b'LOGOS — Comori Nemuritoare

M-au gârbovit de tot a mele patimi
Și parcă-n ziua sfântă de „sabat“
Mai greu se simte jugul apăsat
Și mai amare-n ochi s-a mele lacrimi.

Un duh de neputință greu mă ține
Și ochii nicidecum spre cer nu pot
Să mi-i ridic și-apoi să mă socot
Spre îndreptare cu-ale lui lumine.

Și fruntea mea de-atâta gârbovire
Doar spre pământ se trage și se vrea,
Căci nici nu vede-n zări aprinsa stea
Care-ar putea s-aducă izbăvire.

Doar dacă Tu mă vezi și, din mulțime,
Spre Tine, cu glas dulce-ai să mă chemi
Și-aceeași caldă mână peste vremi
Ți-ai pune peste-amara-mi gârbovime…

O, doar așa nădejdea mai răsare
În sufletu-mi de patime legat
Și doar așa: cu spatele-ndreptat,
Eu pot să intru-n sfânta-Ți sărbătătoare.

Și doar atins cu dulcea Fărmitură
Din Trup și Sânge curs în sfânt Potir
Pot, dezlegat, de-aici, sub Patrafir
S-ajung la cer prin Cuminecătură.

Vlad Gheorghiu

Traian DORZ

Când ochii mei privesc spre Tine
şi-i vezi cum zi de zi se stâng,
între nădejde şi-ntristare,
Tu ştii, Iisus Iubit, cât plâng.

Când, chinuit de neputinţă,
amare buzele îmi strâng
să-mi năbuş geamătul durerii,
Iisus Iubit, Tu ştii cât plâng.

Când, stors de-a sufletului vlagă,
eu inima-n suspin mi-o frâng,
când nu mai pot purta povara,
Iubit Iisus, Tu ştii cât plâng.

O, fie-Ţi milă, fie-Ţi milă,
căci lungile-aşteptări mă-nfrâng,
priveşte-mi viaţa-nlănţuită,
Tu ştii, Iubit Iisus, cât plâng.

Adu-mi odată dezlegarea
de orice lanţuri ce mă strâng,
o, după-o clipă de odihnă,
Iisuse, până când să plâng?

Traian Dorz

Să lăsăm aici, la Crucea
unde stăm îngenuncheaţi
toată grija grea sub care
suferim încovoiaţi
şi să ne ’nălţăm privirea
spre Iisus cel Răstignit,
El şi grija, şi păcatul
ni le-a dus desăvârşit.

El şi-ngrijorarea toată,
şi păcatul orişicui,
din ’napoi şi din ’nainte,
le-a luat asupra Lui.
Cum ne-a izbăvit din vină,
şi de-ngrijorare-ar vrea,
dacă noi cu-ncredinţare
le-aruncăm asupra Sa.

…Doamne, când noi nu ştim asta
ori când vezi că nu putem,
ia-ne Tu îngrijorarea
ce pe suflet, grea, avem.
Să simţim despovărarea
şi să-Ţi mulţumim apoi,
căci din toate, totdeauna,
numai Tu ne scapi pe noi.

Toţi cei născuţi în lume, din carne şi păcat,
sunt rânduiţi la patimi şi moarte, şi durere,
– aceasta e pedeapsa Cuvântului călcat,
şi orice neascultare sfârşitu-acesta-l cere!

Dar toţi cei care-ascultă Solia lui Iisus
sunt izbăviţi de-osânda şi moartea viitoare,
prin Jertfa Lui pe Cruce, El pentru toţi S-a pus
Zălog Răscumpărării şi Uşă Salvatoare.

Priviţi spre El, voi robii şi prada lui satan,
voi cei mânaţi spre flăcări ca o orbită turmă;
din veşnica osândă, de veşnicul duşman,
Hristos, doar El, vă este Salvarea cea din urmă!

Priviţi spre El acuma cât încă n-aţi intrat
pe uşa după care în veci nu-i vreo scăpare,
căci dacă-n viaţa asta aţi plâns pentru păcat
cânta-veţi mântuirii în Viaţa Viitoare!

Traian Dorz, Cântarea biruinței

Lidia Hamza

De ce să te tulburi prăpădul că vine
Când Domnul iubirii pe palme te ţine?
Căci nu e furtună să nu-I ştie glasul
Și nu sunt abisuri să nu-I ţină pasul.

