b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Traian DORZ

Noi am aflat comoara ascunsă-n locul sfânt
când am primit chemarea, ca Levi de la vamă,
şi-am biruit în lupta dintre avânt şi teamă
când ne-am atins de Coasta Divinului Cuvânt.

Noi ne-am întors la ţărmuri cu luntrea grea de peşti
când mreaja, la Cuvântul Lui Sfânt, am aruncat-o
şi pacea conştiinţei deplină ne-am aflat-o
când ne-am predat deplinei trăiri dumnezeieşti.

Azi, noaptea ne-nfioară de-al Mirelui Sfânt dor
şi soarele ne spune de Faţa-I Strălucită,
şi şoaptele iubirii – de Nunta Fericită
la care-o să ne cânte al cerurilor cor.

O, veşnică Mireasă, etern Ierusalim,
cu Mielul al tău Templu, cu Mirele-al tău Soare,
suntem tot mai aproape de scumpa ta Intrare,
– trimite-un vânt prielnic, mai grabnic să sosim!

Traian DORZ

La ţărmul mării mele atât de frământate,
ai apărut odată, demult, Iisus Iubit;
vuia atunci furtuna cu valuri spăimântate,
– dar Tu mi-ai spus Cuvântul şi tot s-a potolit.

În nopţile tăcerii singurătăţii mele,
ai răsărit odată Tu, Soare Adorat,
şi toată zbuciumarea suspinelor din ele
s-a prefăcut cereşte un imn înfiorat.

În vatra sărăciei pustiului din mine,
Te-ai arătat odată Tu, Prietenul meu Drag,
şi-n locul unde singur plângeam printre ruine,
iubirea are-o casă, cântarea are-un steag.

Ce bine-mi este-acuma, Preabunul meu Iisuse,
– dar uneori mai tremur de-un gând îngrijorat:
nu-mi mai aduce noaptea singurătăţii duse,
nu-mi mai lua seninul pe care mi l-ai dat!

Traian DORZ

Suim plângând adesea în drum spre Ghetsimani
şi tot ţinutul parcă e-un plâns de mare jale,
dar nu ştim că la slavă s-ajunge prin duşmani
şi nici că la-nviere ieşim pe-a crucii cale.

Azi curge-n taină plânsul acelor ce sunt muţi
şi geamătul acelor ce nu pot să vorbească,
dar mâine ei cânta-vor pe vecii netrecuţi;
Hristos o să-i sărute în slava Lui cerească.

Rugaţi-vă ca ochii să vi se facă sori
cu care să pătrundeţi prin noaptea ce mai este,
ca trupu-acesta şubred să vi se-mbrace-n zori
cu trupul Nemuririi – sosită fără veste!

Noi plângem după Domnul – dar şi El, după noi,
Mireasa Lui Îl cheamă, – dar şi El cum o cere!
– o, fericită clipă: unirea Celor Doi
şi Nunta ce va-ncepe cu Prima Înviere!

Crucea-i Ascultarea Domnului Iisus,
cea mai naltă Jertfă care s-a adus
Preţul cel mai mare, harul nesecat
pentru izbăvirea lumii din păcat.

Crucea-I Slava Sa, Crucea-I pacea mea,
– din mormânt m-a scos Crucea lui Hristos,
viaţă mi-a adus Crucea lui Iisus.
– Slavă Sus şi jos Crucii lui Hristos!

Crucea-i Biruinţa Domnului Iisus,
El a-nvins când Singur morţii S-a supus
Şi-a zdrobit vrăjmaşul când S-a umilit
– Preamărit e Mielul, fiindcă S-a jertfit.

Crucea e Iubirea Domnului Iisus,
Sângele Iertării mila ne-a adus,
Jertfa necurmată punte s-a făcut
ca să mântuiască ce era pierdut.

Crucea este Slava Domnului Iisus,
prin Ea Şi-a nălţat El Numele nespus.
Crucea Lui slăvită veşnic va-nsemna
mântuirea noastră şi mărirea Sa! (Traian Dorz)

Traian DORZ

Cine mai alege astăzi calea-ngustă, care suie,
căci pe calea Crucii grele nu-i mai place nimănuie;
căile cu cruci uşoare sunt mai largi şi mai umblate,
căci pe ele firea lumii poate merge cu de toate.

