b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Până acum am vorbit despre multe nume minunate de sfinţi împreună-lucrători cu Dumnezeu, din trecutul Evangheliei şi al Bisericii Domnului.
Astăzi, pentru a ne îmbogăţi şi mai mult sufletele şi pentru a ne îmbărbăta străduinţele noastre, vom privi strălucitul chip al celui dintâi martir al lui Hristos de după El. Al unuia dintre cei mai minunaţi şi curajoşi tineri ai Bisericii şi ai soliei lui Hristos: Ştefan (Fapte 6, 5).
Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu spune despre Ştefan că era un bărbat plin de credinţă şi de Duhul Sfânt.
Din plinătatea credinţei avea el har şi din plinătatea Duhului avea el putere. Astfel că prin el se făceau mari minuni şi semne în Lucrarea lui Hristos (Fapte 6, 8).

Din pricina aceasta nimeni nu putea sta împotriva înţelepciunii şi duhului cu care vorbea el (Fapte 6, 10).
Din pricina aceasta faţa lui părea o faţă de înger (Fapte 6, 15).
Din pricina aceasta sfârşitul lui a fost atât de slăvit (Fapte 7, 55-56).
Iar jertfa lui a făcut să răsară celălalt puternic înfocat mărturisitor al lui Hristos: Apostolul Pavel (Fapte 7, 57; 8, 1; 22, 20).
Fiindcă întotdeauna, în urma unui om plin de Duhul Sfânt vor rămâne roadele acestei mari puteri (Gal. 5, 22).
În urma unei jertfe pline de lumina Duhului Sfânt va rămâne totdeauna o lucrare plină de revărsarea acestei cereşti lumini. | Continuare »

Traian Dorz, Hristos – Puterea Apostoliei

O, ce fericite sunt aceste două înălţimi unice, aceste două mari cuvinte: Ierusalim şi Cincizecime… Ierusalim paşnic şi Cincizecime liberă. Ierusalim curat şi Cincizecime adevărată. Ierusalim slăvit şi Cincizecime veşnică…
Cât de împreunate pe veci trebuie să fi fost, în inimile şi în amintirea tuturor ucenicilor Domnului, aceste două nume sfinte şi dragi, aceste două valori unice şi scumpe, aceste două înălţimi cereşti de pe pământ.
Ierusalimul era locul, iar Cincizecimea era momentul când Duhul Sfânt şi Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu se îmbrăţişau şi dădeau naştere fiicei cereşti a Ierusalimului de Sus, care va fi Mireasa Slăvită a Mielului Slăvit, Biserica lui Hristos, Comoara şi Cununa Lui veşnică.
Către Ierusalim se îndreptau atunci în orice vreme toate inimile tuturor fraţilor împrăştiaţi pretutindeni, ca înspre o înălţime pe care a pogorât văzut toată dragostea necuprinsă a lui Dumnezeu, pentru a îmbrăţişa un popor cât o omenire şi o patrie cât o lume.
Dar în vremea Cincizecimii nu numai gândurile tuturor se îndreptau înspre Ierusalim, ci şi inimile şi picioarele lor. Din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, toţi cei care neîncetat se rugau pentru pacea Ierusalimului iubit, la apropierea Cincizecimii lui, se pregăteau de drum şi se grăbeau, ca, dacă va fi cu putinţă, în dimineaţa minunată a sărbătorii Duhului Sfânt, ei să fie acolo împreună cu cei dintâi care avuseseră parte de harul acestei îmbrăţişări cereşti.

O, ce trebuie să fi fost atunci în Ierusalim! Ce îmbrăţişări, ce lacrimi, ce cuvântări înflăcărate, ce cântări fericite, ce sărutări sfinte! Cât de minunat vor fi răsunat pe scările Templului cântările treptelor, psalmii bucuriilor frăţeşti, când miile de cântăreţi de Sus mai coborau o treaptă şi mai cântau un psalm, către miile de cântăreţi de jos care, mai cântând un psalm, mai urcau o treaptă către fraţii lor.
Iar când pe treapta din mijloc se întâlneau cântând psalmul 133: „Iată ce plăcut şi dulce e să locuiască fraţii pururea împreună să se veselească… cu cântări şi psalmi în Domnul să se veselească…“, atunci cântările de bucurie trebuie să fi fost înecate de plâns şi sărutările trebuie să fi fost numai pe lacrimi.
Cine poate uita astfel de clipe şi astfel de stări? Şi cine n-ar fi dat totul ca să le poată trăi măcar o dată pe an acolo unde ca nicăieri altundeva pe lume le era locul şi momentul unic.
De aceea se grăbea Sfântul Pavel să fie în Ierusalim de zilele Cincizecimii.

