b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Eu sunt Lumina lumii

de Traian Dorz

„Iisus le-a vorbit din nou şi a zis: «Eu sunt Lumina lumii. Cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina Vieţii»“ (Ioan, 8,12)

Pe lângă celelalte daruri ale Lumini, în ea se găseşte şi adevărul.
Nu poţi cunoaşte adevărul, nici despre lucruri, nici despre oameni, nici despre tine, nici despre nimic, decât la lumina lui Hristos!

Nu poţi vedea soarele decât venind la soare.
Şi tot aşa, nu-L poţi cunoaşte nici pe Hristos decât venind la El.
Nu poţi cunoaşte culorile,
nici forma adevărată a lucrurilor şi fiinţelor
decât venind la lumină.
Dar nu la orice lumină, ci numai la lumina soarelui, la lumina lui Dumnezeu.

Tot aşa, nu poţi cunoaşte adevărul curat cu privire la nici un lucru, dacă nu vii la Hristos.
Numai în lumina Lui vezi luminos.
Şi vezi totul.
Şi vezi limpede.
Vezi nu numai forma din afară, ci şi inima lucrurilor, adică sensul adânc al vieţii. Duhul şi intenţia din oameni şi din lucruri.

Nici o altă lumină nu este sigură, numai lumina lui dumnezeu. Toate celelalte se sting. Sau se sfârşesc. Sau se întrerup. Sau se strică.
Nici o altă lumină nu este plăcută, ca lumina Lui. Toate celelalte supără vederea. Sau mirosul. Sau nervii.
Toate celelalte lumini sunt mărginite la o vreme mai scurtă sau mai lungă. La un loc mai mic sau mai mare. Se sting curând.
Sau luminează numai pe unii. Sau luminează numai o parte…

Toate celelalte lumini sunt vătămătoare sănătăţii.
Toate celelalte lumini sunt lipsite de viaţă şi de putere. Nimic nu poate nici creşte, nici rodi prin căldura şi puterea lor înşelătoare sau moartă. | Continuare »

Traian DORZ, din Meditaţii la Apostolul din Duminica a 31-a după Rusalii (a Orbului din Ierihon)

O, adevărat şi cu totul vrednic de primit este cuvântul care zice: „Hristos Iisus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi“, dintre care cel dintâi sunt eu. (I Timotei 1, 15)

Oamenii toţi s-au născut ca să fie liberi. Nimeni să nu apese pe nimeni. Nici unul să nu robească pe nici unul, ci fiecare să respecte libertatea fiecăruia. Căci toţi ne naştem la fel şi toţi murim la fel.
Dar în veacurile întunecate ale omenirii, cei vinovaţi au năvălit asupra celor nevinovaţi. Şi cei mai tari s-au năpustit asupra celor mai slabi, jefuindu-i, chinuindu-i şi robindu-i. Pentru a le munci lor, pentru a-i îmbogăţi pe ei sau pentru a se distra, chinuindu-i, cum se făcea prin circurile romane sau prin casele şi moşiile proprietarilor de sclavi.

America de Nord a fost multă vreme locul unde au fost luaţi şi duşi robi mari mulţimi de oameni nevinovaţi. Şi unde, mulţi ani, aceşti oameni ţinuţi în robie au fost vânduţi, chinuiţi şi, adeseori, omorâţi în muncă şi în bătaie, mai rău decât animalele.
Dar S-a îndurat Dumnezeu şi a venit o vreme când robia acestor oameni s-a sfârşit.
A venit un om al lui Dumnezeu, care a adus legea slobozeniei pentru toţi cei ce zăcuseră vremi îndelungate în robia tiranică şi ucigaşă.
Când a venit această lege, toţi robii au fost eliberaţi…
O, ce mare bucurie a fost atunci când lanţurile robiei au fost rupte, iar cei ce zăcuseră în ele strigau liberi, cântând şi plângând de bucurie. | Continuare »

Traian DORZ, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

[„Iar fiecăruia dintre noi, i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos.“ (Efeseni 4, 7)]

De la începutul lucrării de mântuire adusă de Dragostea lui Dumnezeu-Tatăl, prin Jertfa lui Dumnezeu-Fiul, Iisus Hristos, lucrarea făcută de Dumnezeu-Duhul Sfânt a dat în slujba Bisericii Sale felurite daruri duhovniceşti.
Toate aceste daruri erau date Bisericii. Adică pentru toate sufletele chemate şi alese a face parte din Trupul Său duhovnicesc, spre zidirea lor, spre mângâierea, creşterea şi desăvârşirea lor în credinţă şi vieţuire spre mântuirea finală.
În trei locuri din Sfânta Scriptură se vorbeşte deosebit de limpede despre aceste daruri date unora dintre fiii Bisericii, dar pentru folosul tuturor celorlalţi.

