b'LOGOS — Comori Nemuritoare

„El a răspuns: «Dacă este un păcătos nu ştiu; eu una ştiu: că am fost orb şi acum văd!»“ (Ioan 9, 25)

Sfântul Pavel spune: N-am vrut să ştiu de nimic altceva, decât pe Iisus Hristos Cel Răstignit (1 Cor. 2, 2). De El Singur. Adică eu, Pavel, una vreau să ştiu: Iisus!
Dacă vă interesează Iisus, stăm de vorbă toată viaţa, oricât vreţi şi oriunde vreţi, dar dacă nu vă interesează El, atunci n-avem ce vorbi nici două minute împreună!
Eu una ştiu – a spus şi fostul orb: Am fost orb, acuma văd – şi El, Iisus, mi-a dăruit vederea! Am fost pierdut, sunt izbăvit – şi El, Iisus, mi-a dat această stare. V-am spus o dată, v-o mai pot spune cât vreţi. Altceva însă nu mai spun!
Fericit credinciosul care ştie una: Iisus şi care rămâne numai la El, oricât şi oricând ar fi întrebat! Înţelept este acela care are un astfel de răspuns, fiindcă acela, rămânând la Iisus, va fi biruitor! Cine ştie de acest singur Nume – şi rămâne mereu la El – acela scapă totdeauna cu bine şi cu sufletul curat, de ori-unde! Acela nu va rămânea nici de ruşine, nici de pagubă niciodată.
Dacă L-ai cunoscut pe Domnul şi Vindecătorul tău Iisus Hristos, atunci ţine-te întruna numai de El! Şi să nu mai ştii altceva, niciodată şi nicăieri! Mai ales în vremile grele să nu mai ştii de nimic altceva decât de El. Dacă vorbeşti cu cineva, vorbeşte cumpătat şi numai de-spre Iisus. Iar dacă după aceea vei fi luat la întrebări pentru Numele Domnului, atunci ţine-te numai de una: răspunde ce se cuvine despre aceea una, răspunde cum se cuvine, cui te întreabă şi răspunde numai cât se cuvine, când eşti întrebat!
Şi ţine-te până la sfârşit apoi numai de aceea una care ai spus-o, călăuzit de gândul: eu una ştiu! Orice ţi-ar face. Fii sigur că atunci Hristos te va izbăvi curat şi biruitor. Cu cât vei arăta că ştii mai puţin, cu atât mai bine! | Continuare »

Traian Dorz, HRISTOS – IZVORUL NOSTRU

„«Doamne», I-a zis femeia, «dă-mi această apă, ca să nu-mi mai fie sete şi să nu mai vin până aici să scot.»“ (Ioan 4, 15)

Cât de mult dorea biata samariteancă să scape de greutatea de a mai merge «până acolo» după apă!
Cea dintâi rugăminte făcută de ea Domnului a fost s-o scape de greutatea de a mai merge «până acolo», de ruşinea şi de oboseala de a mai merge «până acolo»…
O, dacă am cunoaşte şi noi cât de ruşinos este pentru un credincios să mai meargă «până acolo», până la apele lumii… să coboare până la noroiul lor, am ruga fierbinte şi stăruitor pe Domnul să ne dea mai degrabă apa Lui fericită şi îndestulătoare şi să nu mai dorim altceva!…
Fratele şi sora mea, rugaţi neîncetat pe Domnul să vă dea apa Lui cea vie şi harul Său cel fericit. Să vă dea să gustaţi mereu din dulceaţa părtăşiei cu El şi să prefacă în inima voastră această dulce şi scumpă părtăşie într-un izvor de viaţă şi de apă vie, care să ţâşnească în duhul vostru cu putere, totdeauna. Şi pe totdeauna. | Continuare »

Traian Dorz, din «HRISTOS – BINEFĂCĂTORUL NOSTRU»

„«Doamne» – I-a răspuns bolnavul – «n-am pe nimeni să mă bage în scăldătoare când se tulbură apa şi până mă duc eu, se pogoară altul înaintea mea.»“(Ioan 5, 7)

Ce strigăt dureros este acesta: n-am pe nimeni! Dacă l-aţi spus vreodată, ştiţi ce amar este! Sunt atâţia care n-au pe nimeni, însă nu pot striga – sau nu ştiu să strige.
Sau strigă, dar nu-i aude nimeni, căci locuiesc prea adânc în ţara durerii. Iar în ţara durerii toţi locuitorii sunt ori surzi şi nu-i aud, ori muţi şi nu le pot răspunde, ori paralizaţi şi nu-i pot ajuta! Ţara durerii este adesea un pustiu. Şi pustiul este locul unde nu este ecou. Acolo glasul n-are sunet.

Vai, e plină lumea de suflete care n-au pe nimeni! În adâncul inimii lor, în cele mai tainice locuri ale vieţii lor, adică atunci şi acolo unde omul are mai multă nevoie ca oricând să nu fie singur, cei mai mulţi oameni n-au pe nimeni, sunt în cea mai mare singurătate.
Vrei o dovadă? Chiar tu eşti dovada! Gândeşte-te: pe cine ai tu?
Ai mamă sau tată, ai soţ sau soţie, ai vreun copil iubit sau vreun prieten apropiat?
Până unde merge sufletul iubit cu tine şi cât cunoaşte el din tainele tale cele mai grele şi mai adânci?
Câte lucruri nu ţi le-ai spus fiinţei iubite şi nici nu i le vei putea spune niciodată! — Nici ei, nici nimănui pe pământ. Fiindcă simţi că nu te-ar putea înţelege. Ori nu te-ar putea ierta. Ori nu ţi-ar mai da nici o cinste. Ori nu te-ar mai putea iubi.
Tainele sunt totdeauna prea grele. Iar oamenii sunt prea slabi! Nu le pot purta. Vezi cu durere cât de aproape este hotarul până la care te pot însoţi chiar şi cei mai iubiţi ai tăi, în tainele sufletului tău. | Continuare »