Atunci când vârtejul loveşte să rupă
Slăbita nădejde, întinde-te după
Seninul ce-ntins e de-asupra furtunii
Și calcă pe nori către zarea minunii.

De ce să te sperii când moartea te cheamă,
Că-n spate-i lumină şi pace, nu teamă,
Iar îngerii slavei cu slavă te-mbracă,
Pe porţile slavei uşor să te treacă.

Şi-atunci, ca să nu simţi a morţii aripă,
Să laşi pentru iad strălucirea de-o clipă,
Cu mâinile-ntinse spre veşnica zare
Să calci pe deasupra a ceea ce moare.

De ce ţi-e tot teamă că vine sfârşitul?
Și lumea, ca ziua, îşi are-asfinţitul,
Odihna urmându-i şi dulcea nuntire,
Și Domnul, ce-aşteaptă cu-atâta iubire.

Şi ca să nu suferi în ceasul sfârşirii,
Te-ntreabă de astăzi ce laşi ispăşirii
Și caută suişuri de lume desprinse,
Că-n capăt, Stăpânu-i cu mâinile-ntinse.

Întoarce cât se poate, de ce voieşti să pieri
îndepărtat de Domnul în veşnice dureri?
Întoarce cât se poate, că dacă tot amâi
se poate pe vecie în moarte să rămâi!

N-ai şi tu oare-n ceruri fiinţe dragi ce-au dus
o inimă curată pe calea lui Iisus;
n-ai vrea să fii Acolo cu-acei ce te-au iubit?
De nu te-ntorci la Domnul, pe veci v-aţi despărţit!

Şi n-ai tu oare-n lume fiinţe dragi ce-acum
urmează cu credinţă pe-al Domnului sfânt drum?
…Curând ei se vor duce şi-n veci n-ai să-i mai vezi
de nu te-ntorci la Domnul, ca ei şi tu să crezi.

O,’ntoarce cât se poate, cât este încă zi,
cât uşa nu-i închisă şi cât mai eşti aci!
Căci Uşa de se-nchide şi Harul s-ar lua,
chiar dac-ai mai întoarce, tu n-ai să poţi intra!

Traian DORZ

Maica Domnului Iisus:
crin al Cerului de Sus,
rai al sfintei bucurii,
– binecuvântată fii!

Maica Domnului Hristos:
dar al gândului duios,
floarea zărilor cereşti,
– binecuvântată eşti!

Maica Marii Îndurări:
chip al sfintei ascultări,
taina sfintei profeţii,
– binecuvântată fii!

Maica Domnului Hristos:
rodul Duhului frumos,
mila inimii-omeneşti,
– binecuvântată eşti!

Maica Domnului Iisus:
rugătoarea noastră Sus,
te cinstim supuşii fii,
– binecuvântată fii!  (Traian DORZ)

În clipa morţii vede omul
cum trebuie să fi trăit,
ce cale trebuia s-aleagă
s-ajungă bine la sfârşit.

O, n-aştepta, o, n-aştepta,
c-atât de-aproape-i clipa ta,
primeşte-L pe Hristos acum,
să mergi la slavă, nu la scrum!

În clipa morţii vede toată
deşertăciunea ce şi-a strâns,
pe care-aşa curând o lasă,
schimbând-o cu un veşnic plâns.

În clipa morţii vede calea
păcatului pe care-a mers,
că nici un pas şi nici o vorbă,
şi nici o faptă nu s-au şters.

În clipa morţii vede groaza
în care se aruncă-mpins,
ce-i viermele ce nu mai moare,
ce-i focul cel pe veci nestins.

În clipa morţii vede slava
ce-l aştepta, dar n-a crezut,
şi fericirea, şi lumina
din cerul lui pe veci pierdut.

În clipa morţii, – dar atuncea
e prea târziu, e prea târziu,
un râs de-o clipă se plăteşte
cu plâns prea veşnic şi pustiu.

Traian Dorz, Cântări nemuritoare

Lidia Hamza

Ce dulce e lumina ce mă-nfășoară lin
Când noaptea mă-mpresoară cu groaznicul ei chin,
Când neagra-nfiorare a spaimelor din ea
Mi se strecoară-n suflet în clipa cea mai grea…

Lumina-Ți dulce vine blând,
Fiori și temeri alungând!

Ce falduri dragi m-acopăr când ispitirea grea
Spre mine își întinde înșelăciunea sa,
Când șoaptele viclene să prindă-n mreje vor
Iubirea mea săracă și tainicul ei dor.