Aici – în locul de la Romani 12, 6-8 – sunt arătate numai şapte astfel de daruri şi anume: darul profeţiei, al slujirii, al învăţării altora, al îmbărbătării, al binefacerii, al cârmuirii şi al milosteniei.
La I Corinteni 12, 4-11, sunt enumerate nouă daruri duhovniceşti şi anume: al înţelepciunii, al cunoştinţei, al credinţei, al vindecărilor, al minunilor, al profeţiei, al deosebirii duhurilor, al feluritelor limbi şi al tălmăcirii limbilor.
La Efeseni 4, 7-15, sunt enumerate alte daruri date oamenilor, fiecăruia însă după măsura darului lui Hristos… toate pentru desăvârşirea sfinţilor în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos. Până ce vom ajunge cu toţii la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos… Neclătinaţi de nimic… Ci statornici pe vecie în El…
Potrivit bogăţiei Harului Dumnezeiesc, aceste daruri sunt nelimitate atât în numărul, cât şi în mărimea lor… Toate acestea fiind date în dar de către El tuturor alor Săi, în vederea zidirii tuturor alor Săi.
Nimeni nu trebuie deci să se laude cu darul primit, fiindcă la baza acordării darului nu se avea în vedere nici un merit personal al celui căruia îi era dat. Tot meritul era al Celui Care făcea darul. | Continuare »

„Drept răspuns, Ioan le-a zis: «Eu botez cu apă, dar în mijlocul vostru stă Unul pe care voi nu-L cunoaşteţi.»“

În mijlocul lumii istorice, în mijlocul lumii geografice, în mijlocul lumii religioase, în mijlocul omenirii şi universului – stă Hristos prin opera Sa, prin Persoana Sa, prin Biserica Sa, prin toată Prezenţa Sa copleşitoare şi de neînlăturat, pentru ca, în egală măsură, să poată fi cunoscut, văzut, slujit sau descoperit de către toţi cu uşurinţă!

O, oameni de pretutindeni şi de totdeauna, – în mijlocul vostru, Coloană veşnică, stă Unul, şi voi nu-L cunoaşteţi!…
În mijlocul Ştiinţei şi Filosofiei stă El, soluţia unică şi criteriul unic, fără de care nu se poate rezolva nimic real şi convingător.
În mijlocul Astronomiei, în mijlocul Cosmosului şi microcosmosului, stă El, Creatorul şi Orânduitorul tuturor şi al fiecăruia,
Punctul Unic Nemişcat, Osia întregului Sistem, Nemişcatul Nordului infinit, în jurul căruia toate se mişcă cu o ascultare perfectă, din clipa când El S-a exteriorizat, creând Legile şi Tainele cărora numai singur El nu le este supus (Filip. 3, 21; 1 Cor. 15, 28).

În mijlocul Matematicii stă El, Cel 1, Întregul, de la care pornesc, adăugându-se, toate celelalte cifre – sau din care ies. Şi în plus-infinit şi în minus-infinit.
Căci, în mare, El este 1, multiplicat cu El Însuşi, până când se ajunge la numărul pentru care nu mai este denumire, cum nu mai este nici sfârşit. | Continuare »

Traian DORZ, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI  (Meditaţie la Duminica după Naşterea Domnului)

Aţi auzit, în adevăr, care era purtarea mea de altădată în religiunea iudeilor. Cum, adică, prigoneam peste măsură de mult Biserica lui Dumnezeu şi făceam prăpăd în ea; şi cum eram mai înaintat în religiunea iudeilor decât mulţi din neamul meu de o vârstă cu mine. Eram însufleţit de o râvnă ne-spus de mare pentru datinile strămoşeşti. (Gal. 1, 13-14)

