b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Traian Dorz

Ce grea e lupta sfântă s-o duci pân’ la sfârşit,
pe-atât de mulţi, ispita pe drum i-a prăbuşit,
pe-atât de mulţi, vreo cursă cu zâmbet şi cu jind
i-a-nfăşurat cu flăcări
– şi i-am văzut pierind…

O, nu-i uşoară crucea s-o duci cum vrea Iisus,
cât de puţini mai suie,
– şi cât de mulţi s-au dus…
cât de puţini mai luptă,
ce mulţi s-au lepădat
ori duşi de-o rătăcire, ori morţi de vreun păcat.

Câţi am plecat odată pe calea lui Hristos
cu steaguri şi mulţime, pe scurtul drum frumos,
ce nume lăudate, ce promisiuni, – ce lei…
– iar azi, după furtună, ce-a mai rămas din ei?…

Ce scumpă-i mântuirea pe care-o dă Iisus,
dar ce puţini o află, ducând-o până Sus!
A lumii „mântuire“ uşor o poţi avea,
dar nimeni, niciodată n-a mers în cer cu ea!

…O, sufletul meu, ţine-ţi cuvântul ce l-ai spus,
du-ţi scumpa mântuire cum fraţii sfinţi şi-au dus,
cărarea dreaptă ţine-o pe mijlocul ei sfânt.
Hristos te-aşteaptă-n capăt
cu cel mai drag veşmânt…

Traian DORZ

Verticală ce coboară şi, întors, uneşte Sus,
şi Orizontală care-ncercui Răsărit şi-Apus,
Linie de coborâre de la Slavă spre Noroi,
trăsătură de unire largă dintre noi şi noi,
coborâre luminoasă de la Cer pân’ la Atom,
legătura-mbrăţişării dulce dintre om şi om,
punte pe eterne-abisuri, ocolind desăvârşit,
este Linia şi Cercul, şi Sfârşit, şi Nesfârşit.
Este Unu şi Mulţimea, este Clipă şi Etern,
Sabie Cerească-ntinsă din Nălţime spre Infern,
Taină şi Simbol, şi Jertfă, Stâncă de nebănuit,
Semn de teamă şi putere, Steag pe veci nebiruit,
Cheie care cele patru margini ale lumii-nchizi,
Braţul Milei şi Dreptăţii care mântui sau ucizi,
Viu Izvor al mântuirii pentru vii şi pentru morţi
– Cruce, slava cui te poartă,
slavă Celui care-L porţi!

Sus = Înţelepciunea

Nordul, Punctul unic, nalt şi neclintit,
toate către dânsul merg necontenit,
după el se-ndreaptă toate câte sunt,
Infinitul Nordic: Locul cel Preasfânt.

Nemişcatul Nordic: Adevărul drept,
Muntele Ştiinţei Celui Prea-nţelept,
Marea strălucirii Celui Peste Tot
toate-arzând din Unul Veşnic Savaot. | Continuare »

Nevoiţi-vă să mergeţi
pe cărarea strâmtă
cum a mers Hristos cu Crucea
spre Golgota sfântă,
căci e largă calea care
la pierzare duce,
dar îngustă-i şi spinoasă
calea către Cruce;
– Doamne-ajută-ne să mergem
calea Ta cea dulce.

Şi intraţi pe uşa strâmtă
către Biruinţă
cum Hristos a mers în slavă
doar prin suferinţă.
Largă-i uşa, lată-i calea
care duc la moarte,
vai de cei ce-aleg această
blestemată soarte;
– Doamne, nu lăsa s-alegem
calea către moarte. | Continuare »

Traian DORZ

Har şi lumină-ncunună mereu
faţa-ndreptată spre Cruce,
viaţa ascunsă-n Hristos-Dumnezeu
slavă şi pace aduce.

Sus să te-ndrepţi, spre lumină, voios,
faţa având-o spre Cruce,
suie, că-ntruna ţi-e Cerul mai jos
mâna-ţi cununa s-apuce!

Noaptea aproape-a trecut, dragul meu,
faţa mai sus către Cruce;
lanţul când arde şi doare mai greu
ceresc ca lumina străluce.

