SĂ NU FII NECREDINCIOS

„Apoi i-a zis lui Toma: «Adu-ţi degetul încoace şi uită-te la mâinile Mele; şi adu-ţi mâna şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios».“ (Ioan 20, 27)

Cât de nelipsit este Dumnezeu de lângă fiecare din noi! Cât de bine-cunoscător este Hristos a tot ce facem şi ce spunem fiecare!
Cât de adânc ne pătrunde Duhul Sfânt toate gândurile pe care le purtăm în inima noastră!
Într-adevăr nimic nu este ascuns dinaintea ochilor Aceluia cu Care avem a face (Evrei 4, 13).

Totuşi cât de nemărginit de bun este Dumnezeu! După ce toate din jurul nostru, din afara noastră şi din lăuntrul nostru sunt numai dovezi ale existenţei, ale înţelepciunii şi ale puterii Lui, noi tot mai cerem mereu alte şi alte noi dovezi, spunând: Dacă nu le voi vedea, nu voi crede.
Şi Dumnezeu Se lasă ispitit de noi. Şi, în bunătatea Lui, ne arată nouă personal atâtea semne şi mărturii, anume pentru noi, care le-am cerut.
O, la câte gânduri ne-a răspuns El, la câte chemări a venit! Câte rugăciuni a ascultat! O, dacă ni le-am aminti pe toate!
Credinţa adevărată nu-L ispiteşte pe Dumnezeu. Ea nu cere semne, ca să creadă. Ea nu are nevoie să pipăie, ca să se încredinţeze.
Ea nu-I pune condiţii lui Hristos nici chiar în cele mai grele răscruci ale vieţii sale. Nici chiar în cele mai de cumpănă clipe ale Adevărului. Nici chiar în cele mai neaşteptate lovituri ale nădejdii. Credinţa adevărată se bizuie liniştită pe Dumnezeul ei cel Viu. Pe Numele lui Iisus cel Biruitor. Pe Cuvântul Său cel adevărat şi puternic. | Continuare »

În lecrura autorului Traian DORZ

Iuda-Iscarioteanul-2El i-a întrebat din nou: „Pe cine căutaţi?“.
„Pe Iisus din Nazaret“, i-au zis ei.

În mod normal, oamenii legii trebuie să caute pe oamenii fărădelegii, fiindcă aşa este scris (Rom. 13, 4; I Petru 2, 14).
Legea este pentru cel fărădelege.
Soldaţii unei ţări trebuie să caute pe vrăjmaşii care ameninţă libertatea şi viaţa poporului şi a ţării lor.
Aprozii şi slujitorii tribunalelor ar trebui să-i caute pe cei care scapă de sub paza legii şi care sunt primejdioşi pentru liniştea şi viaţa poporului.
Slujitorii cuiva, să caute pe cei care ar fi furat ceva din avutul stăpânirilor lor.
În mod normal, cu săbii se merge împotriva cuiva care este periculos şi înarmat, cu funii se merge împotriva cuiva care este violent şi agresiv.
Cu mulţime se merge împotriva celui puternic şi rău.
Dar vinovăţia oamenilor rămâne veşnică, pentru că ei, ştiind că Hristos nu este în nici unul din aceste feluri, ci tocmai dimpotrivă, au trimis totuşi după El nişte oameni ai legii, ca după un nelegiuit.
Nişte ostaşi înarmaţi, ca după un duşman al ţării.
Nişte aprozi şi gardieni, ca după un evadat.
Nişte robi, ca după un tâlhar, nişte arme, ca după un periculos.
Şi noaptea, ca după un răufăcător. | Continuare »

În lecrura autorului Traian DORZ

Iuda vânzătorul ştia şi el locul acela, pentru că Iisus de multe ori Se adunase acolo cu ucenicii Săi.