Frumoase sunt datinile noastre creştineşti şi bine este să ţinem la ele, dar când noi suntem însufleţiţi numai de râvna pentru ele, fără a-L cunoaşte şi avea pe Hristos viu în inima şi în umblarea noastră, atunci, oricât de creştineşti şi de frumoase ar fi aceste datini, ţinerea lor nu ne va folosi la nimic. Ba, dimpotrivă, ele ne vor fi spre pagubă şi pierzare.
Oricât de frumoase ar fi scutecele unui copil, ele nu pot înlocui copilul iubit şi viu în inima mamei lui. Pot fi oricât de creştineşti datinile noastre; dacă noi nu-L avem în sufletele noastre pe Hristos cel Viu şi Adevărat, ele nu numai că nu ne vor folosi la nimic, dar ţinerea lor ne va da un fel de mulţumire sufletească înşelătoare, care nu ne va lăsa să-L căutăm şi să-L aflăm cu adevărat pe Hristos şi naşterea din nou.
Taina mântuirii noastre stă în aflarea şi dobândirea lui Iisus Hristos cel Viu şi Adevărat.
Cunoaşterea lui Hristos Mântuitorul nostru Unic este viaţa, fericirea şi slava noastră veşnică.
Nimic altceva fără El nu poate avea un preţ mântuitor. Nimic altceva nu-L poate înlocui în viaţa noastră pe Hristos. Nimic nu poate da nici iertarea păcatelor noastre, nici mântuirea sufletului nostru, decât El, Iisus Hristos, singurul Care ne poate mântui… Tatăl Ceresc, Dumnezeul nostru, a pus în Hristos Iisus, Domnul nostru şi Fiul Său iubit, tot preţul iertării şi al mântuirii noastre.
Oricine doreşte cu adevărat mântuirea sa, acela trebuie să ajungă neapărat până la Hristos, la Crucea şi Jertfa lui Mântuitoare. | Continuare »

Toţi aceştia, măcar că au fost lăudaţi pentru credinţa lor, totuşi n-au primit ceea ce le fusese făgăduit, pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârşire fără noi. (Evrei 11, 39-40)

Cât de minunată este dragostea lui Dumnezeu pentru toţi oamenii, dar mai ales pentru cei mai păcătoşi, cum a zis Sfântul Pavel, dintre care cel dintâi… suntem oricare (I Tim. 1, 15)! Cât de mare este dragostea Păstorului nostru pentru toate oile Sale, dar mai ales pentru cea mai rătăcită, care am fost noi, fiecare (Luca 14, 4–7)! Cât de mare este dragostea unui părinte pentru toţi copiii săi, dar mai ales pentru cel din urmă!

O mamă a fost întrebată odată: – Pe care dintre cei şapte copii ai tăi îl iubeşti tu cel mai mult? Mama a răspuns: – Pe cel mai mic, până ce creşte şi el mare. Pe cel mai slab, până ce se întăreşte şi el. Pe cel mai depărtat, până ce vine şi el, iarăşi, aproape. Pe cel bolnav, până ce se face şi el sănătos. Pe cel lipsit, până când ajunge să aibă şi el. Pe cel mai nepriceput, până ce capătă şi el pricepere. Pe cel care nu-L cunoaşte pe Domnul, până ce ajunge să-L cunoască şi el. Pe cel mai din urmă, până când ajunge să fie şi el întâi.

Cât de mult ne-a iubit pe noi Dumnezeu, că a oprit toată coloana mântuiţilor lui în drum, ca să nu intre în Sărbătoarea Slavei, până ce vom ajunge şi noi, cei atât de întârziaţi, noi, cei care ne-am pierdut atâta vreme, în drumul sfânt, cu nimicurile, cu gunoaiele, cu deşertăciunile lumii acesteia, deşi ni s-a spus de la început să nu ne legăm inima de ele, fiindcă toate sunt numai nişte amăgiri şi visuri; ori ele putând fi luate de la noi în orice clipă, ori noi de la ele. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI, Meditaţii la Apostolul din Duminica a 28-a după Rusalii

El este Capul trupului, al Bisericii. El este Începutul, Cel Întâi Născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea. (Coloseni 1, 18)

Capul este pentru trup nu numai partea cea mai înaltă şi mai frumoasă, ci şi cea mai însemnată şi mai necesară. Fără orice altă parte a sa, un trup omenesc mai poate trăi, dar fără cap nu poate. Chiar dacă îşi pierde o mână, sau un picior, sau chiar amândouă mâinile şi picioarele… Şi chiar părţi din celelalte mădulare ale trupului său, câtă vreme omul are capul întreg, el trăieşte.
Tot aşa, o adunare şi o biserică, atâta vreme cât Îl au pe Hristos, Capul, iar El este ascultat şi preţuit acolo, oricât de prigonită ar fi acea biserică şi adunare, oricât ar fi să treacă ea prin felurite încercări şi necazuri, ea va trăi. Fiindcă Hristos, Capul ei, o va ţine în viaţă şi îi va da putere.

