b'LOGOS — Comori Nemuritoare

De-aş putea să-ntorc pe calea Timpului, spre Început,
– cum cobori din treaptă-n treaptă aş păşi din an în an,
fără să mă uit o clipă la nimic din ce-am trecut
m-aş opri-ntr-un veac de aur,
lâng-un ţărm galileian.

Cum Te-aş aştepta acolo, răbdător şi fericit,
când aş şti că, dimineaţă, ai să treci şi-ai să mă iei!…
– ceilalţi s-ar uita la mine cu un ochi nedumerit,
dar pe urmă cu ce zâmbet m-ar primi să merg cu ei!

Cum m-aş avânta, ca Petru, peste valuri netemut,
cum Ţi-aş sta, răpit, pe umăr, ca Ioan, să Te ascult,
cum, ca şi Zacheu, îndată Ţi-aş da-ntregul meu avut
– ca să poţi vedea, Iisuse, cât Te-am înţeles de mult!

Ţi-aş spăla, ca păcătoasa, praful drumului trudit
de pe Sfintele-Ţi picioare, cu al lacrimii izvor
şi mi-aş sparge, ca Maria, vasul cel nepreţuit
să-Ţi torn numai Ţie mirul cel plăcut mirositor.

Aş căuta să-Ţi dau ce încă nimeni altul nu Ţi-a dat
şi-aş găsi să-Ţi spun cuvinte care nimeni nu Ţi-a spus
– ca să-mi poţi cunoaşte-n totul sufletul îndatorat
şi adânc recunoştinţa câtă-aş vrea să-Ţi dau, Iisus!

Traian Dorz, Cântarea anilor

Oricine în genunchi se suie
pân’ la iubirea cea mai sus
pe viaţa şi pe faţa lui e
ceva din semnul lui Iisus.

Mireasma dragostei divine
cu care-l unge Duhul Sfânt
e cum ar răspândi din sine
ceva din ceruri pe pământ.

Puterea care-l însoţeşte
în orice stări şi-n orice loc
trezeşte, cheamă şi-nnoieşte
ca Sfântul Cincizecimii Foc.

Hristos, prin el, Se face-oriunde
primit şi ascultat cu dor,
Hristos, prin el, mereu pătrunde
în orice suflet primitor.

Tot mersul lui e dus spre Cruce,
tot rodul lui e bun şi greu,
tot ce e-n el e tot mai dulce
şi mai plăcut lui Dumnezeu.

Ferice-acela care suie
pân’ la iubirea cea mai sus,
pe faţa şi pe viaţa lui e
cerescul semn al lui Iisus!…

Traian DORZ, din vol. CÂNTAREA ÎNVIERII

Era în ziua Cincizecimii,
– un Praznic Mare şi Sublim,
curgeau şuvoaiele mulţimii
din neamuri, spre Ierusalim…

În nesfârşit convoi, mulţimea,
din vale, dinspre Ierihon,
venea, venea ca să se-nchine
în templul pus de Solomon…

Azi într-o casă se-adunară
cei unsprezece-nvăţăcei
şi uşile le încuiară
de frica celorlalţi iudei.

De-odat’ aud din cer un sunet
ca vâjâitul unui vânt
şi casa se umplu cu tunet
de fulgerul Duhului Sfânt…

Şi-a fost văzut cum Se-mpărţeşte
deasupra lor în limbi de foc
şi Duhul Sfânt cum îi sfinţeşte
pe câţi erau în acel loc. | Continuare »

Sunt, mi se pare, cel din urmă ce-am mai rămas pe-aici de mult,
un luptător pe-aceste ziduri ce-ntâia dragoste-o ascult.
Cândva, viteazul Neemia lupta aici nebiruit,
atunci aceste ziduri sfinte vuiau de-un cântec fericit.

Ce mulţi veneau pe-aceste uliţi, un gând şi-o inimă, atunci,
cu săbii şi mistrii, un suflet, jertfiţi acestei sfinte munci,
ce steaguri fâlfâiau în aer, ce lungi coloanele cântând,
ce sărbători nemaiuitate erau aicea oarecând!…

Atunci de-aici ţâşneau izvoare ce-o lume-ntreagă adăpau
şi toate drumurile ţării spre patru zări pe-aici treceau,
şi-o inimă arzând, de aur, de foc ceresc şi de nectar,
îşi revărsa de-aici spre-o lume lumina dulcelui ei har.