„Iudeii ziceau deci celui ce fusese vindecat: «Este ziua Sabatului; nu-ţi este îngăduit să-ţi ridici patul.»“ (Ioan 5, 10)

Ori de câte ori un om se însănătoşeşte şi începe să umble cu un mers curat şi nou, „iudeii“ încep să zică, lumea începe să zică, cei nelegiuiţi încep să zică…
Şi tocmai ei se găsesc să apere Legea, ei, care o calcă şi o batjocoresc prin viaţa şi purtările lor, necontenit. Ei o înjură şi o necinstesc la fiecare pas, dar îndată sar s-o apere când cineva doreşte într-adevăr s-o ţină.
Tocmai ei, care n-au nimic a face cu Dumnezeu, se fac nişte apărători ai lucrurilor Lui, deşi prin tot ce fac sunt vrăjmaşi ai Săi. Se fac îndată „apărători“ ai Legii Sale, când cineva vrea să se alipească smerit şi iubitor de Hristos, pentru a-L cinsti cum cere El. Şi a-L sluji cu adevărat pe Dumnezeu.
Dar „apărarea datinilor“ nu-i decât o formă ascunsă a urii pe care oamenii călcători ai oricărui adevăr al lui Hristos, prin viaţa lor, o au împotriva Luminii Lui şi împotriva oricui doreşte s-o asculte şi s-o poarte. „Apărarea“ Legii, împotriva celor care abia prin credinţă devin cu adevărat fii ai ei, este o foarte ascunsă luptă a răului împotriva Evangheliei.
Căci de fapt ceea ce apără aceşti zeloşi „iudei“ nu are nici o legătură cu Dumnezeu. Interesele pe care le apără ei nu sunt ale lui Hristos.
Interesul lui Hristos este ca Biserica Sa să fie sfântă, cu-rată şi fără pată. Fără păcat, fără afaceri necurate şi fără speculaţii imorale. Fără compromisuri, fără negustorie, fără politică afaceristă. Adică aşa cum o doresc cu adevărat credincioşii Domnului din mijlocul ei, cum o pretinde Cuvântul Sfânt, cum ştim că trebuie să fie şi cum au vrut-o Sfinţii Părinţi, mucenicii şi martirii lui Hristos.
Însă „iudeii“ au avut mereu alte interese. Iar aceste interese ei şi le-au ascuns frumos sub paravanul Legii lui Dumnezeu. | Continuare »

Traian Dorz, din Hristos – Mântuitorul  nostru

„Toma, zis Geamănul, unul din cei doisprezece, nu era cu ei când a venit Iisus.” (Ioan 20, 24)

Biserica cea vie este Trupul Domnului Hristos şi fiecare suflet viu din ea este un mădular din acest Trup Sfânt.
Capul Trupului viu este Hristos (Efes. 5, 23; I Cor. 11, 3).
De aceea un trup sănătos este totdeauna acolo unde este capul său.
Şi un mădular sănătos este totdeauna acolo unde sunt toate celelalte mădulare ale trupului.

Când cineva se desparte de fraţi şi pleacă de unde este Iisus, el ajunge unde nu este El.
Ori de câte ori nu suntem cu fraţii, noi ne lipsim de Hristos, căci nici cu El nu suntem.
Ori de câte ori noi mergem în altă parte când fraţii noştri sunt adunaţi aci, noi ne lipsim de cea mai mare bucurie şi har. Ne lipsim de prezenţa binecuvântată a lui Iisus.
Domnul Iisus a spus: Unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor (Mt. 18, 20).
Prezenţa Domnului dă totdeauna lumină şi bucurie, putere şi răsplătire tuturor celor ce sunt acolo unde El a spus că şi El este.
De aceea va fi o mare pierdere de fiecare dată pentru sufletul acela care nu este între fraţii săi la rugăciune, la ascultare, la osteneli, la jertfă, la suferinţă sau la jug, ori de câte ori Hristos îi strânge. Şi oricând El este în mijlocul lor.
De multe binecuvântări se lipseşte acela care lipseşte de la adunarea frăţească sau unitatea ei. | Continuare »

În lecrura autorului Traian DORZ

Iuda vânzătorul ştia şi el locul acela, pentru că Iisus de multe ori Se adunase acolo cu ucenicii Săi.

…Acolo era o grădină. Iisus a intrat în ea cu ucenicii Săi.
Oriunde Se adună Iisus cu ucenicii Săi, este o grădină. Dar poate şi un vânzător.
Ce frumos spune Cântarea Cântărilor cap. 6, vers. 2: „Iubitul meu S-a pogorât la grădina Lui, la stratul de miresme, ca să-Şi pască turma în grădini şi să culeagă crini“!
Cât de minunat trebuie să-şi fi petrecut ucenicii cu Domnul Iisus în grădina Ghetsimani atâtea nopţi de rugăciune, atâtea ceasuri de părtăşie şi atâtea clipe de stări cereşti!
Câte adevăruri le va fi descoperit Domnul Iisus ucenicilor Săi acolo!
Câtă putere vor fi primit ei, câte taine vor fi pătruns prin lumina Lui şi câte clipe neuitate vor fi trăit ei cu Iisus acolo!
După ceasurile zilei petrecute în mijlocul mulţimilor de ascultători, sau de bolnavi, sau de potrivnici, retragerile Domnului Iisus în rugăciuni şi în intimitatea cu ei, ceasurile de seară din Ghetsimani, cu iubiţii Lui, vor fi fost, pentru Domnul şi pentru ucenicii Lui, ca o baie odihnitoare după un zăduf chinuitor. | Continuare »

