b'LOGOS — Comori Nemuritoare

„Şi după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul Omului,“ (Ioan 3, 14)

Moise a înălţat şarpele în mijlocul tuturor, în văzul tuturor, în mijlocul poporului otrăvit de veninul şerpilor înfocaţi, în mijlocul celor mai cumplite nenorociri, suferinţe şi lipsuri, în mijlocul deznădejdii şi al morţii – slăvită Salvare – tuturor, Moise a înălţat numai Acest Semn Unic. Şi a poruncit ca toţi să privească numai la el. Privirea cu credinţă în cuvântul lui Dumnezeu dădea vindecarea. În toată pustia nu era alt semn ca să vindece şi să mântuiască. Cine nu voia să privească la Acesta, trebuia să moară, – altă mântuire Dumnezeu nu-i mai dădea.

Tot aşa trebuie să fie înălţat şi Domnul nostru Iisus Hristos, cum a fost înălţat şarpele. Măcar aşa! Să fie înălţat Hristos în locul şarpelui prăbuşit pe totdea-una, în toate inimile noastre. Măcar cât a fost înălţat şarpele, trebuie să fie înălţat acum Hristos. În noi şi între noi.
Să fie slujit Hristos, de către noi toţi, măcar cu atâta parte din viaţă, măcar cu atâta râvnă, măcar cu atâta dragoste şi stăruinţă cu câtă a fost slujit şi iubit şarpele!
Să-I fie dată lui Hristos măcar atâta parte din averea noastră, din munca noastră, din pâinea noastră, din trupul nostru, din timpul nostru, din talentele noastre, din darurile noastre, cât am dat şarpelui! | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

Meditații la Adostolul din duminica a XI-a după Rusalii

„Iată răspunsul meu de apărare împotriva celor care mă cercetează“ (I Cor. 9, 3).

Să mă apere nevinovăţia şi să mă păzească neprihănirea – se ruga omul cel după inima lui Dumnezeu. Şi chiar dacă mi-ai trece prin cuptorul de foc rărunchii şi inima, numai nevinovăţie vei afla în mine… (Psalm 26).
Dacă m-ar încerca – zice omul răbdării – aş ieşi curat ca aurul, căci piciorul meu s-a ţinut de paşii Lui, am ţinut calea Lui şi nu m-am abătut de la ea (Iov 23, 10-12).
Cât despre mine – mărturiseşte Apostolul curat – puţin îmi pasă dacă sunt judecat de oricine; eu împotriva mea nu mai am nimic (I Cor. 4, 5).
Iată apărarea celor credincioşi. Nevinovăţia este singura lor apărare.

Nevinovăţia este singura armă de apărare a unui credincios adevărat.
Această armă a folosit-o pentru apărarea Sa şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi această armă au folosit-o toţi prigoniţii şi năpăstuiţii lui Dumnezeu, de la începutul lumii şi o vor folosi până la sfârşitul ei.
Oricine foloseşte o altfel de armă, când este înjosit, nedreptăţit, prigonit, asuprit, jefuit, nu urmează pilda lui Hristos.
În zadar au fost scrise cuvintele acestea în Evanghelie, oare: „Aţi auzit că s-a zis: ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Dar Eu vă spun să nu vă împotriviţi celui care vă face rău, ci oricui te loveşte peste obrazul drept întoarce-i şi pe celălalt. Oricui vrea să se judece cu tine şi să-ţi ia haina lasă-i şi cămaşa. Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi cu el două. Celui care-ţi cere dă-i şi nu întoarce spatele celui care vrea să se împrumute de la tine… iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei care vă blestemă, faceţi bine celor care vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei care vă asupresc şi vă prigonesc (Matei 5, 38-44).
Acesta este singurul fel de apărare creştină. Singura armă de apărare a unui credincios adevărat în Hristos. | Continuare »

Traian Dorz, HRISTOS — PÂINEA NOASTRĂ

„Este aici un băieţel care are cinci pâini de orz şi doi peşti; dar ce sunt acestea la atâţia?“ (Ioan 6, 9)

Este o mare binecuvântare de la Dumnezeu pentru părinţi ca să aibă copii credincioşi.
Dar este un dar şi mai mare pentru copii să aibă părinţi credincioşi.
Cu toate acestea, în astfel de familii, lucrurile se petrec invers, de cele mai multe ori.
Rareori copiii îi ascultă pe părinţii lor credincioşi spre a se întoarce şi ei ca să-i urmeze pe calea lui Dumnezeu, dar adeseori părinţii îi ascultă pe copiii lor. – Mai degrabă vin părinţii după copiii lor la Dumnezeu decât copiii după părinţi.
Oricum ar fi însă şi oricare ar urma pe cei veniţi mai întâi, sunt fericiţi cu toţii, dacă cei care nu-L cunosc pe Domnul îi urmează în credinţă pe cei care Îl cunosc.

E rău veşnic acolo unde cei necredincioşi sunt mai tari, ori copiii, ori părinţii, şi-i întorc de la Dumnezeu iarăşi îna-poi la păcat şi pe cei care apucaseră spre cer.
De aceea au o mare răspundere copiii celor credincioşi. Ei din leagăn au prilejul să cunoască Cuvântul Sfânt şi viaţa frumoasă şi curată în Hristos.
Au harul să crească sub îndrumarea blândă şi iubitoare a lui Hristos prin părinţii lor credincioşi şi au prilejul să afle fără oboseală şi să primească fără sforţări grele şi dureroase Cuvântul credinţei şi comoara darurilor lui Hristos chiar de la inimile cele mai iubitoare ale părinţilor lor. | Continuare »

„Le-au adunat deci şi au umplut douăsprezece coşuri cu fărâmiturile care rămăseseră din cele cinci pâini de orz după ce mâncaseră toţi.“

Câte un coş pentru fiecare ucenic.
Ucenicii împărţiseră pâinea, făcând slujba aceasta împre-ună cu Domnul pentru mulţimea flămândă
şi tot ei au adunat şi fărmiturile.
Ei se gândiseră pentru prezent. Şi tot ei se gândiseră şi pentru viitor.