… Şi-acum ce-amar pustiu e totul!…, domneşte numai sambalat
şi duhul lui ce cântă-cântă pe sfântul templu dărâmat,
şi duhul lui ce cântă-cântă, în timp ce piere tot ce-i sfânt,
şi Oastei îi rămâne numai un sfânt şi chinuit mormânt.

O, duh al Oastei fericite, hai, soarele să ni-l luăm
şi lacrimile, şi-amintirea, şi tot ce-a fost – şi să plecăm,
şi numa-n noaptea de Rusalii, cu-o lacrimă şi-o floare,-n vis,
să-ntoarcem nevăzuţi s-atingem mormântul sfânt, cum i-am promis!…

Traian Dorz, Cântarea veşniciei

Traian Dorz (din vol. Cântări Îndepărtate)

Acolo unde-afla-mi-voi odihnire,
un veşnic Mai va înflori mereu,
cu cald veşmânt de cântec şi iubire,
acoperind cu drag mormântul meu.

Acolo liliecii albi în floare
şi trandafirii roşii vor vorbi
mereu că dragostea nemuritoare
de jertfă nu se poate despărţi.

De veţi afla acest mormânt vreodată,
– mergând la el, să v-amintiţi mereu,
căci va grăi-n tăcerea-i necurmată
de tot ce-a spus odată graiul meu.

Venind acolo sufletul ce-şi duce
a vieţii singuratice poveri,
simţi-va-n gândul odihnit sub cruce
a Duhului duioase mângâieri.

Gândind acolo singur în tăcere,
va şti cum să privească la pământ,
ce clipă-i singuratica durere
şi ce vecie-i al unirii cânt.

Veniţi acolo, dragi mulţimi plăcute,
căci şi-n mormânt vă voi iubi, dorind
să simt cântări şi lacrimi cunoscute
şi duhul dragostei dintâi trăind…

Cântaţi acolo-n dragostea-nfrăţirii
şi-n neschimbatul primul legământ
cântarea neuitată a iubirii
ce şi-n pământ, şi-n Cer doresc s-o cânt!

Eu voi cânta cu voi Acest Scump Nume,
simţi-mă-veţi alăturea cântând,
căci pentru El eu am trăit pe lume
şi pentru El nu voi muri nicicând.

de Traian DORZ, din «Cântările Roadelor»

De lângă Locul Mângâierii,
Te-ai înălţat spre zări cereşti,
desăvârşit se împlinise
tot ce veniseşi să-mplineşti.

În urmă-Ţi rămâneau trimişii
încredinţaţi de tot ce-ai spus,
să-Ţi meargă martorii-Nvierii
din Răsărit până-n Apus.

Priveau îndureraţi Plecarea,
dar fericiţi, Nădejdea lor,
nemângâiaţi de-această clipă,
dar răsplătiţi de Viitor.

Le rămăsese Adevărul,
mai aşteptau Puterea Sa, –
şi-apoi, mergând, schimba-vor lumea
prin jertfa lor şi Jertfa Ta.

Privind Nălţarea Ta, Iisuse,
şi harul Tău făgăduit,
având Credinţă şi Nădejde,
şi Dragoste – au biruit.

Privim şi noi a Ta Nălţare
şi credem în Venirea Ta,
Biserica întreagă-n luptă
a suferit şi-a-nvins prin Ea!

Traian DORZ

Ştim că vei veni, Iisuse,
ştim, Iubit Iisus,
căci ’nainte de ’Nălţare
Tu aşa ne-ai spus,
ştim şi credem cu tărie,
căci al Tău Cuvânt
care ne-a promis aceasta
este-un legământ!

Vino, vino, vino –
Preaiubit Iisus,
şi ne ia cu Tine,
după cum ne-ai spus!

