ACOLO UNDE-AFLA-MI-VOI ODIHNIRE

Acolo unde-afla-mi-voi odihnire,
un veşnic Mai va înflori mereu
cu cald veşmânt de cântec şi iubire
acoperind cu drag mormântul meu.

Acolo liliecii albi în floare
şi trandafirii roşii vor vorbi
mereu, că dragostea nemuritoare
de jertfă nu se poate despărţi.

De veţi afla acest mormânt vreodată –
mergând la el, să v-amintiţi mereu,
căci va grăi-n tăcerea-i necurmată
de tot ce-a spus odată graiul meu.

Venind acolo sufletul ce-şi duce
a’ vieţii singuratice poveri,
simţi-va-n gândul odihnit sub cruce
a’ Duhului duioase mângâieri.

Gândind acolo singur în tăcere,
va şti cum să privească la pământ,
ce clipă-i singuratica durere
şi ce vecie-i al unirii cânt. | Continuare »

EU N-AM SĂ MOR

Eu n-am să mor din lume, mă voi preface-un steag
purtat în lupta sfântă, arzând în fâlfâire,
mă voi preface-o harfă, cântând şi mai cu drag
eroicul din jertfă, sublimul din iubire!

Mă voi preface-o cruce nălţată tot mai sus,
o candelă de rugă, de veghe şi-aşteptare,
o dâră luminoasă pe urma lui Iisus,
o proaspătă fântână mereu răcoritoare,
o trâmbiţă cerească cu sunet desluşit
şi-o sabie de flăcări eroic mânuită…
– că-n fiecare-i crezul prin care n-am murit
şi-n toate, veşnicia tot lui Hristos trăită.

Eu n-am să mor din lume, când va pieri ce par,
nu mă căutaţi în groapă, în vis şi-n amintire,
– voi fi, mai viu ca astăzi, un fără-de-hotar
îndemn spre conştiinţă, spre cântec şi-nfrăţire!

Traian Dorz,
din CÂNTAREA CÂNTĂRILOR MELE

Vlad Gheorghiu

O, iată Ziua Oastei se-apropie uşorMormant-Pr-Iosif
Şi peste suflet iarăşi se lasă negru dor.
Ce-adâncă e durerea şi lupta cât de grea,
Părinte drag, ce singuri suntem la crucea ta.

Tu ne-ai dorit c-o floare, o lacimă şi-un cânt
Toţi într-un duh s-ajungem la scumpul tău mormânt
Când vine Ziua Oastei ca un ceresc zenit
Sub steagul Cincizecimii din care-a zămislit.

Dar tot mai alte feluri în jurul tău se „strâng“,
Sub flamura iubită, ce ochi vicleni te plâng!
Şi ce străine rosturi se-ascund sub sfântul steag,
Ce false adevăruri în numele tău drag…

Azi fiecare are un alt mod de-a privi
Un alt fel de-anţelege pe Domnul a-L slăvi
Dar unul singur este frumosul drum curat
Pe care, cu ce lacrimi şi jertfe, l-ai păstrat.

Ce să mai fie oare, ce lacrimi, câte cruci
Să spele azi noroiul străinelor năluci,
Să scuture toţi solzii părutei biruinţi
Ca să răsune imnul întâilor credinţi?

O, roagă-L pe Stăpânul slăvitei Cincizecimi
Să poarte până-n ceruri pe-aripi de heruvimi
Adâncul dor din suflet şi-al plânsului şuvoi,
În veşnice Rusalii să odihnim apoi.

Era în ziua Cincizecimii,
– un Praznic Mare şi Sublim,
curgeau şuvoaiele mulţimii
din neamuri, spre Ierusalim…

În nesfârşit convoi, mulţimea,
din vale, dinspre Ierihon,
venea, venea ca să se-nchine
în templul pus de Solomon…

Azi într-o casă se-adunară
cei unsprezece-nvăţăcei
şi uşile le încuiară
de frica celorlalţi iudei.