Slujitorii lui Hristos sunt şi slujitorii celorlalţi oameni.
Cine se învredniceşte de cinstea de a fi ucenic al Domnului trebuie să fie în stare să sufere şi să poarte şi povara şi grija altora.
Cine începe, acela să şi sfârşească lucrul încredinţat lui.

Fiecare ucenic adunase câte un coş de fărmituri.
Aceasta era hrana trebuitoare celor care se înapoiau pe drumul lung prin pustiu până acasă. Iar ucenicii trebuiau să împartă celor ce plecau.
Domnul Iisus îngrijeşte de toţi cei care merg după El pe tot drumul vieţii lor până când vor ajunge Acasă.
El îngrijeşte în chip deosebit în locuri pustii, pe drumuri singuratice şi grele.
Şi ne învaţă prin aceasta să fim cu grijă şi să nu risipim hrana atunci când o avem.
Dar pentru că mulţimea nu ştia nici atâta lucru, Domnul îi pune tot pe ucenicii Săi să le strângă şi să le dea merindea trebuincioasă.

Doamne Iisuse, fii binecuvântat că nu ne-ai lăsat nici-odată nici pe noi să pierim de foame şi de uscăciune!
Ai trimis mereu pe ucenicii Tăi să adune ei pentru noi şi în locul nostru, dacă noi am fost neştiutori şi nu ne-am gândit să strângem nimic. | Continuare »

Traian DORZ, din «Cântarea, ca meditaţie»

Când suntem în stări de înalte binecuvântări duhovniceşti ca ale ucenicilor Domnului la Schimbarea Lui la Faţă de pe Muntele Taborului, desigur că am dori mereu şi mereu să rămânem acolo, să ne facem acolo colibe şi să nu mai coborâm niciodată în văile îndurerate şi pline de frământări ale acestor preocupări de pe pământul acesta – multe dintre acestea fiind atât de deşarte – şi între care ne zbatem adeseori ca peştele pe uscat. Desigur că starea noastră pe Muntele Fericirilor sau în înălţimile rugăciunii, sau în ale marilor haruri, noi am vrea să nu se mai sfârşească niciodată. Dar, cât suntem încă în lumea aceasta, trebuie să coborâm iarăşi şi iarăşi în mijlocul semenilor noştri şi-n mijlocul datoriilor noastre, pentru ca, cu puterea pe care am primit-o când eram sus, să lucrăm pentru ajutorarea şi mântuirea celor care încă n-au ajuns să cunoască niciodată astfel de stări cum am gustat noi lângă Domnul nostru, între fraţii noştri şi-n mijlocul revărsărilor Sale de har. Şi numai după ce vom face totul pentru ca semenii noştri de-aici să afle şi ei ceva din bucuriile cereşti, numai după aceea vom putea ajunge pe totdeauna la fericirea veşnică lângă Domnul nostru Iisus, acolo de unde duhul nostru – legănat între cerurile iubirii, între ale cântării, între ale desfătărilor luminii şi bucuriilor veşnice – nu va mai trebui să se întoarcă iarăşi niciodată aici unde am gustat atât de adesea şi-atât de amar din suferinţa, din deznădejdea, din singurătatea şi din durerile acestei lumi.
Să ne facem, deci, scumpii mei fraţi şi surori, să ne facem cu toţii deplin şi fiecare datoria cât încă suntem pribegind prin lumea aceasta spre locul fericit din ceruri, unde suntem aşteptaţi şi unde vom primi o slobodă intrare numai după ce vom fi împlinit întocmai şi deplin faptele bune pentru care ne-a trimis Tatăl nostru cel Ceresc aici, în viaţa şi-n lumea aceasta. Cu puterea pe care-o primim în stările fericite, să ne rugăm Domnului să ne ajute ca să le răbdăm şi pe cele grele; şi cu lumina pe care-o primim pe munţii fericirilor să umblăm prin valea umbrei morţii, până ce vom ajunge pe totdeauna şi cu toţii în Ierusalimul cel dorit şi ceresc, în Patria noastră scumpă şi dulce care va fi cetatea bucuriilor noastre veşnice, lângă Domnul nostru şi lângă toţi cei iubiţi ai noştri. Amin.

Când duhul meu se leagănă-ntre ceruri
şi gândul meu se-nchină-ntre iubiri,
şi graiul meu Te laudă-ntre lacrimi
– de ce-mi sfârşesc aceste străluciri?

De ce-ntorc iar spre câte-mi sunt străine
din noru-Ţi luminos şi-nsingurat,
de ce mă-ntorc de unde-s doar cu Tine
şi unde n-am nimic de întrebat?

De ce-mi sfârşeşte clipa strălucită,
de ce se frânge-al inimii sfânt zbor,
de ce cobor spre teama de ispită,
de ce nu merg în sus de pe Tabor?

…O, până când îmi vor sfârşi lucrarea
ce tot mai sfântă vreau să Ţi-o închin,
fă-mi tot mai sus şi tot mai lungă starea
din care n-aş mai vrea să mai revin!

Iar saltul când, Iisus, îmi vei desparte
cântarea mea de trupu-n care-o sui
mi-l fă uşor – ea-mi zboare fără moarte,
iar el, nu ştiu…, ci doar să-l simt că nu-i…

Traian Dorz, Hristos– Puterea Apostoliei (Meditaţii la Apostolul zilei)

Să mergem mereu mai departe pe calea acestor gânduri, fiindcă după cum înainte de schimbarea fericită a stării noastre, din robi ai păcatului, în fii ai neprihănirii, toate mădularele noastre, începând cu inima noastră, erau puse în slujba diavolului pentru răspândirea răului său pe pământ, tot aşa, acum, după ce am ajuns în slujba împărătească a lui Dumnezeu, aceleaşi mădulare ale noastre, începând cu inima noastră, înnoite şi schimbate în mădulare ale neprihănirii, trebuie puse în slujba lui Hristos, pentru răspândirea binelui Său.

