b'LOGOS — Comori Nemuritoare

N-ajung niciodată Cerul cei ce nu pornesc de-odată
într-o sfântă hotărâre, c-o voinţă-nflăcărată,
cu un legământ puternic şi-o predare fericită
şi nu luptă pân’ la moarte cu-ndrăzneală neclintită.

Frate, dacă vrei, dacă vrei, dacă vrei
premiul să îl iei,
luptă neclintit, neclintit, neclintit
până la sfârşit
– şi-ţi va da, şi-ţi va da Iisus
toată slava Sus…

N-ajung niciodată Ţinta cei ce alte căi apucă,
nici cei care fug de cruce şi-o aruncă,-n loc s-o ducă,
nici cei care-s îndoielnici, nici cei ce-s legaţi de-avere;
alergarea după Domnul să le laşi pe toate-ţi cere.

Vino, suflet drag, încingeţi bine mijlocul şi-aleargă,
lupta sfântă nu-i uşoară, calea Domnului nu-i largă,
dar dac-alergăm cu Domnul şi cu fraţii dimpreună,
strălucită ne aşteaptă o răsplată şi-o cunună.

Traian DORZ

Traian DORZ

Suim plângând adesea în drum spre Ghetsimani
şi tot ţinutul parcă e-un plâns de mare jale,
dar nu ştim că la slavă s-ajunge prin duşmani
şi nici că la-nviere ieşim pe-a crucii cale.

Azi curge-n taină plânsul acelor ce sunt muţi
şi geamătul acelor ce nu pot să vorbească,
dar mâine ei cânta-vor pe vecii netrecuţi;
Hristos o să-i sărute în slava Lui cerească.

Rugaţi-vă ca ochii să vi se facă sori
cu care să pătrundeţi prin noaptea ce mai este,
ca trupu-acesta şubred să vi se-mbrace-n zori
cu trupul Nemuririi – sosită fără veste!

Noi plângem după Domnul – dar şi El, după noi,
Mireasa Lui Îl cheamă, – dar şi El cum o cere!
– o, fericită clipă: unirea Celor Doi
şi Nunta ce va-ncepe cu Prima Înviere!

Traian DORZ

Har şi lumină-ncunună mereu
faţa-ndreptată spre Cruce,
viaţa ascunsă-n Hristos-Dumnezeu
slavă şi pace aduce.

Sus să te-ndrepţi, spre lumină, voios,
faţa având-o spre Cruce,
suie, că-ntruna ţi-e Cerul mai jos
mâna-ţi cununa s-apuce!

Noaptea aproape-a trecut, dragul meu,
faţa mai sus către Cruce;
lanţul când arde şi doare mai greu
ceresc ca lumina străluce.

Sus să rămâi, în lumină, oricând,
faţa lucind de la Cruce,
punte de raze pe spaţii, curând,
Crucea la Cer te va duce!

Traian DORZ

Cine mai alege astăzi calea-ngustă, care suie,
căci pe calea Crucii grele nu-i mai place nimănuie;
căile cu cruci uşoare sunt mai largi şi mai umblate,
căci pe ele firea lumii poate merge cu de toate.

Nu-i a Domnului Lucrare îngrădită şi-ncuiată;
cui nu-i place calea-ngustă poate-alege calea lată.
Cui îi place-n altă parte poate orişicând să plece,
cine-şi vrea uşoară crucea n-are-o cale, are zece.

Calea Strâmtă n-are-n lume flori prea multe şi uşoare,
câte-un trandafir cu lacrimi şi cu spini de-i mai răsare
şi, din loc în loc, prin pietre, câte-un crin de-i mai suspină
între spinii care umplu drumul strâmt către Lumină.

Dar slăvită-i Calea Strâmtă prin sfârşitul care-l are,
ea dă celor ce-au suit-o slava ei nemuritoare;
toată suferinţa lumii nu e vrednică să fie
pusă-alături de răsplata ce-o dă ea pe veşnicie.

Fiul meu, alege-această Cale Strâmtă şi hulită
şi n-o da pe câtă slavă poate lumea să-ţi promită;
slava lumii e minciună şi gunoi, şi amăgire;
Slava lui Hristos e însă nesfârşita strălucire.

Cum știe iarba să ierte, zdrobită sub pași,
Dulce sărut dând chiar tălpii ce-apasă,
Doamne, așa să iubesc și să iert pe vrăjmași
Cum ar fi-ai mei cei mai dragi de acasă.