Traian Dorz, Hristos – Jertfa noastră

„Şi în altă parte, Scriptura mai zice: «Vor vedea pe Cine au străpuns».“ (Ioan 19, 37)

Cei care L-au străpuns pe Iisus atunci au şi văzut îndată pe Cine au străpuns.
Sutaşul şi cei ce-L păzeau pe Iisus împreună cu el, când au văzut cutremurul de pământ şi toate cele întâmplate, s-au înfricoşat foarte tare şi au zis: „…Cu adevărat, Acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!“ (Mt. 27, 54).
Înfricoşarea sutaşului l-a făcut să creadă în Iisus. Credinţa l-a făcut să se hotărască pentru El.
Şi astfel, sângele din Coasta Sfântă a lui Iisus, pe care chiar el o străpunsese, i-a spălat sufletul său şi conştiinţa sa de greutatea păcatului săvârşit.
Sutaşul acesta, Longinus, se spune că a fost printre primii creştini şi martiri ai lui Iisus.

De străpungerea coastei Domnului ne-am făcut şi noi cu toţii vinovaţi!
Prin păcatele noastre, şi noi am săvârşit această faptă cumplită. Fiecare păcat pe care l-am făcut cu vorba sau cu fapta s-a prefăcut o suliţă cu care L-am străpuns pe Scumpul nostru Mântuitor şi Răscumpărător Iisus.
Ce dureroase trebuie să fi fost pentru Inima Lui simţitoare loviturile sălbatice ale înjurăturilor, ale bârfelilor, ale vorbelor noastre ruşinoase! Şi ale faptelor noastre nedrepte, necinstite şi necurate!

Dar slăvită să fie dragostea şi îndurarea Lui de noi şi binecuvântată să fie clipa când ochii noştri s-au deschis ca să vedem Cine este Acela pe Care şi noi L-am străpuns.
Binecuvântat să fie Harul care ne-a îngenuncheat atunci la picioarele Crucii lui Iisus, ca să-I spălăm rănile făcute de noi, cu lacrimile noastre de pocăinţă şi de îndreptare. | Continuare »

„Şi mortul a ieşit cu mâinile şi picioarele legate cu fâşii de pânză şi cu faţa înfăşurată cu un ştergar. Iisus le-a zis: «Dezle-gaţi-l şi lăsaţi-l să meargă!»“ (Ioan 11, 44)

Ce privelişte înspăimântătoare este de a vedea un mort ieşind din groapă, după patru zile, mirosind puternic a cadavru – şi totuşi având pe faţa sa nu chipul morţii, îngheţat şi înfiorător, ci chipul vieţii, cald, voios şi plin de o lumină prietenoasă!
Tot ce fusese înainte mască de cadavru respingător – era acum înlăturat, într-o clipă
şi iată-l ieşind din mormânt nu un om mort, ci viu; acelaşi, dar viu şi nou!

Iată, aşa este şi taina naşterii din nou!
Dintr-un cadavru respingător, cum fusese înainte de a se preda lui Hristos, beţivul, hrăpăreţul, desfrânatul, omul lu-mesc se transformă total, ridicându-se dintr-o dată şi ieşind din mormântul păcatelor, la chemarea lui Hristos, un om nou; acelaşi om – şi totuşi altul.
Atât de cunoscut este lucrul acesta – şi totuşi, când se petrece aievea în viaţa vreunuia dintre noi, el este totdea-una nou şi minunat! Cu aceeaşi putere şi lumină mereu proaspătă, cum a fost când prima dată şi cu primul om s-a petrecut,
căci, într-adevăr, cu fiecare dintre noi s-a petrecut sau se va petrece mereu în acelaşi minunat alt fel.

Mortul a ieşit afară, dar n-a mai ieşit cu chipul cu care intrase. Ci cu o înfăţişare nouă!
Iată adevărul ce ni s-a tot spus: că, adică, şi la învierea morţilor din Ziua de Apoi tot aşa va fi.
Atunci, trupul nostru, cel semănat în putrezire, va învia în neputrezire.
A fost semănat în ocară, dar va învia în slavă,
a fost semănat în neputinţă, dar va învia în putere
şi a fost semănat trup firesc, dar va învia trup duhovnicesc… Căci, dacă este un trup firesc, este şi un trup duhovnicesc.

De aceea este scris: Omul dintâi, Adam (omul firesc), a fost făcut un suflet viu. Al doilea Adam (Omul-Hristos), a fost făcut un Duh dătător de viaţă… | Continuare »

„După ce a zis aceste vorbe, a strigat cu glas tare: «Lazăre, vino afară!»“ (Ioan 11. 43)

Pentru Domnul, Care ne-a creat, Care ne-a dat viaţă din Viaţa Lui, sânge din Sângele Lui, trup din Trupul Lui (Efes. 5, 30)…,
pentru El, Care ne-a legănat şi ne-a încălzit la Sânul Lui, crescându-ne ca într-un loc tainic, încă de pe când fiinţa noastră nici nu avea un chip (Ps. 139, 16)…,
pentru Domnul, Făcătorul şi Binefăcătorul nostru, noi suntem mai cunoscuţi şi mai iubiţi decât pentru cea mai dulce mamă (Isaia 49, 15).
El spune aşa de duios, prin profetul Său, că ne-a pus un nume şi că pentru El acest nume este preaiubit şi neuitat…
«Din dragoste pentru robul Meu… şi pentru alesul Meu te-am chemat pe nume; ţi-am vorbit cu bunăvoinţă, înainte ca tu să Mă cunoşti» (Isaia 45, 4).
«Acum, aşa vorbeşte Domnul Care te-a făcut… şi Cel Ce te-a întocmit: … Nu te teme de nimic, căci Eu te izbă-vesc. Te chem pe nume, eşti al Meu…“ (Isaia 43, 1).
Câtă duioşie şi dragoste este conţinută în aceste dulci şi părinteşti dezmierdări şi făgăduinţe!
Ele arată că, de la început, noi avem un loc ales şi veşnic,
un nume plăcut şi personal,
o chemare şi o solie deosebită, fiecare dintre noi, îna-intea Domnului. Şi din partea Lui. Şi pentru împărăţia Lui.