Şi nici nu se poate gândi să nu fie aşa. Deoarece, dacă noi, care eram atât de harnici în ce priveşte răul, când eram sub robia lui Satan, iar acum, când am ajuns înfiaţi de Dumnezeu am fi nişte leneşi în slujba Lui, n-ar dovedi asta, oare, că noi suntem nişte necredincioşi faţă de Binefăcătorul nostru?
Dacă, atunci când mergeam la păcat, noi ne puneam toate puterile noastre să convingem şi pe alţii să păcătuiască împreună cu noi… să fumeze împreună cu noi, să bea împreună cu noi, să fure cu noi, să înjure cu noi, să mintă cu noi, să vorbească sau să facă lucruri ruşinoase împreună cu noi,
oare, acum, când am aflat pe Domnul şi când mergem pe calea Lui, noi să nu depunem aceeaşi râvnă pentru El, cum făceam altădată pentru diavolul? Oare n-am fi noi, altfel, nişte nelegiuiţi faţă de Domnul?

Acum, dacă noi mergem la biserică, dar nu mai chemăm stăruitor pe nimeni să vină cu noi, cum făceam cu ei atunci când mergeam la cârciumă, –
şi dacă acum citim Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu, dar nu mai îndemnăm cu toată stăruinţa şi pe alţii să-l citească, aşa cum făceam cândva când citeam lucrurile ruşinoase sau nefolositoare ale păcatului, –
şi dacă acum mergem la adunările Domnului, dar nu atragem şi pe alţii, nici măcar pe cei apropiaţi nouă, să vină şi ei la auzirea şi ascultarea Voii lui Dumnezeu, cum făceam cândva, când mergeam la distracţiile lumeşti, –
şi dacă acum cunoaştem bucuria rugăciunii, a cântărilor sfinte, a meditaţiei, a postului, a binefacerilor, dar nu vorbim despre acestea cu toată inima arzând de o dorinţă mântuitoare a semenilor noştri, cu o faţă strălucitoare de bucuria lor, cu o stăruinţă neobosită, pentru a-i face şi pe cei din jurul nostru să le dorească, să le caute, să le dobândească, –
atunci ce fel de credincioşi suntem noi?
Unde este, atunci, dovada limpede şi adevărată că noi am trecut din robia morţii în înfierea vieţii şi din slujba diavolului în colaborarea lui Dumnezeu?
Unde este mărturia faptelor noastre, care ar trebui să arate tuturor, cu toată limpezimea şi fără nici o îndoială, că noua noastră stare nu-i doar o amăgire a noastră, o laudă goală, o minciună cu care ne înşelăm singuri, ci este o realitate slăvită şi puternică, văzută nu numai în ascuns de Dumnezeu, ci şi pe faţă de toţi oamenii? Cum se vede o lumină în întuneric sau o cetate descoperită pe un vârf de munte (Matei 5, 14-16).
Abia atunci am dovedi că nu ne amăgim singuri. Şi că pocăinţa noastră nu-i o trecere la o sectă sau o vorbă goală. Ci-i o schimbare adevărată, o înnoire făcută de Duhul Sfânt, o naştere de Sus şi o înfiere cerească.

Traian Dorz, din «Hristos – slava noastră»

„A treia oară, i-a zis Iisus: «Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?» Petru s-a întristat că-i zisese a treia oară: «Mă iubeşti?» Şi I-a răspuns: «Doamne, Tu toate le ştii; ştii că Te iubesc». Iisus i-a zis: «Paşte oile Mele!».“ (Ioan 21, 17)

S-a mai spus că, în lucrarea Domnului, sufletele sunt mereu în cele trei stări: începători, crescuţi şi înaintaţi. Ucenici, lucrători şi meşteri. Copii, maturi şi bătrâni.
Un adevărat îndrumător duhovnicesc trebuie să fi trecut prin fiecare din aceste trei stări, să le cunoască şi să le înţeleagă aşa cum un păstor adevărat îşi cunoaşte turma sa, cu vârsta şi puterea fiecărei oi în parte. El cunoaşte nu numai folosul pe care îl capătă de la fiecare miel sau oaie, ci mai ales datoria pe care o are el faţă de fiecare, după trebuinţele sale. De aceea lucrarea de păstorire va trebui neapărat să cuprindă preocupări deosebite pentru fiecare categorie de suflete.
Dând hrană pentru oi, nu trebuie uitate niciodată oiţele ori mieluşeii. Lucrând pentru fraţi, nu trebuie să uităm surorile ori copiii. Ocupându-ne de cei înaintaţi, nu trebuie să-i uităm pe cei mijlocii ori pe cei începători. Vorbind pentru ascultătorii cunoscători, să nu-i uităm niciodată pe ascultătorii cei mai puţin pregătiţi sau, mai ales, pe cei neştiutori.

| Continuare »

Până acum am vorbit despre multe nume minunate de sfinţi împreună-lucrători cu Dumnezeu, din trecutul Evangheliei şi al Bisericii Domnului.
Astăzi, pentru a ne îmbogăţi şi mai mult sufletele şi pentru a ne îmbărbăta străduinţele noastre, vom privi strălucitul chip al celui dintâi martir al lui Hristos de după El. Al unuia dintre cei mai minunaţi şi curajoşi tineri ai Bisericii şi ai soliei lui Hristos: Ştefan (Fapte 6, 5).
Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu spune despre Ştefan că era un bărbat plin de credinţă şi de Duhul Sfânt.
Din plinătatea credinţei avea el har şi din plinătatea Duhului avea el putere. Astfel că prin el se făceau mari minuni şi semne în Lucrarea lui Hristos (Fapte 6, 8).

Din pricina aceasta nimeni nu putea sta împotriva înţelepciunii şi duhului cu care vorbea el (Fapte 6, 10).
Din pricina aceasta faţa lui părea o faţă de înger (Fapte 6, 15).
Din pricina aceasta sfârşitul lui a fost atât de slăvit (Fapte 7, 55-56).
Iar jertfa lui a făcut să răsară celălalt puternic înfocat mărturisitor al lui Hristos: Apostolul Pavel (Fapte 7, 57; 8, 1; 22, 20).
Fiindcă întotdeauna, în urma unui om plin de Duhul Sfânt vor rămâne roadele acestei mari puteri (Gal. 5, 22).
În urma unei jertfe pline de lumina Duhului Sfânt va rămâne totdeauna o lucrare plină de revărsarea acestei cereşti lumini. | Continuare »