Iisus-cu-ucenicii-2…Acolo era o grădină. Iisus a intrat în ea cu ucenicii Săi.
Oriunde Se adună Iisus cu ucenicii Săi, este o grădină. Dar poate şi un vânzător.
Ce frumos spune Cântarea Cântărilor cap. 6, vers. 2: „Iubitul meu S-a pogorât la grădina Lui, la stratul de miresme, ca să-Şi pască turma în grădini şi să culeagă crini“!
Cât de minunat trebuie să-şi fi petrecut ucenicii cu Domnul Iisus în grădina Ghetsimani atâtea nopţi de rugăciune, atâtea ceasuri de părtăşie şi atâtea clipe de stări cereşti!
Câte adevăruri le va fi descoperit Domnul Iisus ucenicilor Săi acolo!
Câtă putere vor fi primit ei, câte taine vor fi pătruns prin lumina Lui şi câte clipe neuitate vor fi trăit ei cu Iisus acolo!
După ceasurile zilei petrecute în mijlocul mulţimilor de ascultători, sau de bolnavi, sau de potrivnici, retragerile Domnului Iisus în rugăciuni şi în intimitatea cu ei, ceasurile de seară din Ghetsimani, cu iubiţii Lui, vor fi fost, pentru Domnul şi pentru ucenicii Lui, ca o baie odihnitoare după un zăduf chinuitor. | Continuare »

În lecrura autorului Traian DORZ

Când le-a zis Iisus: „Eu sunt“, ei s-au dat înapoi şi au căzut jos, la pământGhetsimani_13.

Cred că aceasta este surprinderea puternică pe care o au toţi cei nelegiuiţi când urmăresc pe un nevinovat care apare dintr-o dată senin în faţa lor. Am văzut mulţi vânători înarmaţi, urmărind cu trufie un vânat. Dar când acesta a apărut pe neaşteptate lângă ei, s-au zăpăcit de tot şi n-au mai ştiut ce fac.
Unii au scăpat arma din mâini, alţii au luat-o la fugă, alţii au tras aiurea: neaşteptata întâlnire i-a făcut să se piardă de tot, chiar în faţa unui vânat mai slab. Dar în faţa celui mai puternic?

În acela care merge să facă răul contra unui om bun, în cel care se ştie vinovat de o nelegiuire împotriva unui om nevinovat, în cel care se duce să făptuiască o fărădelege împotriva unui om drept, este un complex, o mulţime de slăbiciuni.
El este înarmat, dar tremură la fiecare zgomot. Este puternic, dar se sperie de orice atitudine hotărâtă. Este mare, dar priveşte cu îngrijorare la orice nimic. Asta este starea vinovatului.
Închipuirea celor vinovaţi este totdeauna înfierbântată şi îi face să vadă lângă orice muşuroi un lup şi lângă orice tufiş un leu. Este groaza lui Dumnezeu, care îi face să se teamă şi să tremure.

Din cele auzite despre Iisus, gloata aceasta gălăgioasă şi înarmată cu săbii, cu ciomege, cu funii, cu făclii, cu arme şi cu cine ştie mai ce, îşi va fi închipuit că va avea de-a face cu un vrăjmaş puternic, în stare a-i nimici pe toţi dintr-o dată şi necruţător, cum ştiau ei despre puterea Lui. | Continuare »

„Apoi s-au apropiat de El şi ziceau: «Plecăciune, Împăratul Iudeilor!». Şi-I dădeau palme” (Ioan 19, 3).

Dintre toate fiarele pământului, cea mai crudă faţă de semenul său este slugarnicul.
Dintre toate creaturile din lume, cea mai urâtă este târâtoarea şi dintre toate urâciunile sufleteşti, cea mai respingătoare este josnicia.

meteora-acatistul-patimiÎngustimea de minte îl face pe om primejdios de crud. Micimea de suflet îl face neruşinat de linguşitor şi puterea pe care o are îl face neînchipuit de obraznic. Nefiind în stare de nimic altceva decât de slugă, acest fel de om este destul de viclean să ghicească voia şi plăcerea stăpânului. Prin tot ce face, el caută să-i între stăpânului pe sub piele, arătându-i-se mai slugă decât i se cere. Făcându-i mai mult decât trebuie. Prefăcându-i-se totdeauna mai devotat  decât este.
Astfel de slugi sunt primejdioase şi rele chiar şi atunci când stăpânii lor sunt oameni şi nu fiare. Dacă stăpânul-om nu le temperează adesea zelul, aceste slugi-târâtoare sunt în stare să întreacă orice măsură de răutate.
Dar ce sunt ei în stare să facă atunci când şi stăpânul este asemenea lor? Iată ce au fost în stare să facă slugii lui Ana mai înainte. Şi iată ce sunt în stare acum să facă slugile lui Pilat.
| Continuare »