Iată, acum Domnul Iisus stă în faţa mormântului şi îl strigă pe nume pe Lazăr, chemându-l să iasă şi să vină la El, cu glasul dulce cu care îi va fi grăit de-atâtea ori în casa neuitată a Betaniei lor!…
Iar mortul, auzind, ascultă şi vine, aşa de firesc cum ve-nise totdeauna când îl chemase Iisus.
Aceasta este taina minunii prin care am înviat şi noi, când glasul Lui dulce ne-a strigat pe nume, când, cu Glasul Lui puternic şi cu Voinţa Lui dumnezeiască, Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a chemat pe fiecare din moartea păcatului nostru, spre o viaţă nouă şi a pus în ace-laşi timp în inima noastră puterea şi duhul dătător de viaţă. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
din Meditaţii la Apostolul din Duminica a V-a  Postului Mare (a Cuv. Maria Egipteanca)

„…şi a intrat, o dată pentru totdeauna, în Locul prea sfânt, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu Însuşi Sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică.” (Evrei 9, 12)

Să rămânem mai departe la acest adevăr nespus mai însemnat şi mai cutremurător decât oricare altele şi decât toate la un loc. Pentru că nici un fapt din toată istoria mântuirii lui Dumnezeu, din toată lucrarea dragostei Lui pentru răscumpărarea Creaţiei şi a creaturilor Sale nu este atât de profund, de cutremurător, de măreţ şi de însemnat ca acesta.

Dragostea milostivă este în stare să-şi dea banul său, ori pâinea sa, ori haina, ori adăpostul, ori scaunul său pentru cel care este lipsit de acestea. Dar adesea ea nu poate da mai mult.
Dragostea împăciuitoare îşi dă dreptul său, ori folosul său, ori moştenirea, ori întâietatea, ori numele său pentru cel care le pretinde pe acestea. Dar nici aceasta, adesea, nu poate da mai mult.
Dragostea ostenitoare îşi dă odihna sa, oboseala sa, vegherile sale, munca şi plata sa pentru cel care s-ar pierde fără acestea. Dar şi aceasta, de cele mai multe ori, rămâne numai la atât, fiindcă mai mult decât pe acestea ea nu poate da nimănui.

Numai dragostea jertfitoare poate să dea atât de mult cât se cere pentru cel care are cea mai mare nevoie dintre toate nevoile care pot fi, adică nevoie de iertarea păcatelor. Fără de care nu este în vecii vecilor şi nici nu va mai putea fi niciodată, nicăieri, mântuirea nici unui suflet. Fiindcă dragostea aceasta singură este în stare să-şi dea mai mult decât sudoarea sa, decât lacrimile sale, decât averea sa. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

”…pentru ca, prin două lucruri care nu se pot schimba şi în care este cu neputinţă ca Dumnezeu să mintă, să găsim o puternică îmbărbătare noi, a căror scăpare a fost să apucăm nădejdea care ne era pusă înainte” (Evrei 6, 18)

Când un conducător de oaste este cunoscut de către toţi ostaşii săi ca un poruncitor înţelept ale cărui planuri sunt bune, ale cărui porunci sunt clare, ale cărui hotărâri sunt nestrămutate şi ale cărui bătălii sunt totdeauna biruitoare, atunci desigur că nici un luptător al său nu se va clătina în credinţa sa. Nu se va îndoi în izbânda sa. Şi nu va părăsi misiunea sa.

Încrederea neclintită în vrednicia conducătorului său îi va da fiecărui supus al acestuia o puternică îmbărbătare în orice vreme, în orice condiţii şi faţă de orice vrăjmaş. Şi această încredere îi va face pe toţi nişte biruitori şi nişte nebiruiţi.
Numai când cuvântul unui conducător se dovedeşte a nu mai avea adevăr, când făgăduinţele lui se dovedesc a nu mai avea garanţie şi când măsurile lui se dovedesc a nu mai avea reuşită, atunci încrederea supuşilor săi se clatină, curajul lor se pierde şi misiunea lor s-a prăbuşit.
De aceea s-au prăbuşit toţi zeii şi idolii păgânilor. S-au pustiit toate religiile lor. Şi s-au nimicit înseşi popoarele care    s-au alipit de învăţăturile lor. Şi care s-au amăgit de închinările la ei, după cum este scris: Toţi vor pieri… Şi ca ei sunt toţi cei ce se încred în ei, cum zice Psalmistul.
În adevăr, cine mai vorbeşte astăzi despre puternicele popoare şi despre vestitele împărăţii păgâne din trecut?… Amaleciţii, Hetiţii, Amoriţii, Filistenii, Babilonienii şi toţi cei ce se făleau cu puterea şi măreţia lor – unde sunt astăzi şi ce s-a ales din toată fala şi lăudăroşia lor? Nimic. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
(din Meditaţii la Apostolul zilei)