Traian Dorz, Hristos – Puterea Apostoliei

O, ce fericite sunt aceste două înălţimi unice, aceste două mari cuvinte: Ierusalim şi Cincizecime… Ierusalim paşnic şi Cincizecime liberă. Ierusalim curat şi Cincizecime adevărată. Ierusalim slăvit şi Cincizecime veşnică…
Cât de împreunate pe veci trebuie să fi fost, în inimile şi în amintirea tuturor ucenicilor Domnului, aceste două nume sfinte şi dragi, aceste două valori unice şi scumpe, aceste două înălţimi cereşti de pe pământ.
Ierusalimul era locul, iar Cincizecimea era momentul când Duhul Sfânt şi Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu se îmbrăţişau şi dădeau naştere fiicei cereşti a Ierusalimului de Sus, care va fi Mireasa Slăvită a Mielului Slăvit, Biserica lui Hristos, Comoara şi Cununa Lui veşnică.
Către Ierusalim se îndreptau atunci în orice vreme toate inimile tuturor fraţilor împrăştiaţi pretutindeni, ca înspre o înălţime pe care a pogorât văzut toată dragostea necuprinsă a lui Dumnezeu, pentru a îmbrăţişa un popor cât o omenire şi o patrie cât o lume.
Dar în vremea Cincizecimii nu numai gândurile tuturor se îndreptau înspre Ierusalim, ci şi inimile şi picioarele lor. Din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, toţi cei care neîncetat se rugau pentru pacea Ierusalimului iubit, la apropierea Cincizecimii lui, se pregăteau de drum şi se grăbeau, ca, dacă va fi cu putinţă, în dimineaţa minunată a sărbătorii Duhului Sfânt, ei să fie acolo împreună cu cei dintâi care avuseseră parte de harul acestei îmbrăţişări cereşti.

O, ce trebuie să fi fost atunci în Ierusalim! Ce îmbrăţişări, ce lacrimi, ce cuvântări înflăcărate, ce cântări fericite, ce sărutări sfinte! Cât de minunat vor fi răsunat pe scările Templului cântările treptelor, psalmii bucuriilor frăţeşti, când miile de cântăreţi de Sus mai coborau o treaptă şi mai cântau un psalm, către miile de cântăreţi de jos care, mai cântând un psalm, mai urcau o treaptă către fraţii lor.
Iar când pe treapta din mijloc se întâlneau cântând psalmul 133: „Iată ce plăcut şi dulce e să locuiască fraţii pururea împreună să se veselească… cu cântări şi psalmi în Domnul să se veselească…“, atunci cântările de bucurie trebuie să fi fost înecate de plâns şi sărutările trebuie să fi fost numai pe lacrimi.
Cine poate uita astfel de clipe şi astfel de stări? Şi cine n-ar fi dat totul ca să le poată trăi măcar o dată pe an acolo unde ca nicăieri altundeva pe lume le era locul şi momentul unic.
De aceea se grăbea Sfântul Pavel să fie în Ierusalim de zilele Cincizecimii.

O, fraţii şi surorile scumpei noastre Cincizecimi! Ce şiroaie de lacrimi scaldă faţa mea acum evocând aceste amintiri sfinte şi făcând fireasca legătură între Cincizecimea Ierusalimului lor şi Cincizecimea „Ierusalimului“ nostru neuitat de atunci!… | Continuare »

„El a răspuns: «Dacă este un păcătos nu ştiu; eu una ştiu: că am fost orb şi acum văd!»“ (Ioan 9, 25)

Sfântul Pavel spune: N-am vrut să ştiu de nimic altceva, decât pe Iisus Hristos Cel Răstignit (1 Cor. 2, 2). De El Singur. Adică eu, Pavel, una vreau să ştiu: Iisus!
Dacă vă interesează Iisus, stăm de vorbă toată viaţa, oricât vreţi şi oriunde vreţi, dar dacă nu vă interesează El, atunci n-avem ce vorbi nici două minute împreună!
Eu una ştiu – a spus şi fostul orb: Am fost orb, acuma văd – şi El, Iisus, mi-a dăruit vederea! Am fost pierdut, sunt izbăvit – şi El, Iisus, mi-a dat această stare. V-am spus o dată, v-o mai pot spune cât vreţi. Altceva însă nu mai spun!
Fericit credinciosul care ştie una: Iisus şi care rămâne numai la El, oricât şi oricând ar fi întrebat! Înţelept este acela care are un astfel de răspuns, fiindcă acela, rămânând la Iisus, va fi biruitor! Cine ştie de acest singur Nume – şi rămâne mereu la El – acela scapă totdeauna cu bine şi cu sufletul curat, de ori-unde! Acela nu va rămânea nici de ruşine, nici de pagubă niciodată.
Dacă L-ai cunoscut pe Domnul şi Vindecătorul tău Iisus Hristos, atunci ţine-te întruna numai de El! Şi să nu mai ştii altceva, niciodată şi nicăieri! Mai ales în vremile grele să nu mai ştii de nimic altceva decât de El. Dacă vorbeşti cu cineva, vorbeşte cumpătat şi numai de-spre Iisus. Iar dacă după aceea vei fi luat la întrebări pentru Numele Domnului, atunci ţine-te numai de una: răspunde ce se cuvine despre aceea una, răspunde cum se cuvine, cui te întreabă şi răspunde numai cât se cuvine, când eşti întrebat!
Şi ţine-te până la sfârşit apoi numai de aceea una care ai spus-o, călăuzit de gândul: eu una ştiu! Orice ţi-ar face. Fii sigur că atunci Hristos te va izbăvi curat şi biruitor. Cu cât vei arăta că ştii mai puţin, cu atât mai bine! | Continuare »

„După ce a zis aceste vorbe, a scuipat pe pământ şi a făcut tină din scuipat şi a uns ochii orbului cu tina aceasta.“ (Ioan 9, 6)

Din aceeaşi tină fuseseră făcuţi ochii aceştia care erau unşi acum. Şi de către Aceeaşi Mână Care Se atingea de ei.
Făcătorul lor, ştiind ce avea să se întâmple, când i-a făcut prima dată, a lăsat peste aceşti ochi umbra. Tocmai în vede-rea celor ce aveau să se împlinească acum, spre a se arăta astfel lucrările lui Dumnezeu.
Acum Domnul împlinea numai ceea ce anume nu făcuse atunci… Ceea ce anume lăsase El nefăcut, la naşterea omului acestuia, pentru ca să facă acum, în chipul acesta atât de minunat.