Tot aşa, când o biserică, o adunare, o familie sau o fiinţă îl pierde pe Hristos, Capul Său, poate să fie ea oricât de puternică şi de mare, de înzestrată şi de lăudată, în zadar. În curând, mâinile ei, fără cap, vor începe să lucreze rău. Picioarele ei, fără cap, vor umbla nebuneşte. Şi trupul ei, fără cap, se va prăbuşi în noroi, în neputinţă şi în moarte.

Hristos este Capul Bisericii şi al Lucrării Sale. Şi El este Înţelepciunea, Frumuseţea, Lumina şi Puterea oricărui trup condus de El şi ascultător de El. Orice lucrare, dacă Îl are drept Cap pe Hristos şi are drept inimă pe Duhul Vieţii, va dovedi aceasta că va avea un mers sănătos şi o trăire înţeleaptă şi frumoasă, dreaptă şi puternică.
În felul ei de orientare, va avea înţelepciune. În felul ei de purtare, va avea frumuseţe. În felul ei de umblare, va avea lumină. În felul ei de lucrare, va avea putere. Înţelepciunea se va vedea în învăţătura ei. Frumuseţea se va vedea în neprihănirea ei. Lumina se va vedea în mărturisirea ei, şi Puterea se va vedea în roadele ei. | Continuare »

Traian DORZ, din «Cântarea, ca meditaţie»

Vom reda mai departe o seamă de noi cântări de Crăciun, fără a ne mai opri pe larg asupra fiecăreia dintre acestea, ci îndemnându-vă pe fiecare dintre cei care le citiţi să luaţi de-acum bine seama la conţinutul lor fiecare. Şi, în lumina adevărurilor pe care vi le-am împărtăşit mai înainte, să meditaţi singuri la toată frumuseţea şi lumina cerească din ele, pentru ca, simţindu le tot mai înalt şi mai deplin în toată fiinţa noastră, să ne facem vrednici de făgăduinţele lor dumnezeieşti fiecare în parte şi toţi împreună. Amin.

Doamne, iar trăim fiorii
Sfintei Tale Naşteri jos,
tainic prevedem păstorii
cum Îţi cântă imn frumos.

Copil Sfânt, Copil de raze,
ne-adunăn, ne-adunăm
lângă ieslea Ta cea sfântă
şi-Ţi cântăm, şi-Ţi cântăm.

Ni se umple-ntregul suflet
de cutremur şi de drag
când iar Te privim în iesle,
Copil mic, plăpând, pribeag.

Iar îi auzim pe îngeri
cum răsună vestea lor,
în tăcerea nopţii negre,
că Te naşti Mântuitor. | Continuare »

Traian DORZ, Cântarea, ca meditaţie

Abia în zilele deosebite şi-n locurile curate ne dăm seama cât de curaţi ne cere Dumnezeu să fim noi, spre a fi vrednici de a sta împreună cu El şi cu ai Lui în atmosfera curată şi înaltă a prezenţei lui Dumnezeu, în ceasurile înalte ale transfigurării lui Hristos.
În ceasul ceresc al Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, în noaptea tainică a marii schimbări la Faţă a lui Dumnezeu în Betleem, dintr-un Dumnezeu nemărginit, Se transformă într-un copilaş neputincios, când, dintr-un Împărat veşnic, Se preface un rob smerit şi când, din Stăpânul nemărginitelor bogăţii, primeşte sărăcia unui grajd – care trebuie să fi fost cu un miros nespus de greu, ca orice grajd, şi, mai ales, grajdul de om sărac.
Mai târziu, după ce ucenicii Domnului începuseră să-L cunoască pe El şi să-L recunoască a fi Fiul lui Dumnezeu, poate că nu au rămas prea uimiţi când, pe Muntele Taborului, El S-a schimbat la Faţă înaintea lor, îmbrăcând, pentru un ceas, chipul luminii şi al slavei, care Îi era în firea Lui dumnezeiască slava din veşnicii.
După aceea, când, la Învierea Lui slăvită din morţi şi după această Înviere, El li S-a arătat iarăşi ucenicilor Săi şi multor altora, în acel dumnezeiesc fel pe care ei începuseră să I-l recunoască, Hristos Mântuitorul desigur că a fost minunat şi că de fiecare dată ei, toţi care-L priveau, au rămas uimiţi, au rămas muţi de mirare şi de adoraţie pentru El. | Continuare »

Traian Dorz, HRISTOS – BINEFĂCĂTORUL NOSTRU

„Din pricina aceasta, iudeii au început să urmărească pe Iisus şi căutau să-L omoare, fiindcă făcea aceste lucruri în ziua Sabatului.“ (Ioan 5, 16)

Din pricina unui bine făcut unui nenorocit şi din pricina pârii unui nerecunoscător, iudeii au început să-L urmărească pe Iisus.