Nu-i a Domnului Lucrare îngrădită şi-ncuiată;
cui nu-i place calea-ngustă poate-alege calea lată.
Cui îi place-n altă parte poate orişicând să plece,
cine-şi vrea uşoară crucea n-are-o cale, are zece.

Calea Strâmtă n-are-n lume flori prea multe şi uşoare,
câte-un trandafir cu lacrimi şi cu spini de-i mai răsare
şi, din loc în loc, prin pietre, câte-un crin de-i mai suspină
între spinii care umplu drumul strâmt către Lumină.

Dar slăvită-i Calea Strâmtă prin sfârşitul care-l are,
ea dă celor ce-au suit-o slava ei nemuritoare;
toată suferinţa lumii nu e vrednică să fie
pusă-alături de răsplata ce-o dă ea pe veşnicie.

Fiul meu, alege-această Cale Strâmtă şi hulită
şi n-o da pe câtă slavă poate lumea să-ţi promită;
slava lumii e minciună şi gunoi, şi amăgire;
Slava lui Hristos e însă nesfârşita strălucire.

Noi nu te vom uita, părinte,
căci glasul tău cel fermecat
pe mii de suflete pierdute
ne-a scos din moarte şi păcat.

Ne-om aminti mereu, părinte,
de glasul şi de scrisul tău,
căci el ne-a scos din calea morţii
şi ne-a adus la Dumnezeu.

Te vom iubi mereu, părinte,
şi-n drumul sfânt o să-ţi urmăm,
căci tu ne-ai spus cum pentru Domnul
să suferim şi să luptăm.

Te vom urma mereu, părinte,
pe calea Domnului smeriţi,
căci fără glasul tău cu toţii
am fi şi astăzi rătăciţi.

Statornici vom iubi Lucrarea,
şi glas străin nu vom urma,
ci totdeauna după Domnul
vom merge toţi pe urma ta.

Vom duce toţi cât mai departe
spre Răsărit şi spre Apus,
solia ta, iubit Părinte:
Lucrarea Oastei lui Iisus.

Să-mi iau crucea – Tu mi-ai spus,
Scump Iisus,
însă crucea care-ai vrea
nu-i numai a mea,
Scump Iisus, Drag Iisus, – nu-i numai a mea!

Crucea care-o am de dus,
Scump Iisus,
e şi mila ce mi-o cei’
pentru toţi ai mei,
Scump Iisus, Drag Iisus, – pentru toţi ai mei.

Tu doreşti să port supus,
Scump Iisus,
sarcinile tuturor
cald şi iubitor,
Scump Iisus, Drag Iisus, – cald şi iubitor. | Continuare »

Frumoasă-i rugăciunea când inima e plină
de-ncrederea nădejdii în Pronia Divină,
când inima-n tăcere şi-n lacrimi se îndreaptă
spre Domnul, de la Care minunea şi-o aşteaptă.

Aşa era a Anei tăcută rugăciune,
când ea cerea la Domnul să-i facă o minune,
să-i dea un fiu, cu duhul slujirii şi-ascultării,
înlăturându-i, astfel, tristeţile ocării.

Şi Domnul, Care-aude suspinele ascunse,
la rugăciunea Anei cu dragoste răspunse;
copilul multor lacrimi, la vremea promisiunii,
fu robul ascultării şi fiul rugăciunii…

Ce mare e puterea credinţei ce se roagă,
cu ochii plini de lacrimi şi inima întreagă,
şi care nu se lasă pân’ a primit ce-aşteaptă –
aceasta-i rugăciunea fierbinte şi-nţeleaptă!