Domnul Iisus ştie ce ne lipseşte fiecăruia dintre noi.
Ştie şi ce nu ne-a dat El de la început (Luca 8, 10; Marcu 4, 11) şi ştie şi ce am pierdut noi, pe calea vieţii, din vina noastră, prin neascultare şi păcat, din ceea ce ne-a dat.
Ceea ce nu ne-a dat Dumnezeu, putem primi, prin stăruinţa unei credinţe răbdătoare, de la bunătatea iubirii lui (Ioan 15, 7). | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI, Meditații la Apostolul din Duminica a VI-a după Paşti

Cele mai primejdioase ispite sunt ispitele cele duhovniceşti.
Şi cel mai ticălos demon este acela care se preface înger, pentru a-i înşela, dacă este cu putinţă, chiar pe cei aleşi (Matei 24, 24).

Într-adevăr, ce greu este să deosebeşti duhurile lui Satan, când ele vin lăudând pe Dumnezeu şi se ţin după cei credincioşi.

Ce greu este să nu-l crezi un înger pe cel care cântă aşa de lăudăros despre Dumnezeu, care predică aşa de mult şi care strigă aşa de tare. Care este peste tot, care umblă pe oriunde şi care este ca toţi, numai ca să primească câte ceva de la fiecare.

E greu, într-adevăr, să deosebeşti că acela nu este un înger de lumină, ci este un demon ascuns. Că nu umblă pentru slujba lui Dumnezeu, ci pentru scopurile lui Satan. Că nu are în el Duhul lui Hristos, ci duhul lui Antihrist.

E greu să-l deosebească cine nu are în sine însuşi lumina Duhului Sfânt. Dar aceluia care are această lumină nu-i este greu să-l vadă după roadele lui pe fiecare şi ce urmăreşte acel „trimis“ sau cel care îl trimite. | Continuare »

Traian Dorz, din «HRISTOS – BINEFĂCĂTORUL NOSTRU»

„«Doamne» – I-a răspuns bolnavul – «n-am pe nimeni să mă bage în scăldătoare când se tulbură apa şi până mă duc eu, se pogoară altul înaintea mea.»“(Ioan 5, 7)

Ce strigăt dureros este acesta: n-am pe nimeni! Dacă l-aţi spus vreodată, ştiţi ce amar este! Sunt atâţia care n-au pe nimeni, însă nu pot striga – sau nu ştiu să strige.
Sau strigă, dar nu-i aude nimeni, căci locuiesc prea adânc în ţara durerii. Iar în ţara durerii toţi locuitorii sunt ori surzi şi nu-i aud, ori muţi şi nu le pot răspunde, ori paralizaţi şi nu-i pot ajuta! Ţara durerii este adesea un pustiu. Şi pustiul este locul unde nu este ecou. Acolo glasul n-are sunet.

Vai, e plină lumea de suflete care n-au pe nimeni! În adâncul inimii lor, în cele mai tainice locuri ale vieţii lor, adică atunci şi acolo unde omul are mai multă nevoie ca oricând să nu fie singur, cei mai mulţi oameni n-au pe nimeni, sunt în cea mai mare singurătate.
Vrei o dovadă? Chiar tu eşti dovada! Gândeşte-te: pe cine ai tu?
Ai mamă sau tată, ai soţ sau soţie, ai vreun copil iubit sau vreun prieten apropiat?
Până unde merge sufletul iubit cu tine şi cât cunoaşte el din tainele tale cele mai grele şi mai adânci?
Câte lucruri nu ţi le-ai spus fiinţei iubite şi nici nu i le vei putea spune niciodată! — Nici ei, nici nimănui pe pământ. Fiindcă simţi că nu te-ar putea înţelege. Ori nu te-ar putea ierta. Ori nu ţi-ar mai da nici o cinste. Ori nu te-ar mai putea iubi.
Tainele sunt totdeauna prea grele. Iar oamenii sunt prea slabi! Nu le pot purta. Vezi cu durere cât de aproape este hotarul până la care te pot însoţi chiar şi cei mai iubiţi ai tăi, în tainele sufletului tău. | Continuare »

Traian DORZ, din HRISTOS — BINEFĂCĂTORUL NOSTRU

„Acolo se afla un om bolnav de treizeci şi opt de ani.“ (Ioan 5, 5)

Vai de omul care are o singură grijă, a spus cineva. Şi cât de adevărat este lucrul acesta!
Cei bolnavi au numai o singură grijă: să se vindece.
Cel închis are numai o singură grijă: să ajungă liber.
Cel ajuns în primejdie, o singură grijă: să scape.
Părinţii cu copii nenorociţi, o singură grijă: să li se vindece.
O singură grijă, dar ce grea este aceasta una! Toate celelalte la un loc, oricâte ar fi, nu sunt atât de grele, ca aceasta una singură.
Ferice de cel care are grija lui Hristos!

Bolnav de treizeci şi opt de ani…
Aproape nimeni nu-şi poate da seama ce lucru grozav este acesta!
Cine n-a fost bolnav sau închis sau într-o primejdie fioroasă în viaţă nu-şi poate da seama cât de cumplit de încet poate să treacă timpul în aceste stări!
Te uiţi la ceas şi este ora zece.
Te întorci, gemi, te zvârcoleşti, gândeşti, oftezi… şi iar te uiţi la ceas — şi este ora zece şi un minut.
Te întorci iarăşi, te frămânţi, iar te gândeşti, iar îţi pare că a trecut cine ştie câtă vreme… şi când te uiţi iarăşi la ceas este ora zece şi două minute.
Aşa se trăieşte în boală, în închisoare, în chinuri şi în nenorociri. | Continuare »

Traian Dorz, Hristos – Puterea Apostoliei
Meditaţii la Apostolul din duminica Tomii

Dacă Satan are slujitorii lui care să-i bage pe cei credincioşi în temniţă, are şi Hristos slujitorii Săi care să-i scoată. Şi dacă este o vreme în care mărturisitorii lui Iisus trebuie să fie duşi pentru sufletele pierdute de acolo, tot aşa, după ce ei şi-au făcut slujba Evangheliei între zidurile închisorii, este o vreme în care ei vor fi scoşi. Pentru că n-au fost închişi să putrezească acolo, ci să lucreze.
Când lucrul rânduit pentru ucenicii Domnului, undeva, şi l-au sfârşit, ei nu vor mai putea fi ţinuţi acolo nici un ceas mai mult, de nici o putere de pe pământ sau de sub pământ. În chiar clipa sfârşitului lucrului lor, ei vor fi scoşi afară.
Dumnezeul lor Însuşi are grija aceasta, clipă de clipă.

