.

Iată deci cât de însemnată este părtăşia noastră cu fraţii şi cât de însemnat este ca noi să ne ştim bine locul şi slujba noastră în mijlocul familiei duhovniceşti unde am fost născuţi prin Cuvântul şi Duhul Sfânt de către părinţii noştri duhovniceşti din familia aceasta.
Oricine nu este născut în familia noastră, din părinţii noştri ,este un străin în casa noastră.
Oricine nu-şi are şi nu-şi ştie familia sa duhovnicească, acela este un fără familie, un fără ţară, un fără loc. Acela va fi al nimănui şi nu va fi de nicăieri. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – BINEFĂCĂTORUL NOSTRU

„Adevărat, adevărat vă spun că vine ceasul, şi acum a şi venit, când cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce-l vor asculta vor învia.“ (Ioan 5, 25)

Ceasul venirii lui Hristos pe pământ era ceasul când cei morţi în păcate auzeau glasul lui Dumnezeu.
Răsuna, în sfârşit, Cuvântul lui Dumnezeu, iar cei care zăceau în întuneric şi în umbra morţii vedeau lumina şi simţeau viaţa (Isaia 9, 2; Mat. 4, 16)
Cei care erau morţi în păcatele lor auzeau Cuvântul şi Vestea cea Bună a iertării (Efes. 2, 1; Col. 2, 13).
Auzeau Evanghelia mântuirii lor.
Cei care erau fără Hristos, fără drept de moştenire în Israel, străini de legămintele făgăduinţei, fără Dumnezeu şi fără nădejde pe lume (Efes. 2, 11-12),
auzeau despre neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Iisus Hristos, pentru toţi cei care cred în El, fără nici o deosebire (Rom. 3, 22)
Auzeau despre Harul lui Dumnezeu care a fost arătat şi care aduce acum mântuire pentru toţi oamenii (Tit 2, 11).
Venise ceasul ca toţi cei morţi în uitare, morţi în păcate, morţi în deznădejde, în necredinţă şi în rătăcire, să audă…
Să audă şi să aleagă. Hristos era Timpul, Hristos era Cuvântul.

Vine un ceas când orice mort aude.
Când fiecărui mort i se strigă.
Când fiecărui suflet păcătos, personal, i se adresează Hristos, îl strigă Hristos, îl cheamă Hristos.
Tu ai fost mort, dar şi ceasul tău a sosit (Col. 2, 13). | Continuare »

Traian DORZ, din Meditaţii la Apostolul din Duminica a 20-a după Rusalii

TDorz1Între versetele 14 şi 15, din acest capitol, este o mare prăpastie şi un ceresc hotar despărţitor. Cu versetul 14 se încheie o stare nefericită şi pierzătoare fără Hristos, iar în 15 începe starea mântuitoare şi binecuvântată de Dumnezeu a sufletului care a aflat puntea şi scara prin care să scape din întuneric la lumină şi din robia lui satan la înfierea cerească în Hristos.
Când bogatul nemilostiv despre care spune Evanghelia că era în iad în flăcările veşnice şi a strigat spre Avraam, cerându-i să-l trimită să-i răcorească măcar cu vârful degetului udat limba arsă de flăcări, a primit răspunsul: Nu se poate! Între noi şi voi există o prăpastie peste care nimeni nu mai poate trece (Lc 16, 23-26).
A fost o punte cândva… A fost o vreme cândva, a fost o ocazie cândva, dar acum puntea s-a luat, vremea a trecut, ocazia s-a dus. Adu-ţi aminte că Lazăr suferea, iar tu te veseleai. Acum este drept ca el să fie fericit, iar tu să te chinui…
Atunci Dumnezeu te chema, iar tu dispreţuiai chemarea Lui. Dumnezeu făcuse peste prăpastia dintre tine şi cer o punte scumpă şi grea: Jertfa şi Crucea Fiului Său. A rânduit o vreme şi pentru tine să vii la El, dar tu n-ai vrut nici să te gândeşti la aceasta… Harul Său te îmbia şi pe tine cu mântuirea Sa, dar tu ai dispreţuit toată această dragoste a Lui. Ai ales mai bine desfătarea pântecelui tău pentru o vreme scurtă şi ai nesocotit pe cea veşnică a sufletului tău. Ai înfruntat pe Dumnezeu, ai batjocorit Jertfa cea scumpă a lui Hristos şi ai dispreţuit pe Duhul Harului… Acum ispăşeşti în flăcările veşnice păcatul cel neiertat al sfidării lui Dumnezeu, al lepădării de Hristos, al batjocoririi Duhului Sfânt.
Cu Sfântul Pavel însă n-a fost aşa. El a înţeles vremea când a fost chemat… A ascultat chemarea îndată ce a auzit-o. Şi a prins ocazia mântuirii chiar în ziua aceea, fără să-i mai pese de nici un om, de nici o părere şi de nici o piedică.
Din prima clipă a chemării, el a răspuns din toată inima şi cu toată hotărârea.
Iar după aceea nimic şi niciodată nu l-a mai putut despărţi de dragostea lui Hristos. Nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele viitoare. Din locul lui de lângă Crucea lui Iisus cel Răstignit, nu l-au mai putut smulge şi depărta nimeni şi nimic. | Continuare »