O, fraţii şi surorile scumpei noastre Cincizecimi! Ce şiroaie de lacrimi scaldă faţa mea acum evocând aceste amintiri sfinte şi făcând fireasca legătură între Cincizecimea Ierusalimului lor şi Cincizecimea „Ierusalimului“ nostru neuitat de atunci!… | Continuare »

„El a răspuns: «Dacă este un păcătos nu ştiu; eu una ştiu: că am fost orb şi acum văd!»“ (Ioan 9, 25)

Sfântul Pavel spune: N-am vrut să ştiu de nimic altceva, decât pe Iisus Hristos Cel Răstignit (1 Cor. 2, 2). De El Singur. Adică eu, Pavel, una vreau să ştiu: Iisus!
Dacă vă interesează Iisus, stăm de vorbă toată viaţa, oricât vreţi şi oriunde vreţi, dar dacă nu vă interesează El, atunci n-avem ce vorbi nici două minute împreună!
Eu una ştiu – a spus şi fostul orb: Am fost orb, acuma văd – şi El, Iisus, mi-a dăruit vederea! Am fost pierdut, sunt izbăvit – şi El, Iisus, mi-a dat această stare. V-am spus o dată, v-o mai pot spune cât vreţi. Altceva însă nu mai spun!
Fericit credinciosul care ştie una: Iisus şi care rămâne numai la El, oricât şi oricând ar fi întrebat! Înţelept este acela care are un astfel de răspuns, fiindcă acela, rămânând la Iisus, va fi biruitor! Cine ştie de acest singur Nume – şi rămâne mereu la El – acela scapă totdeauna cu bine şi cu sufletul curat, de ori-unde! Acela nu va rămânea nici de ruşine, nici de pagubă niciodată.
Dacă L-ai cunoscut pe Domnul şi Vindecătorul tău Iisus Hristos, atunci ţine-te întruna numai de El! Şi să nu mai ştii altceva, niciodată şi nicăieri! Mai ales în vremile grele să nu mai ştii de nimic altceva decât de El. Dacă vorbeşti cu cineva, vorbeşte cumpătat şi numai de-spre Iisus. Iar dacă după aceea vei fi luat la întrebări pentru Numele Domnului, atunci ţine-te numai de una: răspunde ce se cuvine despre aceea una, răspunde cum se cuvine, cui te întreabă şi răspunde numai cât se cuvine, când eşti întrebat!
Şi ţine-te până la sfârşit apoi numai de aceea una care ai spus-o, călăuzit de gândul: eu una ştiu! Orice ţi-ar face. Fii sigur că atunci Hristos te va izbăvi curat şi biruitor. Cu cât vei arăta că ştii mai puţin, cu atât mai bine! | Continuare »

„După ce a zis aceste vorbe, a scuipat pe pământ şi a făcut tină din scuipat şi a uns ochii orbului cu tina aceasta.“ (Ioan 9, 6)

Din aceeaşi tină fuseseră făcuţi ochii aceştia care erau unşi acum. Şi de către Aceeaşi Mână Care Se atingea de ei.
Făcătorul lor, ştiind ce avea să se întâmple, când i-a făcut prima dată, a lăsat peste aceşti ochi umbra. Tocmai în vede-rea celor ce aveau să se împlinească acum, spre a se arăta astfel lucrările lui Dumnezeu.
Acum Domnul împlinea numai ceea ce anume nu făcuse atunci… Ceea ce anume lăsase El nefăcut, la naşterea omului acestuia, pentru ca să facă acum, în chipul acesta atât de minunat.

Domnul Iisus ştie ce ne lipseşte fiecăruia dintre noi.
Ştie şi ce nu ne-a dat El de la început (Luca 8, 10; Marcu 4, 11) şi ştie şi ce am pierdut noi, pe calea vieţii, din vina noastră, prin neascultare şi păcat, din ceea ce ne-a dat.
Ceea ce nu ne-a dat Dumnezeu, putem primi, prin stăruinţa unei credinţe răbdătoare, de la bunătatea iubirii lui (Ioan 15, 7). | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI, Meditații la Apostolul din Duminica a VI-a după Paşti

Cele mai primejdioase ispite sunt ispitele cele duhovniceşti.
Şi cel mai ticălos demon este acela care se preface înger, pentru a-i înşela, dacă este cu putinţă, chiar pe cei aleşi (Matei 24, 24).

Într-adevăr, ce greu este să deosebeşti duhurile lui Satan, când ele vin lăudând pe Dumnezeu şi se ţin după cei credincioşi.

Ce greu este să nu-l crezi un înger pe cel care cântă aşa de lăudăros despre Dumnezeu, care predică aşa de mult şi care strigă aşa de tare. Care este peste tot, care umblă pe oriunde şi care este ca toţi, numai ca să primească câte ceva de la fiecare.

E greu, într-adevăr, să deosebeşti că acela nu este un înger de lumină, ci este un demon ascuns. Că nu umblă pentru slujba lui Dumnezeu, ci pentru scopurile lui Satan. Că nu are în el Duhul lui Hristos, ci duhul lui Antihrist.

E greu să-l deosebească cine nu are în sine însuşi lumina Duhului Sfânt. Dar aceluia care are această lumină nu-i este greu să-l vadă după roadele lui pe fiecare şi ce urmăreşte acel „trimis“ sau cel care îl trimite. | Continuare »

Traian Dorz, din «HRISTOS – BINEFĂCĂTORUL NOSTRU»

„«Doamne» – I-a răspuns bolnavul – «n-am pe nimeni să mă bage în scăldătoare când se tulbură apa şi până mă duc eu, se pogoară altul înaintea mea.»“(Ioan 5, 7)

Ce strigăt dureros este acesta: n-am pe nimeni! Dacă l-aţi spus vreodată, ştiţi ce amar este! Sunt atâţia care n-au pe nimeni, însă nu pot striga – sau nu ştiu să strige.
Sau strigă, dar nu-i aude nimeni, căci locuiesc prea adânc în ţara durerii. Iar în ţara durerii toţi locuitorii sunt ori surzi şi nu-i aud, ori muţi şi nu le pot răspunde, ori paralizaţi şi nu-i pot ajuta! Ţara durerii este adesea un pustiu. Şi pustiul este locul unde nu este ecou. Acolo glasul n-are sunet.