Cum știe crinul mireasmă plăcută să dea
Tocmai în teascul zdobirii de sine,
Inima mea cu iubire în brațe să ia
Pumnul ce dă cel mai tare în mine.

Doamne, atât îmi doresc: ca în clipa cea grea
Lacrima cea mai durută să-mi fie
Dragoste dulce spre orice vrăjmaș aș avea,
Ca sus în cer să mi-o dărui și mie.

Vlad Gheorghiu

Nevoiţi-vă să mergeţi
pe cărarea strâmtă
cum a mers Hristos cu Crucea
spre Golgota sfântă,
căci e largă calea care
la pierzare duce,
dar îngustă-i şi spinoasă
calea către Cruce;
– Doamne-ajută-ne să mergem
calea Ta cea dulce.

Şi intraţi pe uşa strâmtă
către Biruinţă
cum Hristos a mers în slavă
doar prin suferinţă.
Largă-i uşa, lată-i calea
care duc la moarte,
vai de cei ce-aleg această
blestemată soarte;
– Doamne, nu lăsa s-alegem
calea către moarte. | Continuare »

Cruce veche dintre drumuri,
părăsită şi uitată,
ce duios mi-aduci aminte
viaţa mea de altădată…

Ce duios mi-aduci aminte
câte primăveri senine
din uitata mea pruncie
mi le-am petrecut cu tine!

Aplecată într-o parte
te-am ştiut de-ntâia dată,
cu Iisus, părând aievea,
trist privind la lumea toată.

…Când apoi durerea-mi mare
m-a pornit pe drum pribeag,
lângă tine, ca un prieten,
răsărea un pui de fag.

Mai târziu, o toamnă rece,
într-un timp cu vânt şi ploi,
te-a plecat spre fagul prieten,
să daţi mâna amândoi…

Astăzi, când din nou Trecutul
pe-al prunciei drum m-aduce,
ne mai întâlnim o dată,
sfântă şi străină cruce. | Continuare »

Când vine încercarea,
Greul arde lăuntrul meu.
Şi trupul meu tresare
Ca muşcat de durere.
Şi totuşi mintea mea cântă
Și inima mea strigă:
Mai aproape,
Mai aproape de Tine,
Doamne, mai aproape…

Şi iar mă mir:
Aşa iute vii, încercare?
Şi iar ard,
Și iar cânt,
Și iar şoptesc:
Mai aproape, Doamne,
Mai aproape de Tine…

Nici nu se uscă rănile vechi,
că altele noi înfloresc lângă ele
Și cântă inima mea:
Doamne, mereu mai aproape,
Mai multe răni,
Mai scurt drumul spre Tine.

Lidia HAMZA

De ce-ai uitat acele datorii
ce trebuiau să-ţi ardă conştiinţa,
când trebuia să lupţi să ţi le ţii
chiar de-ţi cereau viaţa şi fiinţa?

Ai datorat s-asculţi de Dumnezeu,
căci El ţi-a dat viaţa şi ţi-o ţine,
tu L-ai uitat că El te-a scos din greu
– ce-ngrozitor va fi-asta pentru tine!

Ai datorat părinţilor atât,
dar ei s-au dus cu inima zdrobită,
– cum vei zăcea odată doborât
gemând sub datoria neplătită!

Ai datorat săracilor un strai,
– dar ei s-au dus şi n-ai vrut a li-l da,
ai datorat spre lacrimă un grai,
dar nu l-ai dat – şi cine-ţi va ierta?

… O, nu uita acele datorii
ce trebuiau să-ţi ardă conştiinţa,
căci tot ce nu plăteşti acum, să ştii
că-n veci, în foc, îţi va plăti fiinţa!

Traian DORZ, din vol. CÂNTAREA BIRUINŢEI

Nu-i nimeni mai dator ca mine,
Iisus, Mântuitorul meu,
căci nimeni altul, de la Tine,
n-a mai primit atât cât eu!

Mie Tu mi-ai dat
har aşa bogat,
o, cât sunt dator,
Scump Mântuitor,
sunt cel mai dator,
Drag Mântuitor!

Din câte oi pierdute-odată
aveai căzute cel mai jos,
eu am fost cea mai depărtată,
pe mine cel mai greu m-ai scos!

Din câţi fii rătăciţi în moarte
au părăsit pe Tatăl Bun,
eu mă dusesem mai departe
şi eu trăisem mai nebun.

