Traian Dorz
Ce duşmănit eşti Tu acum
pe unde mergi cu mine,
vrăjmaşii Tăi m-ar rupe-n drum,
de-ar şti că merg cu Tine!
Când la ospăţul lor m-ar vrea,
las mesele lor pline
şi, dezlegând merindea mea,
mănânc ce pot cu Tine.
Când mă îmbiu spre-un aşternut
ce cald şi moale ţine,
eu merg în colţul meu tăcut
şi-adorm lipit de Tine.
Când ei mă vor cu ei s-alerg
la patimi şi ruşine,
rămân napoi de toţi şi merg
pe calea mea cu Tine.
Când ei mă-ndeamnă să îmbrac
podoabele lor fine,
privesc veşmântul Tău sărac
şi-l caut, să fiu ca Tine.
Când sunt chemat spre-un loc dintâi,
ştiu gândul lor prea bine,
mă trag spre urmă şi rămâi
nedespărţit de Tine.
Când ei mă vor să stau râzând
cu ei de tot ce-i bine,
eu mă feresc şi-ascuns, plângând,
mă rog un duh cu Tine.
– O, iartă-mă când nu-s aşa
de-al Tău cât se cuvine,
când Te ascund, spre-a nu vedea
vrăjmaşii că-s cu Tine!