Traian DORZ Meditaţii, rugăciuni şi cântări la Sfânta Evanghelie după Ioan capitolul 19, versetele 1-20

Traian DORZ Meditaţii, rugăciuni şi cântări la Sfânta Evanghelie după Ioan capitolul 19, versetele 21-42

LAZĂRE, VINO!

„După ce a zis aceste vorbe, a strigat cu glas tare: «Lazăre, vino afară!»“ (Ioan 11, 43)

Pentru Domnul, Care ne-a creat, Care ne-a dat viaţă din Viaţa Lui, sânge din Sângele Lui, trup din Trupul Lui (Efes. 5, 30)…, pentru El, Care ne-a legănat şi ne-a încălzit la Sânul Lui, crescându-ne ca într-un loc tainic, încă de pe când fiinţa noastră nici nu avea un chip (Ps. 139, 16)…, pentru Domnul, Făcătorul şi Binefăcătorul nostru, noi suntem mai cunoscuţi şi mai iubiţi decât pentru cea mai dulce mamă (Isaia 49, 15).
El spune aşa de duios, prin profetul Său, că ne-a pus un nume şi că pentru El acest nume este preaiubit şi neuitat…
«Din dragoste pentru robul Meu… şi pentru alesul Meu te-am chemat pe nume; ţi-am vorbit cu bunăvoinţă, înainte ca tu să Mă cunoşti» (Isaia 45, 4).
«Acum, aşa vorbeşte Domnul Care te-a făcut… şi Cel Ce te-a întocmit: … Nu te teme de nimic, căci Eu te izbă-vesc. Te chem pe nume, eşti al Meu…“ (Isaia 43, 1).
Câtă duioşie şi dragoste este conţinută în aceste dulci şi părinteşti dezmierdări şi făgăduinţe!
Ele arată că, de la început, noi avem un loc ales şi veşnic, un nume plăcut şi personal, o chemare şi o solie deosebită, fiecare dintre noi, îna-intea Domnului. Şi din partea Lui. Şi pentru împărăţia Lui. | Continuare »

Traian Dorz, HRISTOS – SFINŢITORUL NOSTRU

Iisus-si-2-ucenici_17_01„Tocmai de aceea, când a înviat din morţi, ucenicii Lui şi-au adus aminte că le spusese vorbele acestea; şi au crezut Scriptura şi cuvintele pe care le spusese Iisus.“ (Ioan 2, 22)

Sfinţii apostoli ai Domnului şi toţi cei care ascultau cuvintele Sale erau mereu cu toată luarea-aminte asupra întregii Sale învăţături.
Multe lucruri din cele ce le auzeau ei rămâneau taine neînţelese pentru mintea lor de atunci. Dar nici una din învăţăturile Domnului ei n-au lepădat-o numai din pricină că n-o puteau înţelege.
Au păstrat cu grijă în inimile lor fiecare cuvânt, deplin încredinţaţi că, dacă vor rămânea credincioşi până la sfârşit, va veni odată vremea când îl vor vedea împlinindu-se, şi atunci li se va lumina tot înţelesul lui deplin şi în mintea lor.

Ucenicii Domnului s-au ferit să nu facă ce făceau ceilalţi oameni, adică să întoarcă tocmai pe dos ceea ce spunea Mântuitorul, ci, răbdători şi smeriţi, ca şi Sfânta Maică a Domnului, păstrau toate cuvintele acestea în inima lor şi se gândeau la ele (Luca 2, 19 şi 51).
De aceea, când le-a venit vremea să se împlinească, ei şi le-au amintit, înţelegându-le cu smerenie şi credinţă, luminându-se deplin. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
din Meditaţii la Apostolul din Duminica a V-a  Postului Mare – a Cuv. Maria Egipteanca