Şi mereu din aceste două pricini va fi urmărit Hristos: din pricina binelui făcut celor nenorociţi şi din pricina pârelor celor nerecunoscători. Din pricina mântuirii şi binefacerilor aduse omenirii prin Evanghelia Sa, Hristos a fost urmărit de toţi cei care iubesc întunericul, pentru că aceştia au foloase din întuneric. Şi din pricina acelor care, din ură sau din neştiinţă, din răzbunare sau din interes, Îl pârăsc, Hristos este şi azi urmărit de toţi cei care nu cercetează temeinicia urii faţă de El.
De ce oare oamenii nu privesc cinstit la lucrarea mântui-toare pe care a adus-o Hristos în lume? Căci fără de această lucrare a Evangheliei creştine am lo-cui şi astăzi în triburi sau în peşteri! De ce oare nimeni nu judecă cu dreptate şi cu înţelepciune ca să vadă ce a făcut într-adevăr Hristos pentru omenirea întreagă şi ce ar fi astăzi lumea, fără învăţătura lui Iisus, decât o uriaşă închisoare?
Oamenii nu iubesc pe Adevăratul Dumnezeu, ci forma Evangheliei. Exteriorul credinţei. Acesta este falsul dumnezeu la care se închină astăzi oamenii! Când Adevăratul Dumnezeu S-a ridicat să nimicească pe acest fals dumnezeu al lumii, oamenii L-au răstignit pe Cel Adevărat, spre a-l apăra pe celălalt, pe cel fals. | Continuare »

„Ucenicii Lui şi-au adus aminte că este scris: «Râvna pentru Casa Ta Mă mănâncă pe Mine.»“ (Ioan 2, 17)

Cât de greu ne vine să ni-L închipuim pe Mântuitorul — Chipul luminos al blândeţii şi bunătăţii — împletind un bici de ştreanguri şi lovind cu el! Trebuie să fi fost înspăimântător de adânc răul, că a fost silit Domnul să facă acest lucru! Starea fărădelegii din Templu trebuie să fi fost nespus mai putredă de cum se putea spune.

În 2 Cronici, capitolul 2 până la 8, este arătat tot gândul sfânt al lui Dumnezeu, unit cu toată râvna sfântă a oamenilor Lui, din care a ieşit acest Templu, această Sfântă Casă a Domnului, peste care era chemat Numele Domnului Cel Sfânt, Unic şi Veşnic.
Ce mare sfinţenie stăpânea atunci aici şi ce curate erau gândurile, rugăciunile şi jertfele care se aduceau în Templu pentru Domnul.
Atât jertfele celor care veneau să se închine în el, cât şi ale celor care slujeau acolo.
Ce râvnă mare şi sfântă îi însufleţea pe toţi şi cu ce dragă inimă aduceau lui Dumnezeu fie puţinul, fie multul lor!
Cu ce nevinovăţie se slujea acolo atunci! | Continuare »

Traian DORZ,  HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI vol 2
din meditaţii la Apostolul din Duminica a 26-a după Rusalii

Porunca sfântului Cuvânt Dumnezeiesc este să nu luăm deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului, ci mai degrabă să le osândim.
Dar pentru a nu lua parte la ele şi pentru a le osândi, trebuie neapărat să cunoşti bine care sunt aceste lucrări şi ce hotărâre trebuie să iei faţă de ele.
Mai întâi, aceste lucrări se împart în trei părţi clare, aşa cum se împart şi ispitele şi păcatele lor.
În cele trei părţi sunt: lucrări trupeşti, lucrări sufleteşti şi lucrări duhovniceşti.

1. Lucrările trupeşti sunt cele mai dintâi la care omul ia parte cu tot trupul său, şi anume acelea care aţâţă şi atrag mădularele trupului; desfrânarea cu tot ce ţine de ea.
Beţia cu fabricarea de băuturi îmbătătoare, vânzarea lor, consumarea lor, răspândirea lor.
Fumatul, jocurile de noroc, balurile şi toate cele asemănătoare cu acestea.
Zgârcenia, lăcomia, vorbirea de rău, certurile, dezbinările, tulburările, ura, sudalma, pârele, ochiul rău, minciuna, înşelăciunea, furtul, mita…
Acestea toate sunt păcate trupeşti şi prin ele se întind pe pământ puterea întunericului şi împărăţia diavolului. | Continuare »

Traian DORZ, meditație Proverbe 22, 1

«Un nume bun este mai de dorit decât o bogăţie mare
şi a fi iubit preţuieşte mai mult decât argintul şi aurul.»