… Dar şi recunoştinţa acestei dragi fiinţe
a fost tot pe măsura frumoasei ei credinţe;
cum i-a-mplinit ei Domnul dorinţa cea curată,
şi-a împlinit şi Ana făgăduinţa dată…

*

O, Anelor de astăzi, rugaţi-vă fierbinte,
căci Domnul vă ascultă durutele cuvinte!
Dar când vi se-mplineşte, cum vă rugaţi, dorinţa,
să nu uitaţi spre Domnul să ţineţi juruinţa!…

Traian Dorz, Scumpele noastre surori

Traian DORZ

În ziua-aceea, stând deoparte, Învăţătorul Şi-a luat
pe-nvăţăceii Săi la Sine
şi-o pildă le-a grăit, zicând:

– Era un Om ce-avea odată o rodnică livadă plină
cu fel de fel de pomi de roadă,
la marginea unei păduri.
El Şi-a trimis acolo Fiul ca s-o lucreze,
s-o păzească
şi multă roadă să-I aducă din ea la vreme de cules.

Atuncea, Fiul Îşi alese din lucrătorii buni o seamă
şi El cu ei, lucrând alături, sădeau şi altoiau mereu
cu dragoste-ngrijind livada de pomi
şi tineri, şi bătrâni.

Se bucura adânc Stăpânul
văzând cum cresc mereu şi-n număr
şi-n frumuseţe pomii rodnici
pe-ntinsul scumpei Lui livezi,
mlădiţele din soi sălbatic crescute-n al pădurii-ntins
erau sădite şi-altoite în brazda tinerei grădini | Continuare »

Traian DORZ

Trebuie să strigi în lume sunet clar şi desluşit,
ca să ştie cel ce-aude cum să facă negreşit.
Trebuie strigat Cuvântul Judecăţii lui Hristos
clar şi tare, să-l audă limpede-orice păcătos.

Nu cu sunete-ncurcate şi metafore de stil,
ci-adevărul se cuvine limpede spunându-li-l
tuturor şi fiecărui, după cum e starea lui,
să nu porţi pe conştiinţă osândirea nimănui.

…O, desigur, Adevărul cere jertfă la străjer,
el e pus mijlocitorul între lume şi-ntre cer.
Cerul cere să i-l strige,
lumea-i pune pumnu-n piept,
iar el trebuie să-şi fie misiunii sale drept.

Ce să facă vestitorul cel conştiincios şi-ales?
Să-şi acopere-Adevărul ori să-l strige înţeles?
Să se-ascundă de furtună ori să-nfrunte-al ei delir?
Care soartă să-şi aleagă: cea de laş ori de martir? | Continuare »

Traian Dorz

N-ai să ne-nfrângi, Irod necredincios,
cu toată ura-ţi crudă şi perfidă,
că n-ai zăvoare-nchise lui Hristos,
nici ziduri n-ai credinţa să ne-o-nchidă

Poţi profana al Jertfei Semn Sfinţit
şi să prefaci biserici în ruine,
tăria lor va creşte mai slăvit
din ziduri noi de suflete creştine.

Poţi să stârneşti mai crâncene orori, —
n-ai să ne frângi credinţa-n libertate,
nu poţi să umpli-atâtea închisori
cât să goleşti bisericile toate.

N-ai să ne-nfrângi, că nu-i pe lume chin
să nu-i fim hotărâţi pentru răbdare,
nu-i drum mai drept la cer pentru creştin,
nici cer mai larg ca cel din închisoare.

N-ai să ne-nfrângi, Irod necredincios, —
dar ale tale zile-s numărate,
curând, pe veci, te va zdrobi Hristos
sub ale noastre tălpi însângerate.

Traian DORZ

În lume-aici, ca-ntr-un surghiun,
trimis e sufletul spre luptă,
dar ca s-ajungă drept şi bun
se cere jertfă ne-ntreruptă.

Cu cât doreşte mai puţin,
cu-atâta-i creşte fericirea,
cu cât i-e duhul mai senin,
cu-atât mai răstignită-i firea.

Din câte bunuri poate-avea
în scurta-i clipă-nşelătoare,
Hristos şi libertatea Sa
i-e avuţia cea mai mare.

Tot ce-i cu-adevărat frumos
sunt roadele neprihănite
şi curăţia ce Hristos
i-o dă fiinţei re-nnoite.

Tot ce-i cu-adevărat de preţ
e mântuirea strălucită
şi slava veşnicei vieţi,
prin har şi luptă dobândită.

Din lume-ntorşi, ca din surghiun,
când lupta noastră-a fost frumoasă,
tot mai dulci raze ne-ncunun,
cu cât ne-apropiem de-Acasă.