Vai, e plină lumea de suflete care n-au pe nimeni! În adâncul inimii lor, în cele mai tainice locuri ale vieţii lor, adică atunci şi acolo unde omul are mai multă nevoie ca oricând să nu fie singur, cei mai mulţi oameni n-au pe nimeni, sunt în cea mai mare singurătate.
Vrei o dovadă? Chiar tu eşti dovada! Gândeşte-te: pe cine ai tu?
Ai mamă sau tată, ai soţ sau soţie, ai vreun copil iubit sau vreun prieten apropiat?
Până unde merge sufletul iubit cu tine şi cât cunoaşte el din tainele tale cele mai grele şi mai adânci?
Câte lucruri nu ţi le-ai spus fiinţei iubite şi nici nu i le vei putea spune niciodată! — Nici ei, nici nimănui pe pământ. Fiindcă simţi că nu te-ar putea înţelege. Ori nu te-ar putea ierta. Ori nu ţi-ar mai da nici o cinste. Ori nu te-ar mai putea iubi.
Tainele sunt totdeauna prea grele. Iar oamenii sunt prea slabi! Nu le pot purta. Vezi cu durere cât de aproape este hotarul până la care te pot însoţi chiar şi cei mai iubiţi ai tăi, în tainele sufletului tău. | Continuare »

Traian DORZ, din HRISTOS — BINEFĂCĂTORUL NOSTRU

„Acolo se afla un om bolnav de treizeci şi opt de ani.“ (Ioan 5, 5)

Vai de omul care are o singură grijă, a spus cineva. Şi cât de adevărat este lucrul acesta!
Cei bolnavi au numai o singură grijă: să se vindece.
Cel închis are numai o singură grijă: să ajungă liber.
Cel ajuns în primejdie, o singură grijă: să scape.
Părinţii cu copii nenorociţi, o singură grijă: să li se vindece.
O singură grijă, dar ce grea este aceasta una! Toate celelalte la un loc, oricâte ar fi, nu sunt atât de grele, ca aceasta una singură.
Ferice de cel care are grija lui Hristos!

Bolnav de treizeci şi opt de ani…
Aproape nimeni nu-şi poate da seama ce lucru grozav este acesta!
Cine n-a fost bolnav sau închis sau într-o primejdie fioroasă în viaţă nu-şi poate da seama cât de cumplit de încet poate să treacă timpul în aceste stări!
Te uiţi la ceas şi este ora zece.
Te întorci, gemi, te zvârcoleşti, gândeşti, oftezi… şi iar te uiţi la ceas — şi este ora zece şi un minut.
Te întorci iarăşi, te frămânţi, iar te gândeşti, iar îţi pare că a trecut cine ştie câtă vreme… şi când te uiţi iarăşi la ceas este ora zece şi două minute.
Aşa se trăieşte în boală, în închisoare, în chinuri şi în nenorociri. | Continuare »

Traian Dorz, Hristos – Puterea Apostoliei
Meditaţii la Apostolul din duminica Tomii

Dacă Satan are slujitorii lui care să-i bage pe cei credincioşi în temniţă, are şi Hristos slujitorii Săi care să-i scoată. Şi dacă este o vreme în care mărturisitorii lui Iisus trebuie să fie duşi pentru sufletele pierdute de acolo, tot aşa, după ce ei şi-au făcut slujba Evangheliei între zidurile închisorii, este o vreme în care ei vor fi scoşi. Pentru că n-au fost închişi să putrezească acolo, ci să lucreze.
Când lucrul rânduit pentru ucenicii Domnului, undeva, şi l-au sfârşit, ei nu vor mai putea fi ţinuţi acolo nici un ceas mai mult, de nici o putere de pe pământ sau de sub pământ. În chiar clipa sfârşitului lucrului lor, ei vor fi scoşi afară.
Dumnezeul lor Însuşi are grija aceasta, clipă de clipă.

Totdeauna, cel care face unui om nevinovat un rău este un demon, iar cel care îi face un bine este un înger.
Cel care apasă pe un neprihănit este un demon, iar cel care îl ajută este un înger.
Cel care condamnă pe un om al lui Dumnezeu este un diavol, cel care îl izbăveşte este un înger al Domnului.
Omule, oricine ai fi tu şi ori în ce loc puternic te-ai afla, ai de grijă şi nu folosi puterea ta spre a face rău nici unui om nevinovat, nici spre a apăsa pe un neprihănit, nici pentru a osândi pe un om al lui Dumnezeu, care nu ţi-a făcut nici ţie şi nici altui om nici un rău… ci poate a făcut şi mai face încă mult bine multora. Ci caută cu toată puterea şi cu toată ştiinţa ta să faci numai bine acestui fel de oameni, când aceasta va depinde de tine. | Continuare »

Fiul lui Dumnezeu spune Tatălui că ucenicii Săi sunt ai Lui, ai Tatălui, pentru ca, Numele lui Dumnezeu-Tatăl fiind chemat peste ei, să ştie toţi că nu numai slujba pe care o fac, dar şi puterea care îi păzeşte sunt ale lui Dumnezeu.
Tot ce este al Meu este al Tău şi ce este al Tău este al Meu şi Eu sunt proslăvit în ei.