Căci dacă sângele taurilor şi al ţapilor şi cenuşa unei vaci, stropite peste cei întinaţi, îi sfinţesc şi le aduc curăţirea trupului, cu cât mai mult Sângele lui Hristos, care prin Duhul cel Veşnic S-a adus pe Sine Însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţi cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu… (Evrei 9, 13-14)

IH_225Dacă se face cu adevărat în cineva lucrarea curăţitoare a Sângelui Sfinţit şi Sfinţitor al lui Hristos, această lucrare curăţitoare începe neapărat din cea mai ascunsă şi mai profundă parte a fiinţei acelui cineva, adică din cugetul său. Căci cugetul este în fiecare om această cea mai ascunsă şi tainică parte a fiinţei sale.
Tot ce vine din afară, fie bun, fie rău, în fiinţa oricărui om, vine mai întâi şi mai întâi în cugetul său. Dar cugetul acesta este ceva pe care nu-l poţi spune dacă este în minte, ori dacă este în inimă. Se pare că el este în amândouă, după cum poate fi şi gândul omului în amândouă aceste părţi ale fiinţei noastre.
Cuvântul Domnului scrie într-un loc: cuget adânc înlăuntrul inimii mele (Ps 76, 6). Am păstrat cuvintele acestea şi am cugetat la ele în inima mea (Dan 7, 28). Maria păstra toate cuvintele acestea şi cugeta la ele în inima ei (Lc 2, 19).
Iar în altă parte scrie: …Despre această lucrare mărturisesc cugetul lor şi gândurile lor…
Cugetul este deci o însuşire şi a inimii şi a gândului. Şi a simţirii care este în inimă, şi a gândirii care este în minte. Aceste două părţi sunt cele care hotărăsc toate faptele, umblările şi cuvintele fiecărui suflet omenesc.
Acest cuget la începutul vieţii omului nu poate fi decât bun şi curat, cum sunt toate însuşirile unui copil, atât cele trupeşti, cât şi cele sufleteşti. Dar, cu timpul, în urma felului de viaţă pe care o trăieşte omul, cugetul acesta ori se păstrează curat, ori se face rău. După cum este scris: Fraţilor, eu am vieţuit cu toată curăţia cugetului meu înaintea lui Dumnezeu (Fapte 23, 1). Ori: Mulţumesc lui Dumnezeu Căruia Îi slujesc cu un cuget curat din moşi strămoşi (II Tim 1, 3). | Continuare »

„Ucenicii Lui şi-au adus aminte că este scris: «Râvna pentru Casa Ta Mă mănâncă pe Mine.»“ (Ioan 2, 17)

Cât de greu ne vine să ni-L închipuim pe Mântuitorul — Chipul luminos al blândeţii şi bunătăţii — împletind un bici de ştreanguri şi lovind cu el! Trebuie să fi fost înspăimântător de adânc răul, că a fost silit Domnul să facă acest lucru! Starea fărădelegii din Templu trebuie să fi fost nespus mai putredă de cum se putea spune.

Alungarea-vanzatorilor-din-templu_17_02

În 2 Cronici, capitolul 2 până la 8, este arătat tot gândul sfânt al lui Dumnezeu, unit cu toată râvna sfântă a oamenilor Lui, din care a ieşit acest Templu, această Sfântă Casă a Domnului, peste care era chemat Numele Domnului Cel Sfânt, Unic şi Veşnic.
Ce mare sfinţenie stăpânea atunci aici şi ce curate erau gândurile, rugăciunile şi jertfele care se aduceau în Templu pentru Domnul.
Atât jertfele celor care veneau să se închine în el, cât şi ale celor care slujeau acolo.
Ce râvnă mare şi sfântă îi însufleţea pe toţi şi cu ce dragă inimă aduceau lui Dumnezeu fie puţinul, fie multul lor!
Cu ce nevinovăţie se slujea acolo atunci! | Continuare »

„Paştile iudeilor erau aproape; şi Iisus S-a suit la Ierusalim.“(Ioan 2, 13)

Iisus-alunga-negustorii-din-templuSfântul evanghelist Ioan, scriind sub călăuzirea Duhului Sfânt, a descris suirea lui Iisus la Templul din Ierusalim înaintea tuturor celorlalte lucruri, îndată după începutul Evangheliei sale.
Acesta este un lucru adânc grăitor.
Înţelepciunea lui Dumnezeu vrea să ne înveţe şi prin aceasta că cea dintâi lucrare pe care trebuie să o facă Hristos, acolo unde urmează să fie vestită şi începută Evangelia Sa, este curăţirea.