Traian DORZ

Să nu tacă niciodată
cel ce are-un dar de Sus,
cu cuvântul şi cu fapta
să tot spună ce-i de spus.

Să nu tacă vestitorul
pus de Dumnezeu străjer,
să tot spună despre toate
semnele ce vin din cer.

Să nu tacă mama care
vede fiii ei căzând,
să-i tot cheme, să nu-i lase,
să-i tot roage, netăcând.

Să nu tacă-nvăţătorul
care creşte-nvăţăcei,
să-i înveţe, să nu-i lase,
până vor vedea şi ei.

Să nu tacă un părinte
şi-un păstor adevărat,
ci să lupte, să vegheze,
apărând ce li s-a dat.

Să nu tacă niciodată
cel pus paznic şi străjer,
căci e mare şi răsplata,
şi osânda lor – din cer.

Traian Dorz

Când eşti trimis să cauţi pe alţii
ca să-i aduci la Dumnezeu,
atunci şi-n fruntea lor se cere,
şi-n urma lor să fii mereu.

Când eşti trimisul mântuirii,
atunci tu trebuie să ştii
să treci prin tot ce-ai tăi pot trece,
de la bătrâni pân’ la copii.

Să fii mai nalt ca cel mai vrednic
şi mai prejos ca cel mai mic,
să fii desăvârşit cu-n meşter
şi-ncepător cu-n ucenic.

Să poţi să-nveţi pe-un sfânt lumina,
să poţi să gemi cu-n păcătos,
ca, de la starea sa, pe-oricare
să-l nalţi mai drept pan’ la Hristos.

Să ştii să cânţi ca-n stări înalte,
să ştii să plângi cu cei ce cad,
să-i fericeşti pe cei din ceruri,
să-i izbăveşti pe cei din iad.

În orice stări ai tăi s-ajungă,
să simţi păcatul lor al tău,
să-l plângi tu-ntâi,
ca ei, pe urmă,
să-nveţe-a-l plânge şi mai rău.

Nu poţi fi prieten şi părinte,
şi-ndrumător al nimănui
cât nu te faci cu el asemeni,
plângând pentru căinţa lui.

Lidia Hamza

E-atâta neputinţă în trupu-mi slăbănog
Că uneori, Iisuse, mi-e greu şi să mă rog,
Sunt stări de apăsare, de teamă sau de dor
Când strigă-n mine toate: mai bine-ar fi să mor!

O, pentru slăbănogul de Tine vindecat
Au fost atâţia care cu drag au alergat.
Dar, de slăbănogirea-mi, nu-i pasă nimănui,
Nu-i nimeni să m-ajute pe-acoperiş să sui.

Capernaumul n-are şi pentru mine fraţi
Sau patul să mi-l ducă – prieteni încercaţi,
Sau rana să mi-o lege – vreun trecător străin,
Păcatul meu să-şi afle iertarea pe deplin.

O, ce-ai să faci cu mine, Iisuse preaiubit,
Când am rămas doar singur pe drumul şerpuit,
Când n-am stegar în faţă, nici frate-n dreapta mea,
Nici prieteni ca să-mi ducă a vinii targă grea?

Când n-am, în suferinţă, pe nimenea rămas,
Spre Tine să mă-ndrepte în al ispitei ceas,
Să simtă-adânc fiorul sihastrului meu dor
Şi geamătul durerii sub piatra tuturor…

Şi când, ajuns în faţa mormântului meu, pier…
Ridică-mă Tu singur din patul meu mizer.
Apleacă-Te Tu singur spre mine, dacă vrei,
Slăbia mea să-şi umble spre-Acasă patul ei.

Veni-va clipa când, de chinul
ce astăzi îl înduri cu greu,
c-o veşnică recunoştinţă
vei mulţumi lui Dumnezeu.

Atunci o singură durere
vei mai avea spre Cel Slăvit,
că nu I-ai înţeles Iubirea,
ci prea gemând ai suferit.

Când ochii, astăzi plini de lacrimi,
ai să-i deschizi spre-un veşnic har,
vedea-vei negrăit de dulce
ce vezi azi negrăit de-amar.