TRĂGÂND MREAJA CU PEŞTII…

Ceilalţi ucenici au venit cu corăbioara, trăgând mreaja cu peşti, pentru că nu erau departe de ţărm decât ca la două sute de coţi.“ ( Ioan 21, 8 )

Nimeni n-are voie să facă o lucrare a lui din Lucrarea lui Dumnezeu. Domnul nu i-a spus nici unuia dintre ucenici: „aruncă tu singur mreaja“, ci le-a spus tuturora: „arun­caţi toţi mreaja“. Nu fiecare o mreajă a lui, ci toţi împreună aceeaşi mreajă. Mai presus de orice altceva, Domnul Iisus a dorit să‑i facă pe ucenicii Săi să înţeleagă şi să trăiască marele adevăr al părtăşiei şi al unităţii, în dragoste şi smerenie.
Socotindu-L cu toţii pe Domnul Singurul Mai-Mare peste toţi, ei, fiecare, să se socotească pe sine însuşi ca cel mai mic dintre fraţi, ca robul tuturor. Colaborând fiecare cu toată puterea şi cu toată priceperea sa la Lucrarea lui Dumnezeu, nici unul să nu caute a‑şi face o lucrare a sa personală din ea, fără a ţine seama de ceilalţi.

Nici un mijloc în care să-şi urmărească scopuri fireşti ori ambiţii egoiste. Ci fiecare să-şi facă în aşa fel partea sa, încât această parte să se îmbine fericit cu a celorlalţi fraţi lucrători, iar întregul ei să arate că Duhul Domnului a făcut-o. Că toată plata pentru ea nu este în totul a nici unuia dintre ei, ci toată, în întregime, este a tuturor, adică a Duhului Sfânt, Care i-a ajutat s-o facă împreună.
Când Duhul Sfânt S-a pogorât peste ucenicii Domnului, trimis de la Tatăl de către Domnul Iisus, după cum făgăduise El, limbile de foc care s-au aşezat peste ei erau din acelaşi Foc şi de aceeaşi mărime. Fiecare din ei a primit în aceeaşi măsură revărsarea aceluiaşi Duh Sfânt. Nu s-a aşezat deasupra unuia o limbă de foc mai mare, iar deasupra altuia o limbă de foc mai mică.

– Voi toţi sunteţi egali, le-a spus Iisus Domnul şi Învăţătorul lor Sfânt. | Continuare »

Crucea pe care Moise, în pustie, a spânzurat chipul şarpelui închipuia profetic şi zguduitor semnul Cruci

… Prin Cruce, numai prin Cruce s-a făcut toată această lucrare mântuitoare a sufletelor noastre.
De aceea Crucea trebuie să ne fie nouă pe vecii vecilor, atât în semnificaţia ei nevăzută, cât şi în semnul ei văzut, ceva mai înalt şi mai sfânt ca orice alt semn de pe lumea asta. În ea este puterea lui Dumnezeu pentru oricine crede (I Cor 1, 18).
Crucea pe care Moise, în pustie, a spânzurat chipul şarpelui închipuia profetic şi zguduitor semnul Crucii în care şi prin care puterea şarpelui va fi zdrobită, iar veninul lui, păcatul, va fi înlăturat.
În semnul acesta poruncit de Dumnezeu era puterea Lui minunată care vindeca pe oricine privea cu credinţă spre Dumnezeu şi se apropia de El cu nădejde (Num 21, 4-9).
În Semnul acesta Sfânt al Crucii a rămas mereu şi va rămâne mereu, până în veşnicie, toată această putere biruitoare asupra şarpelui şi salvatoare de păcat – veninul cu care ne-a infectat el pe toţi.
Oricine se apropie de Crucea lui Hristos cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste capătă prin Puterea Jertfei lui Hristos, care s-a adus pe ea şi care a rămas nedespărţită de ea, iertarea păcatelor şi puterea de biruinţă asupra păcatului şi a celui rău, izvorul acestui păcat. | Continuare »