Duhul Sfânt al Domnului nostru ne aduce mereu aminte de Făcătorul tuturor celor făcute, pentru ca niciodată să nu uităm că toate sunt prin El şi pentru El şi că pentru toate, oricum ar fi ele, trebuie să-I aducem Lui slavă acum şi în vecii vecilor, după cum este scris în Romani 11, 36.
În Cartea Proverbelor, Fiul lui Dumnezeu este numit Înţelepciune (Prov 8, 22-36). Prin Înţelepciune, Dumnezeu le-a făcut pe toate, după cum este scris: Toate cu înţelepciune le-ai făcut (Ps 103, 25).
Iar Înţelepciunea era Hristos, fiindcă despre El este scris: El a fost făcut pentru noi Înţelepciune… şi toate au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El (I Cor 1, 30; Ioan 1, 3).
– Dar oare ce a fost făcut mai întâi: cerul sau pământul? – s-au întrebat profeţii. Căci într-un loc este scris: La început Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul (Fac 1, 1), iar în alt loc este scris: Tu ai întemeiat… pământul şi cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale (Ps. 101, 26).
Şi Duhul i-a luminat:
– Pe amândouă le-a făcut în acelaşi timp, în aceeaşi zi, în aceeaşi clipă. Şi iată cum: la voinţa Tatălui şi la inspiraţia Duhului, Domnul Iisus Şi-a întins Mâna dreaptă în Sus, a făcut un cerc larg – şi atunci a apărut cerul, şi, coborând Mâna Lui stângă, în acelaşi fel, a apărut pământul. Domnul le-a privit şi pe unul şi pe celălalt şi amândouă I-au fost la fel de dragi… Atunci se spune că cerul a început să cânte, iar pământul a început să plângă. Şi Domnul S-a aplecat asupra pământului şi l-a întrebat cu dragoste:
– Pământule, tu de ce plângi?
– O, Făcătorul şi Binefăcătorul meu, se zice că i-a răspuns pământul, plâng pentru că cerul este sus şi el este totdeauna în apropierea Ta. Scaunul Tău de domnie este în el şi Slava Feţei Tale îl luminează totdeauna. Acolo este Împărăţia Ta fericită în care durerea şi moartea nu pătrund. Acolo masa Ta este totdeauna întinsă şi toate ospătează la ea, de aceea el poate să cânte, dar eu sunt jos în umbra Ta, departe de Tine şi tot ce primesc eu îmi vine numai prin cer, prin bunăvoinţa cerului, iar tot ce se află pe mine este rânduit trecerii şi morţii… Atunci, Doamne, oare cum să nu plâng?
Dar Domnul, aplecându-Se cu milă spre el, îi zise:
– Nu plânge şi nu fi întristat… Ai răbdare acum şi credinţă. Va veni o zi când toate acestea pe care le suferi tu acum vor trece, căci printr-un Preţ Sfânt datoriile tale vor fi plătite şi printr-o înnoire strălucită tu vei fi schimbat. Atunci şi tu vei fi ca şi cerul, plin de cântări. Şi imnuri de slavă vor răsuna veşnic şi pe întinderile tale fericite.

Traian Dorz, HRISTOS — DUMNEZEUL NOSTRU (Meditaţii, rugăciuni şi cântări la Sfânta Evanghelie după Ioan  – Capitolul 1)

„«De unde mă cunoşti?» – I-a zis Natanael. Drept răspuns, Iisus i-a zis: «Te-am văzut mai înainte ca să te cheme Filip, când erai sub smochin.»“

Cu câtă bucurie întâmpină Domnul pe omul nefăţarnic!
Cu câtă bucurie întâmpină Domnul Iisus pe Natanael când vine cu Filip la Dânsul!
Se vede cât de mult îl aşteptase Domnul şi cât îl dorea să vină la El.
Toate bănuielile şi neîncrederea din inima lui Natanael se risipesc pe totdeauna numai la un cuvânt pe care i-l spusese Domnul: „Te-am văzut mai înainte… sub smochin!“
Ce uluitoare descoperire pentru Natanael! Nimeni în afară de Dumnezeu nu a putut şti ce făcuse el sub smochin…
Trebuie să fi fost ceva atât de tainic şi de hotărâtor ceea ce se petrecuse acolo, încât el n-a mai avut nevoie de nici o altă dovadă pentru a se convinge de Dumnezeirea Mântuitorului, Care nu le putea şti pe acelea dacă nu era Dumnezeu.

Poate el sub smochin făcuse un lucru bun, poate făcuse un lucru rău.
Poate se rugase mai stăruitor ca oricând lui Dumnezeu, ca să-i arate dacă acest Iisus, despre Care aude atâtea lucruri uimitoare, este sau nu este ceea ce se vorbeşte despre El. Dacă este El Mesia cel aşteptat sau nu.
Sub acest smochin, într-un tainic colţ al grădinii sale, Natanel se va fi rugat mai fierbinte şi mai stăruitor ca oricând pentru limpezirea acestui lucru atât de însemnat pentru mântuirea lui şi a neamului său.
Iar Dumnezeu, Care ascultă totdeauna rugăciunile sincere ale acelor care Îi cer cunoaşterea Adevărului numai pentru a-L urma, a întocmit toate lucrurile în aşa fel, încât Natanael să ajungă la Dânsul pe drumul cel mai scurt. Căci nici o întâmplare în viaţă nu este întâmplătoare.