De-odat’ aud din cer un sunet
ca vâjâitul unui vânt
şi casa se umplu cu tunet
de fulgerul Duhului Sfânt…

Şi-a fost văzut cum Se-mpărţeşte
deasupra lor în limbi de foc
şi Duhul Sfânt cum îi sfinţeşte
pe câţi erau în acel loc. | Continuare »

Ce dor nespus… ce dor nespus
Ne arde sufletul răpus
De dragii noștri naintași
În lupta sfântă dragi fruntași,
În focul luptei cea dintâi,
Cu Biblia la căpătâi,
Statornici Crezului cel sfânt
În faptă bună și-n Cuvânt,
Plătitnd cu sânge crezul lor,
Arzând în aprigul cuptor,
Nălțând curat al Oastei steag,
Și voluntariatul drag
Ca niciun dușman sau tiran
Să nu pătrundă-n chip viclean
În Oastea sfântă-a lui Iisus
Spre care viața lor și-au pus.

Ce dor nespus… ce dor nespus
Ne arde sufletul răpus
După înaintașii sfinți
Statornici dreptei năzuinți.
Nu pentru că-s în cer acum,
Ci pentru noi, rămași pe drum,
Însingurați, fără stegari,
Cu voluntarii tot mai rari…
Ne tremură privirea-n zări
Și pașii, singuri pe cărări,
Și dorul, sfârâind pe jar,
Și plânsul, șiroind amar…
Ne scoate, Doamne, la loc larg
Și nalță-ne ceresc catarg
Spre Țărmul drag pășind grăbiți
De urme dragi călăuziți…

Lidia Hamza

O, Foc Ceresc, oriunde-n lume Tu Sfânta Flacără-Ţi întinzi,
cobori în inimi bucurie şi jarul dragostei aprinzi…

O, cum suflaşi peste-a mea ţară Cuvântul Tău Tu, Duh Preasfânt,
cum ai aprins în inimi iară al dragostei sfânt legământ!

Şi de un vas umil, Preasfinte, în lucrul Tău Te-ai folosit
şi de prin bietele sătuţe, o sfântă Oaste Ţi-ai pornit.

Cu ea Tu birui-vei, Doamne, atâtea oşti cu mult mai mari,
căci Tu Ţi-alegi vasele slabe, să faci de râs pe cele tari…

O, suflă, Duhule Preasfinte, prin inimi greu de străbătut,
ca să sporească înainte frumosul Oastei început!

(Traian Dorz)

 

Lidia Hamza

Când flacăra nu mistuia altarul,
aura ei strălumina genuni
şi ne-arăta spre Canaan hotarul
deschis de strălucitele minuni.

Refren: Părinte drag, părinte drag,
când vom veni cu-n cântec şi cu flori,
în cerul larg deschis ca-n sărbăt ori,
cu Mirele aşteaptă-ne în prag.

Ce plâns divin se revărsa pe ape
spre zorii libertăţii năzuind
când Duhul Sfânt Se cobora pe ape
Aleea Filozofilor sfinţind!

Cu adieri de ambră legământul
în ceasul ungerii se revărsa…
Şi-n mii şi mii de inimi noi Cuvântul
o nouă Oaste sfântă renăştea.

Azi, lângă-un sfânt mormânt, îngenunchează
recunoştinţa unui nou popor
ce, fericit, cântând, înaintează
spre-un luminos şi veşnic viitor.

Încet şi dulce imnul nostru zboară
pe urma păsării măiestre-n sus,
veac după veac şi ţară după ţară
vor umple-odată corul lui Iisus.

Vor înflori atunci şi-n munţi migdalii
şi grâul va-nverzi cât nici gândim
când cel mai falnic Praznic de Rusalii
îl vom sărbători-n Ierusalim.

În anul jubileu 1988

Traian Dorz

– după Ioan 6, 38 –

Eu n-am fost un trup pe lume,
nici un chip cum se părea,
nici o carte, nici un nume
– am fost misiunea mea.

N-am fost scrisul sau cuvântul,
n-am fost viaţa mea, ci-n ea,
steagul, sabia şi cântul
– am fost misiunea mea.

Cât am ars luptând, trăind-o,
dăruit şi-aprins în ea,
mi-am plătit-o înălţând-o
şi-am fost misiunea mea.

016 aSunt, mi se pare, cel din urmă ce-am mai rămas pe-aici de mult,
un luptător pe-aceste ziduri ce-ntâia dragoste-o ascult.
Cândva, viteazul Neemia lupta aici nebiruit,
atunci aceste ziduri sfinte vuiau de-un cântec fericit.

