Ce dulce-i pacea Ta, Iisuse,
ce-o dai la cei ce Te-au primit,
cu câtă mângâiere umpli
truditul suflet chinuit!
Ce-aleasă-i sfânta bucurie
ce-o dai Tu celui întristat,
cu câtă liniştire umpli
truditul suflet zbuciumat!
Ce fericire faci să vină
în duhul cel nefericit
şi ce nădejde-i dai când strigă
pierdutul deznădăjduit!
Cum schimbi vieţi din temelie,
cum ’nalţi pe cei umili şi mici,
cum pe dispreţuiţii lumii
deasupra lumii Tu-i ridici!
Cum dai curaj în locul fricii,
cum pui tărie-n slăbănogi,
cum dai cuvânt la gura mută
şi umblet paşilor ologi!
Cum pui credinţa minunată
în cel ce-a fost un crunt ateu,
cum faci din cel ce-a fost un vameş
un slujitor lui Dumnezeu!
Cum creşti iubirea Ta cerească
în duhul plin cândva de rău
şi-l fericeşti cu-ncredinţarea
că este-un fiu iubit al Tău!
Încredinţarea dulce care
mă face astăzi fericit
şi recunoscător, Iisuse,
să-Ţi cânt în veci
– cât m-ai iubit.
Traian Dorz, Cântări îndepărtate