Nu este întâmplător nici faptul că această carte a ajuns acum în mâinile tale, iubite cititor, şi aceste cuvinte au ajuns la urechile tale.
Că un prieten ţi-a dat-o sau un străin ţi-a vândut-o sau un frate ţi-a spus. –
Principalul este că ai ajuns să o citeşti. Acesta este scopul: să te întâlneşti astfel cu Hristos, acum şi aici. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
(din meditaţii la Apostolul din Duminica Ortodoxiei)

Credinţa adevărată este un lucru mare şi unic. Dacă are cineva o adevărată credinţă, aceasta va fi în primul rând mare şi puternică. Apoi unică, adică una şi pe totdeauna. Neschimbată, vie, sfântă şi veşnică.
Cei mai mulţi oameni nu au credinţă, ci au crezuri. De aceea ei pot să şi le schimbe după împrejurări, după interese, după simpatii. Numai foarte puţini sunt acei oameni care au credinţa ce nu se poate schimba, ce nu se poate părăsi niciodată şi pentru nimic.
Toţi acei oameni sfinţi şi biruitori, despre care spune sfântul apostol de astăzi, au fost numai dintre acei care au avut o astfel de credinţă unică şi biruitoare. Începând cu cel dintâi pomenit, şi sfârşind cu cel din urmă, ei au dovedit, prin faptele lor, ce credinţă de mare preţ aveau ei. Iată, dar, că dovada credinţei erau faptele, fiindcă o credinţă mare se vede numai din nişte fapte mari.
Despre Moise se spune că, atunci când s-a făcut mare, n-a mai vrut mărirea lumească, ci a ales smerenia şi suferinţa poporului lui Dumnezeu. Iată cu adevărat ce înseamnă să fii mare în faţa lui Dumnezeu!
Numai renunţarea la slava lumii şi acceptarea umilirii şi a suferinţei alături de poporul lui Hristos şi pentru El te arată într-adevăr că eşti mare, că eşti o valoare, că ai o credinţă.
Şi luaţi la rând tot capitolul unsprezece din Epistola către Evrei a Sfântului Pavel, şi veţi vedea ce nesfârşit şi strălucit este şirul marilor oameni ai lui Dumnezeu pe care panoul de onoare al cerului ni-i înfăţişează aici ca pe nişte adevăraţi şi nemuritori eroi. Toţi aceştia sunt astăzi sus, în slava eternă, pe marea de cristal din Apocalipsa sau împrejurul Scaunului de Domnie al lui Dumnezeu, îmbrăcaţi în haine albe, cu cununi de aur pe cap, şi cu harfe în mâini, binecuvântaţi de Dumnezeu şi binecuvân-tându-L pe El, în vecii vecilor (Apoc 7, 9-17).
Fiul meu şi fraţii mei, dacă dorim cu adevărat să fim şi noi odată între ei, atunci trebuie neapărat ca acum să ajungem şi noi să avem o credinţă de acelaşi preţ şi în stare de aceleaşi fapte, ca ale lor (II Pt 1, 1).
Numai o astfel de credinţă este cu adevărat credinţă. Şi duce la mântuire. Toate celelalte sunt crezuri care n-au nici un preţ mântuitor.

Eu sunt Lumina lumii

de Traian Dorz

„Iisus le-a vorbit din nou şi a zis: «Eu sunt Lumina lumii. Cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina Vieţii»“ (Ioan, 8,12)

Pe lângă celelalte daruri ale Lumini, în ea se găseşte şi adevărul.
Nu poţi cunoaşte adevărul, nici despre lucruri, nici despre oameni, nici despre tine, nici despre nimic, decât la lumina lui Hristos!

Nu poţi vedea soarele decât venind la soare.
Şi tot aşa, nu-L poţi cunoaşte nici pe Hristos decât venind la El.
Nu poţi cunoaşte culorile,
nici forma adevărată a lucrurilor şi fiinţelor
decât venind la lumină.
Dar nu la orice lumină, ci numai la lumina soarelui, la lumina lui Dumnezeu.

Tot aşa, nu poţi cunoaşte adevărul curat cu privire la nici un lucru, dacă nu vii la Hristos.
Numai în lumina Lui vezi luminos.
Şi vezi totul.
Şi vezi limpede.
Vezi nu numai forma din afară, ci şi inima lucrurilor, adică sensul adânc al vieţii. Duhul şi intenţia din oameni şi din lucruri.

Nici o altă lumină nu este sigură, numai lumina lui dumnezeu. Toate celelalte se sting. Sau se sfârşesc. Sau se întrerup. Sau se strică.
Nici o altă lumină nu este plăcută, ca lumina Lui. Toate celelalte supără vederea. Sau mirosul. Sau nervii.
Toate celelalte lumini sunt mărginite la o vreme mai scurtă sau mai lungă. La un loc mai mic sau mai mare. Se sting curând.
Sau luminează numai pe unii. Sau luminează numai o parte…

Toate celelalte lumini sunt vătămătoare sănătăţii.
Toate celelalte lumini sunt lipsite de viaţă şi de putere. Nimic nu poate nici creşte, nici rodi prin căldura şi puterea lor înşelătoare sau moartă. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
Meditatii la Apostolul zilei

O, adevărat şi cu totul vrednic de primit este cuvântul care zice: „Hristos Iisus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi“, dintre care cel dintâi sunt eu (I Timotei 1, 15).

Toate Sfintele Cuvinte ale lui Dumnezeu sunt adevărate şi vrednice de crezut, dar cuvântul despre venirea Mântuitorului Hristos în lumea aceasta, pentru mântuirea tuturor păcătoşilor lumii, este cel mai adevărat şi mai vrednic de crezut.
Toate veştile bune aduse de îngeri vreodată pentru oameni au fost adevărate şi vrednice de crezut, dar Vestea Bună adusă de Arhanghelul Gavriil Sfintei Fecioare Maria, când el i-a zis ei: Plecăciune ţie, bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine, binecuvântată eşti tu între femei… iată că tu vei naşte pe Mântuitorul lumii – aceasta a fost cea mai bună veste care s-a putut auzi vreodată pentru omenirea aceasta.
Şi, la fel, Vestea Bună adusă păstorilor în Dimineaţa Naşterii – când poate acelaşi Sfânt Arhanghel le-a spus şi lor: Bucura-ţi-vă! Astăzi, în cetatea lui David, vi S-a născut un Mântuitor, Care este Hristos-Domnul – a fost cea mai fericită, mai adevărată şi mai vrednică de crezut Veste auzită vreodată de o ureche omenească.