Ce mulţi veneau pe-aceste uliţi, un gând şi-o inimă, atunci,
cu săbii şi mistrii, un suflet, jertfiţi acestei sfinte munci,
ce steaguri fâlfâiau în aer, ce lungi coloanele cântând,
ce sărbători nemaiuitate erau aicea oarecând!…

Atunci de-aici ţâşneau izvoare ce-o lume-ntreagă adăpau
şi toate drumurile ţării spre patru zări pe-aici treceau,
şi-o inimă arzând, de aur, de foc ceresc şi de nectar,
îşi revărsa de-aici spre-o lume lumina dulcelui ei har.

… Şi-acum ce-amar pustiu e totul!…, domneşte numai sambalat
şi duhul lui ce cântă-cântă pe sfântul templu dărâmat,
şi duhul lui ce cântă-cântă, în timp ce piere tot ce-i sfânt,
şi Oastei îi rămâne numai un sfânt şi chinuit mormânt.

O, duh al Oastei fericite, hai, soarele să ni-l luăm
şi lacrimile, şi-amintirea, şi tot ce-a fost – şi să plecăm,
şi numa-n noaptea de Rusalii, cu-o lacrimă şi-o floare,-n vis,
să-ntoarcem nevăzuţi s-atingem mormântul sfânt, cum i-am promis!…

Traian Dorz, Cântarea veşniciei

Traian DORZ

Am străbătut oceanul acestei vieţi de-un ceas
şi-atâtea dragi ţinuturi în urmă mi-au rămas,
pe lângă-atâtea ţărmuri frumoase-am petrecut…
– dar ca o umbră-s toate acum, dacă-au trecut.

Ce cântec de ispite m-a încercat ades,
ce neguri mi-au stins zarea,
să nu mai ştiu să ies,
ce năluciri, să-mi schimbe cuvântul ce l-am spus,
– dar ca o umbră-s toate acuma când s-au dus!

Au fost şi nopţi cu valuri cât munţii uriaşi,
cu urlete de vânturi şi negri nori vrăjmaşi
şi sute de primejdii am înfruntat temut…
– dar ca o umbră-s toate acum, dac-au trecut!

…Şi astăzi, – iată zorii,
furtuna mi-a-ncetat,
în zare, iată ţărmul atât de mult căutat,
corabia voioasă mi-o-ndrumă-un heruvim…
– Ierusalime dulce, deschide-te,
– sosim!

Traian DORZ

Când am să plec aş vrea să spun
la toţi cei ce-mi rămân în lume
cuvântul cel mai sfânt şi bun
ce-aş vrea viaţa să le-o-ndrume,

Cuvântul care m-a purtat
mereu cu Domnul dimpreună,
ce m-a-ntărit şi m-a păstrat
ostenitor către cunună,

Căci cât am fost nedreptăţit
şi cât am ars în suferinţă
n-am fost nicicând nefericit,
nici frânt – căci am avut credinţă!

Învăţătura cea dintâi
nepărăsind-o niciodată
mi-a dat tăria să rămâi
pe calea dreaptă şi curată. | Continuare »

de Traian DORZ

Să nu-i uitaţi pe-aceia care-au luptat frumos
şi-au pătimit ţinându-şi cuvântul credincios.
Ci şi mai mult, când vremea cu ani înalţi i-a nins,
să le cinstiţi viaţa cu-ntregul ei cuprins.

Să-i preţuiţi pe-aceia prin care Dumnezeu
v-a dăruit lumina şi v-a hrănit mereu.
Ci cu lopeţi de aur mormântul le-ngrijiţi,
udaţi cu lacrimi crinii ce-acolo-i răsădiţi!

Şi vă urmaţi eroii, mereu îmbogăţind
cu noi vieţi lumina în care se cuprind.
Căci celor morţi eroic în veci le datorăm
cuvântul şi credinţa pe care le urmăm.

Eu ştiu

Eu ştiu că nu-i pe cer decât un soare
Şi-n ce să cred – un singur Dumnezeu,
Şi-o Oaste care-o-nvăţătură are,
Şi-un singur drum – acela strâmt şi greu.

Şi doar acela-i duhul Oastei, care
Cu jertfă grea, de naintaşi sfinţit,
Conduce-n adevăr şi cu ardoare
După Iisus Hristos cel Răstignit.