Ştim că Tu spui adevărul,
ştim, Iubit Iisus,
că-n curând e-a Ta Venire,
căci aşa ne-ai spus;
iată-nfrăgezesc măslinii,
semnul profeţit,
Te-aşteptăm, Iisuse, vino,
vino, – Bun-Venit!
Vino Tu, Iubite Dulce,
Mire Scump Iisus,
încunună-a noastră cruce
după cum ai spus,
şterge lacrimile noastre
cu sărutu-Ţi blând.
Amin – Vino, Scump Iisuse,
cum ai spus – curând!

Traian DORZ

Toţi eroii noştri
şi martirii sfinţi
i-a vândut vreun Iuda
pe murdari arginţi.

Pe-orice suflet mare
care l-am avut
s-a aflat vreun Iuda
care l-a vândut.

Pe Mihai, la Turda,
pe Tudor, ca el,
Horea
şi Iancu
au pierit la fel.

Căci a fost un Iuda
şarpe odios
care-a mers
să-i vândă
ca şi pe Hristos.

*

Blestemat să fie cel ce vinde-un sfânt,
spânzurat să moară, fără de mormânt.

Fugă ca de-un monstru cine-l va vedea,
focul veşnic ardă-i viţa lui cea rea!

Lidia Hamza

Lumină, lumină, lumină…
Prind zarea cu ochii mei noi
C-ai pus peste ei sfânta-Ţi tină
Şi văd, drag Iisus, cu-amândoi.

„Să văd!“ – Ţi-am cerut cu credinţă
Şi-n Tine nădejdea mi-am pus.
Şi-ntreaga mea neputinţă
Se-mbracă-n lumină de sus.

Ce dulce e voia-Ţi divină
Şi drumul îngust, ce frumos,
Când uns-ai pe pleoapa-mi lumină
Tu, Soare în veci luminos!

Îmi vine să zbor către Tine
Şi zarea în braţe s-o strâng
Că azi înţeleg cât de bine,
Pe cruce-i cu Tine să plâng.

Că azi nu sunt singur pe lume
şi nu sunt străin pe pământ
Ci-n suflet cu sfântul Tău Nume
Şi-n pleoape cu dorul Tău sfânt.

O, dulce Lumină cerească,
O, sfântă vedere de sus…
Pe faţa-mi de lut strălucească
Pe veci, voia Ta, drag Iisus!

de Traian Dorz, din vol. Cântări de Sus

Când mi-ai descoperit lumina
şi Te-a văzut privirea mea,
nici gura mea nu poate spune,
nici gândul, ce frumos era.

Te-ador, Lumină neprivită,
Te-ador, Cuvântul nemaispus,
Te-ador, Iubire negrăită,
Te-ador, Iisus, Te-ador, Iisus…

De-atunci, de dăţi nenumărate
mi-mprospătezi acelaşi har,
dar graiu-i mai fără putere
şi gându-i mai fără hotar.

Când mă ridic, îmi pare totul
aşa uşor de strâns la sân,
dar aripile ostenite
curând mă lasă – şi rămân…

Privesc, – şi ochii-ncep să doară,
ascult, – şi auzul nu mai vrea,
gândesc, – şi gândul oboseşte,
rog inima, – dar zace grea…

Şi când din nou revin la toate,
îmi pare tot ce-a fost un vis
ascuns pe după Frumuseţe
cu un zăvor de soare-nchis…

Tu eşti ca fântâna cu cumpănă grea
La care-şi astâmpără setea drumeţii
Când vin către Tine, se-apleacă şi bea,
Şi-şi vindecă toată asprimea vieţii.

Tu eşti ca fântâna cu apele reci,
Curate şi limpezi, şi dulci spre oricine,
Ce stâmpără plânsul oricui până-n veci,
Dar umple de sete şi dor după Tine.

O, Tu eşti Fântâna, dar undele ei
Şi-astâmpără sete, şi setea aprinde!
În veci setea lumii se stinge-n acei
Ce bând, setea sfântă de Tine-i cuprinde.

O, dulce Fântână cu unde de foc,
Căutările lumii le arde în mine
Şi arşiţei vieţii, Tu pune-i în loc
Cereasca şi dulcea căutare de Tine.

O, dulce Fântână, din ciutura Ta,
Potir cu mireasmă de Trup și de Sânge,
Astâmpără-n mine-nsetarea cea grea
Și-n juru-Ți pe toți însetații ne strânge.