Sus să rămâi, în lumină, oricând,
faţa lucind de la Cruce,
punte de raze pe spaţii, curând,
Crucea la Cer te va duce!

Nu-i nimeni mai dator ca mine,
Iisus, Mântuitorul meu,
căci nimeni altul, de la Tine,
n-a mai primit atât cât eu!

Mie Tu mi-ai dat
har aşa bogat,
o, cât sunt dator,
Scump Mântuitor,
sunt cel mai dator,
Drag Mântuitor!

Din câte oi pierdute-odată
aveai căzute cel mai jos,
eu am fost cea mai depărtată,
pe mine cel mai greu m-ai scos!

Din câţi fii rătăciţi în moarte
au părăsit pe Tatăl Bun,
eu mă dusesem mai departe
şi eu trăisem mai nebun.

Din câţi Ţi-au fost datornici Ţie,
Stăpâne Sfânt şi Prea-ndurat,
n-a trebuit să ierţi cât mie,
eu cel mai mult Ţi-am datorat. | Continuare »

Traian Dorz

N-ai să ne-nfrângi, Irod necredincios,
cu toată ura-ţi crudă şi perfidă,
că n-ai zăvoare-nchise lui Hristos,
nici ziduri n-ai credinţa să ne-o-nchidă

Poţi profana al Jertfei Semn Sfinţit
şi să prefaci biserici în ruine,
tăria lor va creşte mai slăvit
din ziduri noi de suflete creştine.

Poţi să stârneşti mai crâncene orori, —
n-ai să ne frângi credinţa-n libertate,
nu poţi să umpli-atâtea închisori
cât să goleşti bisericile toate.

N-ai să ne-nfrângi, că nu-i pe lume chin
să nu-i fim hotărâţi pentru răbdare,
nu-i drum mai drept la cer pentru creştin,
nici cer mai larg ca cel din închisoare.

N-ai să ne-nfrângi, Irod necredincios, —
dar ale tale zile-s numărate,
curând, pe veci, te va zdrobi Hristos
sub ale noastre tălpi însângerate.

Suflet chinuit de patimi,
ce plângi fără mângâiere,
vrei să te ridici din boală,
vrei să scapi,şi n-ai putere?
Suflet trist, legat în lanţul
greu al multelor păcate,
nu mai plânge, este-un Doctor
ce te vindecă de toate!

Suflet apăsat de patimi
jos în pulberea ţărânii,
vrei să scapi? Priveşte Crucea
de pe vârful Căpăţânii!
Jertfa lui Iisus te spală
şi te scoală din cădere,
numai cere-I îndurarea
şi iertarea Lui o cere!

Vino, căci cu milă multă
Domnul, Doctorul cel Mare,
peste-adânca ta durere
lasă-adânca-I alinare.
Căci din câţi la El venit-au,
îndurarea Lui s-o ceară,
pe nici unul, niciodată,
nu l-a izgonit afară!

Traian Dorz, Cântările Dintâi

Traian DORZ, DOINA GOLGOTEI

Eram copil când prima dată
în luptă am căzut învins
şi-n biata inimă curată
urâte patimi s-au aprins!

În vâlvătaia lor nestânsă,
de-atunci am aruncat mereu
întreaga bogăţie strânsă
în taina sufletului meu.

Comoara dragostei senine,
frumseţea gândului curat,
curatele simţiri divine,
în focul lor le-am aruncat!

Frumoasa-mi nevinovăţie
acolo-n el s-a mistuit,
iar azi mi-e inima pustie
şi-n suflet gol nemărginit!

Dar când încep a înţelege
al vieţii preţ de la-nceput,
un pumn de spuză se alege
din tot ce-n suflet am avut!

Printre ruinele iubite
eu caut cu plâns îndurerat
atâtea doruri mistuite
de focul crudului păcat. | Continuare »

Doamne, ce sărac e-acela
care pâinea lui nicicând
nu şi-o-mparte ca s-aline
foamea unui mai flămând!

Doamne, cât de orb e-acela
ce se uită numa-n jos
şi nu vede-n veci lumina
mântuirii lui Hristos!