Şi-acestea îmi formară legământul
Cu care lui Hristos m-am juruit
– Să nu schimb Oastei în vreun fel veşmântul
Şi să nu lepăd steagu-i scump plătit.

De n-oi cinsti vreodată naintaşii,
Nepăsător fiind de vreun cuvânt,
De-mi voi purta pe alte urme paşii:
Să nu am parte-n veac de cerul sfânt!

Iar pe acela care îndrăzneşte
Să-i strice Oastei fericitu-i rost,
Nimic nu-l ierte-n lume cât trăieşte,
Până nu-ntoarce totul cum a fost!

Căci de-om urma pe drept inaintaşii
Şi misiunea lor pe-acest pământ,
Nu vor putea apoi nicicând vrăjmaşii
Să-i sfâşie Oştirii steagul sfânt.

Vlad Gheorghiu

Traian Dorz (din vol. Cântări Îndepărtate)

mormant dorz micAcolo unde-afla-mi-voi odihnire,
un veşnic Mai va înflori mereu,
cu cald veşmânt de cântec şi iubire,
acoperind cu drag mormântul meu.

Acolo liliecii albi în floare
şi trandafirii roşii vor vorbi
mereu că dragostea nemuritoare
de jertfă nu se poate despărţi.

De veţi afla acest mormânt vreodată,
– mergând la el, să v-amintiţi mereu,
căci va grăi-n tăcerea-i necurmată
de tot ce-a spus odată graiul meu.

Venind acolo sufletul ce-şi duce
a vieţii singuratice poveri,
simţi-va-n gândul odihnit sub cruce
a Duhului duioase mângâieri.

Gândind acolo singur în tăcere,
va şti cum să privească la pământ,
ce clipă-i singuratica durere
şi ce vecie-i al unirii cânt.

Veniţi acolo, dragi mulţimi plăcute,
căci şi-n mormânt vă voi iubi, dorind
să simt cântări şi lacrimi cunoscute
şi duhul dragostei dintâi trăind…

Cântaţi acolo-n dragostea-nfrăţirii
şi-n neschimbatul primul legământ
cântarea neuitată a iubirii
ce şi-n pământ, şi-n Cer doresc s-o cânt!

Eu voi cânta cu voi Acest Scump Nume,
simţi-mă-veţi alăturea cântând,
căci pentru El eu am trăit pe lume
şi pentru El nu voi muri nicicând.

Voi, cei orbi

Voi, cei orbi

Traian Dorz, Cântările dintâi

Voi, cei orbi
(căci orb e-acela ce trăieşte-n fapte rele),
voi, ce-a cugetului haină
v-aţi pătat cu-a urii vină,
dacă vreţi al vostru suflet
să vi-l izbăviţi de ele,
o, veniţi,
Iisus de-a pururi la toţi orbii dă lumină!

Iar voi, cei la care Domnul
cu lumina Lui cea mare,
luminând al vostru suflet,
viaţa v-a făcut senină,
fiţi şi voi lumină celor
care-alunecă-n pierzare,
cu lumina voastră calea
le-arătaţi către lumină!

Iar voi, cei ce-n lume ardeţi
cu o flacără aprinsă,
luminând cărarea celor
care-n noaptea grea suspină,
arătaţi la cei orbi drumul
spre lumina cea nestinsă,
Jertfa Golgotei – lumina
ce dă tuturor lumină!

Deschide-mi, Doamne, ochii
cei care-mi văd curat
să văd nu ce-i părere,
ci ce-i adevărat,
să văd că nu vrăjmaşul
mă chinuie-n vreun fel,
să văd că Tu eşti Cel Ce
mă dai legat la el!

Atunci Te-aş preamări mereu
pe Tine, Veşnic Dumnezeu,
Ce-ntorci chiar ura celor răi
spre slava celor buni ai Tăi!

Să nu văd că durerea
e palma celui rău,
să văd că ea-i un înger
trimis de harul Tău,
să nu văd slava lumii
ca s-o doresc şi chem,
să văd că ea-i un blestem
de care să mă tem. | Continuare »

steag-4În focul luptei încleştate
în care iarăşi ne găsim,
Iisuse, tu eşti Steagul nostru,
ajută-ne să biruim.

Când mii se pierd în orice clipă,
de-a lor pierzare ne-ngrozim,
Iisuse-n ceasul greu de-acuma
ajută-ne să biruim.