Lidia Hamza

Iisuse, Apa vie
ce orice-sete-alini,
ce inima ne-o-nvie
şi ochii ni-nsenini;
Tu sufletul ni-l saturi,
Tu duhul ne-ai-nnoit,
pe-a lumii mii de laturi,
– Iisuse, fii slăvit!

Slăvit să fii Tu, Care
ne faci să nu-nsetăm
de tot ce lumea are,
ci-n veci să Te căutăm;
nesăturaţi de Tine,
nălţându-Ţi nesfârşit
cântări tot mai divine,
– Iisuse, fii slăvit!

Slăvit să fii Tu, Plata
vieţii de apoi,
mai mult decât visat-a
oricare dintre noi;
Cerească Apă Vie,
în cor desăvârşit
Îţi cântă totul Ţie,
– Iisuse, fii slăvit!  (Traian DORZ)

Cuvântul este Apa,
iar Duhul e Puterea
ce fac în om ’nnoirea spre Chipul lui Hristos,
Cuvântul spală mintea prin apa-nvăţăturii,
iar Duhul spală simţul şi inima – crezând.

O minte înnoită
şi-o inimă ’nnoită
sunt omul nou,
făptura cea nouă în Hristos.
Aceasta n-o pot face decât aceste două
puteri ce-s amândouă dumnezeieşti şi vii.

Cuvântul e sămânţa,
iar Duhul este ploaia,
El, munca
şi El, harul
unite-n orice rod,
Iubirea şi-Adevărul
ce numai împreună
desăvârşesc lucrarea dumnezeiască-n noi. | Continuare »

De Tine simt nevoie,
al inimii-mi Stăpân,
când valuri m-ameninţă,
cum singur să rămân?

Cum voi putea eu, oare,
la ţărmuri ca s-ajung
de nu-mi vei fi Tu sprijin
pe drumul greu şi lung?

În marea-mi slăbiciune,
Tu eşti puterea mea,
în Tine am viaţa
şi-n Tine-o voi avea.

De Tine simt nevoie,
al vieţii mele dor,
de Tine, Soare Dulce
şi Scump Mântuitor.

Rămâi pe totdeauna,
rămâi în viaţa mea,
de Tine simt nevoie
deplin a Te avea!

Tu m-ai găsit, Iisuse,
când stam mai părăsit,
Tu Te-ai oprit cu mine
când nimeni n-a venit,
Tu, Singur Tu, Iisuse,
– când nimeni n-a venit!

Tu mi-ai ştiut păcatul
ce nimeni nu-l ştia,
mi-ai vindecat durerea
când nimeni n-o putea,
Tu, Singur Tu, Iisuse,
– când nimeni n-o putea.

Tu mi-ai aflat să-mi lauzi
ce nimeni n-a văzut,
Tu ai ştiut să-mi mustri
ce nimeni n-a ştiut,
Tu, Singur Tu, Iisuse,
– ce nimeni n-a ştiut.

Tu ai putut să-mi mângâi
suspinul meu ascuns,
Tu ai venit să-mi dărui
comori de neajuns
Tu, Singur Tu, Iisuse,
– comori de neajuns. | Continuare »

Traian DORZ

Ca o mare furtunoasă, Doamne, ne-a fost viaţa,
numai rane ne-a fost trupul, numai lacrimi faţa,
numai singuratici paşii, numai rece locul,
– numai în cuptorul crucii ne-a fost dulce focul.

Ţine-mă mereu, Dulce Dumnezeu,
lângă Sânul Tău până voi gusta
fericirea mea la Inima Ta.

Nu e loc mai sfânt ca rugul arderii-n răbdare
pentru slava şi izbânda vieţii viitoare
şi nu-i stare mai cerească în această lume
decât cu Hristos pe cruce pentru Sfântu-I Nume.