Din câţi Ţi-au fost datornici Ţie,
Stăpâne Sfânt şi Prea-ndurat,
n-a trebuit să ierţi cât mie,
eu cel mai mult Ţi-am datorat. | Continuare »

Pentru toate-Ţi suntem Ţie,
Doamne, recunoscători,
dar pentru Cuvântul Vieţii,
– slavă de-nmiite ori!

Sfânt Cuvânt Dumnezeiesc,
Te ador şi Te iubesc,
dă-mi preaplinul Tău ceresc,
fericit să Te trăiesc.

Îţi dăm zilnic slavă, Doamne,
pentru-al Pâinii har primit,
însă pentru Pâinea Vieţii,
slavă Ţie înmiit.

Recunoscători Îţi suntem
pentru-apus şi pentru zori,
dar pentru Lumina Vieţii,
– slavă de-nmiite ori.

Îţi dăm slavă pentru soţul
şi prietenul iubit,
dar de-nsoţitorul vieţii,
slavă Ţie înmiit.

Recunoscători Îţi suntem
pentru-ai apei dulci fiori,
dar pentru Izvorul Vieţii,
slavă de-nmiite ori.

Îţi dăm slavă pentru toate
până-n veacul nesfârşit,
dar pentru Cuvântul Vieţii,
slavă Ţie înmiit!

Traian Dorz, Cântări nemuritoare

Traian DORZ

Trebuie să strigi în lume sunet clar şi desluşit,
ca să ştie cel ce-aude cum să facă negreşit.
Trebuie strigat Cuvântul Judecăţii lui Hristos
clar şi tare, să-l audă limpede-orice păcătos.

Nu cu sunete-ncurcate şi metafore de stil,
ci-adevărul se cuvine limpede spunându-li-l
tuturor şi fiecărui, după cum e starea lui,
să nu porţi pe conştiinţă osândirea nimănui.

…O, desigur, Adevărul cere jertfă la străjer,
el e pus mijlocitorul între lume şi-ntre cer.
Cerul cere să i-l strige,
lumea-i pune pumnu-n piept,
iar el trebuie să-şi fie misiunii sale drept.

Ce să facă vestitorul cel conştiincios şi-ales?
Să-şi acopere-Adevărul ori să-l strige înţeles?
Să se-ascundă de furtună ori să-nfrunte-al ei delir?
Care soartă să-şi aleagă: cea de laş ori de martir? | Continuare »

Lidia Hamza

Sunt un fir de iarba verde
Tot în drumu-oricui crescut…
Orice talpă să-mi dezmierde
Către ea întors sărut.

Sunt un țipăt ca de mierlă
Ducând dorul tuturor
Orice pumn se face perlă
Strânsă din ocara lor.

Sunt un nor bătut de vânturi
Tot în soarele cuiva
Ca să ude-a lui pământuri
Ploaia din privirea mea.

Sunt în veri petală albă
Tot în sus nălțând fior
Ca să-și facă alții salbă
De purtat pe fruntea lor.

Sunt un bulgăr de țărână
Pe mormântul orișicui
Cât aș vrea să strâng în mână
Pentru cer, vreo roadă, nu-i…

După toate-acestea, tare
Doamne, strânge-mă la Piept,
Căci nu-i nimeni de la care
Vreun sărut să mai aștept…

La ţărmul mării mele atât de frământate,
ai apărut odată, demult, Iisus Iubit,
vuia atunci furtuna cu valuri spăimântate,
dar Tu mi-ai spus Cuvântul şi tot s-a potolit.

În nopţile tăcerii singurătăţii mele,
ai răsărit odată Tu, Soare Adorat,
şi toată zbuciumarea suspinelor din ele
s-a prefăcut cereşte un imn înfiorat.

În vatra sărăciei pustiului din mine,
Te-ai arătat odată Tu, Prietenul meu Drag,
şi-n locul unde-atuncea plângeam printre ruine
iubirea are-o casă, cântarea are-un steag.

Ce bine-mi este-acuma, Preabunul meu Iisuse,
dar uneori mai tremur de-un gând îngrijorat:
nu-mi mai aduce noaptea singurătăţii duse,
nu-mi mai lua seninul pe care mi l-ai dat!

Traian Dorz, cântările din urmă

O, voi copii ai Domnului,
voi ştiţi ce bun e Dânsul,
căci pâinea Sa şi apa Lui
vă alinară plânsul.