Hristos ar fi putut mântui lumea şi fără ucenicii Săi, dacă ar fi vrut să înlăture cu totul împreună-lucrarea lor cu El.
După cum Dumnezeu ar fi putut face acest lucru şi fără întruparea, ca om, a Fiului Său, Iisus Hristos.
Căci lui Dumnezeu toate lucrurile Îi sunt cu putinţă (Mt 19, 26).
Dar, în înţelepciunea Sa cea veşnică, El a ales să fie astfel mântuirea, căci în acest fel a ştiut El că va fi cel mai bine.

Mântuitorul ar fi putut să Se întrupeze, venind în lume, şi în alt fel, pentru că, Dumnezeu fiind, El nu putea fi îngrădit de legi omeneşti şi de piedici de netrecut în alegerea căilor Sale,
– dar a ales-o pe Preasfânta Fecioară Maria ca mijlocitoarea celei mai binecuvântate căi prin care trebuia să vină El între oameni, pentru mântuirea oamenilor.
Fiindcă nici o altă cale nu era mai potrivită ca aceasta, nici mai curată şi nici mai iubitoare pentru noi,
nici un alt mijloc nu era mai bun
şi nici o altă fiinţă nu era mai curată şi mai frumoasă ca ea,
spre a fi mai vrednică de sfinţenia Celui ce venea să sfinţească toate, de la Dumnezeu şi pentru Dumnezeu.
De ce Preasfintei Fecioare Maria i s-a închinat arhanghelul strălucit, zicându-i: „Plecăciune ţie, căreia ţi s-a făcut mare har”? (Lc 1, 28)
Pentru că Duhul Sfânt Se pogorâse peste ea,
Puterea Celui Preaînalt o umbrise
şi Sfântul care Se năştea din ea era Fiul lui Dumnezeu.
Iată aici, în alegerea Sfintei Fecioare Maria ca mijloc al întrupării lui Hristos, toată lucrarea Sfintei Treimi. Ea se desăvârşea din clipa aceea printr-o singură fiinţă omenească, pentru toată omenirea. | Continuare »

Traian Dorz, Hristos – Jertfa noastră

„Şi în altă parte, Scriptura mai zice: «Vor vedea pe Cine au străpuns».“ (Ioan 19, 37)

Cei care L-au străpuns pe Iisus atunci au şi văzut îndată pe Cine au străpuns.
Sutaşul şi cei ce-L păzeau pe Iisus împreună cu el, când au văzut cutremurul de pământ şi toate cele întâmplate, s-au înfricoşat foarte tare şi au zis: „…Cu adevărat, Acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!“ (Mt. 27, 54).
Înfricoşarea sutaşului l-a făcut să creadă în Iisus. Credinţa l-a făcut să se hotărască pentru El.
Şi astfel, sângele din Coasta Sfântă a lui Iisus, pe care chiar el o străpunsese, i-a spălat sufletul său şi conştiinţa sa de greutatea păcatului săvârşit.
Sutaşul acesta, Longinus, se spune că a fost printre primii creştini şi martiri ai lui Iisus.

De străpungerea coastei Domnului ne-am făcut şi noi cu toţii vinovaţi!
Prin păcatele noastre, şi noi am săvârşit această faptă cumplită. Fiecare păcat pe care l-am făcut cu vorba sau cu fapta s-a prefăcut o suliţă cu care L-am străpuns pe Scumpul nostru Mântuitor şi Răscumpărător Iisus.
Ce dureroase trebuie să fi fost pentru Inima Lui simţitoare loviturile sălbatice ale înjurăturilor, ale bârfelilor, ale vorbelor noastre ruşinoase! Şi ale faptelor noastre nedrepte, necinstite şi necurate!

Dar slăvită să fie dragostea şi îndurarea Lui de noi şi binecuvântată să fie clipa când ochii noştri s-au deschis ca să vedem Cine este Acela pe Care şi noi L-am străpuns.
Binecuvântat să fie Harul care ne-a îngenuncheat atunci la picioarele Crucii lui Iisus, ca să-I spălăm rănile făcute de noi, cu lacrimile noastre de pocăinţă şi de îndreptare. | Continuare »

În lecrura autorului Traian DORZ

Iuda vânzătorul ştia şi el locul acela, pentru că Iisus de multe ori Se adunase acolo cu ucenicii Săi.

…Acolo era o grădină. Iisus a intrat în ea cu ucenicii Săi.
Oriunde Se adună Iisus cu ucenicii Săi, este o grădină. Dar poate şi un vânzător.
Ce frumos spune Cântarea Cântărilor cap. 6, vers. 2: „Iubitul meu S-a pogorât la grădina Lui, la stratul de miresme, ca să-Şi pască turma în grădini şi să culeagă crini“!
Cât de minunat trebuie să-şi fi petrecut ucenicii cu Domnul Iisus în grădina Ghetsimani atâtea nopţi de rugăciune, atâtea ceasuri de părtăşie şi atâtea clipe de stări cereşti!
Câte adevăruri le va fi descoperit Domnul Iisus ucenicilor Săi acolo!
Câtă putere vor fi primit ei, câte taine vor fi pătruns prin lumina Lui şi câte clipe neuitate vor fi trăit ei cu Iisus acolo!
După ceasurile zilei petrecute în mijlocul mulţimilor de ascultători, sau de bolnavi, sau de potrivnici, retragerile Domnului Iisus în rugăciuni şi în intimitatea cu ei, ceasurile de seară din Ghetsimani, cu iubiţii Lui, vor fi fost, pentru Domnul şi pentru ucenicii Lui, ca o baie odihnitoare după un zăduf chinuitor. | Continuare »