Totdeauna, cel care face unui om nevinovat un rău este un demon, iar cel care îi face un bine este un înger.
Cel care apasă pe un neprihănit este un demon, iar cel care îl ajută este un înger.
Cel care condamnă pe un om al lui Dumnezeu este un diavol, cel care îl izbăveşte este un înger al Domnului.
Omule, oricine ai fi tu şi ori în ce loc puternic te-ai afla, ai de grijă şi nu folosi puterea ta spre a face rău nici unui om nevinovat, nici spre a apăsa pe un neprihănit, nici pentru a osândi pe un om al lui Dumnezeu, care nu ţi-a făcut nici ţie şi nici altui om nici un rău… ci poate a făcut şi mai face încă mult bine multora. Ci caută cu toată puterea şi cu toată ştiinţa ta să faci numai bine acestui fel de oameni, când aceasta va depinde de tine. | Continuare »

Fiul lui Dumnezeu spune Tatălui că ucenicii Săi sunt ai Lui, ai Tatălui, pentru ca, Numele lui Dumnezeu-Tatăl fiind chemat peste ei, să ştie toţi că nu numai slujba pe care o fac, dar şi puterea care îi păzeşte sunt ale lui Dumnezeu.
Tot ce este al Meu este al Tău şi ce este al Tău este al Meu şi Eu sunt proslăvit în ei.

Hristos ar fi putut mântui lumea şi fără ucenicii Săi, dacă ar fi vrut să înlăture cu totul împreună-lucrarea lor cu El.
După cum Dumnezeu ar fi putut face acest lucru şi fără întruparea, ca om, a Fiului Său, Iisus Hristos.
Căci lui Dumnezeu toate lucrurile Îi sunt cu putinţă (Mt 19, 26).
Dar, în înţelepciunea Sa cea veşnică, El a ales să fie astfel mântuirea, căci în acest fel a ştiut El că va fi cel mai bine.

Mântuitorul ar fi putut să Se întrupeze, venind în lume, şi în alt fel, pentru că, Dumnezeu fiind, El nu putea fi îngrădit de legi omeneşti şi de piedici de netrecut în alegerea căilor Sale,
– dar a ales-o pe Preasfânta Fecioară Maria ca mijlocitoarea celei mai binecuvântate căi prin care trebuia să vină El între oameni, pentru mântuirea oamenilor.
Fiindcă nici o altă cale nu era mai potrivită ca aceasta, nici mai curată şi nici mai iubitoare pentru noi,
nici un alt mijloc nu era mai bun
şi nici o altă fiinţă nu era mai curată şi mai frumoasă ca ea,
spre a fi mai vrednică de sfinţenia Celui ce venea să sfinţească toate, de la Dumnezeu şi pentru Dumnezeu.
De ce Preasfintei Fecioare Maria i s-a închinat arhanghelul strălucit, zicându-i: „Plecăciune ţie, căreia ţi s-a făcut mare har”? (Lc 1, 28)
Pentru că Duhul Sfânt Se pogorâse peste ea,
Puterea Celui Preaînalt o umbrise
şi Sfântul care Se năştea din ea era Fiul lui Dumnezeu.
Iată aici, în alegerea Sfintei Fecioare Maria ca mijloc al întrupării lui Hristos, toată lucrarea Sfintei Treimi. Ea se desăvârşea din clipa aceea printr-o singură fiinţă omenească, pentru toată omenirea. | Continuare »

Traian Dorz, Hristos – Jertfa noastră

„Şi în altă parte, Scriptura mai zice: «Vor vedea pe Cine au străpuns».“ (Ioan 19, 37)

Cei care L-au străpuns pe Iisus atunci au şi văzut îndată pe Cine au străpuns.
Sutaşul şi cei ce-L păzeau pe Iisus împreună cu el, când au văzut cutremurul de pământ şi toate cele întâmplate, s-au înfricoşat foarte tare şi au zis: „…Cu adevărat, Acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!“ (Mt. 27, 54).
Înfricoşarea sutaşului l-a făcut să creadă în Iisus. Credinţa l-a făcut să se hotărască pentru El.
Şi astfel, sângele din Coasta Sfântă a lui Iisus, pe care chiar el o străpunsese, i-a spălat sufletul său şi conştiinţa sa de greutatea păcatului săvârşit.
Sutaşul acesta, Longinus, se spune că a fost printre primii creştini şi martiri ai lui Iisus.

De străpungerea coastei Domnului ne-am făcut şi noi cu toţii vinovaţi!
Prin păcatele noastre, şi noi am săvârşit această faptă cumplită. Fiecare păcat pe care l-am făcut cu vorba sau cu fapta s-a prefăcut o suliţă cu care L-am străpuns pe Scumpul nostru Mântuitor şi Răscumpărător Iisus.
Ce dureroase trebuie să fi fost pentru Inima Lui simţitoare loviturile sălbatice ale înjurăturilor, ale bârfelilor, ale vorbelor noastre ruşinoase! Şi ale faptelor noastre nedrepte, necinstite şi necurate!

Dar slăvită să fie dragostea şi îndurarea Lui de noi şi binecuvântată să fie clipa când ochii noştri s-au deschis ca să vedem Cine este Acela pe Care şi noi L-am străpuns.
Binecuvântat să fie Harul care ne-a îngenuncheat atunci la picioarele Crucii lui Iisus, ca să-I spălăm rănile făcute de noi, cu lacrimile noastre de pocăinţă şi de îndreptare. | Continuare »

În lecrura autorului Traian DORZ

Iuda vânzătorul ştia şi el locul acela, pentru că Iisus de multe ori Se adunase acolo cu ucenicii Săi.