„Şi după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul Omului,“ (Ioan 3, 14)

Moise a înălţat şarpele în mijlocul tuturor, în văzul tuturor, în mijlocul poporului otrăvit de veninul şerpilor înfocaţi, în mijlocul celor mai cumplite nenorociri, suferinţe şi lipsuri, în mijlocul deznădejdii şi al morţii – slăvită Salvare – tuturor, Moise a înălţat numai Acest Semn Unic. Şi a poruncit ca toţi să privească numai la el. Privirea cu credinţă în cuvântul lui Dumnezeu dădea vindecarea. În toată pustia nu era alt semn ca să vindece şi să mântuiască. Cine nu voia să privească la Acesta, trebuia să moară, – altă mântuire Dumnezeu nu-i mai dădea.


Tot aşa trebuie să fie înălţat şi Domnul nostru Iisus Hristos, cum a fost înălţat şarpele. Măcar aşa! Să fie înălţat Hristos în locul şarpelui prăbuşit pe totdea-una, în toate inimile noastre. Măcar cât a fost înălţat şarpele, trebuie să fie înălţat acum Hristos. În noi şi între noi.
Să fie slujit Hristos, de către noi toţi, măcar cu atâta parte din viaţă, măcar cu atâta râvnă, măcar cu atâta dragoste şi stăruinţă cu câtă a fost slujit şi iubit şarpele!
Să-I fie dată lui Hristos măcar atâta parte din averea noastră, din munca noastră, din pâinea noastră, din trupul nostru, din timpul nostru, din talentele noastre, din darurile noastre, cât am dat şarpelui! | Continuare »

Traian DORZ, din meditaţii la Apostolul din Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci

„ În ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume.“ (Galateni 6, 14)

Orice cruce văzută sau nevăzută, materială sau duhovnicească, reală sau simbolică este Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, fiindcă El este Singurul Mântuitor răstignit pe Cruce pentru mântuirea noastră.
Deci, oriunde vezi semnul unei Cruci, îţi şi apare pe ea imaginea lui Iisus cel Răstignit. E cu neputinţă să vezi altceva sau pe altcineva pe Cruce, decât pe Iisus.
De aceea crucea nu poate fi despărţită de Hristos şi nici Hristos despărţit de Cruce.
După cum nu există Hristosul Adevărat fără Cruce, tot aşa nu există Crucea fără Hristos.

Crucea Domnului nostru Iisus Hristos nu este numai crucea în înţelesul ei spiritual: Jertfa Lui cea tainică şi nevăzută.
Ci Crucea Lui este şi semnul ei văzut, concret, material, fiindcă nu este nici un lucru abstract care să nu aibă şi forma lui concretă. Nici un lucru duhovnicesc care să nu aibă şi înfăţişarea trupească.
Sufletul nostru cel nevăzut are şi trupul lui cel văzut.
Cuvântul lui Dumnezeu cel nevăzut are şi Scriptura, cartea, forma lui văzută.
Trupul lui Hristos şi Sângele Său cele nevăzute au şi ele pâinea şi vinul, forma lor cea văzută (I Cor 10, 16).
Oricine dispreţuieşte trupul cuiva, îi dispreţuieşte aceluia împreună cu acesta şi sufletul său. Fiindcă nu pot fi despărţite unul de celălalt.
Oricine batjocoreşte forma văzută a Cuvântului lui Dumnezeu, Biblia, îi dispreţuieşte în acelaşi timp şi Cuvântul cel nevăzut, fiindcă acel Cuvânt este concretizat în Cartea aceasta.
Tot aşa este şi cu Împărtăşania. Şi tot aşa este şi cu Crucea. Nu se poate despărţi înţelesul unic al acestor două feţe ale aceluiaşi lucru. Cum nu se poate despărţi faţa de spate, partea umbrită de cea luminată, ceea ce se vede de ce este nevăzut. | Continuare »

„Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân în dragostea Lui.“ (Ioan 15, 10)