Când inima, acum zdrobită
de-atâtea ori şi-atât de jos,
se va renaşte fericită
din strălucirea lui Hristos,

Când mâinile, prea mult acuma
bătute şi muncite-amar,
vor străluci, primind cununa
în Cerul veşnicului har, | Continuare »

Suflet chinuit de patimi, ce plângi fără mângâiere,
vrei să te ridici din boală, vrei să scapi, şi n-ai putere?
Suflet trist, legat în lanţul greu al multelor păcate,
nu mai plânge, este-un Doctor ce te vindecă de toate!
Suflet apăsat de patimi jos în pulberea ţărânii,
vrei să scapi?
Priveşte Crucea de pe vârful Căpăţânii!
Jertfa lui Iisus te spală şi te scoală din cădere,
numai cere-I îndurarea şi iertarea Lui o cere!

Vino, căci cu milă multă Domnul, Doctorul cel Mare,
peste-adânca ta durere lasă-adânca-I alinare.
Căci din câţi la El venit-au, îndurarea Lui s-o ceară,
pe nici unul,
niciodată,
nu l-a izgonit afară! (Traian DORZ)

Traian DORZ

Îndură-Te, o Doamne,
de toţi ai Tăi, mereu,
dar şi mai mult Te-ndură
de cei ce plâng mai greu!

Aproape fii, o Doamne,
de toţi cei asupriţi,
dar fii şi mai aproape
de cei mai greu loviţi.

Cu milă caută-i, Doamne,
pe toţi câţi sunt pierduţi,
dar şi mai mult pe-aceia
ce-s mai adânc căzuţi.

Şi mângâie-i cu milă
pe toţi cei amărâţi,
dar şi mai mult să-i mângâi
pe cei mai doborâţi.

Pe toţi ascultă-i, Doamne,
şi scapă-i Tu degrab,
dar şi mai grabnic scapă-l
pe cel bolnav şi slab.

De Tine toţi au lipsă,
dar dintre toţi câţi pier
mai mult au cei ce singuri
şi părăsiţi Te cer!

A fi păstor adevărat înseamnă a avea iubire,
iar nu dorinţă de câştig,
nu-asprime, ci simţire,
nu a mâna din urma lor pe oi,
ci-a le atrage,
a cerceta durerea lor nainte să te roage…
A păstori, nu-a apăsa,
a-i păstori cu hrană
cu bunătate cântărind şi-ndemnuri, şi dojană,
a-i păstori frumos pe toţi
de orice vârstă-a vieţii,
crescându-i cu trăirea ta, a faptei şi-a poveţii.
A-i creşte,-nseamnă-a te jertfi
în munca necurmată,
în rugăciuni, în plâns, în post
şi-n pildă-adevărată.
Hristos te roagă,
ca atunci pe Petru,
mai în urmă:
– De Mă iubeşti cu-adevărat,
să-Mi paşti întreaga turmă!
Deci numai dacă-L poţi iubi pe El şi turma-I toată
aşa te fă păstor, altfel mai bine niciodată!
Şi nu uita că păstoreşti nu turma ta-n viaţă,
ci turma Lui, de care dai răspuns în Sfânta-I Faţă.
Deci dacă nu te porţi aşa, lua-Şi-va turma ţie
ca altuia mai bun s-o dea…
– Fii treaz la datorie!
(de Traian Dorz)

Traian DORZ

Veniți să privim la crinii
cerului cu dragi veșminte
si să ne-amintim cu toții
ale Domnului cuvinte…

Doamne, cât trăim,
fă să ne-amintim
tot Cuvântul Tău,
să-L trăim mereu.

Să n-avem prea multa grijă
de lumeasca-mbrăcăminte,
ci de suflet mai degrabă,
să-l gătim cu haine sfinte.

Veniți să privim la corbii
care nu strâng în grânare,
sa vedem cum Tatal nostru
grija hranei lor o are.