Ce Falduri dragi m-acopăr blând
Când guri de flăcări vin suflând!

Ce scumpe brațe, Doamne, de mijloc mă cuprind
Când gata-s de cădere în apele vuind,
Când frânt, catargu-mi zace și pânzele s-au rupt
Și fulgere brăzdează tot ceru-mi, ne-ntrerupt.

Ce scumpe-s Brațele ce blând
Mă strâng la piept, furtuni certând.

Dar când în rană, mută, durerea s-a aprins
Și sfredelește aprig al dragostei întins,
Atunci ființa-ntreagă în Tine, drag Iisus,
Mi-o simt cuprinsă veșnic suind mai sus, mai sus.

Pe treptele suirii, blând
Mă urci mai sus, mai sus, cântând.

Traian Dorz

Iisuse, când am fost căzut
în mâini de sânge pline,
atâţia oameni au trecut,
şirag, pe lângă mine;
mulţi chiar cu jale mi-au vorbit
şi m-au privit cu jale,
dar, vai, nici unul n-a putut
din tină să mă scoale.

Nici unul nu s-a-nduioşat
să-mi şteargă plânsu-n gene,
Tu Singur Te-ai apropiat,
Milos Samaritene;
a mele răni adânci le-ai uns,
durerea să se-aline,
iar eu, la Pieptul Tău ascuns,
plângeam: „Rămâi cu mine…”

Căzut fusesem între spini
şi-n chinul cel mai mare,
spre cer, cu ochi de lacrimi plini,
cerşeam ajutorare;
din câţi atunci au auzit
a mele lungi suspine,
doar Tu, Iisus, Păstor Iubit,
Te-ai coborât la mine. | Continuare »

Traian Dorz,  din CÂNTAREA ANILOR

Când ne-ai lăsat porunca milei
pentru de-aproapele sărman,
noi am simţit, Iisus, că Tu eşti
Acel duios Samaritean!

Căci, vai, şi noi eram odată
căzuţi tâlharilor cumpliţi,
strigând zadarnic după milă
zăceam uitaţi şi părăsiţi

Şi n-a fost nimeni să ne-ajute –
căci cine oare-ar fi putut
când sufletul zăcea-n pierzare
atât de-adânc şi greu căzut?

De n-ar fi fost a Ta iubire,
Preamilostiv Samaritean,
noi n-am fi-aflat nicicând odihna
din sfântul mântuirii han.

– O, dă-ne dragostea de semeni,
cu-a Ta blândeţe să-i iubim,
spre mântuirea tuturora
porunca milei s-o trăim!

O, milostiv Samaritean,
nu Tu-ai fost gol,
nici Tu, sărman,
ca noi c-un dar să-Ţi fi-ajutat,
ci noi am fost,
şi Tu ne-ai dat!

Nu Tu ai fost bolnav şi-nchis
în al durerilor abis,
ca noi să-Ţi dăm vreun rod bogat,
ci noi am fost,
şi Tu ne-ai dat!
Nu Tu ai fost străin, flămând
şi însetat, şi tremurând,
ca noi să-Ţi dăm veşmânt curat,
ci noi am fost,
şi Tu ne-ai dat!

Nu Tu erai,
nu Tu, Iisus,
căzut adânc şi-n chin nespus,
ca noi să Te salvăm de jos,
ci noi eram,
şi Tu ne-ai scos! (Traian DORZ)

Dă-ţi mâna ta celui căzut,
căci pentru asta ai crezut,
fii milostiv, cum ţi s-a spus,
– pentru Iisus, pentru Iisus!

Aşa ne vrea Hristos
pe orice credincios
şi numai cel ce face-aşa
ascultă voia Sa!

Dă-ţi haina ta celui sărac,
dă-ţi graiul tău celor ce tac,
dă-i locul tău celui supus
– pentru Iisus, pentru Iisus.

Dă-ţi sfatul celui rătăcit,
dă-ţi umbra celui ostenit,
dă-ţi crezul tău celui răpus
– pentru Iisus, pentru Iisus.

Dar mai întâi te dă mereu
pe tine-ntreg lui Dumnezeu,
acesta-i darul mai presus
– pentru Iisus, pentru Iisus!

Traian DORZ

Vino, dulce înger care-n mână ţii
cel dintâi potirul ultimei urgii,
cheamă-mă şi-arată-mi dulce să privesc
strălucind Mireasa Mielului Ceresc.