Domnul Iisus ne-a poruncit nouă să facem nu mai mult, dar nici mai puţin de cum a făcut El, fiindcă El era unitatea de măsură pentru ascultarea noastră faţă de Dumnezeu.
Dacă păziţi poruncile Mele – a spus El – după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui, veţi rămâne şi voi în dragostea Mea, după cum şi Eu rămân în dragostea Lui, fiindcă am împlinit poruncile Lui cu ascultare deplină. În acest fel trebuie să fim bine încredinţaţi de acest adevăr: după cum vom păzi, aşa vom şi rămâne.
Şi după cât vom asculta, atât vom şi fi. Măsura pe care ne-o porunceşte Domnul nu este o târguială care să sune cam aşa: „Dacă păziţi cât puteţi sau cât vă convine fiecăruia“…
Ci este o hotărâre clară şi categorică: „după cum şi Eu am păzit“. Aceasta înseamnă că şi atât de mult, dar şi atât de bine, cum El a făcut, ni se cere să facem, să împlinim şi noi voia lui Dumnezeu.

Noi ne putem înşela foarte uşor, după cum se şi în­şală foarte mulţi, crezând că dacă Dumnezeu este ne­spus de bun, noi putem fi oricum, că putem face orice, că putem merge oriunde ori sta oricum. Fiindcă El până la urmă tot ne iartă.
Gândind aşa şi făcând aşa, s-au înşelat foarte multe suflete. Şi s-au pierdut foarte mulţi pe veci.
Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu ne înfăţişează în întregimea lor poruncile lui Dumnezeu. Şi numai a­tunci nu ne înşelăm singuri, când ţinem seama de tot Cuvântul Său, nu numai de o anumită parte din El, care ne-ar conveni nouă. | Continuare »

ESTE AICI UN BĂIEŢAŞ…

Traian Dorz, HRISTOS — PÂINEA NOASTRĂ

„Este aici un băieţel care are cinci pâini de orz şi doi peşti; dar ce sunt acestea la atâţia?“ (Ioan 6, 9)

Este o mare binecuvântare de la Dumnezeu pentru părinţi ca să aibă copii credincioşi.
Dar este un dar şi mai mare pentru copii să aibă părinţi credincioşi.
Cu toate acestea, în astfel de familii, lucrurile se petrec invers, de cele mai multe ori.
Rareori copiii îi ascultă pe părinţii lor credincioşi spre a se întoarce şi ei ca să-i urmeze pe calea lui Dumnezeu, dar adeseori părinţii îi ascultă pe copiii lor. – Mai degrabă vin părinţii după copiii lor la Dumnezeu decât copiii după părinţi.
Oricum ar fi însă şi oricare ar urma pe cei veniţi mai întâi, sunt fericiţi cu toţii, dacă cei care nu-L cunosc pe Domnul îi urmează în credinţă pe cei care Îl cunosc.

E rău veşnic acolo unde cei necredincioşi sunt mai tari, ori copiii, ori părinţii, şi-i întorc de la Dumnezeu iarăşi îna-poi la păcat şi pe cei care apucaseră spre cer.
De aceea au o mare răspundere copiii celor credincioşi. Ei din leagăn au prilejul să cunoască Cuvântul Sfânt şi viaţa frumoasă şi curată în Hristos.
Au harul să crească sub îndrumarea blândă şi iubitoare a lui Hristos prin părinţii lor credincioşi şi au prilejul să afle fără oboseală şi să primească fără sforţări grele şi dureroase Cuvântul credinţei şi comoara darurilor lui Hristos chiar de la inimile cele mai iubitoare ale părinţilor lor. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

…Două mari şi veşnice datorii stau în faţa noastră, a tuturor celor care am fost aleşi după planul Său la o împreună-lucrare cu El, în vederea mântuirii noastre şi a altora, în vederea ducerii Evangheliei până la marginile pământului şi până la sfârşitul vremilor.
Cea dintâi e datoria de a nu uita trecutul. De a privi mereu spre Început, spre Biserica de la început, spre dragostea de la început. De la Începutul Evangheliei. De la Începutul Bisericii. De la Începutul Lucrării Sfinte în care ne-am născut şi noi din părinţii trupeşti şi din cei sufleteşti.
Iar cea de a doua datorie este de a nu uita viitorul. De a privi şi de a ne îngriji mereu de soarta celor care vin după noi, până la sfârşitul vremii noastre şi a neamului nostru. Până în Zilele Veşniciei…
Legătura noastră cu trecutul trebuie să ne ţină vii între noi, neîntrerupt, viaţa şi pilda înaintaşilor noştri. Necontenita noastră grijă trebuie să fie a nu ne depărta cu nimic de la drumul credinţei lor, de la pilda statorniciei lor, de la râvna dragostei lor faţă de Dumnezeu. De la felul smerit şi recunoscător al mulţumirii aduse de ei pentru biruinţele şi ajutorul pe care Dumnezeu le-a dat lor. De la ascultarea şi evlavia lor faţă de Hristos Mântuitorul nostru, oricâte jertfe grele a trebuit să îndure pentru a-şi păstra această credinţă, sub toată apăsarea de veacuri a atâtor vrăjmaşi străini şi băştinaşi.