Nici noi, de lumeasca hrană,
să nu fim prea-n framântare,
ci să strângem mai degrabă
hrana cea nepieritoare…

Ce dor nespus… ce dor nespus
Ne arde sufletul răpus
De dragii noștri naintași
În lupta sfântă dragi fruntași,
În focul luptei cea dintâi,
Cu Biblia la căpătâi,
Statornici Crezului cel sfânt
În faptă bună și-n Cuvânt,
Plătitnd cu sânge crezul lor,
Arzând în aprigul cuptor,
Nălțând curat al Oastei steag,
Și voluntariatul drag
Ca niciun dușman sau tiran
Să nu pătrundă-n chip viclean
În Oastea sfântă-a lui Iisus
Spre care viața lor și-au pus.

Ce dor nespus… ce dor nespus
Ne arde sufletul răpus
După înaintașii sfinți
Statornici dreptei năzuinți.
Nu pentru că-s în cer acum,
Ci pentru noi, rămași pe drum,
Însingurați, fără stegari,
Cu voluntarii tot mai rari…
Ne tremură privirea-n zări
Și pașii, singuri pe cărări,
Și dorul, sfârâind pe jar,
Și plânsul, șiroind amar…
Ne scoate, Doamne, la loc larg
Și nalță-ne ceresc catarg
Spre Țărmul drag pășind grăbiți
De urme dragi călăuziți…

Lidia Hamza

Am suferit prin lume atât de mult, încât
ar trebui să-mi fie de toate doar urât!

Atât de mulţi din oameni mi-au fost vrăjmaşi şi hoţi,
încât ar fi cu dreptul să mă fi rupt de toţi

Şi-atâtea zile negre mi-au fost din câte-avui
că n-ar mai fi vreun bine nici uneia să-i spui…

– Dar celui ce iubeşte mereu îi pare rău
de tot ce-a fost vreodată frumos pe drumul său!

De dragu-acelor locuri ce le-am iubit atât,
mi-e dor şi după-acelea în care-am fost urât

Şi pentru-acele inimi ce-n lume m-au iubit
mi-e milă şi de-acelea ce viaţa mi-au zdrobit, | Continuare »

Sunt, mi se pare, cel din urmă ce-am mai rămas pe-aici de mult,
un luptător pe-aceste ziduri ce-ntâia dragoste-o ascult.
Cândva, viteazul Neemia lupta aici nebiruit,
atunci aceste ziduri sfinte vuiau de-un cântec fericit.

Ce mulţi veneau pe-aceste uliţi, un gând şi-o inimă, atunci,
cu săbii şi mistrii, un suflet, jertfiţi acestei sfinte munci,
ce steaguri fâlfâiau în aer, ce lungi coloanele cântând,
ce sărbători nemaiuitate erau aicea oarecând!…

Atunci de-aici ţâşneau izvoare ce-o lume-ntreagă adăpau
şi toate drumurile ţării spre patru zări pe-aici treceau,
şi-o inimă arzând, de aur, de foc ceresc şi de nectar,
îşi revărsa de-aici spre-o lume lumina dulcelui ei har.

… Şi-acum ce-amar pustiu e totul!…, domneşte numai sambalat
şi duhul lui ce cântă-cântă pe sfântul templu dărâmat,
şi duhul lui ce cântă-cântă, în timp ce piere tot ce-i sfânt,
şi Oastei îi rămâne numai un sfânt şi chinuit mormânt.

O, duh al Oastei fericite, hai, soarele să ni-l luăm
şi lacrimile, şi-amintirea, şi tot ce-a fost – şi să plecăm,
şi numa-n noaptea de Rusalii, cu-o lacrimă şi-o floare,-n vis,
să-ntoarcem nevăzuţi s-atingem mormântul sfânt, cum i-am promis!…

Traian Dorz, Cântarea veşniciei

Adânc furioase puhoaie
În țărmul iubirii-mi se sparg,
Dar știu că răsare în larg
Slăvit curcubeu după ploaie.
Și-atunci în loc de talazuri
Privesc către cerul senin
Și-aștept ca un Soare divin
Să pună vâltorii zăgazuri.

Oricât e de aprigă iarna
Geroasă a ochilor mei,
Sfârșește în albi ghiocei
Când îngerii-și scutură goarna.
Și-atunci când în ger îmi îngheață
Credința pe drumu-mi pribeag,
Privesc către Domnul meu drag
Și iar primăvara-i în față. | Continuare »