Când cu privirile la Tine,
cu-avânt şi sete năvălim,
Iisuse, mergi ’naintea noastră
şi-ajută-ne să biruim.

’Noieşte-ne mereu avântul
şi nu lăsa să obosim,
Iisuse, creşte-ne credinţa
şi-ajută-ne să biruim.

Să mergem ne-ncetat ’nainte
spre-al Tău măreţ Ierusalim,
Iisuse, Tu eşti Steagul nostru,
ajută-ne să biruim.

Train Dorz, Cântări Luptătoare

ÎNNOIRE

ÎNNOIRE

Cuvântul este Apa,
iar Duhul e Puterea
ce fac în om ’nnoirea spre Chipul lui Hristos,
Cuvântul spală mintea prin apa-nvăţăturii,
iar Duhul spală simţul şi inima – crezând.

O minte înnoită
şi-o inimă ’nnoită
sunt omul nou,
făptura cea nouă în Hristos.
Aceasta n-o pot face decât aceste două
puteri ce-s amândouă dumnezeieşti şi vii.

Cuvântul e sămânţa,
iar Duhul este ploaia,
El, munca
şi El, harul
unite-n orice rod,
Iubirea şi-Adevărul
ce numai împreună
desăvârşesc lucrarea dumnezeiască-n noi. | Continuare »

Iisuse, Apa vie
ce orice-sete-alini,
ce inima ne-o-nvie
şi ochii ni-nsenini;
Tu sufletul ni-l saturi,
Tu duhul ne-ai-nnoit,
pe-a lumii mii de laturi,
– Iisuse, fii slăvit!

Slăvit să fii Tu, Care
ne faci să nu-nsetăm
de tot ce lumea are,
ci-n veci să Te căutăm;
nesăturaţi de Tine,
nălţându-Ţi nesfârşit
cântări tot mai divine,
– Iisuse, fii slăvit!

Slăvit să fii Tu, Plata
vieţii de apoi,
mai mult decât visat-a
oricare dintre noi;
Cerească Apă Vie,
în cor desăvârşit
Îţi cântă totul Ţie,
– Iisuse, fii slăvit!  (Traian DORZ)

samariteancaDin marile izvoare cu apele vieţii
aş vrea să scot întruna măsura cea mai plină
şi cât ar fi mulţime străinii şi drumeţii
să vină să se-adape din cea mai grea Lumină.

Ce dulce e să umpli ulcioarele uscate
şi să le vezi udându-şi şi florile, şi gura
şi ce dumnezeieşte-i să vezi apoi cum toate
îşi picură cântarea şi-şi dăruie căldura.

Fii binecuvântată, Tu, veşnică Fântână,
din care beau de veacuri străinii şi drumeţii,
din Tine-mi umplu vasul, să-l trec din mână-n mână,
toţi semenii-adăpându-mi cu apele vieţii!

Traian DORZ

TU NI TE DĂRUI NOUĂ

Tu ni Te dărui nouă la toţi necontenit
şi totuşi eşti, Iisuse, în veci fără sfârşit!

Fără sfârşit e Pâinea ce zilnic ne-o-mpărţeşti,
toţi ne hrănim din Tine – ci-n veci nu Te sfârşeşti.

Tu, Vinul cel din care sfinţiţi ne-mpărtăşim,
gustăm din el cu toţii, ci-n veci nu-l isprăvim.

Din Tine e Cuvântul pe care-l frângem toţi,
ci el întreg rămâne spre fii şi strănepoţi.

Din Tine este apa din care toţi luăm,
ne săturăm – şi totuşi în veci n-o-mpuţinăm.

Şi aerul cu care viaţa ne-o hrăneşti,
îl otrăvim – şi totuşi mereu ni-l primeneşti.

Din Tine, frumuseţea ce-n toate-o porţi spre noi,
ci ea mereu renaşte în forme tot mai noi.

Slăvit să fii Tu, Care ne speli tot ce-i greşit
şi Care, totuşi, veşnic rămâi Desăvârşit!

(Traian DORZ)

SĂ NU-ŢI SLĂBEASCĂ OCHII

Să nu-ţi slăbească ochii de prea-ndelung privit,
cât stai şi stai – şi încă nu vezi pe Cel Iubit.