Dumnezeu nu lucrează niciodată altfel! Acesta este felul Lui de lucru în toţi şi întotdeauna.
Aşa lucrează într-un suflet şi aşa lucrează într-un templu.
Aşa a lucrat de la început şi aşa va lucra până la sfârşit.
Dumnezeu nu poate intra undeva ca să stea şi să lucreze acolo până nu face mai întâi lumină şi curăţire.
El nu poate sta la un loc cu aluatul cel vechi, cu firea cea veche, nu poate locui într-o încăpere necurăţită, nu poate rămâne într-un cuget rău, într-o fire nespălată de fărădelegi (Evrei 10, 22).
El este ca focul: nu poate sta la un loc cu gunoaiele. Ori le arde, curăţind locul de ele, ori pleacă.
Ori face curăţenie şi locuieşte acolo, ori părăseşte locul care nu vrea să se curăţească.

Locul care iubeşte gunoaiele, care trăieşte în gunoaie şi care nu vrea să se despartă de gunoaie, nu poate fi niciodată locuit de Dumnezeu. | Continuare »

Traian Dorz, HRISTOS – COMOARA PSALMILOR

Psalmul Fiul-cel-pierdut-6137, v. 1

Nu este niciodată o mai potrivită stare pentru noi când am păcătuit, călcând voia lui Dumnezeu, decât să şedem jos, în pocăinţă, în amare păreri de rău, în zbuciumată recunoaştere a căderii noastre – şi să plângem, ca nişte vinovaţi.
Şi nu este niciodată o mai fericită stare pentru noi când Dumnezeu ne-a făcut bine…, când ne-a primit iarăşi, când ne-a învrednicit iarăşi de un nou har al bunătăţii Sale, decât să şedem în genunchi şi să plângem.
Când El ne-a dat o nouă binecuvântare a întâlnirii frăţeşti şi o nouă înfăţişare înaintea Lui, şi o nouă petrecere în Casa Lui – nu-i o mai potrivită stare pentru noi decât să şedem jos în genunchi, în smerenie recunoscătoare, şi să plângem, mul-ţumindu-I pentru toate binefacerile şi binecuvântările Lui.

Şezând jos la picioarele Domnului şi plângând şi-a auzit femeia cea păcătoasă vestea iertării cea mântuitoare a păca-telor ei celor multe (Luca 7, 47).
Şezând jos la picioarele Domnului şi plângând şi-a auzit Maria vestea cea dulce că aceasta este partea cea bună care nu se va mai lua de la dânsa… (Luca 10, 39-42).
Şezând şi plângând la picioarele lui Iisus a primit Maria făgăduinţa învierii fratelui ei (Ioan 11, 32), pe care îl iubea atât de mult!…
Şezând jos la picioarele Crucii Lui a primit ucenicul Său cel iubit o Mamă… şi tot acolo la picioarele Crucii şi Mama Sa cea îndurerată şi-a primit un alt fiu iubit (Ioan 19, 25-27)…
Şezând jos şi plângând la picioarele Domnului şi-au sal-vat părinţii copiii lor (Mat. 15, 25-28; 17, 14-15).
Şi-au recăpătat orbii vederea, cei legaţi, eliberarea, cei leproşi, vindecarea, cei pierduţi, mântuirea şi cei depărtaţi, reîntoarcerea… | Continuare »

AM VĂZUT DUHUL…

„Ioan a făcut următoarea mărturisire: «Am văzut Duhul pogorându-Se din cer ca un porum-bel şi oprindu-Se peste El.»“ (Ioan 1, 32)

Fiecare trimis al Domnului are un duh al său şi fiecare lucrare are un duh al său.
Datoria noastră este să cercetăm duhurile dacă sunt de la Dumnezeu sau nu. Căci sunt atâtea duhuri care vin în numele Său, dar nu sunt ale Lui (1 Ioan 4, 1-3).
Iar noi trebuie să primim şi să urmăm numai pe Duhul Sfânt
şi să ne ferim cu groază şi grijă de primirea şi urmarea duhurilor înşelătoare şi drăceşti.