– De ce oare este mai de dorit un nume bun decât o bogăţie mare?
– Pentru că o bogăţie, oricât de mare ar fi, nu-i poate da omului nici cinstea, nici bucuria, nici slava pe care i le dă un nume bun.
Bogăţia nu poate merge cu omul oriunde, nici chiar pe pământ. Dar numele bun nu se desparte de el niciodată.
Bogăţia nu-l poate face preţuit şi iubit pe un om, cu sinceritate, de către ceilalţi, dar numele cel bun îl face totdeauna.
Bogăţia nu-l poate face pe un om vrednic de încredere, vrednic de urmat, vrednic de iubit. Dar numele cel bun îl poate oriunde, oricât şi oricând.
– Şi de ce a fi iubit preţuieşte mai mult decât argintul şi decât aurul?
– Pentru că argintul şi aurul sunt bunuri trecătoare. Pe când iubirea este un bun veşnic.
Pentru că argintul şi aurul sunt comori ce pot fi risipite şi răpite, dar iubirea nu poate fi răpită; nu se poate deva-loriza niciodată. Argintul şi aurul le putem părăsi, ori noi pe ele, ori ele pe noi… Dar iubirea nu ne-o poate răpi nimeni. Nu ne-o poate devaloriza nimic şi nu ne-o poate lua nimeni, niciodată.
Pentru că strălucirea acestor metale este mărginită, vremelnică şi lumească. Dar strălucirea iubirii este nemărginită, veşnică şi cerească. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – BINEFĂCĂTORUL NOSTRU

„Adevărat, adevărat vă spun că vine ceasul, şi acum a şi venit, când cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce-l vor asculta vor învia.“ (Ioan 5, 25)

Ceasul venirii lui Hristos pe pământ era ceasul când cei morţi în păcate auzeau glasul lui Dumnezeu.
Răsuna, în sfârşit, Cuvântul lui Dumnezeu, iar cei care zăceau în întuneric şi în umbra morţii vedeau lumina şi simţeau viaţa (Isaia 9, 2; Mat. 4, 16)
Cei care erau morţi în păcatele lor auzeau Cuvântul şi Vestea cea Bună a iertării (Efes. 2, 1; Col. 2, 13).
Auzeau Evanghelia mântuirii lor.
Cei care erau fără Hristos, fără drept de moştenire în Israel, străini de legămintele făgăduinţei, fără Dumnezeu şi fără nădejde pe lume (Efes. 2, 11-12),
auzeau despre neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Iisus Hristos, pentru toţi cei care cred în El, fără nici o deosebire (Rom. 3, 22)
Auzeau despre Harul lui Dumnezeu care a fost arătat şi care aduce acum mântuire pentru toţi oamenii (Tit 2, 11).
Venise ceasul ca toţi cei morţi în uitare, morţi în păcate, morţi în deznădejde, în necredinţă şi în rătăcire, să audă…
Să audă şi să aleagă. Hristos era Timpul, Hristos era Cuvântul.

Vine un ceas când orice mort aude.
Când fiecărui mort i se strigă.
Când fiecărui suflet păcătos, personal, i se adresează Hristos, îl strigă Hristos, îl cheamă Hristos.
Tu ai fost mort, dar şi ceasul tău a sosit (Col. 2, 13). | Continuare »

„Ceilalţi ucenici au venit cu corăbioara, trăgând mreaja cu peşti, pentru că nu erau departe de ţărm decât ca la două sute de coţi.“ ( Ioan 21, 8 )

Nimeni n-are voie să facă o lucrare a lui din Lucrarea lui Dumnezeu. Domnul nu i-a spus nici unuia dintre ucenici: „aruncă tu singur mreaja“, ci le-a spus tuturora: „arun­caţi toţi mreaja“. Nu fiecare o mreajă a lui, ci toţi împreună aceeaşi mreajă. Mai presus de orice altceva, Domnul Iisus a dorit să‑i facă pe ucenicii Săi să înţeleagă şi să trăiască marele adevăr al părtăşiei şi al unităţii, în dragoste şi smerenie.
Socotindu-L cu toţii pe Domnul Singurul Mai-Mare peste toţi, ei, fiecare, să se socotească pe sine însuşi ca cel mai mic dintre fraţi, ca robul tuturor. Colaborând fiecare cu toată puterea şi cu toată priceperea sa la Lucrarea lui Dumnezeu, nici unul să nu caute a‑şi face o lucrare a sa personală din ea, fără a ţine seama de ceilalţi.