„A luat ramuri de finic şi i-a ieşit în întâmpinare, strigând: «Osana! Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului, Împăratul lui Israel!»“ (Ioan 12, 13)

Hristos venea înspre Ierusalim, iar poporul a ieşit în întâmpinarea Lui.
Ce minunat pornise să se înfăptuiască dorinţa lui Dumnezeu şi aspiraţiile poporului însetat după fericire, în întâlnirea lui Hristos cu poporul – şi a poporului cu Hristos!
Prin învăţătura Sa, Iisus ar fi rezolvat fericit toate problemele poporului: cele religioase, cele politice, cele sociale şi orice alte probleme pe care le aveau mulţimile. Hristos le aducea înfrăţirea binefăcătoare, egalitatea respectuoasă, întrajutorarea iubitoare, toate acestea fiind legile de temelie ale Sistemului pe care îl aducea Hristos.
O, dacă ar fi fost primit acest sistem şi dacă ar fi fost înfăptuit, el, Singurul, i-ar fi putut face fericiţi pe toţi oamenii,
căci tot ce mai au bun în ele toate celelalte sisteme omeneşti au numai ceea ce au luat de la Hristos.

Dar vai, ceea ce a înţeles atunci mulţimea n-au putut să înţeleagă şi conducătorii ei.
Poporul, care era inima gata să întâmpine,
gata să primească,
gata să facă totul,
n-a fost totuşi ajutat de conducătorii lui, care erau mintea îndrumătoare.
În loc să-i dea o îndrumare fericită, „mintea“ cea necredincioasă n-a ieşit în întâmpinarea lui Hristos cu bucurie – ca să preia mai înalt şi mai ordonat elanul inimii, al poporului – ci s-a lăsat stăpânită de întuneric şi vicleşug, zădărnicind tot ce era să fie atât de fericit pentru toţi
şi aruncând totul în cea mai nebunească şi mai monstruoasă dintre rătăciri.
Căci întocmai cum face un om, aşa face şi poporul. | Continuare »

Traian Dorz, HRISTOS — DUMNEZEUL NOSTRU (Meditaţii, rugăciuni şi cântări la Sfânta Evanghelie după Ioan  – Capitolul 1)

„«De unde mă cunoşti?» – I-a zis Natanael. Drept răspuns, Iisus i-a zis: «Te-am văzut mai înainte ca să te cheme Filip, când erai sub smochin.»“

Cu câtă bucurie întâmpină Domnul pe omul nefăţarnic!
Cu câtă bucurie întâmpină Domnul Iisus pe Natanael când vine cu Filip la Dânsul!
Se vede cât de mult îl aşteptase Domnul şi cât îl dorea să vină la El.
Toate bănuielile şi neîncrederea din inima lui Natanael se risipesc pe totdeauna numai la un cuvânt pe care i-l spusese Domnul: „Te-am văzut mai înainte… sub smochin!“
Ce uluitoare descoperire pentru Natanael! Nimeni în afară de Dumnezeu nu a putut şti ce făcuse el sub smochin…
Trebuie să fi fost ceva atât de tainic şi de hotărâtor ceea ce se petrecuse acolo, încât el n-a mai avut nevoie de nici o altă dovadă pentru a se convinge de Dumnezeirea Mântuito-rului, Care nu le putea şti pe acelea dacă nu era Dumnezeu.

Poate el sub smochin făcuse un lucru bun, poate făcuse un lucru rău.
Poate se rugase mai stăruitor ca oricând lui Dumnezeu, ca să-i arate dacă acest Iisus, despre Care aude atâtea lucruri uimitoare, este sau nu este ceea ce se vorbeşte despre El. Dacă este El Mesia cel aşteptat sau nu.
Sub acest smochin, într-un tainic colţ al grădinii sale, Nata-nel se va fi rugat mai fierbinte şi mai stăruitor ca oricând pentru limpezirea acestui lucru atât de însemnat pentru mân-tuirea lui şi a neamului său.
Iar Dumnezeu, Care ascultă totdeauna rugăciunile sincere ale acelor care Îi cer cunoaşterea Adevărului numai pentru a-L urma, a întocmit toate lucrurile în aşa fel, încât Natanael să ajungă la Dânsul pe drumul cel mai scurt. Căci nici o întâm-plare în viaţă nu este întâmplătoare.

Nu este întâmplător nici faptul că această carte a ajuns acum în mâinile tale, iubite cititor, şi aceste cuvinte au ajuns la urechile tale.
Că un prieten ţi-a dat-o sau un străin ţi-a vândut-o sau un frate ţi-a spus. –
Principalul este că ai ajuns să o citeşti. Acesta este scopul: să te întâlneşti astfel cu Hristos, acum şi aici. | Continuare »

Traian Dorz, din «Hristos – puterea apostoliei», meditaţii la Apostolul din Duminica Lăsatului sec de carne

„Dar nu carnea ne face pe noi plăcuţi lui Dumnezeu; nu câştigăm nimic dacă mâncăm din ea, şi nu pierdem nimic dacă nu mâncăm“ (I Corinteni 8, 8).