…Acolo era o grădină. Iisus a intrat în ea cu ucenicii Săi.
Oriunde Se adună Iisus cu ucenicii Săi, este o grădină. Dar poate şi un vânzător.
Ce frumos spune Cântarea Cântărilor cap. 6, vers. 2: „Iubitul meu S-a pogorât la grădina Lui, la stratul de miresme, ca să-Şi pască turma în grădini şi să culeagă crini“!
Cât de minunat trebuie să-şi fi petrecut ucenicii cu Domnul Iisus în grădina Ghetsimani atâtea nopţi de rugăciune, atâtea ceasuri de părtăşie şi atâtea clipe de stări cereşti!
Câte adevăruri le va fi descoperit Domnul Iisus ucenicilor Săi acolo!
Câtă putere vor fi primit ei, câte taine vor fi pătruns prin lumina Lui şi câte clipe neuitate vor fi trăit ei cu Iisus acolo!
După ceasurile zilei petrecute în mijlocul mulţimilor de ascultători, sau de bolnavi, sau de potrivnici, retragerile Domnului Iisus în rugăciuni şi în intimitatea cu ei, ceasurile de seară din Ghetsimani, cu iubiţii Lui, vor fi fost, pentru Domnul şi pentru ucenicii Lui, ca o baie odihnitoare după un zăduf chinuitor. | Continuare »

„A luat ramuri de finic şi i-a ieşit în întâmpinare, strigând: «Osana! Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului, Împăratul lui Israel!»“ (Ioan 12, 13)

Hristos venea înspre Ierusalim, iar poporul a ieşit în întâmpinarea Lui.
Ce minunat pornise să se înfăptuiască dorinţa lui Dumnezeu şi aspiraţiile poporului însetat după fericire, în întâlnirea lui Hristos cu poporul – şi a poporului cu Hristos!
Prin învăţătura Sa, Iisus ar fi rezolvat fericit toate problemele poporului: cele religioase, cele politice, cele sociale şi orice alte probleme pe care le aveau mulţimile. Hristos le aducea înfrăţirea binefăcătoare, egalitatea respectuoasă, întrajutorarea iubitoare, toate acestea fiind legile de temelie ale Sistemului pe care îl aducea Hristos.
O, dacă ar fi fost primit acest sistem şi dacă ar fi fost înfăptuit, el, Singurul, i-ar fi putut face fericiţi pe toţi oamenii,
căci tot ce mai au bun în ele toate celelalte sisteme omeneşti au numai ceea ce au luat de la Hristos.

Dar vai, ceea ce a înţeles atunci mulţimea n-au putut să înţeleagă şi conducătorii ei.
Poporul, care era inima gata să întâmpine,
gata să primească,
gata să facă totul,
n-a fost totuşi ajutat de conducătorii lui, care erau mintea îndrumătoare.
În loc să-i dea o îndrumare fericită, „mintea“ cea necredincioasă n-a ieşit în întâmpinarea lui Hristos cu bucurie – ca să preia mai înalt şi mai ordonat elanul inimii, al poporului – ci s-a lăsat stăpânită de întuneric şi vicleşug, zădărnicind tot ce era să fie atât de fericit pentru toţi
şi aruncând totul în cea mai nebunească şi mai monstruoasă dintre rătăciri.
Căci întocmai cum face un om, aşa face şi poporul. | Continuare »

Traian Dorz, HRISTOS — DUMNEZEUL NOSTRU (Meditaţii, rugăciuni şi cântări la Sfânta Evanghelie după Ioan  – Capitolul 1)

„«De unde mă cunoşti?» – I-a zis Natanael. Drept răspuns, Iisus i-a zis: «Te-am văzut mai înainte ca să te cheme Filip, când erai sub smochin.»“

Cu câtă bucurie întâmpină Domnul pe omul nefăţarnic!
Cu câtă bucurie întâmpină Domnul Iisus pe Natanael când vine cu Filip la Dânsul!
Se vede cât de mult îl aşteptase Domnul şi cât îl dorea să vină la El.
Toate bănuielile şi neîncrederea din inima lui Natanael se risipesc pe totdeauna numai la un cuvânt pe care i-l spusese Domnul: „Te-am văzut mai înainte… sub smochin!“
Ce uluitoare descoperire pentru Natanael! Nimeni în afară de Dumnezeu nu a putut şti ce făcuse el sub smochin…
Trebuie să fi fost ceva atât de tainic şi de hotărâtor ceea ce se petrecuse acolo, încât el n-a mai avut nevoie de nici o altă dovadă pentru a se convinge de Dumnezeirea Mântuito-rului, Care nu le putea şti pe acelea dacă nu era Dumnezeu.

Poate el sub smochin făcuse un lucru bun, poate făcuse un lucru rău.
Poate se rugase mai stăruitor ca oricând lui Dumnezeu, ca să-i arate dacă acest Iisus, despre Care aude atâtea lucruri uimitoare, este sau nu este ceea ce se vorbeşte despre El. Dacă este El Mesia cel aşteptat sau nu.
Sub acest smochin, într-un tainic colţ al grădinii sale, Nata-nel se va fi rugat mai fierbinte şi mai stăruitor ca oricând pentru limpezirea acestui lucru atât de însemnat pentru mân-tuirea lui şi a neamului său.
Iar Dumnezeu, Care ascultă totdeauna rugăciunile sincere ale acelor care Îi cer cunoaşterea Adevărului numai pentru a-L urma, a întocmit toate lucrurile în aşa fel, încât Natanael să ajungă la Dânsul pe drumul cel mai scurt. Căci nici o întâm-plare în viaţă nu este întâmplătoare.

Nu este întâmplător nici faptul că această carte a ajuns acum în mâinile tale, iubite cititor, şi aceste cuvinte au ajuns la urechile tale.
Că un prieten ţi-a dat-o sau un străin ţi-a vândut-o sau un frate ţi-a spus. –
Principalul este că ai ajuns să o citeşti. Acesta este scopul: să te întâlneşti astfel cu Hristos, acum şi aici. | Continuare »

Traian Dorz, din «Hristos – puterea apostoliei», meditaţii la Apostolul din Duminica Lăsatului sec de carne

„Dar nu carnea ne face pe noi plăcuţi lui Dumnezeu; nu câştigăm nimic dacă mâncăm din ea, şi nu pierdem nimic dacă nu mâncăm“ (I Corinteni 8, 8).