De mult, din haru-I nesecat
de pâine şi de apă
al vostru suflet ne-ncetat
mănâncă şi s-adapă.

Dar nu uitaţi că vă-nconjor
şi alte inimi, multe,
ce n-au putut în viaţa lor
pe Domnul să-L asculte.

Necazurile vieţii cresc,
iar lumea e pustie
şi-atâtea suflete cerşesc
un strop din Apa vie.

Daţi apă celor însetaţi,
la cei flămânzi mâncare,
ce mulţi sunt cei nemângâiaţi
în lumea asta mere!

Copii ai Domnului chemaţi
din lumea cea pustie,
din dar aveţi şi-n dar să daţi
şi pâine, şi-Apă vie. (Traian DORZ)

Doamne, ce sărac e-acela
care pâinea lui nicicând
nu şi-o-mparte ca s-aline
foamea unui mai flămând!

Doamne, cât de orb e-acela
ce se uită numa-n jos
şi nu vede-n veci lumina
mântuirii lui Hristos!

Doamne, cât de surd e-acela
lângă care-atâta har
cântă, cheamă şi suspină,
şi se roagă în zadar!

Doamne, cât de rob e-acela
care-i lacom şi zgârcit,
care-şi poate-nchide mâna
dinspre semenul lipsit!

Doamne, ce-ngheţat e-acela
care n-are-n sânul lui
nici o rază de iubire
spre durerea nimănui!

Doamne, ce pierdut e-acela
ce se vrea necredincios,
căci, râzând, calcă-n picioare
harul său de la Hristos!

Traian Dorz, Cântări de sus

Flămând ca nu de pâine,
setos ca nu de apă,
Te caut, căci al meu suflet
cu Tine doar s-adapă

M-aplec la rugăciune,
dar în a ei suspine
Te caut şi nu mă satur
să m-alipesc de Tine.

M-apropii de-a Ta Carte,
dar gândul ce-mi tânjeşte,
din Cartea Ta, pe Tine
Te caută şi doreşte

Mă duc – şi unde-s fraţii
iubirea-n veci m-ar ţine,
dar nu pe ei îi caut,
ci-n ei Te caut pe Tine.

Oricine-mi bate-n poartă
deschid şi-l chem în pripă,
căci inima-mi Te-aşteaptă
pe Tine-n orice clipă.

Mă uit spre Cer întruna,
dar inima din mine
nu după cer doreşte,
ci-n el Te caut pe Tine.

Neliniştit mi-e duhul
când pleacă ori soseşte,
ci numai când e-n Tine,
atunci se linişteşte.

Traian Dorz, Cântări de sus

Plin de frică şi cutremur,
azi, prin mila Ta-ndrăznesc
să beau Preacuratu-Ţi Sânge,
cu-al Tău Trup să mă hrănesc!…

Veniţi cu toţii şi mâncaţi
din Trupul ce se frânge,
cutremuraţi-vă şi beţi
din Preacuratul Sânge! (bis)

Doar un strop din Jertfa Crucii
sângerândă în Potir
gând, simţire-mi înnoieşte
sub un cer de patrafir.

Doar o fărâmiţă vie,
cu-al ei foc dumnezeiesc,
arde omul vechi din mine
şi-n alt trup simt că trăiesc.

Ies din apele căinţei
şi cu Tine mă-mpreun,
iar făptura mea cea nouă
de-azi în slujba Ta o pun.

Să cântăm Domnului, nr. 634

Traian DORZ

Strângeţi fărâmiturile divine
din Pâinea împărţită de Hristos
când mesele frăţeşti sunt pline-pline
şi tot Cuvântu-i dulce şi mănos.

Când toţi trimişii Domnului aleargă
şi-mpart belşugul Viului Cuvânt,
deschideţi-vă inima mai largă
şi strângeţi tot ce-mparte Duhul Sfânt.

Atunci vă faceţi mintea o cămară
şi-n ea vă strângeţi sfinte fărmituri
de gânduri şi-amintiri, ca pe-o comoară,
din bogăţia Sfintelor Scripturi.

Strângeţi fărâmiturile divine,
căci locul unde sunteţi e pustiu
şi nu ştiţi cât belşugul va mai ţine,
iar mâine poate fi-va prea târziu.

…Iisuse Doamne, binecuvântează
pe cei ce ni le-aduc din partea Ta,
cu Duhul Tău cel Sfânt îi luminează,
mereu mai viu şi dulce-a ni-l purta.