Nici un mijloc în care să-şi urmărească scopuri fireşti ori ambiţii egoiste. Ci fiecare să-şi facă în aşa fel partea sa, încât această parte să se îmbine fericit cu a celorlalţi fraţi lucrători, iar întregul ei să arate că Duhul Domnului a făcut-o. Că toată plata pentru ea nu este în totul a nici unuia dintre ei, ci toată, în întregime, este a tuturor, adică a Duhului Sfânt, Care i-a ajutat s-o facă împreună.
Când Duhul Sfânt S-a pogorât peste ucenicii Domnului, trimis de la Tatăl de către Domnul Iisus, după cum făgăduise El, limbile de foc care s-au aşezat peste ei erau din acelaşi Foc şi de aceeaşi mărime. Fiecare din ei a primit în aceeaşi măsură revărsarea aceluiaşi Duh Sfânt. Nu s-a aşezat deasupra unuia o limbă de foc mai mare, iar deasupra altuia o limbă de foc mai mică.

– Voi toţi sunteţi egali, le-a spus Iisus Domnul şi Învăţătorul lor Sfânt. | Continuare »

„Şi după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul Omului,“ (Ioan 3, 14)

Moise a înălţat şarpele în mijlocul tuturor, în văzul tuturor, în mijlocul poporului otrăvit de veninul şerpilor înfocaţi, în mijlocul celor mai cumplite nenorociri, suferinţe şi lipsuri, în mijlocul deznădejdii şi al morţii – slăvită Salvare – tuturor, Moise a înălţat numai Acest Semn Unic. Şi a poruncit ca toţi să privească numai la el. Privirea cu credinţă în cuvântul lui Dumnezeu dădea vindecarea. În toată pustia nu era alt semn ca să vindece şi să mântuiască. Cine nu voia să privească la Acesta, trebuia să moară, – altă mântuire Dumnezeu nu-i mai dădea.

Tot aşa trebuie să fie înălţat şi Domnul nostru Iisus Hristos, cum a fost înălţat şarpele. Măcar aşa! Să fie înălţat Hristos în locul şarpelui prăbuşit pe totdea-una, în toate inimile noastre. Măcar cât a fost înălţat şarpele, trebuie să fie înălţat acum Hristos. În noi şi între noi.
Să fie slujit Hristos, de către noi toţi, măcar cu atâta parte din viaţă, măcar cu atâta râvnă, măcar cu atâta dragoste şi stăruinţă cu câtă a fost slujit şi iubit şarpele!
Să-I fie dată lui Hristos măcar atâta parte din averea noastră, din munca noastră, din pâinea noastră, din trupul nostru, din timpul nostru, din talentele noastre, din darurile noastre, cât am dat şarpelui! | Continuare »

„Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân în dragostea Lui.“ (Ioan 15, 10)

Domnul Iisus ne-a poruncit nouă să facem nu mai mult, dar nici mai puţin de cum a făcut El, fiindcă El era unitatea de măsură pentru ascultarea noastră faţă de Dumnezeu.
Dacă păziţi poruncile Mele – a spus El – după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui, veţi rămâne şi voi în dragostea Mea, după cum şi Eu rămân în dragostea Lui, fiindcă am împlinit poruncile Lui cu ascultare deplină. În acest fel trebuie să fim bine încredinţaţi de acest adevăr: după cum vom păzi, aşa vom şi rămâne.
Şi după cât vom asculta, atât vom şi fi. Măsura pe care ne-o porunceşte Domnul nu este o târguială care să sune cam aşa: „Dacă păziţi cât puteţi sau cât vă convine fiecăruia“…
Ci este o hotărâre clară şi categorică: „după cum şi Eu am păzit“. Aceasta înseamnă că şi atât de mult, dar şi atât de bine, cum El a făcut, ni se cere să facem, să împlinim şi noi voia lui Dumnezeu.