Fie cât de furtunoasă şi de grea viaţa,
vrem să trecem drepţi prin toate, către Cer cu faţa,
fericiţi mărturisindu-L pe Hristos prin Cruce;
– nu-i alt drum mai drept la ceruri să ne poată duce…

– Tu, maica mea bună,
Ce-n păr ţi se-adună?
De ce îţi străluce
Privirea sub cruce?
Şi ce ţi se-nnoadă
Sub pleoape grămadă?
– De tâmple-ţi anină
Fiori de lumină
Şi-i rouă curată
Pe faţă scăldată,
Şi-n flăcări iubirea
Ţi-aprinde privirea
Cu boabe de lacrimi
Spălându-ne patimi.

– Tu, maica mea dulce,
Ce taină îţi duce
Spre arsele buze
Ca veştede frunze
O Sfântă Scriptură
Sfinţind a ta gură?
– E sfânta octavă
Cântării de slavă,
E şoaptă smerită
Cu lacrimi stropită
Când rugă plecată
Genunchii tăi cată
Sub candele-aprinse
Iubirii nestinse.

– Tu, maica mea floare,
Ce rană te doare?
Ce dor te usucă?
Ce-ai vrea să-ţi aducă
A ta sărbătoare
Tu, maica mea floare?
– Ori de noi ţi-i teamă
Ce vremuri ne freamă?
Tu, maică frumoasă
De copil aleasă,
Ori ţi-i dor de-Acasă?
Ori ce te apasă?
Ce-ai vrea-n sărbătoare
Tu, maica mea floare?

Lidia Hamza, Blid de lut

Traian Dorz, Scumpele noastre surori

Surorilor iubite, de Domnul rânduite
la sfânta Lui Lucrare, dorim de-această dată,
cu-o inimă curată, să facem o urare:

Dragi mame şi bunice, soţii, surori şi fiice,
noi, cei ce vă iubim, lumina cea divină
din Cer spre voi să vină, din suflet v-o dorim.

Hristos să vă sfinţească în slujba Lui cerească
oriunde El v-a pus şi-n tot ce faceţi, toate
fiţi binecuvântate de Harul lui Iisus.

Pe sfânta voastră cale, a dragostei petale
noi astăzi presărăm şi-n Numele cel Dulce
al Celui de pe Cruce, vă binecuvântăm.

Şi-acum, de-acele sfinte femei de mai ’nainte
dorim să v-amintiţi, ca-n orice vremuri grele,
şi voi, aşa ca ele, pe Domnul să-L slujiţi.

Hristos să vă ajute, pe căile-I plăcute,
din suflet să-L urmaţi şi toate, ţineţi minte,
din pildele lor sfinte – lumină să luaţi.

Traian DORZ

Pentru mama credincioasă
înălţaţi mereu
cea mai dulce mulţumire
către Dumnezeu,
căci ea creşte-n lumea asta
fii ai Celui Sfânt
ce vor fi lumini şi sare
pentru-acest pământ.

Pentru mama credincioasă
vă rugaţi mereu,
ca să-şi crească toţi copiii
pentru Dumnezeu,
căci cu cât vor fi pe lume
mai mulţi oameni sfinţi,
cu-atât vor fi mai puţine
plăgi şi suferinţi.

Pentru mame credincioase
stăruiţi mereu,
să ne deie cât mai multe
Bunul Dumnezeu,
căci acestea cresc pe lume
viitorul sfânt,
ele nasc mântuitorii
pe acest pământ…

Să crezi adânc în Dumnezeu Cel Veşnic
şi lui Hristos adânc să I te-apleci,
că nu-s mai mulţi mântuitori pe lume,
ci-i numai El – acum şi-n veci de veci!

Să crezi adânc, din inimă, Cuvântul
şi să-L asculţi prin orice-ar fi să treci,
că-n lume nu-s mai multe adevăruri,
ci-i numai El – acum şi-n veci de veci.

Să crezi adânc Iubirii Răstignite,
păcatul tău în lacrimi să-l îneci,
că-n lume nu-s răscumpărări mai multe,
ci-i una doar – acum şi-n veci de veci.

Să crezi adânc acestor adevăruri
şi-n ele stând viaţa să-ţi petreci,
că-n lume nu-i decât o mântuire,
o ai sau nu – acum şi-n veci de veci.

Să crezi adânc! – Credinţa să-ţi învie
spre-un veşnic rod a tale-ntinderi seci,
c-o viaţă doar şi-un suflet ai pe lume,
le scapi sau nu, – acum şi-n veci de veci!