Sfântul Pavel mustră pe galateni, numindu-i nechibzuiţi, tocmai pentru că primiseră cu uşurinţă duhuri străine şi, necer-cetându-le, ascultaseră de îndrumarea acestora, care erau gata să-i piardă şi să-i nenorocească pe totdeauna. Cum, desigur, au şi nenorocit pe unii din ei (Gal. 3, 1).
Pe corinteni, de asemenea, îi ceartă cu asprime şi cu amă-rărăciune, pentru că primeau cu îngăduinţă şi cu uşurătate vinovată duhuri străine şi învăţături deosebite (2 Cor. 11, 4).
Vai, din cauza acestora rătăcesc şi astăzi de la adevăr atât de mulţi,
căci aceleaşi duhuri, sub înfăţişare totdeauna înşelătoare, umblă amăgind şi azi pe toţi cei care n-au toată grija să nu le primească şi să nu le urmeze (Ier. 14, 14; Mat. 24, 24-26). | Continuare »

ATUNCI DE CE BOTEZI, DACĂ NU EŞTI?

Traian Dorz, HRISTOS – DUMNEZEUL NOSTRU

„Ei i-au mai pus următoarea întrebare: «Atunci de ce botezi dacă nu eşti Hristosul, nici Ilie, nici proorocul?»” (Ioan 1, 25)

A fi un trimis adevărat al Domnului, este un lucru mare şi de mare răspundere. Nu oricine spune el însuşi că este trimis al Domnului este şi cu adevărat trimis! Ba tocmai acela care prea tot spune despre sine acest lucru mai degrabă nu este.
Trimis al Domnului este acela care, prin fapta şi prin toată trăirea sa, dovedeşte acest lucru. Care are nu numai trăirea vieţii, ci şi harul alegerii acestei isprăvnicii (1 Cor. 4, 1-2). El nu este numai slujitor al lui Hristos, ci este şi ispravnic al Tainelor lui Dumnezeu.

Dacă şi le însuşeşte cu credincioşie pe amândouă aceste chem­ări, el este vrednic de toată preţuirea şi supunerea. Şi poţi să-i fii ascultător şi urmaş, căci te va duce pe urma lui Hristos (Filip. 3, 17; 1 Petru 5, 1-5). Dacă cineva nu trăieşte şi nu lucrează după porunca Domnului şi totuşi pretinde sau ocupă un astfel de loc, vai de el (1 Cor. 9, 16-17).
Mai bine, dacă nu se poate stăpâni şi nu poate trăi aşa cum pretinde locul pe care îl ocupă, să plece la altă meserie. Şi să lase acest loc de cutremurătoare răspundere altuia care poate trăi în sfinţenie acolo. | Continuare »

SUNT GLASUL CELUI CE STRIGĂ ÎN PUSTIE

„«Eu», a zis el, «sunt glasul celui ce strigă în pustie: ‘Neteziţi calea Domnului’, cum a zis proorocul Isaia.»” (Ioan 1, 23)

În pustiul fără nici o cale şi fără nici un izvor, în care se găsea atunci omenirea, iată că răsună un glas lămurit.
Omenirea auzea prima dată o înştiinţare clară, i se arăta prima dată un drum sigur, i se înfăţişase pentru prima dată – în sfârşit – un Mântuitor real!