Răbdarea şi credinţa lor să ne fie pildă veşnică. | Continuare »

PENTRU EI MĂ ROG

Şi pentru ca să arate tuturor sufletelor cât de grea şi de slăvită este slujba pe care o vor face trimişii Săi, Mântuitorul şi Mijlocitorul nostru Se roagă Tatălui: Pentru ei Mă rog, nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu, pentru că sunt ai Tăi.

De nimic nu au mai multă nevoie, în marea lor chemare şi-n uriaşa lor răspundere pentru împlinirea ei, trimişii lui Dumnezeu, decât de rugăciune.
Împinşi de Dumnezeu şi respinşi de oameni, trimişi de har şi opriţi de legi, chemaţi de dragoste şi alungaţi de ură, îndureraţi de priveliştea pierzării lumii, aceşti trimişi ai lui Hristos sunt cei mai fericiţi şi cei mai chinuiţi dintre toţi oamenii.

Ei trebuie să plângă cu cei ce plâng, ca şi cum ar fi asemenea cu ei de nefericiţi, pentru ca, împărtăşind simţit durerea acestora, să-i poată apropia de mângâierea pe care le-o pot da din partea lui Hristos.
Trebuie să se bucure cu cei care se bucură, chiar dacă inima lor sângeră de dureri, pentru ca, astfel, să le poată spune, de lângă ei, că totuşi e mai folositor să plângi acum, decât să râzi (Luca 6, 21-25).
În mijlocul celor care odihnesc, aceşti trimişi ai lui Hristos, nu pot să se odihnească.
Între cei care se bucură de toate drepturile, lor nu li se îngăduie nimic din ceea ce altora le prisoseşte (I Cor. 9, 1-7).
Între cei care pot să se folosească de atâtea mijloace, lor nu le este îngăduit mai nimic (Fapte 20, 33). | Continuare »

… CĂCI IUDEII HOTĂRÂSERĂ

„Părinţii lui au zis aceste lucruri, pentru că se temeau de iudei; căci iudeii hotărâseră acum că, dacă va mărturisi cineva că Iisus este Hristosul, să fie dat afară din sinagogă.“ (Ioan 9, 22)

Dreptul de a scoate pe cineva din Casa lui Dumnezeu numai Dumnezeu Însuşi îl are!
Dar Dumnezeu nu scoate din Casa Lui pe nici un închinător al Său!
Din Casa lui Dumnezeu numai păcatul şi neascultarea, da, numai păcatul îl scoate pe om. Ori prin el însuşi, ori prin alţii!
Dar când oamenii s-au făcut stăpâni peste ceea ce trebuia să rămână Stăpân numai Dumnezeu, de atunci mereu a fost dat afară cine trebuia să rămână înăuntru
şi a fost păstrat sau lăsat înăuntru tocmai cel care trebuia să fie scos şi alungat afară, fără cruţare, din Casa lui Dumnezeu.

Au fost desfiinţate „frumos“ poruncile lui Dumnezeu, în timp ce erau păstrate şi ridicate în tot mai multă cinste şi ascultare „datini“ vinovate, obiceiuri păgâneşti şi oameni stricaţi.
Adică cele care n-aduc nici o slavă şi nici un folos lui Dumnezeu, dar sunt de cel mai mare folos pentru păcat şi pentru ai lui (Marcu 7, 9).
Au fost scoşi afară din Biserică oameni care erau de cea mai mare cinste pentru Evanghelie şi slavă pentru Hristos, în timp ce erau păstraţi şi puşi în cinste în Biserică oameni care, prin viaţa şi faptele lor, au fost şi vor fi o ruşine a Bisericii. | Continuare »

APOI A UNS OCHII ORBULUI CU TINA ACEASTA…

„După ce a zis aceste vorbe, a scuipat pe pământ şi a făcut tină din scuipat şi a uns ochii orbului cu tina aceasta.“ (Ioan 9, 6)

Din aceeaşi tină fuseseră făcuţi ochii aceştia care erau unşi acum. Şi de către Aceeaşi Mână Care Se atingea de ei.
Făcătorul lor, ştiind ce avea să se întâmple, când i-a făcut prima dată, a lăsat peste aceşti ochi umbra. Tocmai în vede-rea celor ce aveau să se împlinească acum, spre a se arăta astfel lucrările lui Dumnezeu.
Acum Domnul împlinea numai ceea ce anume nu făcuse atunci… Ceea ce anume lăsase El nefăcut, la naşterea omului acestuia, pentru ca să facă acum, în chipul acesta atât de minunat.