Cuvântul carne, în înţelesul Bibliei şi al vorbirii duhovniceşti, are aici şi peste tot în Sfintele Scripturi o cuprindere mai largă, înţelesul de plăcerile lumeşti, de lucrurile firii pământeşti, de avuţiile materiale, de foloasele şi satisfacţiile trupului acestuia.
Desigur că, în lumina adevărului mântuitor spre care ne călăuzeşte mereu Duhul Sfânt şi asupra căruia stăruie Domnul Iisus prin tot Cuvântul Său ca să luăm noi seama, în primul rând, desigur că în lumina aceasta, umblarea prea multă după lucrurile fireşti este văzută ca un rău, ca o mare primejdie, ca o umblare după moarte, după cum este scris: În adevăr, cei ce trăiesc după îndemnurile firii pământeşti umblă după lucrurile firii pământeşti, pe când cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului umblă după lucrurile Duhului. Şi umblarea după lucrurile firii pământeşti este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este viaţă şi pace. Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu (Rom 8, 5-7).
Iată, dar, limpede porunca şi adevărul lui Dumnezeu. Iată mijlocul sigur prin care noi putem uşor şi categoric să deosebim ce este permis unui credincios şi ce nu-i este permis să-şi permită. Ce este folositor şi ce este mortal. Ce este plăcut lui Dumnezeu şi ce este vrăjmăşie cu El.
Carnea!… Nu-i vorba aici numai de îmbuibarea cu mâncăruri de multe feluri şi de îmbuibate pretenţii… Este şi de asta, dar nu numai de asta. Ci este vorba de un mai larg înţeles al tuturor pretenţiilor legate de firea pământească a omului, puzderia de pretenţii din ce în ce mai mari şi mai multe, începând de la mâncăruri, de la îmbrăcăminte, de la condiţiile de confort, de la etichetele sociale, de la mofturi şi până la blestemata nesăturare de putere, de bogăţie, de slavă lumească, de tot ce cere şi dă lumea asta. De la cel dintâi dintre aceste lucruri şi până la cel din urmă, alergarea cu lăcomie după acestea şi lupta de a le aduna şi păstra cu silnicie şi nedreptate este condamnată şi blestemată de Dumnezeu, ca o vrăjmăşie împotriva Lui. | Continuare »

Traian DORZ, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

[„Iar fiecăruia dintre noi, i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos.“ (Efeseni 4, 7)]

De la începutul lucrării de mântuire adusă de Dragostea lui Dumnezeu-Tatăl, prin Jertfa lui Dumnezeu-Fiul, Iisus Hristos, lucrarea făcută de Dumnezeu-Duhul Sfânt a dat în slujba Bisericii Sale felurite daruri duhovniceşti.
Toate aceste daruri erau date Bisericii. Adică pentru toate sufletele chemate şi alese a face parte din Trupul Său duhovnicesc, spre zidirea lor, spre mângâierea, creşterea şi desăvârşirea lor în credinţă şi vieţuire spre mântuirea finală.
În trei locuri din Sfânta Scriptură se vorbeşte deosebit de limpede despre aceste daruri date unora dintre fiii Bisericii, dar pentru folosul tuturor celorlalţi.

Aici – în locul de la Romani 12, 6-8 – sunt arătate numai şapte astfel de daruri şi anume: darul profeţiei, al slujirii, al învăţării altora, al îmbărbătării, al binefacerii, al cârmuirii şi al milosteniei.
La I Corinteni 12, 4-11, sunt enumerate nouă daruri duhovniceşti şi anume: al înţelepciunii, al cunoştinţei, al credinţei, al vindecărilor, al minunilor, al profeţiei, al deosebirii duhurilor, al feluritelor limbi şi al tălmăcirii limbilor.
La Efeseni 4, 7-15, sunt enumerate alte daruri date oamenilor, fiecăruia însă după măsura darului lui Hristos… toate pentru desăvârşirea sfinţilor în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos. Până ce vom ajunge cu toţii la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos… Neclătinaţi de nimic… Ci statornici pe vecie în El…
Potrivit bogăţiei Harului Dumnezeiesc, aceste daruri sunt nelimitate atât în numărul, cât şi în mărimea lor… Toate acestea fiind date în dar de către El tuturor alor Săi, în vederea zidirii tuturor alor Săi.
Nimeni nu trebuie deci să se laude cu darul primit, fiindcă la baza acordării darului nu se avea în vedere nici un merit personal al celui căruia îi era dat. Tot meritul era al Celui Care făcea darul. | Continuare »

„Ioan a făcut următoarea mărturisire: «Am văzut Duhul pogorându-Se din cer ca un porum-bel şi oprindu-Se peste El.»“ (Ioan 1, 32)

Fiecare trimis al Domnului are un duh al său şi fiecare lucrare are un duh al său.
Datoria noastră este să cercetăm duhurile dacă sunt de la Dumnezeu sau nu. Căci sunt atâtea duhuri care vin în numele Său, dar nu sunt ale Lui (1 Ioan 4, 1-3).
Iar noi trebuie să primim şi să urmăm numai pe Duhul Sfânt
şi să ne ferim cu groază şi grijă de primirea şi urmarea duhurilor înşelătoare şi drăceşti.