Ioan Botezătorul, ultimul străjer, anunţă apariţia Celui îndelung aşteptat. El încheie şirul nesfârşit de străjeri care aşteptară de atâtea veacuri sosirea dimineţii şi ivirea Soarelui Drept­ăţii… Sosise, în sfârşit, dimineaţa, răsărise, în sfârşit, Soarele (Mal. 4, 2).
O, de când se tot spusese că va veni! De când tot priviseră prooroci şi oameni neprihăniţi mereu cu dor şi cu nădejde să vadă ziua Lui (Luca 10, 23-24; Evrei 11, 13). De câte generaţii era mereu aşteptat să vină şi câte suflete se sfârşiseră, tânjind de dor să vadă măcar una din zilele lui Hristos – şi nu le-au văzut.
Acum venea! Robul şi vestitorul Său mergea înaintea Lui strigând: Iată-L! Iată Mielul lui Dumnezeu, vine să ridice păcatele lumii!… Pregătiţi-I calea!… Pregătiţi-I calea în inimile voastre şi cu inimile voastre!… | Continuare »

Dacă nu iubeşte cineva pe Domnul Iisus

Traian DORZ, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI  

Dragostea faţă de Domnul Iisus este singura dovadă puternică a unei credinţe vii şi adevărate faţă de Dumnezeu.
Prin câtă dragoste avem faţă de Domnul Iisus şi prin câtă râvnă fierbinte avem faţă de numele Lui, de Cuvântul Lui, de Lucrarea Lui, de Jertfa Lui, de mărturisirea Lui, adică de tot ce este al Lui, prin asta se vede cât de mult Îl iubim pe Dumnezeu. Cât credem în El. Cât preţuim voia Lui. Şi cât ascultăm cu adevărat de El.

Tatăl Însuşi a mărturisit aceasta despre Fiul Său Iisus, în mai multe rânduri, prin chiar glasul Său auzit din cer.
O dată, la Botezul Mântuitorului, întreagă Sfânta Treime S-a arătat – glasul Părintelui a mărturisit despre El, spunând: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit în Care Îmi găsesc plăcerea” (Matei 3, 17).
Apoi, când, în rugăciunea Sa, Mântuitorul a strigat: Tată, proslăveşte Numele Tău! – din cer, Tatăl I-a răspuns: L-am proslăvit şi-L voi mai proslăvi (Ioan 12, 28).
Apoi când, la Schimbarea la Faţă, pe Tabor, şi norul luminos i-a acoperit cu lumina lui, ucenicii Domnului au auzit din nor glasul Tatălui, spunându-le: Acesta este Fiul Meu Preaiubit în Care Îmi găsesc plăcerea. De El să ascultaţi (Matei 17, 5)!
Toate aceste dovezi şi multe altele sunt semnele marii iubiri pe care Tatăl a arătat-o Fiului Său, Mântuitorul nostru, învăţân¬du ne astfel şi pe noi că aceasta este toată voia Lui şi tot semnul fiecărui credincios care Îl ascultă pe Dumnezeu: să-L iubească şi să-L asculte pe Dulcele nostru Mântuitor Iisus, în Care este cuprinsă şi arătată toată dragostea Tatălui (Coloseni 1, 19). | Continuare »

CERCETAREA DE SINE

Meditaţii ale fratelui Traian Dorz pentru Anul Nou

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sântului Duh. Amin.
Sfârşitul de an şi începutul de an sunt prilejuri în care nu numai fiecare om înţelept sau fiecare familie, ci chiar şi fiecare popor şi fiecare întreprindere omenească îşi face cu o adâncă seriozitate bilanţul, socoteala muncii şi a roadelor sale, a câştigului sau a pagubei, a înaintării sale sau a dării înapoi din anul şi din timpul vieţii petrecute, pentru a vedea nu numai că încă un an din viaţă s a dus, ci şi cum a trecut acest an şi cum îl întâmpină pe celălalt an, spre a putea ajunge la capătul fericit al timpului, al anului, al vieţii cu vrednicie înaintea lui Dumnezeu.
Un om care merge mereu, dar nu stă niciodată să socotească cum merge, pe unde merge şi unde va ajunge la capătul drumului său, acela este un om nebun. Acela nici nu va merge bine şi nici nu va merge pe unde trebuie, dar nici nu o să ajungă bine. Un om care lucrează, dar nu stă niciodată să se controleze pe sine însuşi cu toată înţelepciunea judecăţii sănătoase, cu toată teama de a nu greşi, cu toată conştiinţa răspunderii sale faţă de stăpânul lucrării unde este, de stăpânul care l-a angajat, acela este un om şi mai nebun. Ce răsplată să poată primi de la Stăpânul cel Sfânt un astfel de lucrător care nu ţine seama nici de planul Stăpânului cu lucrarea în care l-a angajat pe el, nici de felul cum au lucrat cei dinaintea lui, nici de preţul pe care Stăpânul l-a investit în lucrarea aceasta şi nici de îndrumările sau de părerea celorlalţi lucrători cu care lucrează împreună? Ci face totul ca şi cum n-ar fi nici Stăpânul, nici înaintaşii, nici fraţii, nici răsplata unei drepte judecăţi pentru felul cum a lucrat sau cum lucrează el. Răsplata unui astfel de lucrător rău nu poate fi decât focul veşnic. | Continuare »