O, adevărat şi vrednic de crezut, într-adevăr, este acest Cuvânt! Pentru că nici o altă făgăduinţă n-a fost adeverită mai hotărât şi n-a fost mărturisită mai stăruitor, în tot Cuvântul Sfintelor Scripturi, ca făgăduinţa aceasta a venirii Mântuitorului pentru dezrobirea Omenirii de sub puterea păcatului. Şi pentru mântuirea fiecărui suflet care va crede şi va primi darul Harului Acestuia.
Dar cu toate că atât de mult a repetat gura Domnului făgăduinţa aceasta – începând chiar de la izgonirea părinţilor noştri din Rai, prin gura tuturor proorocilor Vechiului Testament, şi până la Noaptea Sfântă a Naşterii Sale – totuşi atât de puţin s-a crezut acest adevăr. Şi atât de puţini l-au primit la arătarea Lui. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
Meditatii la Apostolul zilei

Când Se va arăta Hristos, Viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă (Coloseni 3, 4). 

Cel mai dulce, dar şi cel mai greu de crezut adevăr din toate cele scrise în Scripturi este adevărul venirii în Slavă a Domnului şi Mântuitorului nostru, Iisus Hristos.
Deşi oamenii mărturisesc acest lucru în fiecare zi când zic: „…şi iarăşi va veni cu mărire să judece viii şi morţii“, totuşi atât de puţini oameni mai cred astăzi cu adevărat în venirea Lui pe norii cerului, împreună cu sfinţii şi îngerii Săi.
Cea mai bună dovadă a faptului că oamenii nu cred în venirea Domnului Iisus este viaţa lor. Sunt faptele lor şi purtările lor. Căci dacă ar crede în venirea Lui apropiată, altfel – cu totul altfel – ar trebui să trăiască, să umble şi să lucreze cei ce zic că cred în Hristos.

Cum să-ţi închipui că ar crede în Venirea Domnului şi în sfârşitul acestor lucruri lumeşti acei oameni care în vorbă spun asta, dar în fapte îi vezi alergând şi ei aproape numai după cele pe care cu cuvântul le dispreţuiesc, dar cu inima sunt plini de lăcomie după ele?
Cum să mai crezi că aşteaptă venirea Domnului un credincios care îşi umple casa de covoare luxoase, de mobile scumpe, de costume elegante, de prietenii lumeşti, cu televizor, cu bijuterii, cu podoabe de tot felul?
Pivniţa şi cămara lui şi le umple cu băuturi îmbătătoare. Iar timpul şi-l umple cu tot felul de preocupări care de care mai străine de gândul şi simţământul Venirii Domnului? O, dacă ar crede, n-ar fi aşa! | Continuare »

„Ioan a făcut următoarea mărturisire: «Am văzut Duhul pogorându-Se din cer ca un porum-bel şi oprindu-Se peste El.»“ (Ioan 1, 32)

Fiecare trimis al Domnului are un duh al său şi fiecare lucrare are un duh al său.
Datoria noastră este să cercetăm duhurile dacă sunt de la Dumnezeu sau nu. Căci sunt atâtea duhuri care vin în numele Său, dar nu sunt ale Lui (1 Ioan 4, 1-3).
Iar noi trebuie să primim şi să urmăm numai pe Duhul Sfânt
şi să ne ferim cu groază şi grijă de primirea şi urmarea duhurilor înşelătoare şi drăceşti.

Sfântul Pavel mustră pe galateni, numindu-i nechibzuiţi, tocmai pentru că primiseră cu uşurinţă duhuri străine şi, necer-cetându-le, ascultaseră de îndrumarea acestora, care erau gata să-i piardă şi să-i nenorocească pe totdeauna. Cum, desigur, au şi nenorocit pe unii din ei (Gal. 3, 1).
Pe corinteni, de asemenea, îi ceartă cu asprime şi cu amă-rărăciune, pentru că primeau cu îngăduinţă şi cu uşurătate vinovată duhuri străine şi învăţături deosebite (2 Cor. 11, 4).
Vai, din cauza acestora rătăcesc şi astăzi de la adevăr atât de mulţi,
căci aceleaşi duhuri, sub înfăţişare totdeauna înşelătoare, umblă amăgind şi azi pe toţi cei care n-au toată grija să nu le primească şi să nu le urmeze (Ier. 14, 14; Mat. 24, 24-26). | Continuare »

„Drept răspuns, Ioan le-a zis: «Eu botez cu apă, dar în mijlocul vostru stă Unul pe care voi nu-L cunoaşteţi.»“

În mijlocul lumii istorice, în mijlocul lumii geografice, în mijlocul lumii religioase, în mijlocul omenirii şi universului – stă Hristos prin opera Sa, prin Persoana Sa, prin Biserica Sa, prin toată Prezenţa Sa copleşitoare şi de neînlăturat, pentru ca, în egală măsură, să poată fi cunoscut, văzut, slujit sau descoperit de către toţi cu uşurinţă!

O, oameni de pretutindeni şi de totdeauna, – în mijlocul vostru, Coloană veşnică, stă Unul, şi voi nu-L cunoaşteţi!…
În mijlocul Ştiinţei şi Filosofiei stă El, soluţia unică şi criteriul unic, fără de care nu se poate rezolva nimic real şi convingător.
În mijlocul Astronomiei, în mijlocul Cosmosului şi microcosmosului, stă El, Creatorul şi Orânduitorul tuturor şi al fiecăruia,
Punctul Unic Nemişcat, Osia întregului Sistem, Nemişcatul Nordului infinit, în jurul căruia toate se mişcă cu o ascultare perfectă, din clipa când El S-a exteriorizat, creând Legile şi Tainele cărora numai singur El nu le este supus (Filip. 3, 21; 1 Cor. 15, 28).