Traian Dorz, Cântări de drum

O, semnul cuielor cumplite
ce Mâinile Ţi le-au străpuns,
ce-adânc vedem în el, Iisuse,
al fărdelegilor răspuns!

O, semnul spinilor ce fruntea
usturător Ţi-au sângerat,
ce-adânc vedem în el durerea
cu care ne-ai răscumpărat!

O, semnul suliţei ce coasta
Ţi-a despicat-o ascuţit,
ce-adânc vedem în el iubirea
ce ne-a spălat şi ne-a sfinţit!

O, semnele durerii Tale
pe care le-ai răbdat supus,
ce-adânc vedem în ele preţul
iertării care ne-ai adus!

Iisuse, toate-a’ noastre semne
de răni şi chin odată pier,
dar semnele durerii Tale
se vor vedea pe veci şi-n Cer,

Ca-n veci, privindu-le, Iisuse,
să ne-amintim cât ne-ai iubit,
cât de adânc ne-a fost păcatul
şi cu ce preţ ne-ai dezrobit.

Traian DORZ, Cântările din urmă

Vlad Gheorghiu

Slavă, slavă, azi Hristos din morţi a înviat!
De iubire, universu-ntreg s-a luminat.

Nici în cer şi nici sub soare
nu-i altă putere mare
să ne-arate cât de tare
ne-a iubit Iisus.
Învierea Lui ne-arată
dragostea nemăsurată
ce s-a dat ca lumea toată
să-aibă parte sus.

Slavă, slavă, din mormânt pe veci S-a ridicat
Mântuirea pentru cei căzuţi în greu păcat.

Dă, iubite, la o parte
piatra ce te ţine-n moarte,
ca lumina să te poarte
către ceruri sus.
Orice lanţ, orice zăbrele
astăzi cad, căci dintre ele
curăţind de patimi grele,
a-nviat, Iisus.

Slavă, slavă, ce măreaţă e-nvierea Lui!
Nimeni altu-n lume să ne dea iertare nu-i. | Continuare »

Traian DORZ

Vin Paştile, Iisuse, din nou învii şi iară
arăţi la lumea asta de orbi şi de orbiţi
c-ai ispăşit păcatul prin Jertfa Ta amară
şi c-ai adus viaţa la cei neprihăniţi.

Privind cu ochi-n lacrimi Făptura Ta măreaţă,
ca mii de sori, Iisuse, Te văd mai strălucit,
că-nvii cu Tine-odată Slăvita Dimineaţă
din care fericirea e fără de sfârşit.

Îţi văd şi-n mine Chipul scăldat în foc de soare,
cu nimb de mii de lacrimi de drag încununat
şi strâng în zări de suflet slăvita sărbătoare
a zilei când, Iisuse, şi-n mine-ai înviat.

Ţi-a fost săpat mormântul de-atâţia ani şi-n mine,
cu-atâtea lespezi grele fiind acoperit,
atâtea străji avut-a străinul lângă Tine,
de-atâta întuneric ai fost pecetluit…

Dar, când sosit-a ceasul slăvit al Învierii,
ai rupt şi-ntunecare, şi lespezi, şi peceţi
şi-ai înviat, ca-n locul obidei şi durerii
s-aduci minunăţia atâtor frumuseţi. | Continuare »

Traian DORZ

Oricând sunt lovit puternic şi sunt judecat nedrept,
eu mă-ncred în Dumnezeul Cel Preabun şi Înţelept
şi mă bizui pe dreptatea care ştie El c-o am,
El mă vede că-s ca frunza când se clatină pe ram!

Am dat tot ce-aveam acelor ce-i credeam că plâng mai greu,
mai cu milă-am fost spre alţii decât spre necazul meu
– şi-astăzi, când mă râd cei care m-am golit ca să-i îmbrac,
Doamne, vezi-mă, căci, iată, eu nu pot decât să tac!

L-am hrănit întâi pe-acela ce-mi cerea mai disperat,
– Dumnezeu să aibă milă de toţi câţi m-au înşelat.
Azi le-ntind frăţeşte mâna şi le dau sărut frăţesc;
este Săptămâna Mare, merg să mă împărtăşesc!