CLINCHETUL DE CLOPOŢEI

Traian DORZ, din «Cântarea, ca meditaţie»

Clinchet bun de clopoţei,
treci peste pustiu,
să vesteşti la toţi ai tăi
Naşterea târziu.

La Moş Crăciun
în gazdă, e Maria
şi naşte acum
pe Scumpul Mesia;
pe-acest Domn bun,
pe nume Mesia.

Toate florile sunt frumoase. Nu există nici o floare care să nu fie frumoasă, într-un anumit fel al ei, fiindcă fiecăruia dintre cei care privesc aceste flori îi place un anumit fel, o anumită formă, o anumită culoare, o anumită mireasmă.
Cu cântările este tot aşa. Fiecăruia dintre cei care le aud îi place o anumită dulceaţă dintr-o anumită cântare. Sunt unele flori care le plac tuturor. Sunt unele cântări care tuturor le plac. De aceea, dacă vrem ca toate sufletele să se bucure când suntem mai mulţi împreună, este bine să alegem cântările gândindu-ne la gustul tuturor. | Continuare »

DULCE COPILAŞ CERESC…

Traian DORZ, din «Cântarea, ca meditaţie»

Evanghelia Naşterii Domnului ne spune că Iosif şi Maria n-au aflat în Betleem un loc, o gazdă unde să Se nască Mântuitorul Iisus, Fiul lui Dumnezeu, cum scrie la Luca 2, 7. Mântuitorul lumii n-a aflat atunci nici o casă şi n-a fost primit de nici o gazdă în Betleem. Pentru El nu era loc. Abia pe urmă, vreun om sărac L-a primit în grajdul său, cu dobitoacele sale.
– Văd că sunteţi osteniţi, va fi grăit omul acela. Eu sălaş nu am, iar la alţii nu aflaţi. Intraţi în grajdul meu.
– În grajd?… va fi oftat Iosif.
Dar ce era să facă? Au intrat înăuntru. Şi pe urmă grajdul s-a umplut de-o lumină cerească. O, ce lucru s-a petrecut în Noaptea Naşterii în Betleem! Dulcele Copilaş ceresc, Fiul lui Dumnezeu, a trebuit să Se nască în ieslea unui grajd. Pentru El nimeni nu s-a găsit să-şi deschidă casa şi să-L primească mai cu bucurie.
O, dar, vai, acest lucru se petrece şi astăzi. Pentru Fiul Sfânt, pentru Dulcele Copilaş ceresc, nici astăzi nu se găseşte loc aproape în nici o casă, aproape în nici un suflet. Au oamenii loc pentru tot felul de petreceri, de desfătări lumeşti, dar când este vorba să-L primească pe Domnul Iisus în casa lor şi-n sufletul lor, atunci nu mai au nici un loc. Şi Dulcele Copilaş Sfânt, Mântuitorul lor, umblă de la casă la casă, de la gazdă la gazdă, întrebând după sălaş. El caută şi astăzi case sufleteşti, caută inimi în care să se nască şi pe care să le renască la o viaţă nouă. El umblă şi astăzi de la casă la casă, zicând: „Iată, stau la uşă şi bat. Dacă va auzi cineva şi va deschide, voi intra la El”, precum scrie Apocalipsa 3, 20. | Continuare »