Ce crunte vremuri, Doamne, sunt pentru Oaste-acum,
Dar şi ce cruntă vine a ispăşirii vreme…
Atât de usuratic merg toţi pe lângă drum
Şi de păcat nu-i nimeni să vrea a se mai teme.
Ce negri nori în zare-s şi cât de iute vin!
Te-ntrebi cu-nfiorare: cum nimeni nu-i să vadă?
Dar ochii tuturora de ce-i străin se-aţin,
La crucea ispăşirii nu-i nimeni să mai cadă.
În zare-atât de false şi steaguri, şi armuri
Adună cât mai multă sclipire de-o clipită.
De crezi că-n-stare-s toate să stea peste spărturi…
Dar nu-i decât sărmană oştire risipită!
E totul numai cântec şi mers nepăsător
Şi-n nopţi la rând strecoară neghina lor vrăjmaşii.
Dar vom plăti, ca mâine, un preţ năucitor
Cu-atât mai crunt cu cât sunt mai uşuratici paşii.
O, Doamne al Oştirii, grăbeşte-Te şi-adu
Slăvită biruinţă din nou pe-a Oastei zare
Că-n toată lumea asta, Iisuse, numai Tu
Ştii cât i-a plâns iubirea pe-a Golgotei cărare
Şi numai Tu ştii preţul pe care l-au plătit
Pentru frumosu-i nume, cu drag, înaintaşii.
Adu urmaş statornic, cu braţ nebiruit,
Sub steag de biruinţă, să strângă iar ostaşii.
Lidia Hamza