Noi ne putem înşela foarte uşor, după cum se şi în­şală foarte mulţi, crezând că dacă Dumnezeu este ne­spus de bun, noi putem fi oricum, că putem face orice, că putem merge oriunde ori sta oricum. Fiindcă El până la urmă tot ne iartă.
Gândind aşa şi făcând aşa, s-au înşelat foarte multe suflete. Şi s-au pierdut foarte mulţi pe veci.
Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu ne înfăţişează în întregimea lor poruncile lui Dumnezeu. Şi numai a­tunci nu ne înşelăm singuri, când ţinem seama de tot Cuvântul Său, nu numai de o anumită parte din El, care ne-ar conveni nouă. | Continuare »

Traian Dorz, Meditaţii la Apostolul duminicii a 11 după Rusalii

Fiecare avem în lumea asta şi din lupta asta sfântă a vestirii Evangheliei o adunare scumpă, de care suntem mai legaţi decât oricare alta. Şi nişte suflete scumpe de care suntem legaţi mai mult decât oricare altele.
Acestea sunt, de obicei:
adunarea dragostei noastre dintâi,
locul din care avem primele amintiri frumoase cu Domnul,
primele mărturisiri ale Cuvântului,
primele bucurii frăţeşti,
primele suflete aduse de noi la Dumnezeu.
Şi fiinţele deosebit de dragi, de care inima noastră este legată cu toată puterea vieţii şi căldurii ei. Acestea sunt acele suflete care au primit prin noi prima veste dulce a mântuirii. Primele raze ale iubirii din Hristos.
De aceste valori scumpe ale inimii noastre rămânem legaţi pentru totdeauna şi cu o putere de nebiruit.

Adeseori, Sfântul Apostol îşi amintea despre aceste frumoase şi grele zile ale începutului mărturisirii sale, la Corint… Când am venit în mijlocul vostru – le spune el – eram slab, fricos şi plin de cutremur (cum este orice începător). Dar învăţătura şi propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul şi de putere, pentru ca credinţa voastră să nu fie întemeiată pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu (I Cor. 2, 3-5).

Pe puterea lui Dumnezeu… Da, toată pecetea apostoliei Sfântului Pavel este şi rămâne aceasta: credinţa fraţilor să nu fie întemeiată pe înţelepciunea oamenilor, nici pe organizarea oamenilor, nici pe râvna oamenilor, nici pe talentul şi numele oamenilor, nici pe ostenelile sau priceperea sau autorizaţia oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI, Meditaţii la Duminica a 5-a după Rusalii

Adevărata înţelepciune este a vedea adevărul dintr-o dată. Şi adevărata credinţă este a primi acest adevăr îndată ce l-ai cunoscut.
Când Dumnezeu ne pune la îndemână, în dar, o mântuire atât de mare, prin dragostea şi prin mila Sa faţă de noi, cel mai potrivit lucru din partea fiecăruia dintre noi este să-I primim îndată acest dumnezeiesc dar, prin credinţă, fără să mai amânăm şi să mai tot bâjbâim neîncrezători când în dreapta, când în stânga porţii deschise. Să intrăm îndată şi fericiţi prin poarta acestei mântuiri, slăvindu-L pe Mântuitorul Care ne-a deschis-o, acolo unde era mai înainte un zid de netrecut.
Cel care tot întreabă: „Cine s-a suit la Cer?“… sau: „Cine s-a coborât în Adânc?“ – acela seamănă cu unul care, stând lângă o masă încărcată, ar tot întreba: De unde sunt mâncărurile? Cine le-a făcut? Cum s-au adus aici?… – şi alte asemenea întrebări nefolositoare. Ar muri de foame lângă ele.
Aşa se întâmplă şi cu cei care tot au boala cercetărilor fără de rost, a certurilor de cuvinte, a interpretărilor nesăbuite şi a tuturor răstălmăcirilor şi întrebărilor încurcate şi încurcătoare cu care cei care se ocupă îşi pierd toată viaţa, toată puterea şi toate ocaziile mântuirii lor.

Tu, drag suflet, să nu mai ai nici în inima ta şi nici în gura ta astfel de zise, astfel de gânduri, astfel de obiceiuri. Fereşte-te de orice prefăcătorie, de orice îndoială şi de orice necredinţă.
Fii sincer faţă de Dumnezeu şi fără vicleşug în umblarea ta cu Hristos sau cu fraţii tăi.
Primeşte mântuirea promisă de Dumnezeu şi adusă de Domnul Iisus, cu toată bucuria inimii tale credincioase. Şi, mulţumin-du-I pentru ea, dă-ţi toate silinţele să ţi-o duci până la capăt cu frică şi cu cutremur.
În felul acesta, vei fi scutit şi de rătăciri şi de căderi. Şi te vei arăta şi vrednic de darul cel mare al lui Dumnezeu, pe care ţi l-a făcut El.