Domnul Iisus ştie ce ne lipseşte fiecăruia dintre noi.
Ştie şi ce nu ne-a dat El de la început (Luca 8, 10; Marcu 4, 11) şi ştie şi ce am pierdut noi, pe calea vieţii, din vina noastră, prin neascultare şi păcat, din ceea ce ne-a dat.
Ceea ce nu ne-a dat Dumnezeu, putem primi, prin stăruinţa unei credinţe răbdătoare, de la bunătatea iubirii lui (Ioan 15, 7). | Continuare »

VOI VĂ ÎNCHINAŢI LA CE NU CUNOAŞTEŢI!

„«Voi vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi; noi ne închinăm la ce cunoaştem, căci Mântuirea vine de la iudei.»“ (Ioan 4, 22)

O, mulţime evlavioasă, popor neştiutor, suflete dornice! voi, care alergaţi la biserici, la temple, la sinagogi şi moschei, voi, care Îl adoraţi pe Dumnezeu sub diferite forme şi nume, bieţi oameni care Îl căutaţi pe Dumnezeu cu ochii de lut şi cu mâinile de pământ, ca să-L atingeţi şi să-L pipăiţi, cât de adânc dureroase sunt constatările Domnului: voi, sărmanii, vă închinaţi unui Dumnezeu Care vă este atât de necunoscut multora! (Fapte 17, 23).
Vă închinaţi unui Dumnezeu pe Care nu căutaţi să-L cunoaşteţi, pe Care nici nu însetaţi să-L cunoaşteţi.
Pe Care nu-L iubiţi şi nu-L doriţi. Chiar vă temeţi de apropierea şi cunoaşterea Lui, atât de mulţi dintre voi!
Îi daţi jertfe, Îi înălţaţi case falnice, Îi strigaţi slujbe şi rugăciuni lungi, Îi aduceţi închinarea voastră îndepărtată şi plină de teamă, dar nu vă apropiaţi de El. Căci cei mai mulţi nici nu doriţi să-L cunoaşteţi. Ca nu cumva, cunoscându-L, să-L ascultaţi!

Voi tocmiţi păstori, rabini, hogi, predicatori… plătiţi orice şi oricui, numai să nu vă apropiaţi voi de El, ci să meargă alţii înaintea Lui pentru voi, care nu-L cunoaşteţi şi care nu doriţi să-L cunoaşteţi! | Continuare »

DUH ŞI ADEVĂR

„Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui, trebuie să I se închine în Duh şi adevăr.” (Ioan 4, 24)

Duhul este miezul, Adevărul este coaja.
Duhul este conţinutul duhovnicesc lăuntric, Adevărul este forma concretă.
Duhul este credinţa, Adevărul este învăţătura.
Duhul este puterea, Adevărul este Cuvântul prin care lucrează această putere şi se împarte.
Duhul lucrează asupra inimii şi simţămintelor, Adevărul lucrează asupra minţii, a raţiunii… Aceasta este lucrarea de-săvârşită.

O învăţătură sănătoasă care luminează mintea şi o îndrumă spre înfăptuirea Binelui este lucrarea Adevărului. Iar puterea care mişcă inima, aducând în ea lumină, bucurie, dragoste, evlavie, cumpătare şi râvnă în realizarea Binelui, este lucrarea Duhului Sfânt…
Duhul este izvorul, iar Adevărul este albia pe care curge, ordonat şi folositor, acest izvor binecuvântat în viaţa noastră şi în Biserica Domnului nostru Iisus Hristos.
De aceea numai când amândouă acestea merg şi lucrează împreună, este într-adevăr împlinirea voii lui Dumnezeu.
Dacă este undeva o lucrare cu adevărat de Sus, aceasta se va face puternic şi minunat, căci acestea două sunt împreună.
Căci cine are cu adevărat Duhul Domnului, acela va şi umbla în Adevăr, adică în învăţătura sănătoasă, care este scoasă din voia lui Dumnezeu, arătată în Biserica şi Evanghelia Sa. | Continuare »