În mijlocul Matematicii stă El, Cel 1, Întregul, de la care pornesc, adăugându-se, toate celelalte cifre – sau din care ies. Şi în plus-infinit şi în minus-infinit.
Căci, în mare, El este 1, multiplicat cu El Însuşi, până când se ajunge la numărul pentru care nu mai este denumire, cum nu mai este nici sfârşit. | Continuare »

Cel mai mare şi mai minunat dar de Crăciun, care ne-a fost dat o dată pentru totdeauna nouă, tuturor oamenilor, de către Dumnezeu Tatăl, a fost Fiul Său cel preaiubit, după cum a fost profeţit de demult în vechile Scripturi şi cum scrie evanghelistul Vechiului Testament, Isaia, în capitolul 9, versetul 6: „Un Fiu ni S-a dat”. Praznicul luminat al Naşterii Domnului Hristos să ne aducă aminte de-acest minunat dar profeţit nouă cu veacuri şi veacuri înainte. Şi, în timp ce toate stranele şi toate corurile din ceruri şi de pe pământ cântă: „Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei”… noi toţi să îngenunchem cutremuraţi în faţa cutremurătoarei taine şi a nebănuitului de mare dar din ieslea Betleemului, cu inimile pătrunse de însemnătatea aceasta cutremurătoare. Să auzim glasul Proorocului Isaia care, din negura strălucitoare şi-ndepărtată a celor [aproape] trei mii de ani de-atunci, strigă şi astăzi cu aceeaşi putere, acelaşi adevăr minunat: „Un Copil ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat. Domnia va fi pe umărul Lui. Îl vor numi Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al Păcii” (Isaia 9, 6). Harul harurilor veşnice care i-a luminat profetului ceresc ochii şi sufletul i-a arătat cu mai mult de şase sute de ani înainte ieslea Betleemului şi taina cutremurătoare a întrupării lui Dumnezeu. Privind minunea şi pătruns până în străfunduri de marele ei înţeles, Profetul Isaia a strigat: „Un Copil ni S-a născut!”. | Continuare »

Traian Dorz – HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

Meditații la Apostolul din Duminica a 25-a după Rusalii

Vă sfătuiesc, dar, eu, cel întemniţat pentru Domnul, să vă purtaţi într-un chip vrednic de chemarea pe care aţi primit-o (Efeseni 4, 1).

Când moşteneşti o casă gata de la nişte părinţi care au clădit-o cu mâinile şi cu sudoarea lor, nu poţi şti să preţuieşti aşa cum se cuvine casa în care stai.
Când intri în stăpânirea unei vii sădite de-a gata şi te bucuri de culesul îmbelşugat al unor roade la care alţii au muncit şi au asudat, nu poţi şti niciodată preţui cum se cuvine rodul de care te bucuri.
Şi dacă nu ştii cât de greu se construieşte o casă, dacă nu ţi-au sângerat picioarele tale cărând pietre şi mâinile tale cioplind lemne…
dacă nu te-ai culcat flămând pentru a cruţa un ban şi dacă nu ţi-ai chinuit nopţile gândindu-te cum să-ţi plăteşti datoriile,
dacă nu ai umblat zdrenţuit şi tremurând, ori nespălat şi zdrobit de oboseală, plătind cu griji, cu dureri, cu lacrimi, cu sudoare şi cu sânge, atunci nici nu-ţi pasă prea mult de acoperişul casei ce se strică şi nici de gardul viei ce se rupe…

Când nu tu ai muncit să câştigi sufletele care sunt în biserica şi în adunarea în care ai venit tu la toate de-a gata, ce-ţi pasă ţie de cei care au muncit acolo?
Când nu ţi-ai lăsat tu odihna ta, mâncarea ta, lucrul tău, ca să te duci să cauţi nici un suflet pierdut, să stărui de el zile şi luni spre a-l aduce la Hristos, ce-ţi pasă ţie dacă se pierde sau nu?
Când nu-ţi urmăreşti decât foloasele tale, comoditatea ta, ambiţiile tale, puţin îţi pasă, puţin te doare, puţin suferi că lucrarea aceea se dărâmă, se ruinează, se pierde… | Continuare »

«Şi oricine trăieşte şi crede în Mine, nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?» (Ioan 11, 26)

De atâtea ori este repetat în Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu adevărul că, cine trăieşte după voia lui Dumnezeu şi crede în Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor, acela are viaţa veşnică şi nu va vedea niciodată moartea, nici nu va mai merge la Judecată – ci va trece din viaţa aceasta la viaţa veşnică numai prin lumină, fără întuneric (Ioan 8, 12 şi 12, 46), cum treci ziua dintr-o cameră a casei în cealaltă.
Acesta este un adevăr aşa de puternic şi o făgăduinţă aşa de scumpă şi de fericită, încât nu numai că nimeni n-ar trebui să se mai poată în-tru nimic îndoi de ea, ci toţi cei care citesc Cuvântul Evangheliei ar trebui să n-aibă niciodată alt gând mai aprins şi nici o altă grijă mai mare, decât să trăiască, în orice stare ar fi, toată voia lui Dumnezeu, să creadă puternic, în orice clipă, tot Cuvântul lui Hristos şi să aibă toate roadele Duhului Sfânt.
Pentru că adevărat şi cu totul vrednic de crezare este Cuvântul care promite nemurirea, tuturor celor care trăiesc crezând puternic acest strălucit adevăr!
Cine trăieşte şi crede în Mine, nu va muri niciodată! – a spus Dumnezeu-Hristos.
Ştii, frate, cât de adevărat este lucrul acesta? Ştim noi oare ce înseamnă el? | Continuare »