Că-n clipa-n care nici gândeşti,
se va-mplini tot ce doreşti.

Să nu-ţi slăbească graiul de prea-ndelungi chemări,
când strigi şi strigi – şi parcă e mai pustiu pe zări.

Să nu-ţi slăbească duhul de prea amar suspin,
când chemi şi chemi – şi încă trimişii tot nu vin.

Să nu-ţi slăbească paşii de prea muncit umblat,
când mergi şi mergi – şi totuşi nu strângi ce-ai semănat.

Să nu-ţi slăbească mâna de prea milos întins,
când dai şi dai – şi parcă n-ai capăt şi cuprins.

Să nu-ţi slăbească râvna de prea mult aşteptat,
Iubitul tău grăbeşte şi vremea s-a scurtat.

Traian DORZ, din Cântările din urmă

Vindecarea-slabanogului-din-Capernaum-2 Vlad Gheorghiu

O, Te aştept, Iisuse, mereu, cu-atâta dor
Vitezda vieţii mele s-o tulburi Tu uşor…
Mă străduiesc, fiinţa, spre Tine să-mi arunc,
Să mi-o cuprinzi, cum mama cuprinde al ei prunc.

Îmi scutur plin de teamă din pleoape somnul greu
Privirea să nu-mi scape când vii în cuibul meu
Şi-mi aţintesc auzul, susurul să-Ţi ascult,
Să nu mi-l fure-al lumii asurzitor tumult.

Dar când uşoara-Ţi rază în falduri Ţi-o cobori
Şi apele iubirii cu drag mi le-nfiori,
Adâncă neputinţă mă prinde-n gheare reci,
Să nu m-arunc când dulce pe lângă mine treci.

N-am om să mă apuce şi-n scăldătoarea Ta
Să mă cufunde iute când treci prin viaţa mea.
Şi n-am vreo faptă bună să-mi vină-n ajutor
Şi altul ia cununa, iar eu mă zbat să mor…

Opreşte şi la mine, când, mâine, ai să vii,
În tulburarea apei, pe toţi să ne îmbii.
Şi sfarmă-mi Tu, Iisuse, al neputinţei pat
Nimic să nu mă ţină de patimă legat.

Şi ia-mă Tu de mână, spre Tine să mă tragi
Şi să mă duci în ceruri pe umerii Tăi dragi,
Precum păstorul duce la dulcele imaş
Oiţa cea sărmană rănită de vrăjmaş.


vindecarea-slabanogului-3de Traian Dorz, din vol. Cântări Uitate

Slăbănog mă simt, Stăpâne,
şi străin, de toţi uitat,
am ajuns de azi pe mâine,
ca un câine
alungat.

Hule multe, fără nume,
împrejurul meu ascult,
dar par toate dintr-o lume
– val în spume –
dus de mult.

Cu nădejdile apuse,
alungat de toţi am fost,
numai Crucea Ta, Iisuse,
îmi mai fuse
adăpost.

Arsul meu obraz pe care
lacrimi curg şi azi fierbinţi
îl loviră mâini barbare
şi amare
suferinţi.

Numai Tu cu mângâiere
în suspinul meu mai vii,
să-mi aduci la greu putere
şi-n durere,
bucurii.

O, Iisuse, din înaltul
cerului, să vii, Te rog,
când din chin şi-aşteaptă saltul
iarăşi altul
slăbănog.

TU M-AI GĂSIT, IISUSE

Tu m-ai găsit, Iisuse,
când stam mai părăsit,
Tu Te-ai oprit cu mine
când nimeni n-a venit,
Tu, Singur Tu, Iisuse,
– când nimeni n-a venit!

Tu mi-ai ştiut păcatul
ce nimeni nu-l ştia,
mi-ai vindecat durerea
când nimeni n-o putea,
Tu, Singur Tu, Iisuse,
– când nimeni n-o putea.

Tu mi-ai aflat să-mi lauzi
ce nimeni n-a văzut,
Tu ai ştiut să-mi mustri
ce nimeni n-a ştiut,
Tu, Singur Tu, Iisuse,
– ce nimeni n-a ştiut.

Tu ai putut să-mi mângâi
suspinul meu ascuns,
Tu ai venit să-mi dărui
comori de neajuns
Tu, Singur Tu, Iisuse,
– comori de neajuns. | Continuare »