Sfântul Pavel mustră pe galateni, numindu-i nechibzuiţi, tocmai pentru că primiseră cu uşurinţă duhuri străine şi, necer-cetându-le, ascultaseră de îndrumarea acestora, care erau gata să-i piardă şi să-i nenorocească pe totdeauna. Cum, desigur, au şi nenorocit pe unii din ei (Gal. 3, 1).
Pe corinteni, de asemenea, îi ceartă cu asprime şi cu amă-rărăciune, pentru că primeau cu îngăduinţă şi cu uşurătate vinovată duhuri străine şi învăţături deosebite (2 Cor. 11, 4).
Vai, din cauza acestora rătăcesc şi astăzi de la adevăr atât de mulţi,
căci aceleaşi duhuri, sub înfăţişare totdeauna înşelătoare, umblă amăgind şi azi pe toţi cei care n-au toată grija să nu le primească şi să nu le urmeze (Ier. 14, 14; Mat. 24, 24-26). | Continuare »

Dragostea faţă de Domnul Iisus este singura dovadă puternică a unei credinţe vii şi adevărate faţă de Dumnezeu.
Prin câtă dragoste avem faţă de Domnul Iisus şi prin câtă râvnă fierbinte avem faţă de numele Lui, de Cuvântul Lui, de Lucrarea Lui, de Jertfa Lui, de mărturisirea Lui, adică de tot ce este al Lui, prin asta se vede cât de mult Îl iubim pe Dumnezeu. Cât credem în El. Cât preţuim voia Lui. Şi cât ascultăm cu adevărat de El.

Tatăl Însuşi a mărturisit aceasta despre Fiul Său Iisus, în mai multe rânduri, prin chiar glasul Său auzit din cer.
O dată, la Botezul Mântuitorului, întreagă Sfânta Treime S-a arătat – glasul Părintelui a mărturisit despre El, spunând: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit în Care Îmi găsesc plăcerea” (Matei 3, 17).
Apoi, când, în rugăciunea Sa, Mântuitorul a strigat: Tată, proslăveşte Numele Tău! – din cer, Tatăl I-a răspuns: L-am proslăvit şi-L voi mai proslăvi (Ioan 12, 28).
Apoi când, la Schimbarea la Faţă, pe Tabor, şi norul luminos i-a acoperit cu lumina lui, ucenicii Domnului au auzit din nor glasul Tatălui, spunându-le: Acesta este Fiul Meu Preaiubit în Care Îmi găsesc plăcerea. De El să ascultaţi (Matei 17, 5)!
Toate aceste dovezi şi multe altele sunt semnele marii iubiri pe care Tatăl a arătat-o Fiului Său, Mântuitorul nostru, învăţân¬du ne astfel şi pe noi că aceasta este toată voia Lui şi tot semnul fiecărui credincios care Îl ascultă pe Dumnezeu: să-L iubească şi să-L asculte pe Dulcele nostru Mântuitor Iisus, în Care este cuprinsă şi arătată toată dragostea Tatălui (Coloseni 1, 19). | Continuare »

Traian DORZ, din «Cântarea, ca meditaţie»

Vom reda mai departe o seamă de noi cântări de Crăciun, fără a ne mai opri pe larg asupra fiecăreia dintre acestea, ci îndemnându-vă pe fiecare dintre cei care le citiţi să luaţi de-acum bine seama la conţinutul lor fiecare. Şi, în lumina adevărurilor pe care vi le-am împărtăşit mai înainte, să meditaţi singuri la toată frumuseţea şi lumina cerească din ele, pentru ca, simţindu le tot mai înalt şi mai deplin în toată fiinţa noastră, să ne facem vrednici de făgăduinţele lor dumnezeieşti fiecare în parte şi toţi împreună. Amin.

Doamne, iar trăim fiorii
Sfintei Tale Naşteri jos,
tainic prevedem păstorii
cum Îţi cântă imn frumos.

Copil Sfânt, Copil de raze,
ne-adunăn, ne-adunăm
lângă ieslea Ta cea sfântă
şi-Ţi cântăm, şi-Ţi cântăm.

Ni se umple-ntregul suflet
de cutremur şi de drag
când iar Te privim în iesle,
Copil mic, plăpând, pribeag.

Iar îi auzim pe îngeri
cum răsună vestea lor,
în tăcerea nopţii negre,
că Te naşti Mântuitor. | Continuare »

Cel mai mare şi mai minunat dar de Crăciun, care ne-a fost dat o dată pentru totdeauna nouă, tuturor oamenilor, de către Dumnezeu Tatăl, a fost Fiul Său cel preaiubit, după cum a fost profeţit de demult în vechile Scripturi şi cum scrie evanghelistul Vechiului Testament, Isaia, în capitolul 9, versetul 6: „Un Fiu ni S-a dat”. Praznicul luminat al Naşterii Domnului Hristos să ne aducă aminte de-acest minunat dar profeţit nouă cu veacuri şi veacuri înainte. Şi, în timp ce toate stranele şi toate corurile din ceruri şi de pe pământ cântă: „Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei”… noi toţi să îngenunchem cutremuraţi în faţa cutremurătoarei taine şi a nebănuitului de mare dar din ieslea Betleemului, cu inimile pătrunse de însemnătatea aceasta cutremurătoare. Să auzim glasul Proorocului Isaia care, din negura strălucitoare şi-ndepărtată a celor [aproape] trei mii de ani de-atunci, strigă şi astăzi cu aceeaşi putere, acelaşi adevăr minunat: „Un Copil ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat. Domnia va fi pe umărul Lui. Îl vor numi Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al Păcii” (Isaia 9, 6). Harul harurilor veşnice care i-a luminat profetului ceresc ochii şi sufletul i-a arătat cu mai mult de şase sute de ani înainte ieslea Betleemului şi taina cutremurătoare a întrupării lui Dumnezeu. Privind minunea şi pătruns până în străfunduri de marele ei înţeles, Profetul Isaia a strigat: „Un Copil ni S-a născut!”. | Continuare »