Fă toţi cei ce-l aud să-l preţuiască,
ca,-mpărtăşiţi din Pâine şi din Vin,
mai credincioşi şi rodnici să-Ţi slujească,
spre Slava Ta, Iisus Hristos –
Amin.

De Traian Dorz, din vol. Cântările Căinţei

Când trebuie o jertfă, – eu mă gândesc la tine,
iubirea mea cerească, frumos şi drag copil,
şi simt că tu eşti preţul izbânzilor divine
şi-aştept să vină-altarul, să-l văd cerându-ţi-l!

Când gloatele sărmane tânjesc spre dezrobire
şi pentru-a lor salvare se cere-un preţ amar,
eu simt că tu eşti preţul, frumoasa mea iubire,
tu ai să arzi, ca alţii s-ajungă-n stări de har!

Când gurile flămânde vor leşina-n pustie
şi pentru-a lor viaţă se cere dat un preţ,
eu ştiu că tu eşti preţul, iubire scumpă mie,
şi-ai să te frângi pe tine, să scapi a lor vieţi!

Când mâinile crispate vor cere-o răstignire
şi pentru-a lumii ură se cere-un preţ de dat,
eu ştiu că tu eşti preţul, frumoasa mea iubire,
căci cerul nu primeşte decât un dar curat!

Când trebuie o jertfă, iubirea mea tăcută,
tu n-aştepta ca alţii să fie răstigniţi;
păşeşte tu ’nainte şi crucea ne-o sărută,
tu ştii c-am fost, în lume, la asta rânduiţi!

…Atunci şi când veni-va Hristos în strălucire,
cu răpslătirea celor ce-au ars cu El pe-altar,
răbdarea ta smerită, frumoasa mea iubire,
va fi-ntre-a Lui podoabe un scump mărgăritar…

Mă sui din tristele adâncuri
spre zâmbetul iubirii Tale
ca-nspre-o minune care-mi iese
întâmpinându-mă în cale.

Dar cum să pot, Iisuse, oare
vreodată-n taina ei pătrunde
când întunericul luminii
mi-o înfăşoară şi-o ascunde!

Când toate simţurile mele
în pipăirea mâinii puse,
ca orbii, bâjbâind Te caută
să pot să Te-nţeleg, Iisuse.

Cărările vieţii toate
mi le-am făcut de-acuma una
cu ea să pot s-alerg spre Tine
mai însetat ca-ntotdeauna.

Din toate fragedele feţe
ce mi le-ai vrut cât mai divine
mi-am refăcut, Iisuse, chipul
cu care-ai vrut să vin spre Tine. | Continuare »

Noi L-am aflat pe-Acela ce orbilor dă văz,
când ochii stinşi de patimi îi spală El de tină,
căci ne-a adus în noaptea îndureratei prăzi
lumina Lui, Izvorul de veşnică lumină.

Noi L-am aflat pe-Acela ce muţilor dă glas
şi-i face să vestească minunea bucuriei,
când inima-nţelege al încercării ceas
şi sufletul primeşte cuvântul veşniciei.

Noi L-am aflat pe-Acela ce morţilor dă trai
şi-i face să cunoască eterna înviere,
când inima nu poate să spună-n nici un grai
a Duhului slăvită şi sfântă înfiere.

Noi L-am aflat pe-Acela ce-ologilor dă mers
şi-i face să alerge, ca lumii-ntregi să spună
nemaiuitata clipă când boala lor s-a şters
şi fericirea care le-a dat-o Vestea Bună. | Continuare »

La ceasul pocăinţei mă cercetez în tot
adâncul vieţii mele – şi fără părtinire,
să-mi aflu orice vină, orice păcat să-l scot,
să-l osândesc, să-l leapăd, să-mi aflu liniştire.

… N-am otrăvit pe nimeni, dar buzele-mi de jar
şi ochii de dorinţe n-au biruit ispite…
N-am omorât pe nimeni, n-am ars pe nimeni, dar
prea des şi cu plăcere am mers pe căi oprite.

Prea m-am temut de ochii tâlhari şi prefăcuţi,
lumina cea din mine nu le-a învins trufia
şi n-am luat în seamă duşmanii cei tăcuţi,
nici vulpile mărunte ce-mi nimiciră via!

Prea multă nepăsare am dat la cele mici,
prea multă grijă celor ce le-am crezut de frunte | Continuare »