Ea este Cetatea de mărgăritar,
ea-i Ierusalimul Nou de-Azur şi Har,
ea e Piatra Scumpă de-Aur sfânt şi greu,
cea ce se pogoară de la Dumnezeu.

Ea e ca un soare dulce şi curat,
numa-n curcubee sfinte-nconjurat;
în lumina-i scumpă zboară mii şi mii,
intonându-şi veşnic alte melodii.

Ea este Fecioara cu un scump veşmânt,
strălucind gătită Mirelui ei Sfânt,
dulcea ei făptură e un imn frumos,
a spălat-o-n Sânge Domnul ei Hristos.

…Spune-mi, dulce înger, că şi eu voi fi
lângă Domnu-n Ziua când El va veni,
căci cu dor fierbinte ţin a Lui porunci,
ca să pot fi vrednic să-L slăvesc atunci.

Traian Dorz, Cântarea Viitoare

Traian DORZ

…Ce-i puterea ce mă umple
copleşind slăbia,
ce e fericirea care
mi-a gonit pustia?

…Ce-i lumina ce mi-alungă
multa-ntunecare,
marea linişte ce-alină
marea-mi frământare?

…Ce-i viaţa care-nghite
tot ce-i moarte-n mine?
…Ah, cunosc, Iisuse Doamne,
m-am atins de Tine!

Cereţi şi vi se va da, numai cereţi până
Domnul va deschide-a Lui fericită Mână.

Şi căutaţi, căci veţi găsi, – dar căutaţi întruna,
până veţi găsi, – aşa afli totdeauna.

Bateţi şi va fi deschis, – dar să bateţi tare
şi-atât până vor fi trase-orice zăvoare.

…Oricui cere i se dă, dacă cere până
Domnul Îşi deschide-a Lui fericită Mână.

Cine caută va găsi – dacă-ntruna cată,
până află ce-a dorit – asta-i e răsplată.

Oricui bate, se deschid uşile-ncuiate,
dacă până se deschid nu-ncetează-a bate.

…Cereţi şi voi chiar şi când Domnul Se ascunde,
dar rugaţi-vă crezând până va răspunde. | Continuare »

Pentru credinţa ta-n Hristos, vei fi salvat din moarte,
dar pentru necredinţa ta, de Cer te vei desparte.

O, nu mai fi necredincios,
ci crede grabnic şi voios
şi te va mântui Hristos…

Pentru credinţa lor, cei buni vedea-vor Ţara Vie,
dar pentru necredinţa lor, cei răi pier pe vecie.

Pentru credinţa lor, cei drepţi vor moşteni-n lumină,
dar pentru necredinţa lor, pier cei nedrepţi în vină.

Pentru credinţa ta-n Iisus, iertat poţi fi de toate,
dar pentru necredinţă-n veci poţi rămânea-n păcate.

Pentru credinţa ta de azi, poţi fi cu Domnul mâne,
dar pentru necredinţa ta, poţi cu satan rămâne.

Pentru credinţa ta-n Hristos, ai slava cea mai mare,
dar pentru necredinţa ta, gheena-ngrozitoare.

Traian DORZ

– după Galateni 1, 8-9 –

Cine va primi-n Lucrare
prea grăbit pe toţi câţi vin,
ori ne va deschide uşa
largă pentru duh străin,
ori va mai răbda pe-acela
care tulbură pe fraţi,
ori pe-acei care dezbină,
ori pe-acei necumpătaţi,
ori va coperi pe-acela
vinovat şi necinstit,
ori va mai băga-n Lucrare
ajutor nelegiuit,
ori va ocroti pe-acela
purtător de gând străin,
ori va-mparte-nvăţătură
care duce la dezbin,
ori va încălzi la sânu-i
sufletul linguşitor,
ori, primind străine duhuri,
se va face sluga lor,
ori va fi cu neascultarea
mai milos ca Dumnezeu,
ori nu va goni pe-acela
care tulbură mereu,
ori nu va-nvăţa nimica
după tot ce-am îndurat,
săvârşind cu ştirea răul,
– fie anatemizat!

Traian DORZ, din vol CÂNTĂRI LUPTĂTOARE pg. 126

Traian DORZ

Pot să văd cum altul are bogăţie câtă vrea
nu-i râvnesc deloc averea – ştiu ce-amar e-ascuns în ea,
dar când văd că altul are o credinţă mai cu foc
îmi doresc şi eu fierbinte acest fericit mijloc. | Continuare »

Cât de-nşelătoare-i slava
ce şi-o cred tiranii,
cât de scurtă-i fericirea
ce-o câştigi cu banii,
cât de-amară e dulceaţa
poftei vinovate!
– Fericit cel ce le vede
şi le lasă toate!