Cuvântul carne, în înţelesul Bibliei şi al vorbirii duhovniceşti, are aici şi peste tot în Sfintele Scripturi o cuprindere mai largă, înţelesul de plăcerile lumeşti, de lucrurile firii pământeşti, de avuţiile materiale, de foloasele şi satisfacţiile trupului acestuia.
Desigur că, în lumina adevărului mântuitor spre care ne călăuzeşte mereu Duhul Sfânt şi asupra căruia stăruie Domnul Iisus prin tot Cuvântul Său ca să luăm noi seama, în primul rând, desigur că în lumina aceasta, umblarea prea multă după lucrurile fireşti este văzută ca un rău, ca o mare primejdie, ca o umblare după moarte, după cum este scris: În adevăr, cei ce trăiesc după îndemnurile firii pământeşti umblă după lucrurile firii pământeşti, pe când cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului umblă după lucrurile Duhului. Şi umblarea după lucrurile firii pământeşti este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este viaţă şi pace. Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu (Rom 8, 5-7).
Iată, dar, limpede porunca şi adevărul lui Dumnezeu. Iată mijlocul sigur prin care noi putem uşor şi categoric să deosebim ce este permis unui credincios şi ce nu-i este permis să-şi permită. Ce este folositor şi ce este mortal. Ce este plăcut lui Dumnezeu şi ce este vrăjmăşie cu El.
Carnea!… Nu-i vorba aici numai de îmbuibarea cu mâncăruri de multe feluri şi de îmbuibate pretenţii… Este şi de asta, dar nu numai de asta. Ci este vorba de un mai larg înţeles al tuturor pretenţiilor legate de firea pământească a omului, puzderia de pretenţii din ce în ce mai mari şi mai multe, începând de la mâncăruri, de la îmbrăcăminte, de la condiţiile de confort, de la etichetele sociale, de la mofturi şi până la blestemata nesăturare de putere, de bogăţie, de slavă lumească, de tot ce cere şi dă lumea asta. De la cel dintâi dintre aceste lucruri şi până la cel din urmă, alergarea cu lăcomie după acestea şi lupta de a le aduna şi păstra cu silnicie şi nedreptate este condamnată şi blestemată de Dumnezeu, ca o vrăjmăşie împotriva Lui. | Continuare »

Traian DORZ, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

[„Iar fiecăruia dintre noi, i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos.“ (Efeseni 4, 7)]

De la începutul lucrării de mântuire adusă de Dragostea lui Dumnezeu-Tatăl, prin Jertfa lui Dumnezeu-Fiul, Iisus Hristos, lucrarea făcută de Dumnezeu-Duhul Sfânt a dat în slujba Bisericii Sale felurite daruri duhovniceşti.
Toate aceste daruri erau date Bisericii. Adică pentru toate sufletele chemate şi alese a face parte din Trupul Său duhovnicesc, spre zidirea lor, spre mângâierea, creşterea şi desăvârşirea lor în credinţă şi vieţuire spre mântuirea finală.
În trei locuri din Sfânta Scriptură se vorbeşte deosebit de limpede despre aceste daruri date unora dintre fiii Bisericii, dar pentru folosul tuturor celorlalţi.

Aici – în locul de la Romani 12, 6-8 – sunt arătate numai şapte astfel de daruri şi anume: darul profeţiei, al slujirii, al învăţării altora, al îmbărbătării, al binefacerii, al cârmuirii şi al milosteniei.
La I Corinteni 12, 4-11, sunt enumerate nouă daruri duhovniceşti şi anume: al înţelepciunii, al cunoştinţei, al credinţei, al vindecărilor, al minunilor, al profeţiei, al deosebirii duhurilor, al feluritelor limbi şi al tălmăcirii limbilor.
La Efeseni 4, 7-15, sunt enumerate alte daruri date oamenilor, fiecăruia însă după măsura darului lui Hristos… toate pentru desăvârşirea sfinţilor în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos. Până ce vom ajunge cu toţii la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos… Neclătinaţi de nimic… Ci statornici pe vecie în El…
Potrivit bogăţiei Harului Dumnezeiesc, aceste daruri sunt nelimitate atât în numărul, cât şi în mărimea lor… Toate acestea fiind date în dar de către El tuturor alor Săi, în vederea zidirii tuturor alor Săi.
Nimeni nu trebuie deci să se laude cu darul primit, fiindcă la baza acordării darului nu se avea în vedere nici un merit personal al celui căruia îi era dat. Tot meritul era al Celui Care făcea darul. | Continuare »

„Ioan a făcut următoarea mărturisire: «Am văzut Duhul pogorându-Se din cer ca un porum-bel şi oprindu-Se peste El.»“ (Ioan 1, 32)

Fiecare trimis al Domnului are un duh al său şi fiecare lucrare are un duh al său.
Datoria noastră este să cercetăm duhurile dacă sunt de la Dumnezeu sau nu. Căci sunt atâtea duhuri care vin în numele Său, dar nu sunt ale Lui (1 Ioan 4, 1-3).
Iar noi trebuie să primim şi să urmăm numai pe Duhul Sfânt
şi să ne ferim cu groază şi grijă de primirea şi urmarea duhurilor înşelătoare şi drăceşti.

Sfântul Pavel mustră pe galateni, numindu-i nechibzuiţi, tocmai pentru că primiseră cu uşurinţă duhuri străine şi, necer-cetându-le, ascultaseră de îndrumarea acestora, care erau gata să-i piardă şi să-i nenorocească pe totdeauna. Cum, desigur, au şi nenorocit pe unii din ei (Gal. 3, 1).
Pe corinteni, de asemenea, îi ceartă cu asprime şi cu amă-rărăciune, pentru că primeau cu îngăduinţă şi cu uşurătate vinovată duhuri străine şi învăţături deosebite (2 Cor. 11, 4).
Vai, din cauza acestora rătăcesc şi astăzi de la adevăr atât de mulţi,
căci aceleaşi duhuri, sub înfăţişare totdeauna înşelătoare, umblă amăgind şi azi pe toţi cei care n-au toată grija să nu le primească şi să nu le urmeze (Ier. 14, 14; Mat. 24, 24-26). | Continuare »