Doamne, cât de surd e-acela
lângă care-atâta har
cântă, cheamă şi suspină,
şi se roagă în zadar!

Doamne, cât de rob e-acela
care-i lacom şi zgârcit,
care-şi poate-nchide mâna
dinspre semenul lipsit!

Doamne, ce-ngheţat e-acela
care n-are-n sânul lui
nici o rază de iubire
spre durerea nimănui!

Doamne, ce pierdut e-acela
ce se vrea necredincios,
căci, râzând, calcă-n picioare
harul său de la Hristos!

Traian Dorz, Cântări de sus

Flămând ca nu de pâine,
setos ca nu de apă,
Te caut, căci al meu suflet
cu Tine doar s-adapă

M-aplec la rugăciune,
dar în a ei suspine
Te caut şi nu mă satur
să m-alipesc de Tine.

M-apropii de-a Ta Carte,
dar gândul ce-mi tânjeşte,
din Cartea Ta, pe Tine
Te caută şi doreşte

Mă duc – şi unde-s fraţii
iubirea-n veci m-ar ţine,
dar nu pe ei îi caut,
ci-n ei Te caut pe Tine.

Oricine-mi bate-n poartă
deschid şi-l chem în pripă,
căci inima-mi Te-aşteaptă
pe Tine-n orice clipă.

Mă uit spre Cer întruna,
dar inima din mine
nu după cer doreşte,
ci-n el Te caut pe Tine.

Neliniştit mi-e duhul
când pleacă ori soseşte,
ci numai când e-n Tine,
atunci se linişteşte.

Traian Dorz, Cântări de sus

O, voi copii ai Domnului,
voi ştiţi ce bun e Dânsul,
căci pâinea Sa şi apa Lui
vă alinară plânsul.

De mult, din haru-I nesecat
de pâine şi de apă
al vostru suflet ne-ncetat
mănâncă şi s-adapă.

Dar nu uitaţi că vă-nconjor
şi alte inimi, multe,
ce n-au putut în viaţa lor
pe Domnul să-L asculte.

Necazurile vieţii cresc,
iar lumea e pustie
şi-atâtea suflete cerşesc
un strop din Apa vie.

Daţi apă celor însetaţi,
la cei flămânzi mâncare,
ce mulţi sunt cei nemângâiaţi
în lumea asta mere!

Copii ai Domnului chemaţi
din lumea cea pustie,
din dar aveţi şi-n dar să daţi
şi pâine, şi-Apă vie. (Traian DORZ)

Plin de frică şi cutremur,
azi, prin mila Ta-ndrăznesc
să beau Preacuratu-Ţi Sânge,
cu-al Tău Trup să mă hrănesc!…

Veniţi cu toţii şi mâncaţi
din Trupul ce se frânge,
cutremuraţi-vă şi beţi
din Preacuratul Sânge! (bis)

Doar un strop din Jertfa Crucii
sângerândă în Potir
gând, simţire-mi înnoieşte
sub un cer de patrafir.

Doar o fărâmiţă vie,
cu-al ei foc dumnezeiesc,
arde omul vechi din mine
şi-n alt trup simt că trăiesc.

Ies din apele căinţei
şi cu Tine mă-mpreun,
iar făptura mea cea nouă
de-azi în slujba Ta o pun.

Să cântăm Domnului, nr. 634

Ca o gustoasă pâine bună
îmi e Cuvântul Tău de Sus,
cu El, de fiecare dată,
îmi saturi sufletul, Iisus.

Tu eşti Pâinea mea,
Tu eşti Apa mea,
Domnul meu Iisus,
Tu eşti toată viaţa mea,
Domnul meu Iisus…

Ca un izvor curat de munte
mereu adânc, frumos şi plin
îmi e Cuvântul Tău, Iisuse,
cu care sufletul mi-alin.

Ca o lumină fericită
îmi e Cuvântul Tău Ceresc,
cu El îmi luminez cărarea,
cu El iubirea-mi încălzesc.

Ca o îmbrăţişare dulce
îmi e Cuvântul Tău iubit,
– Iisus, şi când El mă conduce,
sunt fericit, sunt fericit!