Mincinoasă-i promisiunea
ce-o dă linguşirea,
duşmănoasă-i ascultarea
ce-o dă asuprirea,
nestatornică-i puterea
care chinuieşte.
– Fericit cel ce le lasă
până nu plăteşte!

Blestemată-i slava care
şi-o doresc nebunii,
blestemat e viitorul
rânduit minciunii,
blestemată-i veşnicia
după neascultare.
– Fericit cel ce le vede
până ce nu moare! (Traian DORZ)

Unde-i dezmierdarea lumii,
unde-i nălucirea sa,
unde-i aurul şi-argintul,
unde-i tot ce-a fost în ea?
– Toate sunt ţărână, toate
umbră şi cenuşă sunt,
iată, câte duce omul
când se duce spre mormânt!

Numai harul, numai harul lui Iisus
însoţeşte, însoţeşte până Sus,
numai cel ce I-a slujit
e bogat şi fericit.

Iată, cum a zis prorocul:
ţărnă şi cenuşă sunt!
Luaţi seama ce s-alege
de toţi oamenii-n mormânt!…
Care este împăratul
sau oşteanul cel mai mic,
sau bogatul, sau săracul?
– toţi ajung la fel: nimic! | Continuare »

Acela care ştie bine ce-i slobozenia a zis:
– Nu-i nimeni liber ca acela ce-atârnă
numai de Hristos!…,
nu-i om mai liber
şi nu este mai libertate
ca a lui
… şi totuşi nici un om din lume nu este mai supus
ca el!

Adevărata libertate nu este cea când poţi să strigi:
«Aicea nu e libertate!» – şi totuşi nu păţeşti nimic…
– Chiar dacă-s blânzi legiuitorii
şi dacă-s temniţele goale
tot nu aceasta-i libertatea, căci, vai,
acolo, în curând,
în toţi va stăpâni dezmăţul
şi lăcomia,
şi ruşinea,
şi va sfârşi în prăbuşire această „libertate“ rea!

Ci-adevărata libertate e doar acolo
şi atunci
când suflete-s dezrobite din lăcomie şi păcat,
din superstiţii şi din patimi,
din ne-răbdare şi desfrâu,
când nu numai cuvântu-i liber,
ci sufletul
şi conştiinţa
eliberate de-ntuneric sunt ’nnobilate de Hristos! | Continuare »

Text: Traian DORZ, melodia: Petru POPA

Cu iubire-ntotdeauna şi cu drag v-am cercetat,
o cântare şi-o lumină fiecăruia v-am dat.

Când spre fire-mi voi da firea, lutului, ce-i lut, curând,
dorul mă va face cântec, duhul mă va face gând.

Şi pe toată amintirea vă voi fi duios îndemn
pentru tot ce-a fost şi este între noi un veşnic semn.

Când veţi fi spre meditare şi cântare îndemnaţi
ori de neoprite lacrimi ochii vă vor fi scăldaţi.

Ori vreo sfântă amintire din uitare răsărind,
duhul meu vă va fi-ndemnul între voi cu drag venind.

El mereu vă va fi-aminte şi vă va rămâne-ndemn
către tot ce-a fost şi este între noi un veşnic semn.

Traian DORZ

Nu plângeţi pe cel viu cu morţii,
nici pe cel drept, ca pe cei răi,
căci fericit cel drept la Domnul
şi-n veci e el cu sfinţii Săi.

Fericit e cine moare credincios,
căci răsplata lui e mare la Hristos!…

Slăvit în veci să fie Domnul
ce l-a-ntărit şi ajutat
de şi-a păzit deplin credinţa
şi lupta bună s-a luptat.

Nu-i mort cel care moare-n Domnul
dac-a trăit pe-al Lui sfânt plac,
ci-i dus din moarte la viaţă
şi-i fericit în veac şi-n veac.

Nu plângeţi pentru el, ci plângeţi
pentru păcatul vostru greu,
căci dacă nu-i urmaţi credinţa
voi nu veţi fi cu Dumnezeu.

Nu plângeţi, ci-L rugaţi pe Domnul
ca să ne-ajute să-L slujim,
ca-n Raiul Lui, cu scumpul nostru,
şi noi la Dumnezeu să fim!…