„Unul din ucenicii Săi, Andrei, fratele lui Simon Petru, I-a zis:“ (Ioan 6, 8)

Fiecare dintre ucenicii Domnului Iisus îşi are frumuseţea lui aparte. Nici unul nu-i lipsit de frumuseţe, dar nu sunt toţi la fel. Pentru că tocmai în aceasta stă frumuseţea lor.
Unul s-a deosebit prin curaj, altul prin smerenie, altul prin iubire, altul prin agerime… Unul prin vorbire, altul prin tăcere, unul prin fapta arătată, altul prin fapta ascunsă.
Domnul Iisus nu schimbă temperamentul, felul de fire al cuiva, dacă vine la El, ci îl înnobilează numai. Mărul rămâne tot măr; îl altoieşte numai. Soiul timpuriu sau târziu rămâne tot aşa, îl altoieşte numai pentru a rodi, în loc de poame acre şi mici, roade gustoase şi mari.
Vasul rămâne tot vas, îi schimbă numai conţinutul.

Domnul face că cei iuţi rămân iuţi şi după ce vin la Hristos. Numai că acum nu sunt iuţi pentru a face răul, ci sunt iuţi pentru a face binele. Cei curajoşi rămân şi mai departe tot curajoşi. Dar nu spre a sări la bătaie acum, ci pentru a ajuta la nevoie.
Cei zgârciţi înainte faţă de Dumnezeu vor fi zgârciţi şi după aceea, dar faţă de diavolul. Nu vor mai întrebuinţa pentru molii sau pentru rugină ceea ce au, ci pentru propă-şirea Evangheliei şi pentru ajutorarea lipsiţilor, pentru a-şi muta avuţia în ceruri.
«Iată, Eu fac toate aceste lucruri noi», a zis Domnul Iisus (Apoc. 21, 5). Căci schimbându-se conţinutul chiar şi vasul se înnobilează.
Din locul unde a fost altoit se cunoaşte nu numai rodul pomului, ci chiar şi trunchiul şi coaja lui.
Chiar şi chipul omului, chiar şi înfăţişarea lui din afară se schimbă, după ce se întoarce el la Dumnezeu. Lumina dinăuntru se răsfrânge şi în afară pe faţa lui. Şi prin ochii lui. Şi prin mişcările lui.

Andrei, unul din primii ucenici ai Mântuitorului, fratele lui Petru, a rămas mereu sufletul liniştit şi tăcut. Dar totdeauna prezent acolo unde era nevoie. În trei locuri deosebite se vorbeşte despre Andrei, în Evanghelie… Şi totdeauna este înfăţişat ca un ucenic plin de o înaltă frumuseţe sufletească. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

Îngăduiţi-vă unii pe alţii, şi dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos aşa iertaţi-vă şi voi. (Coloseni 3, 13)

Îngăduiţi-vă unii pe alţii – spune Cuvântul Domnului aici – şi dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi.
Aceasta este singura judecată la care are dreptul să se ducă un adevărat credincios al lui Iisus: judecata iertării.
Acesta este singurul drept al omului duhovnicesc: dreptul de a ierta.
Aceasta este singura răzbunare îngăduită sufletului născut din Dumnezeu: iertarea. O iertare cum a avut şi el din partea lui Hristos. O iertare totală. O iertare imediată. O iertare pe totdeauna.

Două feluri de oameni ne pot greşi nouă: vrăjmaşii noştri, ori cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu. Şi fraţii noştri, ori cei care cunosc Cuvântul Sfânt. Faţă de vrăjmaşi, Hristos a avut o iertare fără condiţii. Nu le-a cerut şi n-a aşteptat niciodată să-şi ceară iertare, nici să recunoască vreodată că I-au greşit. În chiar timpul păcătuirii contra Lui, Domnul S-a rugat pentru iertarea lor, fără să aştepte ca acestora să le pară rău că I-au păcătuit şi să-I ceară iertare, ca apoi să-i ierte. Aşa trebuie să facem şi noi cu vrăjmaşii.
Dar faţă de fratele care îţi păcătuieşte, Mântuitorul a spus că dacă îi pare rău şi te roagă să-l ierţi, atunci eşti dator să-l ierţi. De şapte ori pe zi dacă îţi păcătuieşte şi zice: Îmi pare rău! să-l ierţi (Lc 17, 4). În aceste condiţii, Mântuitorul spune că trebuie să-l ierţi pe fratele, şi în Mt 18, 15: dacă îşi cere iertare. Şi în urma cererii de iertare porunceşte iertarea şi în Lev 19, 17. Tot aşa şi în Tatăl Nostru (Mt 6, 12). | Continuare »