Traian Dorz, Cântări noi

Vlad Gheorghiu

La poarta Luminii-am oprit stingherit.
O, poate că eu am ajuns prea devreme…
Căci totul în jur e în somn adâncit
Şi nu-i nici o rază de stea-n răsărit
Şi sufletul meu de-ntuneric se teme.

Poruncile Tale – lumini – mi-ai lăsat
Cu ele să trec peste-a nopţiilor teamă.
Şi sufletul meu este-atât de-nsetat
Şi trupu-mi suspină-n pământ neumblat
Spre şoapta cu care iubirea-Ţi mă cheamă.

Poruncile Tale – lumini – să le-ascult!
Cu ele să-mi umplu fiinţa-mi stingheră.
Când vin peste mine ispite tumult,
Lumina Ta sfântă să-mi vină mai mult,
La poarta Nuntirii să-mi fie străjeră.

Şi duhul îmi mânecă-n noapte tăcut
Spre Tine, Hristoase-mpăratul Luminii
Ca-n iureşul luptei să scap neştiut
Şi orişice rană-ar fi ars în trecut
O Doamne, nicicând să n-o ştie străinii.

O, duhul discernerii, dor nesfârșit,
La poarta Luminii Ţi-l cer cu tărie.
Ca mâine, când Soare vei fi în zenit,
În firul de rază-al Luminii sfinţit
Moştean al Luminii să fiu pe vecie.

Mă sui din tristele adâncuri
spre zâmbetul iubirii Tale
ca-nspre-o minune care-mi iese
întâmpinându-mă în cale.

Dar cum să pot, Iisuse, oare
vreodată-n taina ei pătrunde
când întunericul luminii
mi-o înfăşoară şi-o ascunde!

Când toate simţurile mele
în pipăirea mâinii puse,
ca orbii, bâjbâind Te caută
să pot să Te-nţeleg, Iisuse.

Cărările vieţii toate
mi le-am făcut de-acuma una
cu ea să pot s-alerg spre Tine
mai însetat ca-ntotdeauna.

Din toate fragedele feţe
ce mi le-ai vrut cât mai divine
mi-am refăcut, Iisuse, chipul
cu care-ai vrut să vin spre Tine. | Continuare »

Ochiul e luminătorul trupului cu-adevărat,
fericit e trupul care are ochiul lui curat,
căci, când ochiul cel din frunte e curat şi sănătos,
plin de viaţă şi lumină e tot trupul lui Hristos.

Dar când ochiul ce conduce este rău şi vinovat,
ce s-aştepţi la celelalte, ce mai poate fi curat?
Dacă el, cel pus în frunte, vede strâmb şi merge rău,
cum să meargă cei din urmă, cum să fie trupul său?

Doamne, dă-Ţi lumina sfântă ochilor pe care-i pui
să-i îndrume drept pe alţii în Hristos şi-n trupul Lui,
curăţeşte-i de-orice vină, fă-i să vadă sănătos,
ca să-ndrume-n curăţie Trupul Sfânt al lui Hristos.

Iar când vreun păcat ajunge să-i întunece-n vreun fel,
dă-le lacrimi să se spele până vor scăpa de el.
Când nici lacrima nu-i spală, du-i în noaptea de dureri,
să se cureţe acolo, pentru-a fi cum Tu le ceri.

Când nici plânsul, nici cuptorul nu-l pot face sănătos,
scoate ochiul rău şi-aruncă-l din Lucrarea lui Hristos.
Că, decât a fi tot trupul în Gheenă aruncat,
e mai bine să se piardă numai ochiul necurat.

Traian Dorz, Cântarea viitoare

Traian DORZ

Nu-i mai neagră noapte-n lume,
nici abis mai fioros
decât inima din care
a fost alungat Hristos!

Nu-i mai fără rost viaţă,
trai mai fără de folos,
moarte mai fără nădejde,
decât cea fără Hristos.

Nu-i blestem atât de crâncen,
iad atât de-ntunecos,
chin mai greu ca-n conştiinţa
lepădată de Hristos!

O nefericite suflet,
nu mai sta necredincios,
– până încă mai poţi plânge
nu te rupe de Hristos!